TRIS
FRATELE MEU stă în spatele microscopului, cu un ochi lipit de ocular. Lumina din platforma microscopului aruncă umbre ciudate pe chipul său, făcându-l să pară cu câțiva ani mai mare.
— Ăsta e sigur, spune el. Vreau să zic, serul atacului simulat. Nici urmă de îndoială.
— Tot timpul e bine să mai existe o persoană care să verifice, spune Matthew.
Stau cu fratele meu în cele câteva ore care au mai rămas până ce va muri. Iar el analizează seruri. Ce prostie.
Știu de ce Caleb a vrut să vină aici: ca să se asigure că își va da viața pentru ceva bun. Nu-l învinovățesc. Din câte știu, nu există o a doua șansă după ce ți-ai dat viața pentru ceva anume.
— Spune-mi din nou codul de activare, zice Matthew.
Codul de activare va porni arma serului memoriei, iar un alt buton îl va împrăștia imediat. De când am ajuns aici, Matthew l-a făcut pe Caleb să le repete pe ambele o dată la câteva minute.
— Nu am nicio problemă când vine vorba de memorarea unor șiruri de numere! spune Caleb.
— Nu mă îndoiesc. Dar nu știm în ce stadiu mental vei fi când serul morții va începe să-și facă efectul, iar aceste coduri trebuie să fie adânc întipărite în minte.
Caleb se crispează când aude cuvintele “serul morții“. Eu mă uit în pământ.
— 080712, spune Caleb. Și apoi apăs pe butonul verde.
În acest moment, Cara se află în compania unor oameni din camera de control ca să le pună serul păcii în băuturi și să stingă luminile din sediu în timp ce ei vor fi prea amețiți ca să observe, așa cum au procedat Nita și Tobias în urmă cu câteva săptămâni. Când va face asta, vom fugi către Laboratorul Armelor și nu vom fi văzuți pe întuneric de camerele de supraveghere.
Pe masa din laborator, față în față cu mine, se află explozibilii pe care ni i-a dat Reggie. Arată atât de simplu — se află într-o cutie neagră cu gheare metalice ascuțite pe margini și cu o telecomandă de detonare. Clapele vor lipi cutia de cea de-a doua ușă dublă din laborator. Prima ușă încă nu a fost reparată după primul atac.
— Cred că asta-i tot, spune Matthew. Acum nu ne mai rămâne decât să așteptăm.
— Matthew, spun eu. Crezi că ne poți lăsa puțin singuri?
— Desigur, spune el zâmbind. Mă întorc când e timpul să mergem.
Închide ușa în urma lui. Caleb își trece mâinile peste costumul de protecție, peste explozibili și peste rucsacul în care vor intra toate acestea. Le pune pe toate în linie dreaptă, aranjându-le și îndreptându-le.
— Mă tot gândesc la anii care au trecut, când eram mici și ne jucam de-a “Candoarea“, spune el. Te așezam într-un fotoliu în camera de zi și îți puneam întrebări. Îți amintești?
— Da, zic eu, sprijinindu-mă de masa de laborator. Îmi căutai pulsul la încheietura mâinii și îmi spuneai că, dacă mințeam, aveai să-ți dai seama de asta, fiindcă cei din Candoare îi depistau mereu pe cei care mințeau. Nu era deloc frumos.
Caleb râde.
— Sau atunci când ai recunoscut că ai furat o carte din biblioteca școlii tocmai când mama intra pe ușă…
— Și a trebuit să mă duc la bibliotecară să-mi cer scuze! îl completez eu râzând. Bibliotecara era îngrozitoare. Le spunea tuturor “domnișoară“ sau “tinere“.
— A, dar pe mine m-a iubit. Știi că atunci când am fost voluntar la bibliotecă și trebuia să aranjez cărțile în rafturi după masa de prânz eu stăteam, de fapt, ascuns între dulapuri și citeam? M-a prins de câteva ori și nu a spus niciodată nimic.
— Pe bune?
Simt un junghi în piept.
— Nu știam asta.
— Bănuiesc că există multe lucruri pe care nu le știm unul despre celălalt, zice el, lovind cu degetele în masă. Îmi doresc să fi fost mai sinceri unul cu celălalt.
— Și eu.
— Și acum e prea târziu, nu-i așa? spune el trist, ridicând ochii.
