TOBIAS
AMAR ESTE DE ACORD să ne ajute să ajungem în oraș fără să fie necesară multă muncă de convingere. Este dornic de o aventură, așa cum eram convins că va fi. Stabilim să ne întâlnim în acea seară la cină pentru a discuta planul cu Christina, Peter și George, care ne vor ajuta să facem rost de un vehicul.
După ce vorbesc cu Amar, mă duc în dormitor și mă întind, punându-mi o pernă peste cap, reluând ciclic un scenariu referitor la ceea ce îi voi spune lui Zeke atunci când îl voi vedea. Îmi pare rău, am făcut ceea ce credeam eu că trebuia să fac, iar ceilalți aveau grijă de Uriah, și nu m-am gândit…
Oamenii intră și ies din cameră, dau drumul la căldura care își face loc prin sistemul de ventilație, apoi o închid din nou, și toate acestea în timp ce eu mă tot gândesc la scenariul acela, ticluind scuze și apoi renunțând la ele, alegând tonul potrivit, gesturile cuvenite. În cele din urmă, frustrarea pune stăpânire pe mine și îmi iau perna de pe față, aruncând-o apoi în peretele opus. Cara, care tocmai își netezește în dreptul șoldurilor bluza curată cu care s-a îmbrăcat, tresare speriată.
— Credeam că dormi, îmi spune ea.
— Iartă-mă!
Își pipăie părul pentru a se convinge că fiecare șuviță e la locul ei. Este atât de grijulie la fiecare mișcare, atât de precisă, încât îmi amintește de muzicienii din Prietenie ciupind coardele unui banjo.
— Am o întrebare, spun eu, ridicându-mă în capul oaselor. E cumva personală.
— E în regulă.
Se așază vizavi de mine, pe patul lui Tris.
— Întreabă-mă.
— Cum de ai putut s-o ierți pe Tris după tot ce i-a făcut fratelui tău? o întreb eu. Adică, presupunând că ai iertat-o.
— Hmm.
Cara se cuprinde cu brațele.
— Uneori, cred că am iertat-o. Alteori, nu sunt sigură că am făcut-o. Nu știu cum — e ca și cum te-ai întreba cum îți vezi de viață mai departe după ce moare cineva. Pur și simplu o faci, iar ziua următoare o faci din nou.
— Există… vreo modalitate prin care ea să-ți fi ușurat lucrurile? Orice?
— De ce mă întrebi asta? spune ea, punându-și o mână pe genunchiul meu. E din cauza lui Uriah?
— Da, îi răspund ferm și îmi schimb puțin poziția piciorului, astfel încât mâna ei să nu mai stea pe genunchiul meu.
Nu am nevoie să fiu mângâiat sau consolat, de parcă aș fi un copil. Nu am nevoie de sprâncenele ei ridicate, de vocea ei blândă, pentru a scoate la iveală un sentiment pe care aș prefera să-l țin ascuns.
— Bine.
Se îndreaptă de spate, iar când deschide din nou gura, vocea îi sună firesc, ca de obicei.
— Cred că cel mai vital lucru pe care l-a făcut — recunosc, fără ca ea să fi vrut — a fost să mărturisească. Există o diferență între a recunoaște și a mărturisi. A recunoaște înseamnă să te scuzi pentru lucruri care nu pot fi scuzate; a mărturisi înseamnă a spune pe nume crimei comise în toată gravitatea ei. De asta aveam nevoie.
Dau aprobator din cap.
— Și după ce îi vei fi mărturisit lui Zeke, îmi spune ea, consider că ar fi de ajutor dacă l-ai lăsa singur atâta timp cât va voi el să fie lăsat singur. Asta e tot ce poți face.
Încuviințez din nou.
— Însă, Four, adaugă ea, tu nu l-ai omorât pe Uriah. Nu tu ai amorsat bomba care l-a rănit. Nu tu ai făcut planul care a condus la acea explozie.
— Dar am luat parte la plan.
— Of, nu vrei să taci odată din gură?
O spune blând, zâmbindu-mi.
— S-a întâmplat. A fost cumplit. Nu ești perfect. Astea sunt datele problemei. Nu confunda durerea cu vinovăția.
