TOBIAS
SEDIUL CELOR FĂRĂ facțiune — deși, pentru mine, clădirea va fi mereu sediul Erudiției, indiferent de ceea ce se întâmplă — zace tăcut în zăpadă, neavând nimic altceva în afara câtorva ferestre luminoase care să dea de știre că înăuntru se află oameni. Mă opresc în fața ușilor și mârâi enervat.
— Ce e? mă întreabă Peter.
— Urăsc locul ăsta, îi răspund.
El își dă părul din ochi, care e umed din pricina zăpezii.
— Atunci, ce-o să facem? O să spargem o fereastră? O să căutăm o ușă în dosul clădirii?
— O să intru pur și simplu, zic eu. Sunt fiul ei.
— De asemenea, ai trădat-o și ai părăsit orașul când ea a interzis tuturor să facă asta, zice el, și a trimis oameni după tine ca să te oprească. Oameni înarmați.
— Dacă vrei, poți să stai aici, îi spun.
— Unde merge serul, merg și eu. Dar, dacă o să te-mpuște, o să-l înșfac și-am s-o tai din loc.
— Nici nu mă aștept la altceva.
E un tip cam ciudat.
Intru în holul principal, unde oamenii au reasamblat portretul lui Jeanine Matthews, după care i-au făcut câte un X roșu pe fiecare ochi și au scris jos “Scursură din facțiuni“.
Câțiva oameni, care poartă brasardele celor fără facțiune, înaintează spre noi cu pistoalele ridicate. Pe unii îi recunosc de la focurile de tabără făcute lângă depozitul celor fără facțiune sau din timpul petrecut alături de Evelyn ca lider Neînfricat. Ceilalți sunt niște necunoscuți, lucru care îmi aduce aminte că populația celor fără facțiune e mai mare decât am fi bănuit noi vreodată.
Ridic mâinile.
— Sunt aici s-o văd pe Evelyn.
— Cum să nu, zice unul dintre ei, fiindcă noi le permitem să intre tuturor celor care doresc s-o vadă.
— Am un mesaj de la oamenii de-afară, îi spun eu. Unul pe care sunt sigur că și-ar dori să-l audă.
— Tobias? spune o femeie fără facțiune.
O recunosc, dar nu de la depozit — ci din sectorul Abnegației. Era vecina mea. O cheamă Grace.
— Bună, Grace, îi spun. Am venit să vorbesc cu mama.
Își mușcă obrazul pe dinăuntru și mă studiază. Începe să slăbească strânsoarea pe pistol.
— Ei bine, nu avem voie să primim pe nimeni.
— Pentru numele lui Dumnezeu, spune Peter. Du-te și-i spune că suntem aici și vezi ce-ți zice! Putem aștepta.
Grace se întoarce cu spatele spre mulțimea care s-a adunat în timp ce noi vorbeam, apoi își coboară pistolul și fuge către culoarul cel mai apropiat.
Așteptăm vreme îndelungată, până ce umerii mă dor din cauză că trebuie să țin mâinile ridicate. Apoi Grace revine și ne face semn s-o urmăm. Îmi las mâinile în jos când ceilalți își coboară armele și străbatem holul, trecând prin mijlocul mulțimii ca un fir de ață prin urechea acului. Ne conduce într-un ascensor.
— Grace, ce faci cu pistolul ăla? o întreb eu.
Nu știam că cei din Abnegație pot ține în mână o armă.
— Nu mai există obiceiurile facțiunilor, spune ea. Acum pot să mă apăr, am dreptul la propriul meu instinct de supraviețuire.
— Foarte bine, spun eu, și sunt sincer.
Abnegația era la fel de distrusă ca și celelalte facțiuni, dar răutățile lor erau mai puțin evidente, deghizate în altruism. Dar să îi ceri unei persoane să dispară, să se cufunde în peisaj oriunde s-ar duce, nu e mai bine decât să o încurajezi să se bată cu altcineva.
Urcăm la etajul unde se afla biroul administrativ al lui Jeanine — dar nu acolo ne duce Grace. În schimb, ne îndreptăm către o sală de ședințe mare, cu mese, canapele și scaune aranjate în pătrate perfecte. Lumina lunii pătrunde prin ferestrele imense din fundul încăperii. Evelyn stă așezată la o masă din dreapta, privind pe fereastră.
— Grace, poți să te retragi, spune Evelyn. Tobias, ai un mesaj pentru mine?
Nu se uită la mine. Părul ei des este prins într-un coc și e îmbrăcată cu o cămașă gri, cu o banderolă a celor fără facțiune peste ea. Pare extrem de obosită.
— Poți să aștepți, te rog, pe hol? îi spun lui Peter și, spre surprinderea mea, nu spune nimic — pur și simplu iese, închizând ușa în urma lui.
Eu și mama am rămas singuri.
— Oamenii de-afară nu au niciun mesaj pentru noi, îi spun eu, apropiindu-mă de ea. Ei voiau să șteargă amintirile tuturor oamenilor din acest oraș, crezând că nu pot discuta cu noi, că nu ne pot ajunge la inimă. Au hotărât că ar fi mai ușor să ne șteargă amintirile decât să vorbească cu noi.
— Poate că au dreptate, spune Evelyn.