— Nu pentru toate lucrurile.
Scot un scaun de sub masă și mă așez.
— Hai să ne jucăm de-a Candoarea. Am să-ți răspund la o întrebare și tu îmi vei răspunde la o întrebare. Evident, un răspuns sincer.
Pare puțin exasperat, dar intră în joc.
— Bine. Ce-ai făcut cu adevărat ca să spargi paharele alea din bucătărie atunci când ai pretins că nu voiai decât să le scoți afară ca să ștergi petele de apă de pe ele?
Îmi dau ochii peste cap.
— Asta e singura întrebare la care vrei un răspuns sincer? Pe bune, Caleb!
— Bine, bine.
Își drege vocea, fixându-mă cu ochii lui verzi și serioși.
— M-ai iertat cu adevărat sau ai spus asta doar pentru că urmează să mor?
Îmi privesc mâinile, pe care le țin în poală. Am fost amabilă și bună cu el pentru că reușesc mereu să-mi scot din cap ceea ce s-a întâmplat la sediul Erudiției. Dar acel lucru nu poate fi numit iertare — dacă l-aș fi iertat, aș putea să mă gândesc la ceea ce s-a întâmplat fără să simt acea nuanță de ură în adâncul sufletului meu, nu-i așa?
Sau poate că iertarea e acea încăpățânare a mea de a da la o parte amintirile urâte, până ce timpul va ameliora durerea și furia, iar fărădelegile vor fi uitate.
De dragul lui Caleb, aleg să cred ultima variantă.
— Da, te-am iertat, îi spun.
Tac câteva clipe, după care continui:
— Sau, cel puțin, îmi doresc din tot sufletul s-o fac și cred că e cam același lucru.
Pare ușurat. Mă dau la o parte ca să-l las în locul meu pe scaun. Știu ce vreau să-l întreb încă de când s-a oferit voluntar pentru a face acel sacrificiu.
— Care e cel mai mare motiv pentru care faci asta? îl întreb. Cel mai important?
— Beatrice, nu mă întreba asta.
— Nu e o capcană. Indiferent de răspuns, nu mă va face să renunț la iertare. Pur și simplu trebuie să știu.
Între noi se află costumul de protecție, explozibilii și rucsacul, aranjate în linie dreaptă pe oțelul lustruit. Sunt instrumentele care îl vor face să plece și să nu se mai întoarcă.
— Bănuiesc că e singurul fel în care pot scăpa de vina tuturor lucrurilor rele pe care le-am făcut, zice el. Nu-mi doresc nimic mai mult în această lume decât să scap de asta.
Cuvintele lui mă dor. Mi-era teamă că va spune asta. Am știut mereu că va spune asta. Mi-aș dori să nu o fi spus.
O voce se aude în interfonul din colț.
— Atenție, pentru toate persoanele din sediu: începem procedura de închidere de urgență, care va lua sfârșit la ora cinci dimineață. Repet: începem procedura de închidere de urgență, care va lua sfârșit la ora cinci dimineață.
Eu și Caleb ne uităm unul la altul, îngrijorați. Matthew deschide brusc ușa.
— Rahat, spune el. Apoi, mai tare: Rahat!
— Închidere de urgență? spun eu. E la fel ca simularea unui atac?
— Cam așa ceva. Înseamnă că trebuie să mergem acum, cât încă va fi haos pe culoare și înainte ca ei să sporească măsurile de securitate, spune Matthew.
— De ce-ar face asta? întreabă Caleb.
— Poate că au dorit să sporească măsurile de securitate înainte să elibereze virusurile, spune Matthew. Sau poate că și-au dat seama că noi încercăm să facem ceva — numai că, dacă ar fi aflat asta, probabil că ar fi venit deja să ne aresteze.
Mă uit la Caleb. Minutele pe care le mai am cu el zboară precum frunzele uscate de pe crengile copacilor.
Traversez încăperea și scot pistoalele noastre de sub tejghea, dar ceva ce mi-a zis Tobias ieri nu îmi dă pace: potrivit celor din Abnegație, ar trebui să le permitem oamenilor să se sacrifice pentru noi numai dacă asta ar fi unica lor modalitate de a-și demonstra iubirea față de noi.
Iar pentru Caleb nu ăsta e motivul.