TRIS
MATTHEW ÎȘI ÎMPREUNEAZĂ mâinile la spate.
— Nu, nu, serul nu șterge toate cunoștințele unei persoane, spune el. Tu crezi că am crea un ser care să-i facă pe oameni să uite cum să vorbească sau să meargă?
Clatină din cap.
— Vizează amintirile explicite, cum ar fi numele, locul unde ai crescut, numele primului profesor, și lasă neatinse amintirile implicite — cum să vorbești sau să-ți legi șireturile sau cum să mergi pe bicicletă.
— Interesant, zice Cara. Chiar funcționează?
Eu schimb priviri cu Tobias. Nimic nu se compară cu o discuție între un Erudit și cineva care ar putea, la fel de bine, să fie un Erudit. Cara și Matthew stau prea aproape unul de celălalt și, cu cât vorbesc mai mult, cu atât mai mult gesticulează.
— Inevitabil, unele amintiri importante se vor pierde, continuă Matthew să explice. Însă dacă avem informații memorate ale descoperirilor științifice sau istorice, acestea pot fi reînvățate în perioada incertă de după ce amintirile lor au fost șterse. Atunci oamenii sunt foarte maleabili.
Eu mă reazem de perete.
— Stai, îi spun eu. Dacă Biroul are de gând să încarce toate acele avioane cu virusul serului memoriei pentru a reseta experimentele, va mai rămâne ser pentru a fi folosit împotriva sediului?
— Mai întâi va trebui să facem rost de el, spune Matthew. În mai puțin de patruzeci și opt de ore.
Cara nu pare să fi auzit ce am spus eu.
— După ce le ștergi amintirile, nu va trebui să îi programezi cu noile amintiri? Cum funcționează asta?
— Trebuie doar să-i reînveți. După cum am spus, oamenii tind să fie dezorientați timp de câteva zile după ce au fost resetați, ceea ce înseamnă că vor fi mai ușor de controlat.
Matthew se așază pe scaun și se rotește cu el.
— Putem doar să le predăm niște cursuri de istorie nouă. Unele cursuri care să îi învețe fapte, nu propagandă.
— Am putea utiliza prezentarea diapozitivelor de la periferie ca supliment la lecția de istorie de bază, îi spun. Ei dețin fotografii ale războiului iscat de către PG-uri.
— Grozav, încuviințează Matthew. Totuși, avem o mare problemă. Virusul serului amintirilor se află în Laboratorul Armelor. Cel în care Nita a încercat — și nu a reușit — să pătrundă.
— Eu și Christina ar fi trebuit să vorbim cu Reggie, spune Tobias, însă dat fiind noul plan, ar trebui să vorbim, de fapt, cu Nita.
— Cred că ai dreptate, sunt eu de acord cu el. Hai să mergem să aflăm unde a greșit ea.
* * *
Când am ajuns aici prima dată, am avut senzația că sediul era imens și imposibil de cunoscut. Acum eu nici măcar nu mai trebuie să consult indicatoarele pentru a-mi aminti cum să ajung la spital, și nici Tobias, care ține pasul cu mine, nu are nevoie. E ciudat cum timpul poate face ca un loc să se micșoreze, cum poate să transforme stranietatea în ceva obișnuit.
Nu ne spunem nimic unul celuilalt, cu toate că simt cum se coace o discuție între noi. Într-un final, mă hotărăsc să îl întreb:
— Ce este? În timpul întâlnirii de-abia ai deschis gura.
— E…
El clatină din cap.
— Nu sunt sigur că este lucrul cel mai bun de făcut. Ei vor să le șteargă amintirile prietenilor noștri, așa că noi decidem să le ștergem pe ale lor?
Mă întorc spre el și îl ating ușor pe umăr.
— Tobias, avem patruzeci și opt de ore să-i oprim. Dacă îți vine altă idee, orice altceva care ne-ar putea salva orașul, eu sunt dispusă să te ascult.
— Nu pot.
Ochii lui de culoare albastru-închis par înfrânți, triști.
— Însă noi acționăm din disperare pentru a salva ceva ce este important pentru noi — așa cum procedează Biroul. Care este diferența?
— Diferența este ceea ce e corect, îi spun cu fermitate. Oamenii din oraș, în integralitatea lor, sunt nevinovați. Oamenii din Birou, care i-au furnizat lui Jeanine atacul simulat, nu sunt nevinovați.
Își țuguie buzele și îmi dau seama că nu este întru totul de acord.
Oftez.
— Nu este o situație perfectă. Însă atunci când ai de ales între două opțiuni proaste, o alegi pe cea care salvează oamenii pe care îi iubești și în care crezi cel mai mult. Pur și simplu asta faci. Bine?
Mă ia de mână; degetele lui sunt calde și puternice.
