TOBIAS
ÎMI SPRIJIN PANTOFUL de marginea patului lui Tris și îmi leg șireturile. Prin ferestrele larg deschise văd lumina după-amiezii licărind pe panourile laterale ale avioanelor garate pe pista de aterizare. DG-urile în costume verzi se suie pe aripi, apoi se strecoară pe sub boturile avioanelor, verificându-le înainte de decolare.
— Cum merge proiectul vostru cu Matthew? o întreb pe Cara, care se află la două paturi distanță.
În această dimineață, Tris le-a permis Carei, lui Caleb și lui Matthew să testeze pe ea noul lor ser al adevărului, dar, de atunci, n-am mai văzut-o.
Cara își perie părul. Aruncă o privire în jur pentru a se asigura că nu ne aude nimeni, apoi îmi răspunde.
— Nu prea bine. Până acum, Tris a fost imună la noua versiune a serului pe care l-am dezvoltat — nu a avut niciun efect. E foarte ciudat cum genele unei persoane o fac să fie atât de rezistentă la manipularea mentală de orice tip.
— Poate că nu e vorba de genele ei, spun eu, ridicând din umeri. Poate că e vreun soi de încăpățânare supraomenească.
— Oh, acum suntem la partea din despărțire în care ne insultăm? mă întreabă ea. Căci am căpătat experiență după ce s-a întâmplat cu Will. Am adunat suficiente comentarii acide în legătură cu nasul ei.
— Nu ne-am despărțit, îi spun zâmbind. Însă e plăcut să știu că ai asemenea sentimente calde pentru iubita mea.
Cara se înroșește la față.
— Sentimentele mele pentru iubita ta sunt amestecate, da, dar în cea mai mare parte a timpului am un respect deosebit față de ea.
— Știu. Glumeam doar. E drăguț să te văd tulburându-te din când în când.
Cara îmi aruncă o căutătură urâtă.
— În plus, îi spun, ce e în neregulă cu nasul ei?
Ușa de la dormitor se deschide și intră Tris, cu părul zbârlit și cu o privire ca de om angoasat. Mă tulbură să o văd așa de agitată, de parcă pământul pe care stau nu ar mai fi solid. Mă ridic și îi netezesc părul, aranjându-i-l la loc.
— Ce s-a întâmplat? o întreb, lăsându-mi mâna pe umărul ei.
— Întrunirea consiliului, spune Tris.
Îmi acoperă mâna cu palma, scurt, apoi se așază pe unul dintre paturi, lăsându-și mâinile să atârne între genunchi.
— Urăsc să fiu repetitivă, dar… ce s-a întâmplat? întreabă Cara.
Tris scutură din cap, de parcă ar încerca să se scuture de praf.
— Consiliul are planuri mari. Mari de tot.
Ne poveștește, cu intermitențe, despre planurile consiliului de a reseta experimentele. Pe măsură ce vorbește, își vâră palmele sub coapse și apasă puternic, până ce încheieturile mâinilor i se înroșesc.
Când termină, mă duc și mă așez alături de ea pe pat, cuprinzând-o cu brațul pe după umeri. Mă uit pe fereastră, la avioanele aliniate pe pistă, strălucitoare și poziționate pentru zbor. În mai puțin de două zile, aceste avioane probabil vor lansa peste cei din experimente virusul care conține serul memoriei.
— Ce ai de gând să faci? o întreabă Cara pe Tris.
— Nu știu. Am senzația că nu mai știu.
Cara și Tris se aseamănă — două femei cu mintea mai ascuțită din pricina pierderilor. Diferența este că durerea Carei a făcut-o sigură de orice, iar Tris și-a păstrat incertitudinea, care a protejat-o în pofida tuturor lucrurilor prin care a trecut. Ea încă abordează totul cu o întrebare în loc de un răspuns. Este ceva ce admir la ea — ceva ce, probabil, ar trebui să admir și mai mult.
Preț de câteva secunde ne perpelim în tăcere, iar eu îmi urmez firul gândurilor, căci ele se reiau iar și iar, trecând dintr-unul într-altul.
— Ei nu pot face asta, îi spun. Nu pot șterge amintirile tuturor. N-ar trebui să aibă puterea să o facă.
Mă opresc.
— Nu pot să mă gândesc decât la faptul că asta ar fi mult mai ușor dacă am avea de-a face cu un grup de oameni cu totul diferit, care chiar ar putea să gândească rațional. Atunci am găsi un echilibru între protejarea experimentelor și deschiderea lor față de alte posibilități.
— Poate că ar trebui să importăm un nou grup de oameni de știință, propune Cara, oftând. Și să ne descotorosim de ăștia vechi.
Tris se crispează la față și duce o mână la frunte, ca și cum s-ar freca pentru a înlătura o durere de moment deranjantă.
— Ba nu, spune ea. Nu avem nevoie să facem nici măcar asta.
Își ridică privirea spre mine, ochii ei strălucitori țintuindu-mă locului.
— Serul memoriei, continuă ea. Alan și Matthew au venit cu o idee prin care serurile se comportă aidoma virusurilor, astfel încât se pot răspândi în întreaga populație fără să fie nevoie să fie injectate tuturor. Așa plănuiesc ei să reseteze experimentele. Însă am putea să îi resetăm noi pe ei.
Vorbește mai iute, și ideea prinde contur în mintea ei, iar încântarea este contagioasă; fierbe în mine de parcă ar fi ideea mea, nu a ei. Însă mie nu mi se pare că ea ne sugerează o soluție pentru problema noastră. Am senzația că ea ne sugerează că putem cauza o problemă în plus.
— Să resetăm Biroul și să-l reprogramăm fără propagandă, fără disprețul față de DG-uri. Atunci nu vor mai risca niciodată amintirile oamenilor din experimente. Pericolul va dispărea pentru totdeauna.
Cara ridică din sprâncene.
— Ștergerea amintirilor nu cumva va însemna și ștergerea tuturor cunoștințelor lor? Făcându-i, astfel, nefolositori?
— Nu știu. Cred că e o metodă prin care se țintesc amintirile, în funcție de locul în care sunt stocate cunoștințele în creier, altminteri primii membri ai facțiunilor n-ar fi știut să vorbească sau să-și lege șireturile sau orice altceva.
Tris se ridică în picioare.
— Ar fi bine să-l întrebăm pe Matthew. El știe mult mai bine decât noi cum funcționeză.
Mă ridic și eu, așezându-mă în calea ei. Razele de soare reflectate de aripile avioanelor mă orbesc, așa că nu-i pot zări chipul.
— Tris! o strig eu. Așteaptă! Tu chiar vrei să ștergi amintirile unei populații întregi împotriva voinței lor? Ăsta e același lucru pe care și ei îl plănuiesc să-l facă prietenilor și familiilor noastre.
Îmi protejez ochii de lumina soarelui pentru a-i vedea expresia glacială de pe chip — expresia pe care am văzut-o cu ochii minții înainte să mă uit la ea. Mi se pare mai matură decât oricând, neînduplecată, dură și blazată. Și eu mă simt la fel.
— Acești oameni nu au pic de considerație față de viața oamenilor, îmi spune ea. Ei sunt pe cale să șteargă amintirile tuturor prietenilor și vecinilor noștri. Ei sunt responsabili de moartea celor mai mulți membri ai fostei noastre facțiuni.
Face un pas în lături și pornește spre ușă.
— Consider că sunt norocoși că nu mă duc să-i omor.