TRIS
— CUM AI REUȘIT să te inoculezi împotriva serului morții? mă întreabă el.
David se află în scaunul cu rotile, dar nu e necesar să poți merge pentru a folosi o armă.
Clipesc spre el, încă amețită.
— Nu am făcut-o, îi spun.
— Nu fi proastă, îmi zice el. Nu poți supraviețui serului morții fără o inoculare, iar eu sunt singura persoană din sediu care deține acea substanță.
Mă uit în ochii lui, neștiind sigur ce să îi spun. Nu m-am inoculat. Faptul că încă stau pe două picioare e imposibil. Nu mai am nimic altceva de adăugat.
— Presupun că oricum nu mai contează, spune el. Acum suntem aici.
— Tu ce faci aici? murmur eu.
Îmi simt buzele ciudat de mari, împiedicându-mă să vorbesc cum trebuie. Încă simt acea greutate uleioasă pe pielea mea, de parcă moartea se agață de mine chiar când am învins-o.
Sunt vag conștientă că mi-am lăsat pistolul pe hol, fiind sigură că nu urma să mai am nevoie de el odată ce aș fi ajuns atât de departe.
— Știam că se petrecea ceva, spune David. Tris, toată săptămâna ai umblat de colo-colo cu oamenii deteriorați genetic. Credeai că n-am să observ? spune el, clătinând din cap. Iar apoi, prietena ta, Cara, a fost prinsă încercând să manipuleze luminile, dar a fost destul de isteață cât să leșine pentru a nu ne spune nimic. Așa că am venit aici, doar ca să fiu sigur. Îmi pare rău să spun că nu sunt surprins să te văd.
— Ai venit singur? întreb eu. Nu ești prea isteț, nu-i așa?
Își mijește puțin ochii:
— Ei bine, vezi tu, am rezistență la serul morții și dețin și o armă, iar tu nu ai nicio modalitate de a te lupta cu mine. Nu există nicio metodă prin care să poți fura patru dispozitive de virusuri în timp ce stau cu arma îndreptată spre tine. Mă tem că ai venit aici degeaba și, pentru asta, vei plăti cu viața. Se prea poate ca serul morții să nu te fi omorât, dar am s-o fac eu. Sunt sigur că înțelegi — în mod oficial nu permitem pedeapsa capitală, dar nu te pot lăsa să supraviețuiești.
Crede că am venit aici să fur armele care vor reseta experimentele, nu să eliberez una dintre ele. Firește că asta crede.
Încerc să-mi ascund expresia, cu toate că sunt singură că încă am chipul lipsit de energie. Scrutez încăperea, căutând dispozitivul care va elibera virusul cu serul memoriei. Eram prezentă când Matthew i l-a descris lui Caleb cu lux de amănunte: o cutie neagră cu o tastatură argintie, marcată cu o bucată de bandă adezivă albastră pe care este înscris un model de număr. E unul dintre singurele lucruri de pe polița din peretele stâng, la doar câțiva metri de mine. Dar nu mă pot mișca, căci mă va omorî.
Va trebui să aștept momentul potrivit și să o fac iute.
— Știu ce-ai făcut, îi spun eu.
Încep să dau înapoi, sperând că acuzația îi va distrage atenția.
— Știu că tu ai proiectat atacul simulat. Știu că tu ești responsabil pentru moartea părinților mei — pentru moartea mamei mele. Știu.
— Nu sunt responsabil pentru moartea ei! exclamă David brusc. I-am spus ce avea să se întâmple chiar înainte de începerea atacului, așa că a avut suficient timp cât să-și ducă oamenii dragi la adăpost. Dacă m-ar fi ascultat, acum ar fi fost în viață. Dar a fost o femeie proastă, care nu a înțeles că trebuia să facă sacrificii pentru binele tuturor, iar asta a omorât-o!
Mă încrunt. Există ceva în reacția lui — în ochii săi sticloși — ceva ce a murmurat când Nita l-a împușcat cu serul fricii — ceva legat de ea.
— Ai iubit-o? îl întreb. În toți acei ani când ți-a trimit scrisori… motivul pentru care nu ai vrut niciodată ca ea să stea aici… motivul pentru care i-ai spus că nu mai puteai citi rapoartele ei, după ce s-a căsătorit cu tatăl meu…
David rămâne nemișcat, aidoma unei statui, aidoma unui bărbat de piatră.
— Da, am iubit-o, recunoaște el. Dar asta e de domeniul trecutului.
