TOBIAS
EVELYN ÎȘI ȘTERGE lacrimile de la ochi cu degetul mare. Stăm aproape de ferestre, umăr la umăr, privind fulgii de zăpadă. Unii se așază pe pervazul de afară, adunându-se în colțuri.
Îmi simt din nou mâinile. În timp ce privesc cum lumea este acoperită de un strat de alb, mă simt de parcă totul ar fi luat-o de la zero și că de data asta va fi mai bine.
— Cred că pot să-l contactez pe Marcus prin radio pentru a negocia un tratat de pace, spune Evelyn. O să mă asculte; ar fi prost să n-o facă.
— Înainte să faci asta, există o promisiune pe care am făcut-o și pe care trebuie să mi-o țin, îi spun eu.
O ating pe umăr și, deși mă tem că-și va forța zâmbetul, lucrurile nu stau tocmai așa.
Simt o undă de vinovăție. Nu am venit aici să îi cer să capituleze pentru mine, să renunțe la tot ce a muncit doar pentru a mă recupera. Și totuși, nu am venit aici să îi ofer vreo șansă. Bănuiesc că Tris avea dreptate — când ai de ales între două opțiuni rele, o alegi pe cea care îi salvează pe oamenii pe care îi iubești. Eu nu aș fi salvat-o pe Evelyn dacă i-aș fi administrat acel ser. Aș fi distrus-o.
Peter stă rezemat de peretele de pe culoar. Se uită la mine când mă aplec deasupra lui, părul său de culoare închisă îi e lipit de frunte din pricina zăpezii.
— Ai resetat-o? mă întreabă el.
— Nu.
— Știam că n-o să ai curajul s-o faci.
— Nu e vorba de curaj. Știi ce? Las-o baltă.
Clatin din cap și ridic fiola cu serul memoriei.
— Îți mai dorești asta?
Încuviințează cu o mișcare a capului.
— Ai putea s-o faci fără să te injectezi, îi spun. Ai putea să iei decizii mai bune, să-ți clădești o viață mai bună.
— Mda, aș putea, spune el, dar n-am s-o fac. Amândoi știm asta.
Chiar știu asta. Știu că schimbarea e dificilă și că vine încet, că e o treabă care presupune multe zile consecutive într-un șir lung, până ce originea problemei va ajunge să fie uitată. Lui îi este teamă că nu va putea suporta acel efort, că va da cu șutul tuturor acelor zile și că va sfârși mai rău decât acum. Și înțeleg acest sentiment — știu cum e să-ți fie teamă de tine însuți.
Așa că îl îndemn să se așeze pe una dintre canapele și îl întreb ce anume dorește să îi spun despre el odată ce amintirile îi vor dispărea ca fumul. El pur și simplu clatină din cap. Nimic. Nu vrea să-și amintească nimic.
Peter ia fiola cu o mână tremurătoare și îi scoate dopul. Lichidul se clatină înăuntru, aproape revărsându-se. O duce la nas să o miroasă.
— Cât de mult ar trebui să beau? mă întreabă, și cred că dinții îi clănțăne.
— Nu cred că asta contează, îi răspund.
— Aha. Ei bine… asta e.
Ridică fiola în sus, ca și când ar toasta cu mine.
Când o atinge de buze, îi spun:
— Fii curajos!
Apoi înghite.
Iar eu îl văd pe Peter dispărând.
* * *
Aerul de afară are gust de gheață.
— Hei! Peter! strig eu, scoțând aburi pe gură.
Peter stă în cadrul ușii de la sediul Erudiției, cu o figură zăpăcită. Când își aude numele — pe care i l-am spus de vreo zece ori de când a băut serul —, ridică din sprâncene, întorcând degetul arătător spre el însuși. Matthew ne-a spus că oamenii vor fi dezorientați o vreme după ce vor bea serul memoriei, dar nu am crezut că “dezorientat“ înseamnă “idiot“.
Oftez.
— Da, tu! Pentru a mia oară! Haide, să mergem!
