TRIS
— CRED CĂ SUNTEȚI niște țicniți.
Îmi țin mâinile în poală precum un bebeluș care doarme. Îmi simt trupul îngreunat din pricina serului adevărului. Sudoarea mi se adună pe pleoape.
— Ar trebui să-mi mulțumiți, nu să mă interogați.
— Ar trebui să-ți mulțumim că ai încălcat instrucțiunile impuse de conducătorii facțiunii tale? Să îți mulțumim că ai încercat să împiedici un conducător al facțiunii tale să o omoare pe Jeanine Matthews? Te-ai comportat exact ca o trădătoare.
Evelyn Johnson scuipă cuvintele precum un șarpe. Ne aflăm în sala de conferințe de la sediul Erudiției, unde se desfășoară procesele. Sunt prizonieră de mai bine de o săptămână.
Îl văd pe Tobias, pe jumătate ascuns în întunericul din spatele mamei lui. Și-a ferit privirea din momentul în care m-am așezat pe scaun și mi-au fost tăiate legăturile de plastic care îmi țineau încheieturile laolaltă. Preț de o clipă, privirile ni se intersectează și știu că trebuie să încep să mint.
E mai ușor acum când știu că pot să o fac. E la fel de ușor ca înlăturarea greutății serului din mintea mea.
— Nu sunt o trădătoare, răspund eu. Atunci când s-a întâmplat ce s-a întâmplat, eu credeam că Marcus lucra la ordinele celor fără facțiune și ale Neînfricaților. De vreme ce nu m-am putut alătura luptei ca soldat, am fost fericită să pot ajuta într-un alt fel.
— De ce n-ai putut fi soldat?
Lumina fluorescentă îi luminează din spate părul lui Evelyn. Nu îi pot vedea chipul și nu mă pot concentra la ceva mai mult de o secundă înainte ca serul adevărului să mă amenințe din nou că vrea să mă doboare.
— Fiindcă…
Îmi mușc buza, ca și când aș încerca să opresc cuvintele să iasă. Nu știu când am devenit așa de bună la jucat teatru, dar bănuiesc că nu e atât de diferit față de rostitul minciunilor, pentru care am avut mereu un talent aparte.
— Fiindcă nu puteam să țin un pistol în mână, bine? Nu după ce l-am împușcat… pe el. Pe prietenul meu Will. Nu puteam să țin un pistol fără să mă panichez.
Evelyn își mijește ochii. Bănuiesc că nici în cele mai gingașe părți ale ei nu poate găsi vreo urmă de compasiune pentru mine.
— Carevasăzică, Marcus ți-a spus că lucra la ordinele mele și chiar dacă știai ce știai despre relația lui destul de tensionată cu Neînfricații și cu cei fără facțiune, ai preferat să-l crezi?
— Da.
— Înțeleg de ce n-ai ales Erudiția, spune ea râzând.
Îmi simt obrajii arzând. Aș vrea să-i trag o palmă, așa cum sunt sigură că și-ar dori mulți oameni din încăperea asta, cu toate că n-ar îndrăzni să o recunoscă. Evelyn ne ține închiși în orașul ăsta controlat de oameni fără facțiune înarmați, care patrulează pe toate străzile. Ea știe că acela care deține armele deține și puterea. Și, având în vedere că Jeanine Matthews a murit, nu a mai rămas nimeni să o provoace.
De la un tiran la altul. Așa a ajuns acum lumea pe care o cunoaștem.
— De ce nu ai spus nimănui despre asta? întreabă ea.
— Nu voiam să fiu nevoită să-mi recunosc slăbiciunile. Și nu voiam ca Four să știe că lucram cu tatăl lui. Știam că nu avea să-l încânte acest lucru.
Simt cuvinte noi adunându-mi-se în gât, provocate de serul adevărului.
— Ți-am oferit adevărul despre orașul nostru și motivul pentru care ne aflăm aici. Dacă nu ai de gând să-mi mulțumești pentru asta, ar trebui măcar să faci ceva, în loc să stai aici, pe mizeria pe care ai făcut-o, pretinzând că e un tron!
Surâsul zeflemitor al lui Evelyn se schimonosește ca și când tocmai a gustat ceva amar. Se apropie de fața mea și, pentru prima oară, văd cât de bătrână e cu adevărat; văd ridurile care îi încadrează ochii și gura și paloarea nesănătoasă pe care o are de la prea mulți ani de subnutriție. Și, totuși, e la fel de frumoasă ca fiul ei. Înfometarea nu i-a putut lua asta.
— Chiar fac ceva. Creez o lume nouă, spune ea, iar vocea îi devine din ce în ce mai șoptită, astfel încât de-abia o pot auzi. Am făcut parte din Abnegație. Știu adevărul de mult mai mult timp decât îl știi tu, Beatrice Prior. Nu știu cum reușești să scapi de asta, dar, îți jur, nu vei avea un loc în lumea mea nouă, mai ales nu alături de fiul meu.
Schițez un zâmbet. N-ar trebui s-o fac, dar e mai greu să-mi înăbuș gesturile și expresiile decât cuvintele, ținând cont de greutatea din venele mele. Ea crede că Tobias îi aparține acum. Nu știe adevărul — că el nu îi aparține nimănui, că e pe cont propriu.
Evelyn se îndreaptă de spate, încrucișându-și brațele la piept.
— Serul adevărului a scos la iveală faptul că se prea poate să fii o neghioabă, dar nu și o trădătoare. Acest interogatoriu a luat sfârșit. Ești liberă să pleci.
