TOBIAS
PICIOARELE ÎMI ALUNECĂ pe asfaltul înzăpezit.
— Tu nu te-ai inoculat ieri, îi spun lui Peter.
— Nu, n-am făcut-o, îmi răspunde el.
— De ce nu?
— De ce ar trebui să-ți spun ție?
Îmi trec degetul mare peste fiolă și spun:
— Ai venit cu mine doar pentru că știi că am serul memoriei, nu-i așa? Dacă vrei să ți-l dau, nu ar strica să-mi spui și motivul pentru care-l dorești.
Se uită din nou spre buzunarul meu, așa cum a făcut-o mai devreme. Probabil că a văzut-o pe Christina când mi-a dat fiola.
— Mai degrabă aș lua-o de la tine, uite-așa, pur și simplu.
— Chiar te rog!
Ridic privirea pentru a urmări cum zăpada se revarsă peste marginile clădirilor. Afară s-a întunecat, dar luna asigură suficientă lumină cât să vedem pe unde mergem.
— Poate că ești bun la luptele corp la corp, dar te asigur eu că nu ești suficient de bun cât să mă bați.
Fără vreun avertisment, mă împinge, tare, iar eu alunec pe zăpadă și cad. Pistolul zăngăne pe jos, pe jumătate îngropat în zăpadă. Asta primesc când devin arogant, gândesc eu, ridicându-mă în picioare. El mă apucă de guler și mă trage în față, astfel că alunec din nou, doar că de data asta îmi păstrez echilibrul și îi trag un cot în stomac. El mă lovește tare în picior, făcându-l să amorțească, și mă apucă de geacă, vrând să mă tragă spre el.
Îmi caută buzunarul cu serul. Încerc să-l împing deoparte, dar e bine înfipt în picioare și piciorul meu e încă amorțit. Mârâind enervat, ridic brațul liber și îl izbesc cu cotul în gură. Simt durere în toată mâna — doare să lovești pe cineva în dinți —, dar a meritat. El țipă și cade pe jos, ținându-se cu ambele mâini de față.
— Știi de ce ai câștigat luptele când erai novice? spun eu când mă ridic. Pentru că ești nemilos. Pentru că îți place să rănești oameni. Și crezi că ești special, crezi că toți cei din jurul tău sunt o adunătură de tontălăi care nu pot lua decizii dure așa, ca tine.
Dă să se ridice, dar îi trag un șut în coaste, făcându-l să cadă din nou. Apoi îmi apăs piciorul pe pieptul lui, chiar sub gât, și facem schimb de priviri, ochii săi mari și nevinovați nefiind deloc oglinda sufletului său.
— Nu ești special. Și mie îmi place să rănesc oameni. Pot lua cele mai crude decizii. Diferența e că eu uneori nu o fac, spre deosebire de tine, care o faci mereu, iar ăsta e lucrul care te face să fii diabolic.
Pășesc peste el și pornesc din nou pe Michigan Avenue. După câteva secunde îi aud vocea.
— De-asta îl vreau, rostește el cu un glas tremurat.
Mă opresc, dar nu mă întorc. Nu vreau să îi văd fața.
— Vreau serul pentru că m-am săturat să fiu așa, spune el. M-am săturat să fac lucruri rele și să-mi placă și apoi să mă întreb ce naiba se întâmplă cu mine. Vreau să se termine. Vreau s-o iau de la zero.
— Și nu crezi că e cea mai lașă metodă de scăpare? îl întreb peste umăr.
— Nu cred că-mi pasă dacă e sau nu, răspunde Peter.
Simt că furia care a tot crescut în mine se dezumflă în timp ce răsucesc între degete fiola din buzunar. Îl aud ridicându-se și scuturându-și zăpada de pe haine.
— Încetează să te mai pui cu mine, îi spun, și îți promit c-am să te las să te resetezi când toate astea se vor fi terminat. N-am niciun motiv să te împiedic.
El încuviințează din cap, după care ne continuăm drumul, mergând prin zăpadă către clădirea în care am văzut-o pentru ultima dată pe mama.