TOBIAS
VERIFIC ECRANELE înainte să plec să mă întâlnesc cu Amar și George. Evelyn s-a refugiat la sediul Erudiției, împreună cu acoliții ei fără facțiune, studiind harta orașului. Marcus și Johanna se află într-o clădire de pe Michigan Avenue, la nord de clădirea Hancock, prezidând o ședință.
Sper că acolo se vor afla și peste câteva ore, când mă voi hotărî pe care dintre părinții mei să-l resetez. Amar ne-a dat puțin peste o oră pentru a-i găsi și inocula pe cei din familia lui Uriah și pentru a ne întoarce la sediu neobservați, așa că nu am timp decât pentru unul dintre ei.
* * *
Zăpada se învârtejește afară, zburând în bătaia vântului. George îmi oferă un pistol.
— E periculos acolo, spune el. Cu toate chestiile pe care le fac Loialii acum.
Iau pistolul fără ca măcar să-l privesc.
— Sunteți familiarizați cu planul? întreabă George. Am să vă monitorizez de-aici, din încăperea de control mică. Totuși, ținând cont de felul în care zăpada asta interferează cu camerele de supraveghere, nu știu cât de folositor voi fi în seara asta.
— Și unde vor fi ceilalți oameni care se ocupă de pază?
— La băut? opinează George, ridicând din umeri. Le-am spus să-și ia liber în seara asta. Nimeni nu va observa că a dispărut camionul. Va fi bine, vă promit.
Amar zâmbește.
— Bine, atunci, hai să ne urcăm!
George îl strânge pe Amar de braț și nouă ne face cu mâna. În vreme ce toți ceilalți îl urmează pe Amar către camionul parcat afară, îl apuc pe George de mână și îl rețin. Îmi aruncă o privire ciudată.
— Să nu-mi pui nicio întrebare în legătură cu asta, fiindcă n-am să-ți răspund, îi spun. Dar te rog să te inoculezi împotriva serului memoriei, bine? Cât mai curând posibil. Matthew te poate ajuta.
Mă privește încruntat.
— Fă-o și atât, îi spun, după care mă îndrept către camion.
Fulgii de zăpadă mi se prind în păr și, cu fiecare respirație, scot pe nări spirale de aburi. Christina se izbește de mine în drumul spre camion și îmi strecoară ceva în buzunar. O fiolă.
Când intru pe locul din dreapta, văd că Peter e cu ochii pe noi. Încă nu știu sigur de ce a insistat atâta să vină, dar știu că trebuie să am grijă cu el.
În camion e cald și, curând, suntem cu toții acoperiți de broboane de apă în loc de zăpadă.
— Ce noroc pe capul tău, spune Amar. Tu ai să-l ghidezi pe șofer.
Îmi întinde un ecran de sticlă cu dungi luminoase încâlcite ca niște vene. Mă uit mai atent și văd că sunt străzi, iar cea mai luminoasă dungă trasează drumul nostru printre ele.
— Ai nevoie de-o hartă? remarc eu, ridicând din sprâncene. Nu ți-a trecut niciodată prin minte să… te îndrepți spre clădirile cele mai mari?
Amar face o grimasă.
— Nu conducem direct spre oraș, trebuie să urmăm un drum sigur. Acum, ține-ți pliscul și manevrează harta!
Găsesc un punct albastru pe hartă, care marchează poziția noastră. Amar se bagă prin zăpadă, care cade atât de iute, încât câmpul meu vizual se reduce la doar câțiva metri.
Clădirile pe lângă care trecem arată ca niște siluete întunecate care trag cu ochiul printr-un văl alb. Amar conduce cu viteză, bazându-se pe greutatea camionului pentru a menține echilibrul. Văd luminile orașului drept în față, printre fulgii de zăpadă. Uitasem cât de aproape ne aflăm de el, deoarece totul e atât de diferit dincolo de granițele lui.
— Nu pot să cred că ne întoarcem, spune Peter pe un ton coborât, ca și când nu ar aștepta vreun răspuns.
— Nici eu, zic, fiindcă e adevărat.