— Cum rămâne cu prietenele mele? întreb eu lent. Christina, Cara. Nici ele n-au făcut nimic rău.
— O să ne ocupăm și de ele cât de curând, spune Evelyn.
Mă ridic, deși sunt slăbită și amețită din pricina serului. Sala e ticsită de oameni care stau umăr la umăr, iar eu nu pot găsi ieșirea preț de câteva secunde lungi, până ce o persoană mă apucă de mână, un băiat cu pielea caldă, cafenie și cu un zâmbet larg — Uriah. El mă conduce spre ușă. Oamenii încep să pălăvrăgească.
* * *
Uriah mă conduce pe culoar, până ce ajungem la bateria de ascensoare. Ușile liftului se deschid atunci când el apasă pe buton și îl urmez în cabină, fiind în continuare nesigură pe picioare. Când ușile se închid, îl întreb:
— Crezi că partea cu mizeria și cu tronul a fost prea mult?
— Nu. Se așteaptă să fii iute la mânie. De fapt, cred c-ar fi intrat la bănuieli dacă n-ai fi fost.
Simt că interiorul îmi vibrează de energie, așteptând cu sufletul la gură ceea ce urmează să se întâmple. Sunt liberă. Vom găsi o cale de a ieși din oraș. Gata cu așteptatul, cu plimbările prin celulă, cerând paznicilor răspunsuri pe care nu aveam să le primesc.
Totuși, azi-dimineață paznicii mi-au spus câteva lucruri despre noul ordin al celor fără facțiune. Membrilor fostelor facțiuni li se cere să se mute mai aproape de sediul Erudiției și să se amestece între ei, nu mai mult de patru membri ai unei facțiuni în fiecare locuință. De asemenea, trebuie să ne amestecăm și hainele. Mai devreme, ca urmare a acelui decret special, am primit o cămașă galbenă din Prietenie și o pereche de pantaloni negri din Candoare.
— În regulă, pe-aici…
Uriah mă conduce afară din ascensor. Podeaua sediului Erudiției e toată numai din sticlă, la fel și pereții. Soarele se refractă în ea și creează mici curcubeie de-a lungul podelei. Îmi acopăr ochii cu o mână și îl urmez pe Uriah spre o încăpere lungă, îngustă, cu paturi de-o parte și de alta. Lângă fiecare pat se află un dulap pentru haine și cărți și o măsuță.
— A servit cândva drept dormitorul novicilor din Erudiție, spune Uriah. Am rezervat deja două paturi pentru Christina și Cara.
Pe un pat din apropierea ușii stau trei fete îmbrăcate cu niște cămăși roșii — fete din Prietenie, din câte bănuiesc —, iar în stânga încăperii, o femeie în vârstă stă întinsă pe un pat, cu ochelarii atârnându-i de o ureche — probabil o persoană din Erudiție. Știu că ar trebui să încetez să mai categorisesc oamenii în facțiuni când îi văd, dar e un obicei vechi, de care îmi este greu să mă lepăd.
Uriah se aruncă pe unul dintre paturile din colțul îndepărtat. Eu mă așez pe cel de lângă al lui, fericită că, în cele din urmă, sunt liberă și liniștită.
— Zeke mi-a spus că, uneori, celor fără facțiune le ia ceva timp să proceseze exonerările, așa că probabil vor ieși mai târziu, spune Uriah.
Preț o clipă sunt ușurată că toți cei la care țin vor ieși diseară din închisoare. Dar apoi îmi amintesc că fratele meu, Caleb, încă se află acolo, întrucât a fost un bine-cunoscut lacheu de-al lui Jeanine Matthews, iar cei fără facțiune nu îl vor exonera niciodată. Însă nu am nicio idee până unde vor ajunge ei pentru a distruge pecetea pe care Jeanine Matthews a lăsat-o asupra acestui oraș.
Nu-mi pasă, gândesc în sinea mea. Dar îmi dau seama imediat că e o minciună. El tot fratele meu rămâne.
— Perfect, spun eu. Mulțumesc, Uriah.
El încuviințează din cap și se reazemă de perete.
— Tu ce mai faci? îl întreb eu. Vreau să zic… Lynn…
Uriah era prieten cu Lynn și Marlene, iar acum amândouă sunt moarte. Mă simt de parcă aș putea să înțeleg situația — la urma urmei, și eu am pierdut doi prieteni, pe Al din pricina presiunilor din cadrul inițierii, iar pe Will din pricina atacului simulat și a deciziilor mele pripite. Dar nu vreau să pretind că suferințele noastre sunt asemănătoare. În primul rând, Uriah își cunoștea prietenii mai bine decât mine.
— Nu vreau să vorbesc despre asta, spune Uriah, clătinând din cap. Sau să mă gândesc la asta. Vreau doar să-mi văd în continuare de viață.
— Bine. Înțeleg. Doar că… anunță-mă dacă ai nevoie…
— Da.
Zâmbește și se ridică.
— E bine aici, da? I-am promis mamei c-am s-o vizitez în seara asta, așa că trebuie să plec. Ah, aproape că uitam să-ți zic: Four a spus că vrea să vă vedeți mai târziu.
Mă îndrept de spate.
— Zău? Unde? Când?
— Imediat după ora zece, în Millennium Park. Pe pajiște, spune el zâmbind. Să nu te bucuri prea tare, altminteri o să-ți explodeze capul.