TOBIAS
PRIMUL LUCRU pe care îl văd atunci când mă trezesc, tot pe canapeaua din camera hotelului, e tatuajul cu păsările zburătoare de pe clavicula lui Tris. Cămașa ei, pe care, din cauza frigului, am recuperat-o în toiul nopții de pe podea, s-a ridicat în partea pe care ea stă întinsă.
Am mai dormit și înainte atât de aproape unul de celălalt, dar, de data asta, pare diferit. În trecut o făceam pentru a ne consola sau a ne proteja; acum suntem aici pentru că vrem să fim — și pentru că am adormit înainte să ne putem întoarce în dormitor.
Întind mâna și îi ating cu buricele degetelor tatuajele, iar ea deschide ochii.
Mă cuprinde cu o mână și se trage peste perne pentru a sta lipită de mine, caldă și suavă și pliabilă.
— ’Neața, îi spun.
— Șșt, face ea. Dacă nu o bagi în seamă, poate că o să dispară.
O trag spre mine, punându-mi mâna pe șoldul ei. Ochii îi sunt larg deschiși, alerți, chiar dacă de-abia s-a trezit. O sărut pe obraz, apoi pe bărbie, apoi pe gât, unde rămân preț de câteva secunde. Mă strânge mai tare de talie, după care oftează aproape de urechea mea.
Autocontrolul meu e pe cale să dispară în cinci, patru, trei…
— Tobias, șoptește ea. Urăsc să-ți spun asta, dar… cred că avem câteva lucruri de făcut azi.
— Pot aștepta, zic eu, cu gura lipită de umărul ei, și îi sărut, lent, primul tatuaj.
— Ba nu, nu pot! exclamă ea.
Mă trântesc înapoi pe perne și mă simt rece fără corpul ei lipit de al meu.
— Mda. În legătură cu asta — mă gândeam că fratelui tău nu i-ar face rău niște trageri la țintă. Doar așa, în caz de nevoie.
— Asta e o idee bună, spune ea încet. A tras cu pistolul… de câte ori? O dată? De două ori?
— Pot să-l învăț eu, îi propun. Dacă există vreun lucru la care mă pricep, acela e țintitul. Și asta ar putea să-l facă să se simtă mai bine.
— Îți mulțumesc.
Se ridică și își trece degetele prin păr. În lumina dimineții pare mai deschis, ca și când ar avea fire de aur.
— Știu că nu îl ai la suflet, dar…
— Dar dacă tu ai de gând să uiți ce ți-a făcut, o întrerup eu, luând-o de mână, atunci voi încerca să fac același lucru.
Ea îmi zâmbește și mă sărută pe obraz.
* * *
Ridic palma la ceafă și șterg picăturile de apă care au rămas acolo după duș. Eu, Tris, Caleb și Christina ne aflăm în sala de antrenament din zona de la subsol a celor deteriorați genetic — e rece și prost luminată și plină de echipamente, arme de antrenament și saltele și căști și ținte, tot ce ne-am putea dori. Aleg cea mai bună armă de tras la țintă, cea care are aproape dimensiunea unui pistol, doar că e mai groasă, și i-o întind lui Caleb.
Degetele lui Tris se strecoară între ale mele. În dimineața asta, toate lucrurile par mai simple: fiecare zâmbet și fiecare râset, fiecare cuvânt și fiecare mișcare.
Dacă vom avea succes cu ceea ce ne-am propus să facem în seara asta, mâine Chicago va fi un loc mai sigur, Biroul se va schimba pentru totdeauna, iar eu și Tris vom putea să ne clădim undeva o nouă viață. Poate că va fi un loc unde voi putea da pistoalele și cuțitele pe instrumente mult mai productive, cum ar fi șurubelnițele, cuiele și lopețile. În dimineața asta cred că aș putea avea acel noroc. Aș putea.
— Nu are gloanțe adevărate, spun eu, dar se pare că l-au proiectat astfel încât să fie cât mai asemănător cu unul dintre pistoalele pe care le vei folosi. Oricum, pare a fi adevărat.
Caleb ține pistolul doar cu buricele degetelor, de parcă se teme că se va sparge în mâinile lui.
Râd.
— Prima lecție: nu-ți fie teamă de el. Ține-l bine. Ai mai avut unul în mână, îți amintești? Ne-ai scos din sediul Prieteniei cu acea împușcătură.
— A fost noroc pur, zice Caleb, răsucind întruna pistolul ca să-l examineze din fiecare unghi.
Își împinge limba în obraz, ca și când ar rezolva o problemă de matematică.
— Nu a fost rezultatul îndemânării mele, concluzionează el.
— Mai bine norocos decât ghinionist, îi spun eu. Putem lucra acum la îndemânare.