Preț de câteva minute, rămânem în tăcerea și singurătatea dormitorului, de altfel pustiu, iar eu încerc să las sensul cuvintelor ei să mă pătrundă.
* * *
Iau cina cu Amar, George, Christina și Peter la cantină, între barul pentru băuturi și un șir de coșuri de gunoi. Supa din bolul aflat în fața mea s-a răcit înainte ca eu să pot să mănânc din ea și încă mai sunt crutoane care plutesc în zeamă.
Amar ne spune unde și când ne întâlnim, apoi ne ducem pe culoarul spre bucătărie pentru a nu fi văzuți și el scoate o cutiuță neagră cu seringi în ea. Ne dă câte una Christinei, lui Peter și mie, împreună cu câte un pachet de șervețele antibacteriene, ambalate individual, lucru cu care, bănuiesc eu, numai Amar își va bate capul.
— Ce-i asta? întreabă Christina. Nu am de gând să-mi injectez așa ceva dacă nu știu ce este.
— În regulă.
Amar își împreunează mâinile.
— Există șansa ca noi să ne aflăm încă în oraș atunci când serul memoriei va fi împrăștiat. Va trebui să vă inoculați singuri antidotul, asta în cazul în care nu doriți să uitați tot ceea ce vă amintiți. E același lucru pe care îl veți injecta și în brațele membrilor familiilor voastre, așa că nu vă faceți griji.
Christina își întoarce brațul cu fața în sus și se plesnește până ce o venă iese în relief. Din obișnuință, îmi înfig acul în partea laterală a gâtului, în același fel în care am procedat atunci când am trecut prin peisajul fricii — ceea ce, la un moment dat, însemna de câteva ori pe săptămână. Amar procedează la fel.
Observ că Peter se preface că se injectează — atunci când apasă pistonul în jos, lichidul îi curge pe gât, iar el și-l șterge nonșalant cu mâneca.
Mă întreb ce senzație trebuie să ai să te oferi voluntar să uiți totul.
* * *
După cină, Christina vine spre mine și îmi spune:
— Trebuie să vorbim.
Coborâm treptele care duc la spațiul subteran al DG-urilor, cu genunchii legănându-ni-se la unison la fiecare treaptă, și apoi pe holul multicolor. La capăt, Christina își încrucișează brațele, iar deasupra nasului și gurii ei joacă o lumină purpurie.
— Amar nu știe că intenționăm să împiedicăm resetarea?
— Nu, îi răspund. El este loial Biroului. Nu vreau să-l implic.
— Vezi tu, orașul e în pragul revoluției, zice ea, iar lumina devine albastră. Motivul Biroului de a-i reseta pe prietenii și pe familiile noastre este de a-i împiedica să se omoare unii pe alții. Dacă împiedicăm resetarea, Loialii o vor ataca pe Evelyn, Evelyn va da drumul serului și o mulțime de oameni vor muri. Se prea poate ca eu să fiu încă supărată pe tine, dar nu cred că tu vrei să moară atâția oameni din oraș. În mod special părinții tăi.
Oftez.
— Sincer? Nu prea-mi pasă de ei.
— Nu se poate să vorbești serios, îmi spune încruntându-se. Totuși, ei sunt părinții tăi.
— Ba da, vorbesc serios, îi spun. Vreau să-i spun lui Zeke și mamei lui ce i-am făcut lui Uriah. În afară de asta, nu-mi prea pasă de ceea ce li se întâmplă lui Evelyn și lui Marcus.
— Poate că nu-ți pasă de familia ta care dă permanent de necazuri, dar ar trebui să-ți pese de toți ceilalți! îmi spune ea.
Mă apucă de un braț și mă smucește astfel încât să mă uit în ochii ei.
— Four, surioara mea e acolo. Dacă Evelyn și Loialii se năpustesc unii asupra altora, ea ar putea fi rănită, iar eu nu voi fi acolo s-o protejez.