Când m-am uitat la el după ce a băut serul, am crezut că aveam să văd în continuare novicele care i-a băgat un cuțit în ochi lui Edward și băiatul care a încercat să-mi omoare prietena și toate celelalte lucruri pe care le-a făcut, începând din clipa în care l-am văzut pentru prima oară. Dar e mai ușor decât am crezut să constat că habar nu are cine e. Ochii săi au în continuare acea privire nevinovată, dar, de asta asta, chiar o cred.
Merg alături de Evelyn, cu Peter alergând în urma noastră. Nu mai ninge, dar zăpada care s-a așternut pe pământ e suficientă cât să scârțâie sub pantofii mei.
Ne îndreptăm spre Millennium Park, unde imensa sculptură sub formă de boabă de fasole strălucește în lumina lunii, iar apoi coborâm un șir de trepte. În tot acest timp, Evelyn mă ia de braț pentru a nu-și pierde echilibrul și schimbăm priviri. Mă întreb dacă e la fel de agitată ca mine fiindcă trebuie să ne întâlnim cu tatăl meu. Mă întreb dacă e mereu agitată.
La baza scărilor se află un pavilion, care are în ambele capete două blocuri de sticlă, fiecare fiind de cel puțin trei ori mai înalte decât mine. Aici le-am dat întâlnire lui Marcus și Johannei; și ei, și noi suntem înarmați, pentru a fi realiști, dar egali.
Ei au ajuns deja. Johanna nu are niciun pistol în mână, însă Marcus are și îl ține îndreptat spre Evelyn. Eu ridic spre el pistolul pe care mi l-a dat Evelyn, doar ca să fiu sigur. Observ zonele plane ale craniului său, care se văd fiindcă s-a ras în cap, și linia neregulată pe care nasul lui coroiat i-o desenează pe față.
— Tobias! strigă Johanna.
Poartă un palton roșu ca în Prietenie, pătat de fulgi albi de zăpadă.
— Tu ce faci aici?
— Încerc să vă împiedic să vă omorâți, îi răspund. Sunt surprins că ai o armă.
Dau din cap spre umflătura din buzunarul paltonului ei, care are inconfundabila formă a unui pistol.
— Uneori trebuie să iei măsuri dificile pentru a asigura pacea, spune ea. Presupun că ești de acord cu acest principiu.
— Nu am venit aici să stăm la șuetă, spune Marcus, uitându-se la Evelyn. Spuneai că dorești să discutăm ceva legat de un tratat.
Ultimele săptămâni nu prea i-au priit. Văd asta în forma tristă a buzelor sale, în pielea purpurie de sub ochi. Văd propriii mei ochi fixați în craniul său și mă gândesc la reflexia mea în peisajul fricii, cât de îngrozit eram, privindu-i pielea împrăștiindu-se peste a mea ca o urticarie. Gândul că mă voi transforma în el încă mă agită, chiar și acum, când îl înfrunt alături de mama, așa cum am visat mereu când era mic.
Dar nu cred că îmi mai este teamă.
— Da, spune Evelyn. Există câteva condiții pe care trebuie să le accepți. Cred că le vei găsi juste. Dacă vei fi de acord cu ele, mă voi opri și voi preda toate armele pe care le am și pe care oamenii mei nu le folosesc pentru propria lor protecție. Am să părăsesc orașul și n-am să mă mai întorc.
Marcus râde. Nu știu dacă o face în zeflemea sau fiindcă e neîncrezător. E la fel de capabil de ambele sentimente, având în vedere că e un om arogant și extrem de suspicios.
— Las-o să termine, spune Johanna încet, vârându-și mâinile în mânecile paltonului.
— În schimb, spune Evelyn, tu nu vei ataca și nu vei încerca să controlezi orașul. Dacă oamenii vor dori să plece și să caute o nouă viață altundeva, tu le vei permite asta. De asemenea, pe cei care vor dori să rămână aici îi vei lăsa să voteze pentru noi lideri și pentru un nou sistem social. Și, cel mai important, tu, Marcus, nu vei fi eligibil pentru a-i conduce.
