TRIS
DEȘI SUNT OAMENI peste tot, pe culoar tronează un soi de tăcere agitată. O femeie se izbește în mine cu umărul și apoi murmură o scuză, iar eu mă apropii de Caleb, ca să nu-l pierd din ochi. Uneori mi-aș dori să fiu cu câțiva centimetri mai înaltă, astfel încât lumea să nu mai arate ca o colecție imensă de piepturi.
Ne mișcăm repede, dar nu prea repede. Cu cât văd mai mulți paznici, cu atât devin mai agitată. Rucsacul lui Caleb, care conține explozibilii și costumul de protecție, i se izbește de spate în timp ce mergem. Oamenii trec în toate direcțiile, dar, curând, vom ajunge într-un culoar în care n-ar trebui să se afle nimeni.
— Cred că i s-a întâmplat ceva Carei, spune Matthew. Luminile ar fi trebuit să se stingă până acum.
Încuviințez din cap. Simt pistolul apăsându-mă în spinare, ascuns bine de cămașa mea largă. Sperasem că nu va trebui să-l folosesc, dar se pare că va fi necesar, cu toate că nici el nu va fi suficient pentru a ne permite să ajungem în Laboratorul Armelor.
Îl ating pe Caleb pe braț, apoi pe Matthew, și ne oprim toți trei în mijlocul culoarului.
— Mi-a venit o idee, le spun. Ne despărțim. Eu și Caleb vom fugi către laborator, iar Matthew va crea un soi de diversiune.
— O diversiune?
— Ai un pistol, nu-i așa? îl întreb. Trage în aer.
El șovăie.
— Fă-o! îi spun printre dinții încleștați.
Matthew își scoate pistolul. Eu îl apuc pe Caleb de cot și îl conduc de-a lungul culoarului. Întorc capul și îl văd pe Matthew ridicând pistolul deasupra capului și țintind drept în sus, trăgând într-unul dintre panourile de sticlă de deasupra. Când zgomotul răsună, o iau la fugă, trăgându-l pe Caleb după mine. Țipete și sticlă spartă umplu aerul, iar paznicii trec pe lângă noi, fără să observe că fugim departe de dormitoare, către un loc în care n-ar trebui să ne aflăm.
E un lucru ciudat să-mi simt instinctele și antrenamentul Neînfricaților intrând din nou în acțiune. Respirația îmi devine mai adâncă, mai egală, în timp ce urmăm ruta pe care am stabilit-o azi-dimineață. Gândesc mai limpede. Mă uit la Caleb, așteptându-mă să văd același lucru și la el, dar se pare că tot sângele i s-a scurs din obraji și gâfâie la fiecare pas. Îl țin bine de braț, ca să nu își piardă echilibrul.
Cotim, pantofii noștri scârțâie pe gresie. În fața noastră se întinde un culoar pustiu, care are un tavan făcut din oglinzi. Moment triumfal: cunosc acest loc. Suntem aproape. O să reușim.
— Opriți-vă! strigă o voce în spatele meu.
Paznicii. Ne-au găsit.
— Opriți-vă, altminteri tragem!
Caleb tremură și își ridică mâinile. Mi le ridic și eu și mă uit la el.
Simt cum totul încetinește în interiorul meu, gândurile și bătăile inimii.
Când mă uit la el, nu mai văd acel tânăr laș care m-a vândut lui Jeanine Matthews și nici nu mai aud scuzele pe care mi le-a oferit după aceea.
Când mă uit la el, văd acum băiatul care m-a ținut de mână la spital, când mama și-a fracturat încheietura mâinii, spunându-mi că totul va fi bine. Văd fratele care, cu o seară înainte de Ceremonia Alegerii, mi-a spus să iau singură decizii. Mă gândesc la toate lucrurile remarcabile care îl caracterizează — e isteț, entuziast și un bun observator, liniștit, serios și amabil.
E o parte din mine, mereu va fi, iar eu sunt o parte din el. Nu aparțin Abnegației, nici Neînfricării și nici Divergenței. Nu aparțin Biroului sau experimentului de la periferie. Aparțin oamenilor pe care îi iubesc, iar ei îmi aparțin mie — ei, alături de dragostea și loialitatea pe care le-o ofer, formează identitatea mea mult mai bine decât ar putea să o facă vreun cuvânt sau vreun grup de oameni.
Îmi iubesc fratele. Îl iubesc, iar el tremură de frică la gândul că va muri. Îl iubesc și tot ce gândesc, tot ce aud în minte sunt cuvintele pe care i le-am spus în urmă cu câteva zile: Nu te-aș fi predat niciodată propriei tale execuții.
