TOBIAS
MAMA MEA SE AȘAZĂ mereu pe marginile obiectelor de mobilier — scaune, lespezi, mese —, de parcă bănuiește că va fi nevoită s-o taie din loc în orice moment. De data asta, stă pe marginea vechiului birou al lui Jeanine, cu degetele de la picioare sprijinite pe podea și cu lumina cețoasă a orașului profilându-se înapoia ei. E o femeie slabă și musculoasă.
— Cred că trebuie să discutăm despre loialitatea ta, îmi spune ea, dar în glasul ei nu simt reproș, ci doar oboseală.
Preț de o clipă pare atât de epuizată, încât simt că aș putea să văd prin ea, dar apoi se îndreaptă de spate, iar sentimentul dispare.
— În ultima vreme, tu ai fost cel care a ajutat-o pe Tris și care a lansat acel fișier video, continuă ea. Nimeni nu știe asta, dar eu știu.
— Ascultă!
Mă aplec în față, ca să-mi sprijin coatele pe genunchi.
— Nu știam ce anume se afla în acel fișier. Am avut încredere în judecata lui Tris mai mult decât în a mea. Asta-i tot ce s-a întâmplat.
Am socotit că, dacă aveam să-i spun lui Evelyn că m-am despărțit de Tris, asta ar fi făcut-o pe mama să aibă încredere în mine, și am avut dreptate — a devenit mai amabilă, mai deschisă, chiar din clipa în care i-am îndrugat acea minciună.
— Și acum, că tot ai văzut fișierul? mă întreabă Evelyn. Ce crezi acum? Crezi c-ar trebui să părăsim orașul?
Știu ce ar vrea să audă — că nu văd niciun motiv pentru a mă alătura lumii de dincolo de îngrăditură —, dar eu nu sunt un bun mincinos, așa că, în schimb, aleg o parte a adevărului.
— Mi-e teamă de asta, spun eu. Nu sunt sigur dacă e o idee bună să părăsim orașul, știind de pericolele ce ne-ar putea pândi dincolo.
Meditează la asta preț de o clipă, mușcându-și interiorul obrazului. Am preluat acest gest de la ea — obișnuiam să-mi mestec pielea până la sânge în timp ce așteptam ca tata să sosească acasă, neștiind precis ce versiune a lui aveam să văd: omul în care Abnegația avea încredere și pe care îl respecta sau cel ale cărui mâini mă loveau.
Îmi trec limba peste cicatricele mușcăturilor și îmi înghit amintirea de parcă ar fi fiere.
Evelyn alunecă de pe birou și se îndreaptă spre fereastră.
— Am primit vești tulburătoare în legătură cu o organizație de rebeli care se află printre noi.
Se uită la mine, ridicând dintr-o sprânceană, după care continuă:
— Dintotdeauna oamenii se organizează în grupuri. E un fapt al existenței noastre. Doar că nu mă așteptam să se petreacă atât de curând.
— Ce fel de grup?
— Cel care își dorește să plece din oraș, mă lămurește ea. Azi-dimineață au lansat un soi de proclamație. Își spun Loialii.
Când îmi zărește chipul confuz, adaugă:
— Fiindcă sunt loiali scopului originar al orașului nostru, te-ai prins?
— Scopul originar — te referi la conținutul fișierului lui Edith Prior? Că ar trebui să ne trimitem oamenii afară când orașul va avea o populație Divergentă numeroasă?
— Asta, da. Dar și trăitul în facțiuni. Loialii pretind că trebuie să rămânem în facțiuni, fiindcă așa au stat lucrurile încă de la început, zice ea, clătinând din cap. Unora le este mereu frică de schimbare. Dar nu putem să le facem pe plac.
Când facțiunile au fost distruse, o parte din mine s-a simțit ca un deținut care a fost eliberat din închisoare după mulți ani. Nu vreau să evaluez dacă fiecare gând pe care îl am sau fiecare alegere pe care o fac se încadrează într-o ideologie restrânsă. Nu mai doresc să aud de facțiuni.