Este singura condiție pur egoistă a acestui tratat de pace. Mi-a spus că nu putea să suporte ca Marcus să înșele și alți oameni să-l urmeze, iar eu am fost de acord.
Johanna ridică din sprâncene. Observ că și-a prins părul în coadă pentru a scoate la iveală cicatricea de pe față. Arată mai bine așa — mai puternică, atunci când nu se ascunde după o șuviță de păr, mascând cine e ea cu adevărat.
— Nu accept, spune Marcus. Eu sunt liderul acestor oameni.
— Marcus, spune Johanna.
El o ignoră.
— Evelyn, nu tu decizi dacă eu îi conduc sau nu doar pentru că ai un cui împotriva mea!
— Scuză-mă, spune Johanna tare. Marcus, ceea ce ne oferă e prea bun ca să fie adevărat — primim tot ce dorim fără să fim violenți! Cum, Doamne, iartă-mă, poți să spui nu?
— Pentru că eu sunt adevăratul conducător al acestor oameni! exclamă Marcus. Eu sunt conducătorul Loialilor! Eu…
— Ba nu, nu ești, spune Johanna pe un ton calm. Eu sunt conducătorul Loialilor. Iar tu ai să accepți acest tratat, altminteri am să le spun oamenilor că ai avut o șansă să pui capăt acestui conflict fără vărsare de sânge și, din cauza mândriei tale, ai spus nu!
Masca temporară a lui Marcus a dispărut, dezvăluind chipul malițios de dedesubt. Dar nici măcar el nu se poate certa cu Johanna, al cărei calm perfect și a cărei amenințare perfectă l-au pus la punct. Clatină din cap, dar nu reia cearta.
— Sunt de acord cu termenii tăi, spune Johanna, întinzând mâna, iar încălțămintea ei scârțâie în zăpadă.
Evelyn își scoate mănușile deget cu deget și întinde mâna la rându-i.
— Dimineață ar trebui să-i adunăm pe toți și să le spunem despre noul plan, zice Johanna. Poți garanta o adunare sigură?
— Am să-mi dau toată silința, spune Evelyn.
Îmi verific ceasul. A trecut o oră de când Amar și Christina s-au despărțit de noi în apropierea clădirii Hancock, ceea ce înseamnă că, probabil, el știe că virusul serului nu a funcționat. Sau poate că nu știe. În orice caz, trebuie să fac ceea ce am venit să fac — trebuie să-i găsesc pe Zeke și pe mama lui și să le spun ce s-a întâmplat cu Uriah.
— Ar trebui să plec, îi spun lui Evelyn. Mai am ceva de făcut. Dar am să te iau de la marginea orașului mâine după-amiază?
— Sună bine, spune Evelyn și mă freacă ușor pe braț cu o mână înmănușată, așa cum făcea când eram mic și veneam din frigul de afară.
— Presupun că n-ai să te întorci? întreabă Johanna. Ai găsit o nouă viață în afara orașului?
— Trebuie, îi răspund. Mult succes aici. Oamenii de-afară… vor încerca să închidă orașul. Ar trebui să fiți pregătiți pentru clipa în care vor sosi.
Johanna zâmbește.
— Sunt sigură că putem să negociem cu ei.
Îmi întinde mâna, iar eu i-o strâng. Privirea lui Marcus e ca o greutate care mă oprimă și amenință să mă strivească. Mă forțez să-l privesc în ochi.
— Adio, îi spun și chiar vorbesc serios.
* * *
Hana, mama lui Zeke, are picioare mici, care nu ating podeaua când se așază pe fotoliul din camera de zi. Poartă un halat de baie negru și ponosit și o pereche de șlapi, dar atitudinea pe care o are, cu mâinile împreunate în poală și cu sprâncenele ridicate, este atât de demnă, încât mă simt de parcă m-aș afla față în față cu liderul lumii. Arunc o privire spre Zeke, care își freacă ochii cu pumnii ca să se trezească.