Distanța pe care Biroul a ținut-o față de restul lumii este un rău distinct de războiul pe care intenționează să îl poarte cu amintirile noastre — mult mai subtil, dar, în felul lui, la fel de sinistru. Ei aveau toate resursele necesare pentru a ne ajuta, în timp ce noi sufeream în facțiunile noastre, dar, în schimb, au preferat să ne lase să ne distrugem. Să ne lase să murim. Să ne lase să ne omorâm unii pe alții. Abia acum, când suntem pe cale să distrugem mai mult decât un nivel acceptabil de material genetic, s-au hotărât să intervină.
Sărim în sus și-n jos în timp ce camionul lui Amar gonește peste liniile de tren, ținându-ne aproape de zidul de ciment din dreapta noastră.
Mă uit la Christina prin oglinda retrovizoare. Genunchiul ei drept se balansează întruna.
* * *
Încă nu știu cui să-i fur amintirile: lui Marcus sau lui Evelyn?
De regulă, aș încerca să hotărăsc care ar fi cea mai altruistă decizie, dar, în acest caz, oricare alegere pare egoistă. Să îl resetez pe Marcus ar însemna să îl șterg din această lume pe omul pe care îl urăsc și de care mă tem. Ar reprezenta eliberarea mea față de puterea lui de influență.
Să o resetez pe Evelyn ar însemna să o transform într-o nouă mamă — una care nu m-ar abandona sau care nu ar lua decizii din dorința de răzbunare sau care nu ar controla oamenii doar pentru a nu se vedea obligată să aibă încredere în ei.
În orice caz, indiferent care dintre ei doi ar dispărea, mie mi-ar fi totuna. Dar ce anume ar ajuta cel mai mult orașul?
Deja nu mai știu.
* * *
Îmi țin mâinile deasupra sistemului de ventilație pentru a le încălzi în timp ce Amar continuă să conducă peste șinele de tren, trecând de vagonul abandonat pe care l-am văzut când am venit aici, proiectând farurile camionului în caroseria lui argintie. Ajungem în locul în care se sfârșește lumea de afară și începe experimentul, o schimbare atât de abruptă, de parcă cineva a desenat o linie pe pământ.
Amar trece peste acea linie ca și când n-ar fi acolo. Presupun că pentru el a dispărut odată cu trecerea timpului, obișnuindu-se din ce în ce mai mult cu această lume nouă. Pentru mine e ca și cum aș trece de la adevăr la minciună, de la maturitate la copilărie. Privesc cum tărâmul format din asfalt și sticlă și metal se transformă într-un câmp pustiu. Zăpada cade mai blând acum și în față zăresc vag orizontul orașului, clădirile fiind cu o nuanță mai închise decât norii.
— Încotro trebuie s-o luăm ca să-l găsim pe Zeke? mă întreabă Amar.
— Zeke și mama lui s-au alăturat rebelilor, îi spun. Așa că cea mai bună variantă e să mergem acolo unde se află ei.
— Oamenii din camera de control spun că cei mai mulți dintre ei s-au refugiat la nord de râu, aproape de clădirea Hancock, spune Amar. Ai chef să te dai cu linia de zbor?
— Categoric nu, răspund eu.
Amar râde.
Ne mai ia încă o oră pentru a ne apropia. Abia când zăresc clădirea Hancock în depărtare încep să devin agitat.
— Ăăă… Amar? spune Christina din spate. Urăsc să spun asta, dar chiar am nevoie să ne oprim. Și să… știi tu. Să fac un pipi.
— Chiar acum? întreabă Amar.
— Da. M-a trecut deodată.
El oftează, dar oprește camionul pe marginea drumului.
— Voi stați aici, să nu vă uitați! spune Christina în timp ce coboară.
Privesc cum se îndreaptă către partea din spate a camionului și aștept. Tot ce simt atunci când ea taie cauciurile e o ușoară mișcare a camionului, atât de mică, încât sunt sigur că sunt singurul care a simțit-o, doar pentru că mă așteptam la asta. Când Christina se întoarce, îndepărtându-și fulgii de zăpadă de pe geacă, poartă un mic zâmbet pe chip.
Uneori nu e nevoie decât de o persoană binedispusă pentru a salva oamenii de la o soartă îngrozitoare. Chiar dacă acea persoană trebuie să pretindă că are nevoie la toaletă.
Amar mai conduce câteva minute până să se întâmple ceva. Apoi camionul se cutremură și începe să se balanseze, de parcă am trece peste multe denivelări.
— Rahat, spune Amar, încruntându-se spre vitezometru. Nu pot să cred asta.