— Bine.
— Tris!
Christina se împinge în ușile turnante ale spitalului și aleargă spre noi. Peter e în urma ei, cu părul lui negru pieptănat într-o parte.
La început cred că e bucuroasă și simt o undă de speranță — oare s-o fi trezit Uriah?
Dar, cu cât se apropie mai tare, cu atât e mai evident contrariul. E înnebunită. Peter rămâne în spatele ei, cu brațele încrucișate la piept.
— Tocmai am vorbit cu unul dintre doctori, zice ea dintr-o răsuflare. Medicii spun că Uriah n-o să se trezească. Ceva în legătură cu… absența undelor cerebrale.
Pe umeri simt o greutate. Știam, firește, că s-ar putea ca Uriah să nu se mai trezească. Dar speranța care ținea durerea la distanță se năruie, alunecând cu fiecare cuvânt pe care ea îl rostește.
— Ei intenționau să îl decupleze imediat de la aparatura care îl ține în viață, însă i-am implorat să n-o facă.
Se șterge violent la un ochi cu podul palmei, prinzând o lacrimă înainte ca aceasta să cadă.
— În cele din urmă, doctorul a spus că o să-mi acorde patru zile. Ca să le pot spune celor din familia lui.
Familia lui. Zeke e în oraș, la fel și mama lui Neînfricată. Niciodată până acum nu mi-a trecut prin minte că ei nu știu ce se petrece cu el și nici noi nu ne-am obosit să le spunem, deoarece eram cu toții concentrați asupra…
— Ei intenționează să reseteze orașul în patruzeci și opt de ore, spun eu brusc, și îl apuc pe Tobias de mână.
El pare uluit.
— Dacă nu-i putem opri, asta înseamnă că Zeke și mama lui îl vor uita.
— Cum? întreabă Christina, cu ochii măriți de groază. Familia mea e acolo! Nu se poate să-i reseteze pe toți. Cum ar putea să facă una ca asta?
— De fapt, chiar foarte ușor, îi răspunde Peter.
Uitasem că și el era prezent.
— Tu ce cauți aici? vreau eu să știu.
— Am fost să-l văd pe Uriah, îmi răspunde. E vreo lege care interzice asta?
— Ție nici măcar nu-ți pasă de el, scuip eu cuvintele. Ce drept ai să…
— Tris! exclamă Christina, clătinând din cap. Nu acum, bine?
Tobias șovăie, ținând gura deschisă, de parcă ar vrea să spună ceva.
— Trebuie să intrăm, spune el. Matthew a zis că i-am putea inocula pe oameni împotriva serului amintirilor, bine? Așa că vom merge acolo, îi vom inocula pe membrii familiei lui Uriah pentru orice eventualitate și îi vom aduce la sediu pentru a-și lua rămas-bun de la el. Trebuie s-o facem mâine-dimineață. Dacă n-o facem, va fi prea târziu.
Se oprește.
— Și tu, Christina, i-ai putea inocula pe ai tăi. Oricum, eu ar trebui să fiu cel care să le spună lui Zeke și Hanei.
Christina dă aprobator din cap. O strâng de braț, într-o încercare de a o consola.
— Merg și eu, se oferă Peter. Asta dacă nu cumva vreți să-i spun lui David ce puneți la cale.
Ne oprim cu toții și îl privim. Nu știu de ce vrea Peter să se întoarcă în oraș, dar nu poate fi de bine. În același timp, nu ne putem permite ca David să afle ce facem, nu acum, când suntem contracronometru.
— Bine, zice Tobias. Dar dacă pricinuiești vreun necaz, îmi rezerv dreptul de a te lăsa lat și de a te încuia într-o clădire părăsită.
Peter își dă ochii peste cap.
— Cum ajungem acolo? întreabă Christina. Nu e ca și când ei le-ar permite oamenilor să împrumute mașini.
— Pun rămășag că l-am putea convinge pe Amar să te ia în oraș, îi spun eu. Mi-a spus azi că el se oferă mereu voluntar în patrule. Așa că îi cunoaște pe oamenii potriviți. Și sunt sigură că va fi de acord să-i ajutăm pe Uriah și pe-ai lui.
— Mai bine m-aș duce să-l întreb acum. Și probabil că cineva ar trebui să stea cu Uriah… să se asigure că doctorul nu-și ia cuvântul înapoi. Christina, nu Peter.
Tobias se freacă la ceafă, atingând tatuajul Neînfricat de parcă ar vrea să și-l smulgă de pe corp.
— Și apoi ar trebui să mă gândesc cum să le spun membrilor familiei lui Uriah că el a fost omorât când eu trebuia să am grijă de el.
— Tobias…, dau eu să spun, însă el ridică o mână pentru a mă opri.
