A DOUA ZI iau un camion spre sediu. Oamenii încă încearcă să-și revină după pierderea memoriei, așa că nimeni nu intenționează să mă oprească. Conduc peste liniile de tren către oraș, în timp ce îmi plimb privirea spre orizont, fără să îi acord prea mare atenție.
Când ajung în dreptul câmpurilor care separă orașul de lumea de afară, apăs pe accelerație. Camionul strivește cu anvelopele iarba moartă și zăpada și, curând, pământul lasă loc asfaltului din sectorul Abnegației, iar eu abia simt trecerea timpului. Străzile sunt la fel, dar mâinile și picioarele mele știu încotro să se îndrepte, chiar dacă mintea mea nu se deranjează să le ghideze. Opresc în dreptul casei care se află în apropierea indicatorului de stop, cea cu aleea crăpată.
Casa mea.
Intru pe ușa din față și urc scările, încă având acea senzație de urechi înfundate, de parcă mă îndepărtez din ce în ce mai tare de lumea asta. Oamenii vorbesc despre durerea pe care o simți atunci când pierzi pe cineva, dar eu nu știu la ce se referă. Pentru mine, pierderea cuiva drag e o amorțeală devastatoare care acaparează toate senzațiile.
Îmi lipesc palma de panoul care acoperă oglinda de la etaj și îl dau la o parte. Cu toate că lumina apusului e portocalie, jucându-se pe podea și iluminându-mi de jos chipul, nu am arătat niciodată mai palid de-atât; cearcănele de sub ochi n-au mai fost niciodată atât de pronunțate. Mi-am petrecut ultimele câteva zile dormind și mergând, nefiind în stare să ajung la una dintre cele două extreme.
Bag cablul mașinii de tuns în priza de lângă oglindă. Apărătoarea potrivită e deja pusă, așa că tot ce trebuie să fac e să mi-o trec prin păr, pliindu-mi urechile, astfel încât să le protejez de tăișul lamei, întorcându-mi capul să verific dacă e egal, dar nu e nevoie să verific, chiar deloc. Am învățat de mic să fac asta.
Petrec ceva timp scuturându-mi părul de pe umeri și picioare, apoi îl mătur și îl arunc. Când termin, mă așez din nou în fața oglinzii și zăresc marginile tatuajului meu — flacăra Neînfricaților.
Scot din buzunar fiola cu serul memoriei. Știu că o singură fiolă îmi va șterge cea mai mare parte a vieții, dar va ținti amintirile, nu faptele. Voi ști cum să scriu, cum să vorbesc, cum să asamblez un computer, întrucât informațiile au fost înmagazinate în părți diferite ale creierului meu. Dar asta e tot ce-mi voi mai aminti.
Experimentul a luat sfârșit. Johanna a reușit să negocieze cu guvernul — superiorii lui David — un acord care să le permită foștilor membri din facțiuni să rămână în oraș, atâta timp cât ei sunt independenți, se supun autorității guvernului și le permit celor din afară să li se alăture, transformând orașul Chicago într-o altă zonă metropolitană, precum Milwaukee. Biroul, aflat cândva în fruntea experimentului, va menține acum ordinea în limitele orașului Chicago.
Va fi singura zonă metropolitană din țară guvernată de oameni care nu cred în deteriorarea genetică. Un soi de paradis. Matthew mi-a mărturisit speranța lui că oamenii de la periferie vor veni să umple locurile goale și să găsească acolo o viață mult mai prosperă decât cea pe care au lăsat-o în urmă.
Eu nu vreau decât să devin altcineva. În acest caz, Tobias Johnson, fiul lui Evelyn Johnson. Se prea poate ca Tobias Johnson să fi dus o viață plictisitoare și deșartă, dar măcar e o persoană completă, nu una fragmentară cum sunt acum, prea distrus de durere pentru a mă transforma în ceva folositor.