— Pană? întreb eu.
— Da.
Oftează, calcă frâna și camionul se oprește la marginea drumului.
— Mă duc să verific, spun eu.
Sar de pe scaunul din dreapta și merg în spatele camionului. Cauciucurile din spate sunt complet dezumflate, crestate de cuțitul pe care Christina l-a adus cu ea. Arunc o privire pe geamurile din spate pentru a mă asigura că nu avem decât o roată de rezervă, apoi mă întorc la portiera mea deschisă pentru a le da vestea.
— Ambele cauciucuri din spate sunt dezumflate și nu avem decât o roată de rezervă, spun eu. O să trebuiască să abandonăm camionul aici și să facem rost de unul nou.
— Rahat! spune Amar, izbind volanul cu mâna. N-avem timp de asta. Trebuie să ne asigurăm că Zeke, mama lui și familia Christinei sunt inoculați înainte ca serul memoriei să fie eliberat, altminteri n-o să ne mai folosească la nimic.
— Calmează-te, îi spun. Știu de unde putem face rost de un alt vehicul. De ce nu vă continuați voi drumul pe jos până ce reușesc eu să fac rost de ceva?
Expresia lui Amar se înseninează.
— E o idee bună.
Înainte să mă îndepărtez de camion mă asigur că am gloanțe în pistol, cu toate că nu sunt sigur dacă voi avea nevoie de ele. Toți oamenii ies din vehicul. Amar tremură de frig și se leagănă pe picioare.
Îmi verific ceasul.
— Până la ce oră trebuie să îi inoculezi?
— Programul lui George spune că avem o oră înainte să resetăm orașul, spune Amar, verificându-și și el ceasul, ca să se asigure. Nu te-aș învinui dacă ai dori să-i scutești de suferință pe Zeke și pe mama lui și să-i lași să se reseteze. Am s-o fac eu, dacă dorești.
Clatin din cap.
— N-aș putea face asta. N-ar mai suferi, însă n-ar fi corect.
— Așa cum spun eu mereu, zice Amar zâmbind, odată Bățos, mereu Bățos.
— Vrei, te rog, să… nu le spui ce s-a întâmplat? Măcar până ajung acolo. Îi inoculezi și gata. Vreau eu să fiu cel care să le spună.
Zâmbetul lui Amar se înăsprește.
— Sigur, cum să nu.
Pantofii mi s-au udat deja de când am verificat cauciurile, iar picioarele mă dor când ating din nou pământul rece. Sunt pe cale să mă îndepărtez de camion, când Peter vorbește.
— Vin cu tine, spune el.
— Poftim? De ce? îl întreb încruntat.
— S-ar putea să ai nevoie de ajutor ca să găsești un camion, zice el. E un oraș mare.
Mă uit la Amar, care ridică din umeri.
— Are dreptate.
Peter se apropie de mine și vorbește în șoaptă, astfel încât numai eu să-l aud.
— Și dacă nu vrei să-i spun că plănuiți ceva, n-ai să obiectezi.
Ochii i se îndreaptă către buzunarul gecii mele, acolo unde se află serul memoriei.
Oftez.
— Bine. Dar faci ce-ți spun.
Îi văd pe Amar și Christina plecând fără noi, îndreptându-se spre clădirea Hancock. Când sunt suficient de departe cât să nu ne mai vadă, fac câțiva pași înapoi, băgând mâna în buzunar, ca să protejez fiola.
— Nu intenționez să caut un camion, îi spun. Probabil că deja știi asta. Ai de gând să mă ajuți cu ceea ce vreau să fac sau trebuie să te împușc?
— Depinde de ceea ce vrei să faci.
E greu să născocesc un răspuns când nici măcar nu sunt sigur. Mă întorc cu fața spre clădirea Hancock. În dreapta mea sunt cei fără facțiune, Evelyn și colecția ei de seruri ale morții. În stânga mea sunt Loialii, Marcus și planul lor de răzvrătire.
Unde va fi influența mai mare? Unde pot avea cei mai mari sorți de izbândă? Acestea sunt întrebările pe care ar trebui să mi le pun. În schimb, mă întreb pe cine îmi doresc să distrug mai tare.
— Am de gând să opresc o revoluție, zic într-un târziu.
Cotesc la dreapta, iar Peter mă urmează.