De-asta m-a primit el cu brațele deschise în acest cerc al încrederii, de-asta mi-a oferit atât de multe oportunități. Pentru că sunt o parte din ea, am părul ei și vocea ei. Pentru că el și-a petrecut toată viața tânjind după ea, fără a obține nimic.
Aud pași pe culoar. Sosesc soldații. E bine — am nevoie s-o facă. Am nevoie ca ei să fie expuși serului din aer, pentru a-l transmite mai departe celor din sediu. Sper că vor aștepta până când se va evapora serul morții.
— Mama mea nu era proastă, zic eu. Ea pur și simplu a înțeles ceea ce tu n-ai putut: că atunci când viața pe care o sacrifici nu îți aparține ție, ci altei persoane, nu e sacrificiu, ci răutate.
Fac un pas înapoi și continui.
— Ea m-a învățat cum stă treaba cu adevăratul sacrificiu. Că ar trebui să se nască din dragoste, nu din dezgustul eronat față de genetica altei persoane. Că ar trebui să fie făcut de nevoie, după ce ai epuizat toate celelalte opțiuni. Că ar trebui făcut pentru oamenii care au nevoie de puterea ta, fiindcă ei nu o mai au. De-asta trebuie să te opresc din a-i “sacrifica“ pe toți ceilalți oameni și toate amintirile lor. De asta trebuie să scap de tine o dată pentru totdeauna.
Clatin din cap.
— David, nu am venit aici să fur nimic.
Mă răsucesc și întind mâna spre dispozitiv. Aud o împușcătură și simt durere în tot corpul. Nici măcar nu știu unde m-a lovit glonțul.
Încă îl aud pe Caleb repetând codul pentru Matthew. Cu o mână tremurătoare, înscriu cifrele pe tastatură.
Aud o altă împușcătură.
Și mai multă durere și o aură neagră îmi învăluie câmpul vizual, însă aud din nou vocea lui Caleb. Butonul verde.
Atât de multă durere…
Și cum e posibil așa ceva, când trupul mi-e atât de amorțit?
Încep să cad și îmi izbesc mâna în tastatură când alunec. O lumină se aprinde în spatele butonului verde.
Aud un bip și o mișcare.
Alunec pe podea. Simt ceva cald pe gât și sub obraz. Roșu. Sângele are o culoare ciudată. Întunecată.
Cu coada ochiului îl văd pe David leșinat în scaunul lui.
Și pe mama ieșind din spatele lui.
E îmbrăcată cu aceleași haine pe care le-a purtat ultima oară când am văzut-o, în griul Abnegației, pătate de sânge, cu brațele dezgolite pentru a-și arăta tatuajul. În cămașa ei încă se află găurile produse de gloanțe; prin ele pot vedea pielea rănită, roșie, dar care nu mai sângerează, de parcă ar fi înghețat brusc. Părul ei blond este prins într-un coc, dar câteva șuvițe răzlețe îi creează o aureolă în jurul chipului.
Sunt conștientă că nu poate fi în viață, dar nu știu dacă o văd acum fiindcă delirez din cauza sângelui pierdut sau dacă serul morții mi-a amețit gândurile sau dintr-un oricare alt motiv.
Îngenunchează lângă mine și îmi pune o mână rece pe obraz.
— Bună, Beatrice, spune ea zâmbind.
— Am terminat? o întreb, și nu sunt sigură dacă eu chiar am întrebat asta sau dacă doar am gândit-o și ea a auzit-o.
— Da, îmi răspunde ea, cu ochii plini de lacrimi. Copila mea dragă, te-ai descurcat atât de bine!
— Și cu ceilalți ce se întâmplă?
Mă înec cu un suspin când imaginea lui Tobias îmi vine în minte, gândindu-mă la cât de întunecați și de nemișcați erau ochii lui, cât de puternică și caldă era mâna lui când am stat pentru prima oară față în față.
— Tobias, Caleb, prietenii mei?
— O să aibă grijă unii de ceilalți, spune ea. Asta fac oamenii.
Zâmbesc și închid ochii.
Simt un fir trăgându-mă din nou, dar, de data asta, știu că nu e nicio forță sinistră care mă trage înspre moarte.
De data asta știu că e mâna mamei mele, trăgându-mă în brațele ei.
Și mă refugiez fericită în îmbrățișarea sa.
* * *
Pot fi iertată pentru toate lucrurile pe care le-am făcut pentru a ajunge aici?
Vreau să fiu.
Știu că e posibil.
Asta e ceea ce cred.