Am văzut-o pe Christina împreună cu familia ei la Ziua pentru Vizite, atunci când pentru mine era doar o persoană dezagreabilă transferată din Candoare. Am privit cum mama ei îi aranja gulerul tricoului, zâmbind mândră. Dacă serul memoriei este împrăștiat, acea amintire va fi ștearsă din mintea mamei ei. Dacă nu, familia ei va fi prinsă în mijlocul altei lupte pentru control.
— Deci, ce propui să facem? întreb eu.
Îmi eliberează brațul.
— Trebuie să existe o cale de a preveni o explozie de proporții care să nu antreneze după sine ștergerea amintirilor tuturor prin forță.
— Poate…, fac eu o concesie.
Nu mă gândisem la asta, fiindcă nu mi se păruse necesar. Dar e necesar, firește că e necesar.
— Ai idee cum am putea opri asta?
— Practic, e unul dintre părinții tăi împotriva celuilalt, remarcă ea. Oare nu există ceva ce să le poți spune pentru a-i opri să mai încerce să se omoare reciproc?
— Ceva ce să le pot spune? Glumești? Ei nu ascultă pe nimeni. Ei nu fac niciun lucru de pe urma căruia nu pot beneficia în mod direct.
— Deci nu prea ai ce face. Ai să lași orașul să se sfâșie în bucăți.
Mă uit lung la pantofii mei, scăldați în lumina verde, cugetând la cele spuse. Dacă aș fi avut alți părinți — dacă aș fi avut niște părinți rezonabili, mai puțin mânați de durere și de furie și de dorința de răzbunare —, poate că ar fi putut să meargă. Ei ar fi putut fi siliți să-și asculte fiul. Din nefericire, nu am alți părinți.
Dar aș putea. Aș putea, dacă aș vrea. Doar o idee de ser al amintirilor pusă în cafeaua lor de dimineață sau în paharul de apă de seară și ei ar fi niște oameni noi, tăblițe rase, nepătate de trecut. Pentru început, ar trebui învățați chiar și că au un fiu; ar avea nevoie să-mi învețe numele iar.
Este aceeași tehnică pe care o folosim pentru a-i vindeca pe cei de la sediu. Aș putea s-o folosesc pentru a-i vindeca și pe ei.
Ridic ochii spre Christina.
— Fă-mi rost de serul memoriei, o rog eu. În timp ce tu, Amar și Peter vă căutați familiile voastre și pe cea a lui Uriah, eu voi avea grijă de chestia asta. Probabil că nu voi avea destul timp să ajung la ambii mei părinți, însă va fi bine și cu unul singur.
— Cum te vei îndepărta de noi ceilalți?
— Îmi trebuie… nu știu, trebuie să inventăm o problemă. Ceva ce necesită ca unul dintre noi să se despartă de grup.
— Ce părere ai de o pană de cauciuc? propune Christina. Mergem noaptea, nu? Aș putea să-i spun lui Amar să oprească să mă duc la toaletă sau ceva de genul, să tai cauciucurile și apoi va trebui să ne despărțim, ca tu să poți găsi un alt camion.
Preț de o clipă, cântăresc ideea. I-aș mărturisi lui Amar ce se petrece cu adevărat, însă asta presupune desfacerea nodului complicat de propagandă și minciuni pe care Biroul l-a inoculat în mintea lui. Presupunând că aș putea face asta, nu avem timpul necesar pentru așa ceva.
Dar, în schimb, avem timp pentru o minciună bine spusă. Amar știe că tata m-a învățat de mic cum să pornesc o mașină folosind doar o sârmă. Nu și-ar pune problema dacă m-aș oferi voluntar să găsesc o altă mașină pentru noi.
— Asta o să meargă, îi spun.
— Bine.
Își lasă capul pe o parte.
— Deci, chiar ai de gând să ștergi amintirile unuia dintre părinții tăi?
— Ce faci atunci când părinții tăi sunt răi? o întreb. Faci rost de un părinte nou. Dacă unul dintre ei nu are parte de tot acel trecut care îi cauzează probleme, poate că ei doi pot negocia o înțelegere de pace sau ceva de genul ăsta.
Se încruntă, privindu-mă preț de câteva secunde, ca și când ar vrea să-mi zică ceva, dar, în cele din urmă, se mulțumește să dea aprobator din cap.