Arunc o privire spre Tris. Ea îmi zâmbește, după care îi șoptește Christinei ceva la ureche.
— Bățoaso, tu ai venit aici să ne ajuți sau care-i treaba? o întreb eu.
Folosesc vocea pe care am cultivat-o ca instructor de inițiere, cu toate că acum e doar în glumă.
— Dacă îmi amintesc corect, ți-ar prinde bine să exersezi niște trageri cu mâna dreaptă. Și ție, Christina.
Tris se strâmbă la mine, după care ea și Christina traversează încăperea pentru a-și alege armele.
— Bine, acum întoarce-te cu fața spre țintă și scoate piedica!
În cealaltă parte a încăperii există o țintă, mult mai sofisticată decât cele din lemn din sălile de antrenament ale Neînfricaților. Cea de aici are trei cercuri în trei culori diferite (verde, galben și roșu), așa că e mult mai ușor să observi unde a lovit glonțul.
— Hai să vedem cum ai trage tu în mod normal.
El ridică pistolul cu o mână, ia o poziție de atac ciudată, ca și când s-ar pregăti să ridice un lucru extrem de greu, și trage. Pistolul se smucește în spate și în sus, trimițând glonțul undeva aproape de tavan. Îmi acopăr gura cu mâna pentru a-mi înăbuși zâmbetul.
— Nu e nevoie să chicotești, se plânge Caleb iritat.
— Cărțile nu te învață totul, nu-i așa? spune Christina. Trebuie să-l ții cu ambele mâini. Nu arată la fel de mișto, dar nici nu impresionezi prea tare dacă ataci tavanul.
— Nu încercam să arăt mișto!
Christina se ridică, cu picioarele ușor strâmbe, și își înalță ambele mâini. Studiază ținta preț de o clipă, după care trage. Glonțul de antrenament lovește cercul exterior al țintei și ricoșează, căzând pe jos. Lasă un cerc de lumină pe țintă, marcând locul impactului. Mi-aș dori să fi avut parte de această tehnologie în timpul antrenamentului de inițiere.
— O, minunat! fac eu. Ai lovit aerul care înconjoară trupul obiectivului tău. Cât de folositor!
— Sunt puțin cam ruginită, recunoaște Christina zâmbind.
— Cred că cea mai ușoară metodă de a învăța e să mă imiți, îi spun lui Caleb.
Adopt poziția pe care o folosesc mereu, comodă și naturală, și îmi ridic ambele mâini, strângând pistolul cu una și stabilizându-l cu cealaltă.
Caleb încearcă să mă imite, începând cu picioarele și continuând cu partea superioară a corpului. Oricât de dornică ar fi fost Christina să râdă de el, capacitatea lui de a analiza îl face să aibă succes — îl văd schimbând unghiuri și distanțe și tensiuni și eliberări în timp ce se uită la mine, străduindu-se să facă totul corect.
— Bun, îi zic eu când a terminat. Acum concentrează-te pe ceea ce încerci să nimerești și pe nimic altceva.
Privesc spre centrul țintei și încerc s-o las să mă înghită. Distanța nu mă deranjează — glonțul va călători în linie dreaptă, la fel cum ar fi făcut-o dacă aș fi fost mai aproape. Inspir și mă pregătesc, expir și trag, iar glonțul se duce exact acolo unde voiam: în cercul roșu, chiar în mijlocul țintei.
Fac un pas înapoi, ca să-l văd pe Caleb cum se descurcă. Poziția e perfectă, felul în care ține pistolul e perfect, dar e rigid, ca o statuie cu o armă în mână. Ia o gură de aer și o reține în timp ce trage. De data asta, reculul nu îl mai sperie atât de tare, iar glonțul atinge marginea țintei.
— Bun, spun eu din nou. Cred că mai trebuie doar să te acomodezi cu arma. Ești foarte încordat.
— Te miră? mă întreabă el.
Vocea îi tremură, însă numai la finalul fiecărui cuvânt. Are privirea unei persoane care ține ascunse înlăuntru terori peste terori. Am avut două clase de novici cu exact aceeași expresie, dar niciunul dintre ei nu se lupta cu lucrurile pe care le are de înfruntat Caleb acum.
Clatin din cap și rostesc pe un ton scăzut:
— Firește că nu. Dar trebuie să înțelegi că, dacă nu eliberezi această tensiune până diseară, s-ar putea să nu apuci să ajungi la Laboratorul Armelor. Și cu ce ne-ar mai ajuta asta?
El oftează.
— Tehnica fizică e importantă, continui eu. Dar nu e decât un joc al minții, iar tu ești norocos, fiindcă știi cum funcționează astfel de jocuri. Nu te antrenezi doar pentru tragerea propriu-zisă, ci și pentru concentrare. Și apoi, când te afli într-o situație în care lupți pentru viața ta, concentrarea va fi atât de adânc întipărită, încât se va întâmpla în mod natural.
