TOBIAS
MĂ DUC SĂ-I VĂD trupul neînsuflețit… cândva. Nu știu cât timp a trecut după ce Cara mi-a spus ce s-a întâmplat. Eu și Christina mergem umăr la umăr în spatele Carei. Nu-mi amintesc drumul parcurs de la intrarea la morgă, ci doar câteva imagini disparate și sunete pe care le pot auzi peste zidul ridicat în mintea mea.
E întinsă pe o masă și, preț de o clipă, cred că pur și simplu doarme, iar când o ating se va trezi și îmi va zâmbi și mă va săruta. Dar, când o ating, e rece, cu trupul rigid și inflexibil.
Christina își trage nasul și suspină. Eu o strâng de mână pe Tris și mă rog să o fac suficient de tare cât să-i insuflu viață, să-i redau culoarea și să o trezesc.
Nu știu cât timp trece până când îmi dau seama că asta n-o să se întâmple, că ea a plecat de tot. Dar, când o fac, simt cum mă lasă toate puterile și cad în genunchi lângă masă și cred că plâng sau că îmi doresc să fac asta, iar tot ce am pe dinăuntru strigă disperat că mai dorește doar un sărut, doar un cuvânt, doar o privire, doar una.