— Matthew mi-a spus că ai furat un camion și niște ser al memoriei, rostește o voce în capătul culoarului.
Christina.
— Trebuie să recunosc că nu l-am crezut.
Presupun că, din pricina senzației de urechi înfundate, n-am auzit-o intrând. Până și vocea ei sună de parcă ar călători prin apă pentru a ajunge la mine și îmi ia câteva secunde să deslușesc ce spune. Când o fac, mă uit în ochii ei și zic:
— Atunci, de ce ai venit, dacă tot nu l-ai crezut?
— Ca să mă asigur, îmi răspunde ea, îndreptându-se spre mine. În plus, am vrut să mai văd orașul o dată înainte să se schimbe cu totul. Tobias, dă-mi fiola!
— Nu!
O acopăr cu degetele, ca să o protejez de ea.
— Asta-i decizia mea, nu a ta.
Ochii ei negri se măresc, iar fața îi radiază în lumina soarelui. Fiecare șuviță din părul ei des și negru strălucește într-o nuanță deschisă de portocaliu, de parcă a luat foc.
— Asta nu e decizia ta, spune ea. Asta e decizia unui laș, iar tu ești o mulțime de lucruri, Four, dar nu și un laș. Niciodată.
— Poate că acum sunt, o contrazic eu plictisit. Lucrurile s-au schimbat. Am acceptat asta.
— Nu, nu ești.
Sunt atât de obosit, încât tot ce fac e să-mi dau ochii peste cap.
— Nu poți deveni o persoană pe care ea ar fi urât-o, continuă Christina, de data asta pe un ton aproape șoptit. Iar ea ar fi urât asta.
Furia mă răscolește cu atâta repeziciune, fierbinte și puternică, iar senzația de astupare din urechile mele dispare brusc, făcând până și această stradă liniștită din Abnegație să pară zgomotoasă. Impactul mă face să tremur.
— Taci! zbier eu. Taci din gură! Nu știi tu ce-ar fi urât ea; tu n-ai cunoscut-o, tu…
— Știu suficient! mi-o trântește ea. Știu că nu și-ar fi dorit s-o ștergi din amintirile tale de parcă n-ar fi însemnat nimic pentru tine!
Mă întind spre ea, îi țintuiesc umărul de perete și mă apropii de fața ei.
— Dacă îndrăznești să mai spui asta o singură dată, am să…
— Ai să ce?
Christina mă împinge cu putere înapoi.
— Ai să mă rănești? Știi, există un cuvânt pentru bărbații mari și puternici care atacă femei, iar acela e laș!
Îmi aduc aminte de zbieretele tatălui meu umplând casa și de mâna lui strânsă în jurul gâtului mamei mele, izbind-o de pereți și de uși. Îmi aduc aminte cum priveam scenele din ușa camerei, mâna mea strângând cadrul ușii. Și îmi aduc aminte de suspinele ei înăbușite care se auzeau prin ușa dormitorului, cum o încuia pentru ca eu să nu pot intra.
Fac un pas înapoi și mă izbesc de perete, lăsându-mi trupul să alunece de-a lungul lui.
— Îmi pare rău, îi spun.
— Știu, e tot ce-mi răspunde ea.
Rămânem tăcuți preț de câteva clipe, privindu-ne. Îmi aduc aminte cum am urât-o din prima clipă în care am cunoscut-o, deoarece era din Candoare, deoarece cuvintele ieșeau șuvoi din gura ei, fără să le controleze, fără să aibă grijă. Dar, de-a lungul timpului, mi-a arătat cine era ea cu adevărat, o prietenă indulgentă, fidelă adevărului, suficient de curajoasă cât să ia atitudine. Acum nu pot decât să o plac, nu pot decât să văd ce a văzut și Tris în ea.
— Știu ce înseamnă să-ți dorești să uiți totul, spune ea. Și mai știu și ce înseamnă ca persoana pe care o iubești să fie omorâtă fără niciun motiv, făcându-te să vrei să dai toate acele amintiri la schimb pentru câteva momente de liniște.