Într-un târziu, se întoarce spre mine, rezemându-și pometele de mâinile împreunate. Are un cerc tatuat pe unul dintre degete, de parcă ar fi o verighetă.
— Atunci, de ce ai venit aici?
Șovăi, ținând mâna pe fiola din buzunar. Mă uit la ea și văd că trecerea timpului și-a pus amprenta asupra ei, uzând-o ca pe o cârpă destrămată, a cărei urzeală se vede cu ochiul liber. Și văd și femeia pe care o știam când eram mic, gura care se întindea într-un zâmbet, ochii care scânteiau de bucurie. Dar, cu cât o privesc mai mult, cu atât sunt mai convins că acea femeie fericită nu a existat niciodată. Acea femeie e doar o versiune palidă a adevăratei mele mame, văzută prin ochii egoiști ai unui copil.
Mă așez la masă, față în față cu ea, și pun eprubeta cu serul memoriei între noi.
— Am venit să te fac să bei asta, îi spun.
Aruncă o privire spre fiolă și cred că văd lacrimi în ochii ei, însă ar putea fi doar lumina.
— Am considerat că era singurul fel în care puteam preveni distrugerea totală, spun eu. Știu că Marcus, Johanna și oamenii lor au de gând să atace și știu că tu vei face orice va fi necesar pentru a-i opri, inclusiv să folosești serul morții pe care îl ai în posesie.
Înclin capul într-o parte.
— Am dreptate?
— Nu, răspunde ea. Facțiunile sunt diabolice și nu pot fi restaurate. Mai degrabă aș prefera să ne văd pe toți distruși.
Strânge marginea mesei, degetele albindu-i-se din pricina efortului.
— Motivul pentru care facțiunile erau diabolice e din cauză că nu puteai ieși din ele, spun eu. Ele ne ofereau iluzia alegerii fără ca, de fapt, să ne ofere vreo alegere. E la fel cu ceea ce faci tu aici, prin stârpirea lor. E ca și cum ai zice: “Haideți, alegeți ce vreți. Dar dacă nu vreți să vă snopesc în bătaie, nu alegeți facțiunile!“
— Dacă tu credeai asta, de ce nu mi-ai spus? mă întreabă, ridicând glasul, evitându-mi ochii, evitându-mă pe mine. De ce nu mi-ai spus, în loc să mă trădezi?
— Fiindcă mi-e frică de tine!
Cuvintele îmi ies fără să vreau și regret că le-am rostit, dar, de asemenea, mă bucur că le-a auzit, mă bucur că, înainte să-i cer să renunțe la tot, pot fi sincer cu ea.
— Îmi… îmi amintești de el!
— Să nu îndrăznești!
Își face mâinile pumn și aproape că mă scuipă:
— Să nu îndrăznești!
— Nu mă interesează dacă vrei sau nu să auzi asta, spun eu, ridicându-mă în picioare. El era un tiran în casa noastră și acum tu ești un tiran în acest oraș, și nici măcar nu poți să înțelegi că e același lucru!
— Carevasăzică, de asta ai adus serul, spune ea, înșfăcând fiola și ridicând-o ca să se uite la ea. Fiindcă tu crezi că e singurul fel de a repara lucrurile.
— Eu…
Sunt pe cale să îi spun că e cel mai ușor fel, cel mai bun fel, poate singurul fel în care pot avea încredere în ea.
Dacă îi șterg amintirile, îmi pot crea o nouă mamă, dar…
Dar e mai mult decât mama mea. E o persoană în deplinătatea tuturor drepturilor sale și nu îmi aparține.
Nu îi pot alege destinul doar pentru că nu o pot accepta așa cum e.
— Nu, îi spun. Nu, am venit să-ți ofer posibilitatea de a alege.
Brusc, mă simt îngrozit, cu mâinile amorțite și cu inima luând-o la goană…
— Mă gândeam să mă duc să-l văd pe Marcus în seara asta, dar n-am făcut-o.
Înghit puternic.
— În schimb, am venit să te văd pe tine deoarece… deoarece cred că există speranța unei împăcări cu tine. Nu acum, nu în viitorul apropiat, ci într-o bună zi. Iar cu el nu e nicio speranță, nu e nicio împăcare posibilă.
Mă privește îndelung, cu ochi fioroși în care încep să se adune lacrimi.
— Nu e corect din partea mea să te pun să alegi, îi spun. Dar trebuie s-o fac. Îi poți conduce pe cei fără facțiune, te poți lupta cu Loialii, dar va trebui s-o faci fără mine, pentru totdeauna. Sau poți abandona această cruciadă și… și îți vei recupera fiul.
E o ofertă săracă și știu asta, motiv pentru care mi-e teamă — mi-e teamă că va refuza să aleagă, că va alege puterea și nu pe mine, că îmi va spune că sunt un copil ridicol, lucru perfect adevărat. Sunt un copil. Am șaptezeci de centimetri și o întreb cât de mult mă iubește.
Ochii lui Evelyn, întunecați precum pământul umed, îi cercetează pe ai mei vreme îndelungată.
Apoi se întinde peste masă și mă trage cu putere în brațele ei, formând în jurul meu o cușcă surprinzător de puternică.
— Să rămână ei cu orașul și cu tot ceea ce se află în el, spune ea, cu gura apăsată în părul meu.
Nu mă pot mișca, nu pot vorbi. M-a ales pe mine. M-a ales pe mine.