Dă să se îndepărteze.
— Oricum, probabil că nu mă vor lăsa s-o vizitez pe Nita.
Uneori e greu să știi cum trebuie să ai grijă de oameni. Privindu-i pe Peter și pe Tobias cum pleacă — păstrând distanța unul față de celălalt — mă gândesc că este posibil ca Tobias să aibă nevoie de cineva care să alerge pentru el, deoarece, toată viața lui, oamenii l-au lăsat să se îndepărteze, l-au lăsat să se închidă în el însuși. Însă are dreptate: trebuie să facă asta pentru Zeke, iar eu trebuie să vorbesc cu Nita.
— Vino, mă îndeamnă Christina. Orele de vizită sunt aproape pe sfârșite. Mă întorc să stau cu Uriah.
* * *
Înainte să merg în salonul Nitei — identificabil prin paznicul care stă la ușă —, mă opresc în salonul lui Uriah, împreună cu Christina. Ea se așază pe scaunul de lângă el, pe care s-a imprimat conturul picioarelor ei.
A trecut mult timp de când am stat de vorbă ca fetele, mult timp de când am râs împreună. Am fost rătăcită în ceața Biroului, în promisiunea de a aparține acestui loc.
Rămân în picioare alături de ea și mă uit la Uriah. Nu mai pare rănit — mai există niște echimoze, câteva tăieturi, însă nimic destul de grav ca să-i provoace moartea. Îmi las capul pe o parte pentru a vedea șarpele tatuat în dosul urechii lui. Știu că e el, dar nu prea mai arată ca Uriah fără zâmbetul larg de pe chip și fără ochii lui negri și strălucitori, mereu alerți.
— El și cu mine nici n-am fost prea apropiați, zice ea. Doar la… chiar la sfârșit. Deoarece el a pierdut pe cineva care a murit, iar eu la fel…
— Știu, îi spun. L-ai ajutat cu adevărat.
Trag un scaun alături de ea și mă așez. Ea îi strânge mâna lui Uriah, care zace inertă pe cearșaf.
— Câteodată am senzația că mi-am pierdut toți prietenii, spune ea.
— Pe Cara n-ai pierdut-o, îi spun. Sau pe Tobias. Și, Christina, nici pe mine nu m-ai pierdut. Pe mine n-ai să mă pierzi niciodată.
Ea se întoarce spre mine și, undeva, în aburul tristeții, ne strângem în brațe, în același mod disperat în care am făcut-o atunci când mi-a spus că mă iertase pentru că îl omorâsem pe Will. Prietenia noastră a fost apăsată de o mare greutate, greutatea de a fi împușcat pe cineva pe care ea îl iubea, greutatea atâtor pierderi. Alte legături ar fi cedat. Din cine știe ce motiv, aceasta nu a făcut-o.
Rămânem îmbrățișate mult timp, până ce disperarea pălește.
— Mulțumesc, spune ea. Nici tu n-ai să mă pierzi.
— Sunt destul de sigură că, dacă aveam de gând, deja aș fi făcut-o.
Zâmbesc.
— Ascultă, sunt niște lucruri cu care aș vrea să te pun la curent.
Îi povestesc despre planurile noastre de a împiedica Biroul să reseteze experimentele. În timp ce vorbim, mă gândesc la oamenii pe care este gata să-i piardă — tatăl și mama ei, sora ei —, toate acele legături, alterate pe vecie sau la care se renunță în numele purității genetice.
— Îmi pare rău, îi spun când termin. Știu că tu, probabil, ai vrut să ne ajuți, dar…
— Să nu-ți pară rău, spune ea, privindu-l lung pe Uriah. Încă mă bucur că merg în oraș.
Încuviințează, dând din cap de câteva ori.
— Îi vei împiedica să reseteze experimentele. Știu c-o vei face.
Sper să aibă dreptate.
* * *
Când ajung la salonul Nitei, am la dispoziție numai zece minute până ce se termină orele de vizită. Paznicul își ridică ochii din cărțile lui și mă privește întrebător.
— Pot să intru? îl întreb eu.
— Nu prea am voie să las lumea să intre aici, îmi răspunde el.
— Eu sunt cea care a împușcat-o, îi spun. Asta nu contează deloc?
— Păi…, spune el, ridicând din umeri. Atâta timp cât promiți că n-o împuști iar… Și că ieși în zece minute.
— S-a făcut.
Îmi cere să-mi scot jacheta, pentru a-i arăta că nu am niciun fel de armă, și apoi îmi dă voie să intru. Nita tresare, devenind atentă — desigur, pe cât de mult poate. Jumătate din trupul ei este în carcasă de gips, iar una dintre mâini îi este prinsă de pat cu cătușe, de parcă ar putea să evadeze. Părul îi este încâlcit, dezordonat, însă, firește, încă e drăguță.
