TRIS
MIROSUL DE CLOR îmi gâdilă nările. Stau lângă un mop într-o debara de la subsol. Tocmai le-am spus tuturor că oricine pătrunde în Laboratorul Armelor merge într-o misiune sinucigașă. Serul morții este de neoprit.
— Problema este, spune Matthew, dacă acest lucru e ceva pentru care să fim dispuși să sacrificăm o viață.
Aceasta e încăperea în care Matthew, Caleb și Cara produceau noul ser, înainte de schimbarea planului. Pe masa de laborator, în fața lui Matthew, sunt împrăștiate eprubete, pahare de laborator și notițe mâzgălite. Șiretul pe care îl poartă la gât de obicei e acum în gura lui și îl molfăie distrat.
Tobias se sprijină de ușă, cu brațele încrucișate. Îmi amintesc cum stătea în același fel în timpul inițierii, în vreme ce ne privea pe noi luptându-ne unii cu alții, atât de înalt și de puternic, încât nici n-aș fi visat că avea să-mi acorde mai mult de o privire superficială.
— Nu e vorba de răzbunare. Nu e vorba de ceea ce le-au făcut celor din Abnegație. E vorba de faptul că trebuie să-i oprim înainte de a face ceva la fel de rău oamenilor din experimente — de a le lua puterea de a controla mii de vieți.
— Merită, zice Cara. O moarte pentru a salva mii de oameni de la o soartă cumplită? Și să curmăm puterea sediului de la rădăcină, ca să spun așa? Se mai poate pune problema?
Știu ce face ea — pune în balanță o viață contra atâtor vieți și amintiri, trăgând, astfel, concluziile. Ăsta e modul în care funcționează o minte Erudită și felul în care funcționează și mintea cuiva din Abnegație, dar nu sunt sigură că astea sunt mințile care ne trebuie acum. O viață împotriva a mii de amintiri, firește că răspunsul e simplu, dar chiar trebuie să fie una dintre viețile noastre? Chiar trebuie să fim noi cei care să acționeze?
Dar fiindcă știu care va fi răspunsul meu la această întrebare, gândurile mele se îndreaptă spre o altă întrebare. Dacă trebuie să fie unul dintre noi, care va fi acela?
Trec cu privirea de la Matthew la Cara, care stau în spatele mesei, la Tobias, Christina, cu brațul sprijinit pe o coadă de mătură, și mă opresc în dreptul lui Caleb.
El.
O secundă mai târziu, mi se face greață de mine însămi.
— O, hai, spune-o, zice Caleb, ridicându-și ochii asupra mea. Vrei ca eu s-o fac. Cu toții vreți.
— Nimeni n-a spus asta, intervine Matthew, scuipând șnurul.
— Toată lumea se uită fix la mine, spune Caleb. Să nu credeți că nu-mi dau seama. Eu sunt cel care a ales tabăra greșită, cel care a lucrat cu Jeanine Matthews; eu sunt cel de care nu vă pasă, așadar eu ar trebui să fiu cel care moare.
— De ce crezi că Tobias s-a oferit să te scoată din oraș înainte să fii executat?
Vocea mea se proiectează rece, calmă. Mirosul de clor își face de lucru cu nasul meu.
— Deoarece nu-mi pasă dacă trăiești sau mori? Deoarece nu-mi pasă câtuși de puțin de tine?
El ar trebui să fie cel care moare, gândește o parte din mine.
Nu vreau să-l pierd, argumentează o altă parte.
Nu știu în care parte să am încredere, pe care dintre cele două părți să o cred.
— Tu crezi că eu nu-mi dau seama ce e ura atunci când o întâlnesc? zice el, clătinând din cap. O văd de fiecare dată când vă uitați la mine. În rarele ocazii când catadicsiți să vă uitați la mine.
Ochii îi strălucesc din pricina lacrimilor. Este pentru prima dată de când aproape că am fost executată când îl văd plin de remușcări în loc să fie defensiv sau plin de scuze. S-ar putea chiar să fie prima dată în ultima vreme când îl văd pe fratele meu și nu pe lașul care m-a vândut lui Jeanine Matthews. Brusc, mi se pune un nod în gât.
— Dacă fac asta…, începe el.
Scutur din cap în semn de nu, dar el ridică o mână.
— Oprește-te! îmi cere el. Beatrice, dacă fac asta… vei putea să mă ierți?
Pentru mine, atunci când cineva îți greșește, ambii împart povara acelei greșeli — durerea apasă pe umerii amândurora. Iertarea, în cazul ăsta, înseamnă să alegi să porți singur întreaga povară. Trădarea lui Caleb e ceva ce ducem amândoi și, de când a făcut-o, tot ce am vrut era ca el să-mi ia povara. Nu sunt sigură că sunt capabilă să o car toată pe umerii mei — nu sunt sigură dacă sunt destul de puternică sau destul de bună.