— Nu știam că Neînfricații erau atât de interesați să antreneze creierul, spune Caleb. Tris, pot să te văd și pe tine trăgând la țintă? Nu cred că te-am văzut vreodată să tragi cu pistolul fără să ai vreo rană de glonț în umăr.
Tris zâmbește puțin și se întoarce cu fața spre țintă. Când am văzut-o pentru prima oară trăgând cu pistolul în timpul antrenamentului Neînfricaților, arăta ciudat, ca o pasăre. Dar silueta ei subțire, fragilă, a devenit zveltă și musculoasă, iar când ține arma în mână o face ca și când ar fi cel mai ușor lucru din lume. Mijește puțin un ochi, își schimbă greutatea și trage. Glonțul ei nu nimerește chiar în mijlocul țintei, dar e foarte aproape. Evident impresionat, Caleb ridică din sprâncene.
— Nu fi atât de surprins! spune Tris.
— Scuze. Eu doar… tu erai foarte neîndemânatică, îți amintești? Nu știu cum de-am ratat această transformare.
Tris ridică din umeri, dar când privește în altă parte, obrajii îi sunt roșii și pare mulțumită. Christina trage din nou, dar, de data asta, glonțul nimerește aproape în mijloc.
Mă dau înapoi ca să-l las pe Caleb să exerseze și o urmăresc pe Tris trăgând din nou, privind cât de ferm ține pistolul atunci când apasă pe trăgaci. O ating pe umăr și mă apropii de urechea ei.
— Îți aduci aminte când te antrenai în timpul inițierii și pistolul aproape că te-a lovit în față?
Ea încuviințează din cap cu un zâmbet.
— Îți aduci aminte când te antrenai în timpul inițierii și eu am făcut asta? spun eu, petrecându-mi mâna în jurul ei și apăsând-o pe abdomen.
Ea inspiră adânc și murmură:
— Nu cred c-am să uit vreodată.
Se răsucește pe călcâie și îmi trage fața către ea, lipindu-și buricele degetelor pe bărbia mea. Ne sărutăm, și o aud pe Christina bombănind ceva în legătură cu asta, dar, pentru prima oară, nu-mi pasă câtuși de puțin.
* * *
După antrenament, nu prea mai avem altceva de făcut decât să așteptăm. Tris și Christina iau explozibilii de la Reggie și îl învață pe Caleb cum să îi folosească. Apoi, Matthew și Cara sunt absorbiți de o hartă, examinând rute diferite din sediu pentru a ajunge la Laboratorul Armelor. Eu și Christina ne întâlnim cu Amar, George și Peter pentru a trece din nou prin ruta pe care o vom folosi pentru a merge în oraș. Tris este chemată la o ședință de consiliu de ultimă oră. Matthew își petrece ziua inoculând oameni împotriva serului memoriei, pe Cara, Caleb, Tris, Nita, Reggie și pe el însuși.
Nu avem prea mult timp să ne gândim la importanța lucrului pe care urmează să-l facem: vom opri o revoluție, vom salva experimentele, vom schimba Biroul pentru totdeauna.
Când Tris pleacă, mă duc la spital să-l văd pe Uriah pentru ultima oară înainte să-i aduc familia.
Odată ajuns acolo, nu pot intra. Privind prin geam, măcar pot pretinde că doarme și că, dacă l-aș atinge, s-ar trezi și ar zâmbi și ar face o glumă. Înăuntru aș putea vedea cât de lipsit de viață este acum și cum șocul pe care l-a suferit creierul lui a luat ultimele părți din el care îl defineau ca fiind Uriah.
Îmi strâng mâinile pumn pentru a le masca tremurul.
Matthew se apropie din celălalt capăt al culoarului, cu mâinile în buzunarele uniformei sale bleumarin. Merge relaxat, cu pași siguri.
— Salut.
— Salut, îi răspund.
— Tocmai am inoculat-o pe Nita, spune el. Azi e într-o pasă mai bună.
— Mă bucur.
Matthew lovește geamul cu încheieturile degetelor.
— Carevasăzică… te duci mai târziu să-i aduci familia? Așa mi-a spus Tris.
Încuviințez din cap.
— Pe fratele lui și pe mama lor.
M-am mai întâlnit cu mama lor. E o femeie minionă cu o atitudine energică și una dintre puținele persoane Neînfricate care fac lucrurile în liniște și simplu. O plăceam și mi-era frică de ea în același timp.
— Nu au tată? întreabă Matthew.
— A murit când ei erau mici. Nu e un lucru surprinzător printre Neînfricați.
— Corect.