Amar și Christina i-au găsit, nu printre ceilalți revoluționari din apropierea clădirii Hancock, ci în apartamentul lor din Turlă, care se află deasupra sediului Neînfricaților. I-am găsit doar fiindcă Christina s-a gândit să-mi lase mie și lui Peter un bilet cu coordonatele lor pe camionul nefolositor. Peter așteaptă în noua camionetă de care a făcut rost Evelyn ca să ne putem întoarce la Birou.
— Îmi cer scuze, spun eu. Nu știu de unde să încep.
— Ai putea să începi cu partea cea mai rea, spune Hana. Să-mi spui ce i s-a întâmplat cu adevărat fiului meu.
— A fost grav rănit în timpul atacului, îi spun. A fost o explozie, iar el s-a aflat în apropiere.
— O, Doamne! exclamă Zeke și se leagănă înainte și înapoi, de parcă trupul lui vrea din nou să fie un copil, alinat de mișcările sale.
Dar Hana pur și simplu își coboară capul în piept, ascunzându-și chipul de mine.
Camera lor de zi miroase a ceapă și usturoi, probabil rămășițe ale cinei din acea seară. Îmi reazem umărul de peretele alb de lângă ușă. Lângă mine se află un portret de familie care atârnă într-o parte — Zeke, care de-abia mergea, Uriah bebeluș, legănându-se în poalele mamei lui. Tatăl lor are piercinguri în câteva locuri — nas, ureche și buză —, dar zâmbetul său larg, senin și pielea închisă la culoare îmi sunt mult mai cunoscute, întrucât le-a transmis mai departe și copiilor săi.
— De atunci se află în comă, le spun. Și…
— Și n-o să se mai trezească, spune Hana pe un ton obosit. Asta ați venit să ne spuneți, nu?
— Da, spun eu. Am venit să vă chem, astfel încât să puteți lua o decizie în numele lui.
— O decizie? întreabă Zeke. Adică dacă dorim să-l deconectăm?
— Zeke, spune Hana, clătinând din cap.
El se afundă înapoi în canapea. Pare învăluit de perne.
— Normal că nu vrem să-l ținem în viață în felul ăsta, spune Hana. El și-ar dori să plece mai departe. Dar înainte trebuie să-l vedem.
Încuviințez din cap.
— Desigur. Dar mai trebuie să vă spun ceva. Atacul… a fost un soi de răzmeriță care i-a implicat și pe câțiva dintre cei din locul unde stăteam noi. Și am luat și eu parte.
Privesc spre fisura din podea, la praful care s-a adunat acolo de-a lungul timpului, și mă aștept la o reacție, la orice fel de reacție. Însă nu e nimic, doar o tăcere deplină.
— Nu am făcut ce m-ai rugat, îi spun lui Zeke. Nu am avut grijă de el așa cum ar fi trebuit. Și pentru asta îți cer iertare.
Îl privesc cu coada ochiului, iar el stă nemișcat, privind spre vaza goală de pe măsuța de cafea. Are pictați pe ea niște trandafiri de un roz pal.
— Cred că avem nevoie de ceva timp pentru a digera asta, spune Hana.
Își drege vocea, dar nu face nimic pentru a-și masca glasul tremurat.
— Mi-aș dori să vi-l ofer, îi spun, dar ne întoarcem înapoi la sediu în scurt timp, iar voi trebuie să veniți cu noi.
— Prea bine, spune Hana. Dacă puteți aștepta afară, vom ieși în cinci minute.
* * *
Călătoria de întoarcere la sediu este lentă și se desfășoară pe întuneric. Urmăresc cum luna dispare și reapare în spatele norilor în timp ce noi sărim peste un șir de denivelări. Când ajungem la marginile orașului, începe din nou să ningă, cu fulgi mari și ușori care se răsucesc în fața farurilor. Mă întreb dacă Tris se uită cum se așterne zăpada pe asfalt și se adună în grămezi lângă avioane. Mă întreb dacă ea trăiește într-o lume mai bună decât cea din care am plecat, printre oameni care nu-și mai amintesc ce înseamnă să ai gene pure.