Însă îl văd îmbărbătându-se singur împotriva sorții lui, iar eu știu că trebuie să fiu destul de puternică, destul de bună, dacă e ca el să se sacrifice pentru noi toți.
Încuviințez din cap.
— Da, rostesc cu vocea sugrumată. Însă ăsta nu e un motiv destul de bun ca să o faci.
— Am o droaie de motive, mă contrazice Caleb. O voi face. Bineînțeles c-o voi face.
* * *
Nu sunt sigură de ceea ce tocmai s-a petrecut.
Matthew rămâne în urmă pentru a-l ajuta pe Caleb să se îmbrace cu un costum de protecție — costumul îl va ține în viață în Laboratorul Armelor suficient cât să declanșeze virusul serului amintirilor. Aștept până ce restul pleacă înainte să părăsesc și eu încăperea. Vreau să mă duc înapoi în dormitor, având drept companie numai propriile gânduri.
Acum câteva săptămâni m-aș fi oferit voluntară să merg în misiunea de sinucidere — și chiar am făcut-o. M-am oferit să merg la sediul Erudiției, știind că moartea mă aștepta acolo. Dar n-am făcut-o din altruism sau curaj. Am făcut-o pentru că eram vinovată și o parte din mine voia să piardă tot; o parte din mine, cea îndurerată, cea suferindă, voia să moară. Oare asta îl motivează acum pe Caleb? Oare chiar ar trebui să-l las să moară, astfel încât să aibă senzația că și-a plătit datoria față de mine?
Merg pe culoarul cu acel curcubeu de lumini și apoi urc scările. Nu pot nici măcar să mă gândesc la o alternativă — oare aș fi mai dispusă să o pierd pe Christina sau pe Cara sau pe Matthew? Nu. Adevărul este că aș fi mai puțin dispusă să-i pierd, căci ei mi-au fost prieteni buni, iar Caleb nu, nu pentru mult timp. Chiar și înainte ca el să mă fi trădat, m-a părăsit pentru Erudiți și nici măcar nu s-a uitat înapoi. Eu am fost cea care s-a dus să-l viziteze pe el în vremea inițierii mele, iar el și-a petrecut tot timpul întrebându-se de ce eram acolo.
Și nu mai vreau să mor. Mă ridic la înălțimea provocării de a-mi purta vina și durerea, de a face față dificultăților pe care viața mi le scoate în cale. Unele zile sunt mai grele decât altele, dar eu sunt gata să o trăiesc pe fiecare în parte. De data asta, nu mă pot sacrifica.
Dacă sunt cu adevărat sinceră, trebuie să recunosc că pentru mine a fost o ușurare faptul că el s-a oferit voluntar.
Brusc, nu mă mai pot gândi la asta. Ajung la intrarea în hotel și mă duc în dormitor, sperând că mă voi putea prăbuși pur și simplu pe pat și să dorm, dar Tobias mă așteaptă pe culoar.
— Ești bine? mă întreabă.
— Da, îi răspund. Însă n-ar trebui să fiu.
Duc mâna la frunte.
— Am impresia că deja l-am jelit. De parcă ar fi murit în secunda în care l-am văzut în sediul Erudiției, atunci când m-am dus acolo. Înțelegi?
Curând după aceea, i-am mărturisit lui Tobias că îmi pierdusem întreaga familie. Iar el m-a consolat, spunându-mi că acum el era familia mea.
Așa și simt. Ca și cum între noi totul este împletit laolaltă, prietenie și iubire și familie, astfel încât nu-mi pot da seama de diferența dintre ele.
— Cei din Abnegație au propriile lor păreri despre asta, știi? îmi spune el. Despre acele momente când îi lași pe alții să se sacrifice pentru tine, chiar dacă e o dovadă de egoism. Ei spun că dacă sacrificiul este calea supremă prin care acea persoană îți arată că te iubește, atunci ar trebui să-i permiți să o facă.
Se sprijină cu umărul de perete.
— În situația de față, ăsta e cel mai mare dar pe care i-l poți face. Exact așa cum a fost atunci când ambii tăi părinți au murit pentru tine.
— Și totuși, nu sunt sigură că iubirea este ceea ce l-a motivat pe el, spun eu, închizând ochii. Mai curând vinovăția, se pare.
— Poate, recunoaște Tobias. Dar de ce s-ar simți vinovat că te-a trădat dacă nu te-ar iubi?
Încuviințez din cap. Știu că fratele meu mă iubește și că m-a iubit mereu, chiar și atunci când mi-a făcut rău. Știu că și eu îl iubesc. Însă, oricum, am senzația că ceva e greșit.
Totuși, pe moment pot să mă simt împăcată, știind că e ceva ce părinții mei ar fi putut înțelege dacă ar fi fost acum de față.
— Poate că nu e momentul potrivit, îmi zice el, dar e ceva ce vreau să-ți spun.