Rămânem tăcuți o vreme și îi sunt recunoscător că e aici, stăvilindu-mi astfel durerea. Știu că ieri Cara avea dreptate când mi-a spus că nu l-am omorât pe Uriah, dar eu încă simt că am făcut-o și probabil mereu voi simți asta.
— Tot voiam să te întreb, rup eu tăcerea la un moment dat. De ce ne ajuți cu asta? Pare a fi un risc imens pentru cineva care nu are vreun interes personal în rezultatul pe care îl vom obține.
— Ba am, recunoaște Matthew. E o poveste lungă.
Își încrucișează brațele la piept, iar apoi începe să tragă de șnurul de la gât.
— A existat cândva o fată, spune el. Era deteriorată genetic, iar asta însemna că nu aveam voie să fiu cu ea, corect? Trebuia să fim siguri că ne vom împerechea cu parteneri “optimi“, pentru a produce descendenți superiori din punct de vedere genetic sau ceva de genul ăsta. Ei bine, aveam chef să mă răzvrătesc și era ceva atrăgător în privința acestui lucru interzis, așa că am început să ieșim împreună. Nu am vrut să devină ceva serios, dar…
— A devenit.
— Da, încuviințează el. Ea a fost cea care m-a convins că poziția sediului în ceea ce privește deteriorarea genetică era cam incorectă. Ea era o persoană mai bună decât mine, mai bună decât voi putea fi eu vreodată. Iar apoi a fost atacată. Un grup de oameni puri genetic au bătut-o. Avea o gură mare și nu stătea niciodată la locul ei — cred că a avut ceva de-a face cu asta, sau poate că nu, poate că oamenii pur și simplu fac astfel de lucruri pentru că așa vor ei, și când încerc să găsesc un motiv, nu rămân decât cu dureri de cap și frustrări.
Mă uit mai atent la șnurul cu care se joacă. Mereu am crezut că era negru, dar acum, privindu-l mai îndeaproape, văd că de fapt e verde — culoarea pe care o au uniformele personalului ajutător.
— În fine. A fost rănită destul de grav, dar unul dintre cei puri genetic era odrasla unui membru al consiliului. El a pretins că atacul a fost provocat și asta a fost scuza pe care ei au folosit-o când l-au condamnat pe acel puști și pe ceilalți GP să facă niște ore de muncă în folosul comunității, dar eu știam ce știam.
Dă din cap în timp ce rostește cuvintele.
— Știam că l-au lăsat să scape basma curată, întrucât pe ea o considerau inferioară lor. De parcă cei puri genetic bătuseră un animal.
Un fior ia naștere la ceafă și îmi coboară pe șira spinării.
— Ce…
— Ce s-a întâmplat cu ea? zice el, uitându-se adânc în ochii mei. A murit un an mai târziu în timpul unei operații care trebuia să repare o parte din daune. A fost un ghinion — o infecție.
Își lasă mâinile jos.
— Ziua în care a murit a fost ziua în care am început s-o ajut pe Nita. Totuși, am considerat că planul ei recent nu era unul prea bun și de aceea n-am mai ajutat-o. Și totuși, nici nu mi-am bătut capul prea tare s-o opresc.
Mă gândesc la lucrurile pe care ar trebui să le spună cineva în astfel de momente, scuzele și condoleanțele, și nicio frază nu mi se pare bună. În schimb, las tăcerea să se întindă între noi. Este singurul răspuns adecvat pe care i-l pot da după tot ce mi-a povestit, singurul lucru care face dreptate tragediei, în loc să remediez repede situația cu niște cuvinte și să trec mai departe.
— Știu că nu pare, zice Matthew, dar îi urăsc.
Mușchii maxilarului său se încordează. Nu mi-a dat niciodată impresia că ar fi o persoană calmă, dar nici una rece. Asta a devenit acum, un om învăluit în gheață, cu ochi duri și o voce precum o respirație înghețată.
— Și m-aș fi oferit voluntar să mor în locul lui Caleb… dacă nu m-aș încăpățâna să-i văd cum suferă repercusiunile. Vreau să-i văd buimăciți sub puterea serului memoriei, fără să mai știe cine sunt cu adevărat, fiindcă asta mi s-a întâmplat mie când ea a murit.
— Asta pare a fi o pedeapsă adecvată, spun eu.
— Mult mai adecvată decât să-i omorâm, zice Matthew. Și, în plus, eu nu sunt un ucigaș.
Nu mă simt în largul meu. Nu mi se întâmplă des să descopăr adevărata persoană care se ascunde în spatele unei măști afabile, să descopăr cele mai întunecate părți ale unei persoane. Și, când se întâmplă asta, nu e un lucru plăcut.
— Îmi pare rău pentru ce i s-a întâmplat lui Uriah, spune Matthew. Te las cu el.
Își bagă din nou mâinile în buzunar și își vede în continuare de drum, fluierând.