Christina se apleacă să-mi șoptească la ureche.
— Deci, ai făcut-o? A funcționat?
Încuviințez din cap. În oglinda retrovizoare o văd atingându-și fața cu ambele mâini, zâmbind pe ascuns. Știu cum se simte: în siguranță. Suntem cu toții în siguranță.
— Ți-ai inoculat familia? o întreb.
— Da! I-am găsit alături de Loiali, în clădirea Hancock, spune ea. Dar timpul pentru resetare a trecut — se pare că Tris și Caleb l-au oprit.
Hana și Zeke vorbesc în șoaptă pe tot parcursul drumului, minunându-se la lumea misterioasă și întunecată în timp ce noi înaintăm. Amar le oferă câteva explicații de bază, uitându-se întruna la ei în loc să fie atent la drum, lucru care mă neliniștește. Încerc să-mi concentrez atenția asupra zăpezii și să ignor atacurile de panică atunci când el aproape că ne bagă în stâlpii de iluminat sau în barierele rutiere de pe drum.
Mereu am urât golul pe care îl aduce iarna, peisajele albe și diferența uriașă dintre cer și pământ, felul în care transformă copacii în schelete și orașul într-un tărâm pustiit. Poate că această iarnă mă va convinge să-mi schimb părerea.
Trecem de garduri și ne oprim în fața ușilor principale, care nu mai sunt păzite. Ieșim din mașină, iar Zeke o ia pe mama lui de mână pentru a o ajuta să meargă prin zăpadă. În timp ce intrăm în sediu, știu sigur că misiunea lui Caleb a fost încununată de succes, deoarece nu văd pe nimeni prin preajmă. Asta nu poate să însemne decât că au fost resetați, că amintirile lor au fost schimbate pentru totdeauna.
— Unde e lumea? întreabă Amar.
Trecem prin punctul de securitate abandonat fără să ne oprim. Dincolo de el o zăresc pe Cara. Un obraz îi este foarte învinețit și pe cap poartă un bandaj, dar nu asta e ceea ce mă îngrijorează. Ceea ce mă îngrijorează, de fapt, e privirea tristă de pe chipul ei.
— Ce s-a întâmplat? o întreb.
Cara clatină din cap.
— Unde e Tris? o întreb.
— Îmi pare rău, Tobias.
— De ce îți pare rău? întreabă Christina enervată. Spune-ne ce s-a întâmplat!
— Tris a intrat în Laboratul Armelor în locul lui Caleb, spune Cara. A supraviețuit serului morții și a declanșat serul memoriei, dar a… a fost împușcată. Și nu a supraviețuit. Îmi pare rău…
De cele mai multe ori îmi pot da seama când oamenii mint, și probabil că asta e o minciună, fiindcă Tris e în viață, cu ochii ei luminoși și obrajii roșii și trupul minion plin de energie și forță, stând sub o rază de lumină în atrium. Tris e încă în viață, ea nu m-ar lăsa aici singur, nu s-ar duce în Laboratorul Armelor în locul lui Caleb.
— Nu, spune Christina, clătinând din cap. În niciun caz. Probabil e vreo greșeală.
Carei i se umplu ochii de lacrimi. Abia atunci îmi dau seama: bineînțeles că Tris a intrat în Laboratorul Armelor în locul lui Caleb.
Firește că a făcut-o.
Christina țipă ceva, dar, pentru mine, vocea ei sună înăbușit, de parcă mi-aș fi scufundat capul sub apă. De asemenea, mi-e greu să disting detaliile de pe chipul Carei, căci lumea se transformă într-o mare de culori încețoșate.
Tot ce fac e să rămân nemișcat — gândindu-mă că, dacă stau nemișcat, pot împiedica acest lucru să fie adevărat, pot să pretind că totul e bine. Christina se apleacă în față, nemaifiind în stare să-și suporte propria durere sufletească, și Cara o îmbrățișează, iar
tot ce fac eu este să rămân nemișcat.