Mă ia de mână, cea în care țin fiola.
— Nu am fost mult timp cu Will, îmi mărturisește ea, dar el mi-a schimbat viața. M-a schimbat pe mine. Și știu că Tris te-a schimbat pe tine și mai mult.
Expresia dură pe care o avea acum câteva clipe se topește brusc și ea mă atinge ușor pe umăr.
— Eu cred că persoana care ai devenit alături de ea merită să existe în continuare. Dacă înghiți acel ser, n-ai să mai fii niciodată în stare să-ți croiești drum spre acea persoană.
Lacrimile sosesc din nou, la fel ca atunci când am văzut trupul lui Tris, iar de data asta durerea vine odată cu ele, fierbinte și acută în pieptul meu. Strâng fiola în pumn, disperat după ușurarea pe care o oferă, protecția față de durerea fiecărei amintiri care mă sfâșie precum un animal.
Christina mă ia de umeri, iar îmbrătișarea ei nu face decât să accentueze durerea, deoarece îmi aduce aminte de fiecare dată când brațele subțiri ale lui Tris mă cuprindeau în îmbrățișări, nesigure la început, dar apoi mai puternice, mai încrezătoare, mai sigure de ea însăși și de mine. Îmi aduce aminte că nicio îmbrățișare nu va mai fi vreodată la fel, deoarece nimeni nu va mai fi vreodată ca ea, deoarece ea a plecat.
Ea a plecat, iar hohotele de plâns par atât de inutile, atât de stupide, însă asta e tot ce pot face. Christina mă sprijină și nu spune nimic vreme îndelungată.
Într-un târziu mă dezlipesc de ea, însă mâinile ei rămân pe umerii mei, calde și aspre din pricina bătăturilor. Poate că oamenilor li se întâmplă exact același lucru care se întâmplă și cu pielea de pe mâini: devin duri după ce înfruntă dureri repetate. Însă eu nu vreau să devin o persoană cu bătături.
În lumea asta există tot felul de oameni. Există cei ca Tris, care, după suferințe și trădări, încă a putut să găsească suficientă iubire cât să-și dea viața pentru fratele ei. Sau cei precum Cara, care a putut să ierte persoana care i-a împușcat fratele. Sau Christina, care a pierdut prieten după prieten, dar care a hotărât să rămână deschisă și să-și facă alți prieteni. În fața mea apare o altă alegere, mai luminoasă și mai puternică decât cele pe care mi le-am oferit eu.
Deschizând ochii, îi înmânez fiola. Christina o ia și o pune în buzunar.
— Știu că situația cu Zeke nu e tocmai roz, spune ea, punându-și o mână peste umerii mei. Dar, între timp, pot să fiu eu prietena ta cea mai bună. Ba chiar putem face schimb de brățări, dacă vrei, așa cum obișnuiau să facă fetele din Prietenie.
— Nu cred că va fi necesar.
Coborâm scările și ieșim împreună în stradă. Soarele s-a ascuns în spatele clădirilor din Chicago, iar în depărtare aud un tren gonind pe șine, însă plecăm departe de acest loc și de tot ceea ce a însemnat el pentru noi, iar asta e un lucru bun.
* * *
În această lume există o mulțime de feluri în care poți fi curajos. Uneori, curajul înseamnă să-ți dai viața pentru un lucru mai mare decât tine sau pentru o altă persoană. Uneori, înseamnă să renunți la tot ceea ce-ai știut vreodată sau la toți cei pe care i-ai iubit vreodată, pentru a realiza ceva măreț.
Însă lucrurile nu stau mereu așa.
Uneori nu înseamnă decât să scrâșnești din dinți pentru a suporta durerea și munca de zi cu zi, îndreptându-te cu pași mărunți către o viață mai bună.
De un astfel de curaj trebuie să dau dovadă acum.