Dar Evelyn nu ne-a eliberat așa cum crede ea — pur și simplu ne-a făcut pe toți să fim fără facțiune. Îi este teamă de ceea ce am putea alege dacă ni s-ar oferi o libertate adevărată. Iar asta înseamnă că, indiferent de ceea ce cred eu despre facțiuni, sunt ușurat că cineva, undeva, o sfidează.
Adopt o mină inexpresivă, însă inima mea bate mai puternic ca niciodată. A trebuit să fiu grijuliu ca să rămân în grațiile lui Evelyn. Mi-e ușor să-i mint pe ceilalți, dar e mult mai dificil să o mint pe ea, singura persoană care știa toate secretele casei noastre din Abnegație, violența care sălășluia între pereții ei.
— Ce-ai de gând să faci în legătură cu acei oameni? o întreb eu.
— Am să-i țin sub control, ce altceva?
Cuvântul “control“ mă face să mă îndrept de spate, ajungând să fiu la fel de rigid ca scaunul de sub mine. În acest oraș, “control“ înseamnă ace și seruri și să vezi fără să fii văzut; înseamnă simulări, asemenea celei care aproape că m-a făcut să o omor pe Tris sau celei care a transformat Neînfricarea într-o armată.
— Cu simulări? întreb eu tărăgănat.
Ea se încruntă.
— Evident că nu! Eu nu sunt Jeanine Matthews!
Privirea ei furioasă mă scoate din sărite.
— Nu uita că eu abia dacă te mai cunosc, Evelyn! strig eu, iar ea tresare.
— Atunci, dă-mi voie să-ți spun că nu aș recurge niciodată la simulări pentru a obține ceea ce-mi doresc. Moartea e o soluție mult mai sigură.
E posibil ca ea să aleagă moartea — să omori oameni înseamnă să-i ții în frâu, să le înăbuși răzmerițele înainte ca ele să înceapă. Indiferent cine sunt acești Loiali, ei trebuie să fie avertizați, și asta cât mai repede.
— Pot să aflu cine sunt, spun eu.
— Sunt sigură că poți. Altminteri, de ce ți-aș mai fi povestit despre ei?
Există o mulțime de motive pentru care ar fi făcut asta. Pentru a mă verifica. Pentru a mă prinde. Pentru a mă alimenta cu informații false. Știu ce este mama mea — o persoană pentru care sfârșitul unui lucru nu face decât să justifice metodele prin care s-a ajuns acolo, la fel ca tatăl meu și, uneori, la fel ca mine.
— Atunci, am s-o fac. Am să-i găsesc.
Mă ridic, iar degetele ei, subțiri ca niște rămurele, se închid în jurul brațului meu.
— Îți mulțumesc.
Mă forțez să o privesc în ochi. Ochii ei sunt aproape de nas, care e acvilin, la fel ca al meu. Pielea e mai închisă decât a mea. Pentru o clipă o văd în griul Abnegației, cu părul des prins la spate cu o mulțime de agrafe, stând vizavi de mine la masa din sufragerie. O văd ghemuită în fața mea, aranjând nasturii cămășii mele, încheiați greșit, înainte să plec la școală, și stând la fereastră, privind spre strada dreaptă, așteptând să zărească mașina tatălui meu, cu mâinile strânse — ba nu, încordate, cu articulațiile degetelor ei bronzate albindu-se din pricina apăsării. Atunci ne unea aceeași frică, iar acum, când nu îi mai este teamă de nimic, o parte din mine vrea să vadă cum ar fi ca noi doi să ne unim puterile.
Simt o durere în piept, ca și când aș fi trădat-o pe femeia care cândva era singurul meu aliat, și mă întorc cu spatele înainte să retractez și să-mi cer scuze.
Părăsesc sediul Erudiției în mijlocul unei mulțimi de oameni, cu privirea confuză, căutând automat culorile facțiunilor, când îmi dau seama că nu mai există așa ceva. Eu port o cămașă gri, jeanși albaștri și o pereche de pantofi negri — haine noi, dar, pe dedesubt, tatuajele mele Neînfricate. Este imposibil să-mi șterg alegerile. În special pe acelea.