Imediat mă încordez, temându-mă că are de gând să numească vreuna dintre crimele mele care n-au fost descoperite, sau o mărturisire care îl roade, sau poate ceva la fel de dificil. Pe chip nu i se poate citi nicio expresie.
— Vreau doar să-ți mulțumesc, continuă el pe un ton coborât. Un grup de oameni de știință ți-a adus la cunoștință că genele mele sunt deteriorate, că e ceva în neregulă cu mine — ți-au arătat testele care o dovedeau. Și până și eu am început să cred.
Mă mângâie pe față, degetul lui mare urmărindu-mi conturul pomeților, și mă privește intens și insistent.
— Tu n-ai crezut asta niciodată, continuă el. Nici pentru o clipă. Tu mereu ai insistat că eram… nu știu, întreg.
Îi acopăr palma cu a mea.
— Păi, chiar ești.
— Nimeni nu mi-a mai spus asta până acum, îmi șoptește el blând.
— Este ceea ce meriți să auzi, rostesc eu pe un ton ferm, timp în care privirea mi se încețoșează din pricina lacrimilor. Că ești întreg, că meriți să fii iubit, că ești cea mai bună persoană pe care am cunoscut-o vreodată.
Tocmai când ultimul cuvânt îmi iese de pe buze, el mă sărută.
Îl sărut și eu atât de dur, că îl doare, și îmi răsucesc degetele în tricoul lui. Îl împing pe hol și apoi pe ușa care dă spre o cameră de lângă dormitor, puțin mobilată. Deschid ușa cu călcâiul.
Exact așa cum eu am insistat mereu asupra faptului că el merită, el a insistat mereu pe tăria mea, a insistat că aptitudinile mele erau mai grozave decât credeam eu. Și știu, fără să mi se spună, că asta e ceea ce face iubirea adevărată — te transformă în ceva mai bun, în ceva mai mult decât ai crezut că ai putea fi.
Iar această iubire este adevărată.
Își trece degetele prin părul meu, prinzând câteva șuvițe. Îmi tremură mâinile, dar nu-mi pasă dacă observă, nu-mi pasă dacă mi-e frică de cât de intens e acest moment. Îl apuc de tricou, trăgându-l mai aproape, și îi rostesc numele, oftând, cu gura lipită de a lui.
Uit că el e altă persoană; în loc de asta, am impresia că el e o altă parte din mine, la fel de esențial ca o inimă, un ochi sau un braț. Îi scot cămașa peste cap. Îmi trec degetele pe pielea lui dezgolită, de parcă ar fi a mea.
Mâinile lui mă prind de bluză și mi-o dau jos, dar apoi îmi amintesc că sunt scundă și cu pieptul plat și am o paloare bolnăvicioasă, așa că mă trag înapoi.
El mă privește, nu ca și cum ar aștepta o explicație, ci de parcă eu aș fi singurul lucru la care merită să se uite.
Îl privesc și eu, dar tot ce văd mă face să mă simt mai rău — el e chipeș, chiar și tatuajele negre și șerpuitoare de pe pielea lui alcătuiesc o operă de artă. Cu o clipă în urmă eram convinsă că ne potriveam perfect, și poate că încă ne potrivim — dar numai cu hainele pe noi.
Însă el continuă să mă privească în felul acela.
Îmi zâmbește, ușor, timid. Apoi își pune mâinile pe talia mea și mă trage spre el. Se apleacă și mă sărută printre degetele lui și șoptește “frumoasă“ pe abdomenul meu.
Iar eu îl cred.
Se ridică și își lipește buzele de ale mele, cu gura deschisă, cu mâinile pe șoldurile mele goale, petrecându-și degetele mari sub betelia jeanșilor mei. Îl mângâi pe piept, mă sprijin de el, simțindu-i oftaturile până în măduva oaselor.
— Te iubesc, să știi, îi spun.
— Știu, vine replica lui.
Ridicând din sprâncene, se apleacă și își trece un braț pe sub picioarele mele, aruncându-mă pe umerii lui. Scap un hohot de râs, pe jumătate de bucurie și pe jumătate de emoție, iar el mă cară în partea opusă a camerei, lăsându-mă să cad neceremonios pe canapea.
Se întinde și el alături de mine, iar eu îmi trec degetele peste flăcările care îi învăluie cavitatea toracică. E puternic și suplu și sigur pe el.
Și e al meu.
Îmi potrivesc gura peste a lui.
* * *
Îmi era teamă că, dacă am fi rămas împreună, aveam să ne ciocnim iar și iar și că, în cele din urmă, impactul avea să mă frângă. Dar acum știu că sunt ca o lamă, iar el este ca o piatră de ascuțit…
Sunt prea puternică pentru a mă frânge așa de ușor și, de fiecare dată când îl ating, devin mai bună, mai ascuțită.