— Caleb, spun eu. Dă-mi rucsacul!
— Poftim?
Duc mâna la spate și scot pistolul. Îl îndrept spre el.
— Dă-mi rucsacul!
— Tris, nu, spune el, clătinând din cap. Nu, n-am să te las să faci asta.
— Lasă arma jos! strigă paznicul din capătul celălalt al culoarului. Lasă arma jos, altminteri tragem!
— E posibil să supraviețuiesc serului morții, îi spun lui Caleb. Sunt bună când vine vorba de luptat cu serurile. Tu nu ai nicio șansă să supraviețuiești. Dă-mi rucsacul, altminteri te împușc în picior și ți-l iau cu forța.
Apoi ridic glasul și mă adresez paznicilor:
— El e ostaticul meu! Mai faceți un singur pas și îl omor!
În acel moment îmi amintește de tatăl meu. Are o privire tristă și obosită. E nebărbierit. Mâinile îi tremură când își scoate rucsacul și mi-l întinde.
Eu îl iau și mi-l pun pe umăr. Țin pistolul îndreptat spre el și îmi schimb poziția, astfel încât să mă ascund de paznici.
— Caleb, îi spun. Te iubesc.
Ochii i se umplu de lacrimi când spune:
— Și eu te iubesc, Beatrice.
— La pământ! strig eu tare, cât să mă audă paznicii.
Caleb se lasă în genunchi.
— Dacă nu supraviețuiesc, îi șoptesc eu, spune-i lui Tobias că nu am vrut să-l părăsesc.
Merg cu spatele, țintind peste umărul lui Caleb spre unul dintre paznici. Inspir și îmi potolesc mâna. Expir și trag. Aud un țipăt îndurerat și sprintez în cealaltă direcție, cu sunetul focului de armă răsunând în urechile mele. Alerg în zigzag, astfel încât să le fie greu să mă lovească, și apoi cotesc. Un glonț lovește peretele din spatele meu, lăsând o gaură.
În timp ce alerg, trag rucsacul în față și deschid fermoarul. Scot explozibilii și detonatorul. În spatele meu aud strigăte și pași. Nu mai am timp. Nu mai am timp.
Iuțesc pasul, alergând mai repede decât credeam vreodată că e posibil. Impactul fiecărui pas mă face să mă cutremur și cotesc din nou, dând nas în nas cu doi paznici, care stau lângă ușile pe care le-au distrus Nita și invadatorii. Ținând explozibilii și detonatorul la piept cu mâna liberă, împușc un paznic în picior și pe celălalt în piept.
Cel pe care l-am împușcat în picior dă să își scoată pistolul, dar eu trag din nou, închizând ochii când țintesc. Nu se mai mișcă.
Trec de ușile distruse și ajung pe culoarul dintre ele. Izbesc explozibilii de bara metalică ce unește cele două uși și prind cele două clape în jurul barei, astfel încât să nu cadă. Apoi alerg spre celălalt capăt la culoarului, cotesc, mă ghemuiesc la perete, cu spatele către cele două uși, și apăs pe butonul de detonare, acoperindu-mi imediat urechile.
Zgomotul reverberează în oasele mele când mica bombă detonează, iar forța exploziei mă aruncă într-o parte și pistolul îmi alunecă peste podea. Bucăți de sticlă și metal zboară prin aer, căzând pe podeaua pe care stau nemișcată. Cu toate că mi-am acoperit urechile cu mâinile, încă îmi țiuie când le îndepărtez și nu mă simt sigură pe picioare.
La celălalt capăt al culoarului, paznicii mă ajung din urmă. Trag și un glonț mă lovește în partea moale a brațului. Țip, acoperindu-mi rana cu mâna, și văd negru în fața ochilor când mă arunc din nou după colț, pe jumătate mergând și pe jumătate împleticindu-mă către ușile distruse de explozie.
Dincolo de ele se află un mic vestibul, care are în capăt o ușă dublă sigilată, fără vreo gaură pentru chei. Prin geamurile acelor uși văd Laboratorul Armelor, șirurile egale de mașinării și dispozitive închise la culoare și fiole cu seruri, prinse pe dedesubt, ca și când ar fi expuse într-o vitrină. Aud un sunet ca de spray și știu că prin aer plutește serul morții, însă paznicii sunt în urma mea și nu am timp să-mi pun costumul pentru a-i întârzia efectele.
De asemenea, știu, pur și simplu știu, că pot supraviețui acestui impediment.
Intru în vestibul.