— Ce cauți aici? mă întreabă ea.
Nu-i răspund — verific colțurile încăperii în căutare de camere de luat vederi și descopăr una, vizavi de mine, orientată spre patul de spital pe care îl ocupă Nita.
— Nu există microfoane, îmi spune ea. Ei nu prea fac din astea pe-aici.
— Bun.
Îmi trag un scaun și mă așez lângă ea.
— Mă aflu aici deoarece am nevoie de informații importante de la tine.
— Deja le-am spus tot ce am avut eu chef să le spun, mă repede ea, aruncându-mi o căutătură urâtă. Nu mai am nimic în plus de adăugat. În special persoanei care m-a împușcat.
— Dacă nu te-aș fi împușcat eu, n-aș mai fi fost preferata lui David și n-aș mai fi știut toate lucrurile pe care le știu acum.
Arunc o privire spre ușă, nu din pricina unei îngrijorări întemeiate că cineva ne-ar putea asculta, ci din cauză că sunt paranoică.
— Noi avem un plan nou. Matthew și cu mine. Și Tobias. Și va fi necesar să intrăm în Laboratorul Armelor.
— Și te-ai gândit că eu v-aș putea ajuta în această privință?
Clatină din cap.
— N-am putut intra nici prima dată, îți amintești?
— Trebuie să știu ce măsuri de securitate s-au luat. David este singura persoană care cunoaște codul de acces?
— Nu-i… singura persoană, zice ea. Ar fi o prostie. Îl știu și superiorii lui, dar el e singura persoană din sediu, da.
— Bine, în cazul ăsta, care este măsura de securitate de rezervă? Cea care este activată dacă ușa este aruncată în aer?
Ea își lipește buzele una de cealaltă, în așa fel încât aproape că dispar, și se zgâiește la carcasa care îi acoperă trupul.
— E serul morții, răspunde ea. Sub formă de aerosoli, e practic de neoprit. Chiar și dacă ești îmbrăcat cu un costum de protecție sau cu ceva asemănător, funcționează până la sfârșit. În felul ăsta, durează doar ceva mai mult. Așa spun rapoartele laboratorului.
— Așadar, serul ucide în mod automat pe oricine care își croiește drum în acea încăpere fără codul de acces? o întreb eu.
— Te surprinde?
— Aș zice că nu.
Îmi sprijin coatele pe genunchi.
— Și nu e nicio altă cale de a intra, cu excepția codului lui David.
— Pe care, după cum ai aflat, nu este deloc dornic să-l împărtășească.
— Nu există nicio șansă ca un PG să poată rezista serului morții? continui eu să o întreb.
— Nu. Cu certitudine nu.
— Cei mai mulți oameni puri genetic nu pot rezista nici serului adevărului, îi spun eu. Dar eu pot.
— Dacă vrei să te duci să cochetezi cu moartea, ești invitata mea.
Se lasă pe spate, rezemându-se de perne.
— Am treminat cu asta.
— Încă o întrebare, continui eu. Zici că vreau să cochetez cu moartea. De unde fac rost de explozibili ca să trec de ușă?
— De parcă am de gând să-ți spun asta.
— Nu cred c-ai priceput. Dacă acest plan are succes, nu vei mai fi închisă. Te vei face bine și vei fi liberă să pleci. Așa că e în interesul tău să mă ajuți.
Mă privește lung, de parcă m-ar cântări și m-ar măsura. Încheietura mâinii îi este strânsă de cătușe, încât metalul îi sapă o linie în piele.
— Reggie are materialul explozibil. El te poate învăța cum să-l folosești, dar nu e bun în acțiune, așa că, pentru numele lui Dumnezeu, nu-l lua și pe el dacă nu vrei să ai senzația că ești dădacă.
— Am notat.
— Spune-i că, spre deosebire de ușile obișnuite, va fi nevoie de două ori mai multă putere de foc pentru a trece prin acea ușă. E extrem de solidă.
Încuviințez din cap. Ceasul meu bate ora exactă, semnalându-mi că e timpul să plec. Mă ridic și împing scaunul la loc în colțul în care l-am găsit.
— Îți mulțumesc pentru ajutor.
— Care e planul? vrea ea să știe. Dacă nu te deranjează să mi-l împărtășești.
Mă opresc, ezitând în alegerea cuvintelor.
— Ei bine, zic eu în cele din urmă, hai să spunem că va șterge sintagma “deteriorat genetic“ din vocabularul tuturor.
Paznicul deschide ușa, probabil pentru a-mi striga că am depășit timpul, dar deja îmi croiesc drum spre ieșire. Privesc peste umăr încă o dată înainte de a ieși și o văd pe Nita zâmbind ușor.