DUPĂ DOI ANI ȘI JUMĂTATE
Evelyn se află în locul în care se unesc cele două lumi. Acum se regăsesc urme de anvelope pe pământ, de vreme ce oamenii de la periferie intră și ies în mod constant, iar cei din fostul sediu al Biroului fac naveta la muncă și înapoi acasă. Geanta ei e la picioare, într-una dintre găurile din pământ. Când mă apropii, ridică o mână pentru a mă saluta.
Când se suie în camion, mă sărută pe obraz, iar eu o las. Simt un zâmbet înflorindu-mi pe chip și îl las să rămână acolo.
— Bun venit înapoi, îi spun.
Înțelegerea pe care i-am oferit-o acum mai bine de doi ani, și pe care a întărit-o cu Johanna la scurt timp după, a fost că avea să părăsească orașul. Acum, că s-au schimbat atât de multe lucruri în Chicago, nici eu și nici ea nu vedem vreun motiv pentru care să nu se întoarcă. Deși au trecut doi ani, ea pare mai tânără, cu chipul mai împlinit și cu zâmbetul mai larg. Se vede că timpul petrecut afară i-a priit.
— Cum te mai simți? mă întreabă ea.
— Sunt… bine, îi răspund. Astăzi îi împrăștiem cenușa.
Arunc o privire spre urna de pe bancheta din spate, care arată de parcă ar fi un alt pasager. O bună perioadă de timp am lăsat cenușa lui Tris la morga Biroului, nefiind sigur ce fel de funeralii și-ar fi dorit și nefiind sigur că îi puteam organiza una. Dar, astăzi, dacă am mai fi avut facțiuni, ar fi fost Ziua Alegerii, și e timpul să fac un pas în față, chiar dacă acel pas e unul mic.
Evelyn își pune o mână pe umărul meu și aruncă o privire spre câmpuri. Recolta, care înainte se regăsea numai în zona sediului Prieteniei, s-a extins și continuă să se extindă prin toate spațiile verzi din jurul orașului. Uneori mi-e dor de pământul dezolat și pustiit. Însă acum nu mă deranjează să conduc printre lanuri întregi de porumb și grâu. Văd oameni printre plante, verificând pământul cu dispozitive portabile create de foștii oameni de știință de la Birou. Sunt îmbrăcați în roșu și albastru și verde și mov.
— Cum e să trăiești fără facțiuni? mă întreabă Evelyn.
— Foarte normal, îi răspund zâmbind. O să-ți placă.
* * *
O duc pe Evelyn în apartamentul meu, la nord de râul mlăștinos. Apartamentul se află situat la unul dintre primele etaje, dar prin multitudinea de ferestre pot vedea o întindere imensă de clădiri. Eu am fost unul dintre primii rezidenți din noul Chicago, așa că am putut să aleg locul în care voiam să locuiesc. Zeke, Shauna, Christina, Amar și George au ales să locuiască la ultimele etaje ale clădirii Hancock, iar Caleb și Cara s-au mutat înapoi în apartamentele din Millennium Park, însă eu am optat pentru acest loc deoarece era frumos și deoarece se afla la mare depărtare de fostele mele locuințe.
— Vecinul meu e expert în istorie și vine de la periferie, spun eu, căutând cheile în buzunarele jeanșilor. El numește Chicago “al patrulea oraș“ — deoarece, cu mult timp în urmă, a fost distrus de foc, iar apoi a fost distrus din nou de Războiul Purității, și acum ne aflăm la a patra încercare de a ne stabili aici.
— Al patrulea oraș, repetă Evelyn când deschid ușa. Îmi place.
Înăuntru nu am nimic în afară de o canapea și o masă, câteva scaune și o bucătărie. Soarele luminează ferestrele clădirii de dincolo de râul mlăștinos. Câțiva foști oameni de știință de la Birou încearcă să redea fosta glorie râului și lacului, dar va mai dura ceva timp. Schimbarea, la fel ca vindecarea, durează.
Evelyn își pune geanta pe canapea.
— Îți mulțumesc că mă lași să stau la tine o vreme. Îți promit că voi găsi cât de curând un alt loc.
— Nicio problemă, spun eu.
Nu mă simt în largul meu cu ea aici, cotrobăind prin puținele lucruri pe care le posed, străbătând holurile mele, dar nu putem sta despărțiți prea mult timp. Nu când i-am promis că voi încerca să trec peste acel hău care ne separă.
— George spune că are nevoie de ajutor pentru a antrena un corp de poliție, spune Evelyn. Nu te-ai oferit?
— Nu, îi răspund. Ți-am spus, eu am terminat-o cu armele.
— Corect. Acum folosești cuvinte, spune Evelyn, strâmbând din nas. Nu am încredere în politicieni, să știi.
— În mine vei avea încredere, căci sunt fiul tău. În orice caz, eu nu sunt politician. Cel puțin, nu încă. Sunt doar asistent.
Se așază la masă și privește în jurul ei, nervoasă și agilă, ca o pisică.
— Știi pe unde umblă tatăl tău? mă întreabă ea.
— Cineva mi-a spus că a plecat. Nu am întrebat unde, zic eu, ridicând din umeri.
Ea își sprijină bărbia în palmă.
— N-ai vrut să-i spui nimic? Chiar nimic?
— Nu, răspund eu, răsucind cheile pe deget. Am vrut doar să-l las în urmă, acolo unde îi e locul.
Acum doi ani, când m-am aflat față-n față cu el în parc, în timp ce zăpada cădea în jurul nostru, mi-am dat seama că, atâta timp cât nu m-am simțit mai bine atacându-l în fața Neînfricaților la Merciless Mart, nici să zbier la el sau să-l insult pentru toată durerea cauzată nu avea să schimbe cu ceva lucrurile. Nu-mi mai rămânea decât o singură opțiune: să-l las să plece.
Evelyn îmi aruncă o privire ciudată, cercetătoare, apoi traversează încăperea și deschide geanta pe care a lăsat-o pe canapea. Scoate un obiect din sticlă albastră. Arată ca un val de apă înghețat brusc.
Îmi aduc aminte de momentul în care mi l-a dăruit. Eram mic, dar nu prea mic pentru a nu-mi da seama că era un obiect interzis în Abnegație, unul inutil și, prin urmare, de netolerat. Am întrebat-o la ce folosea, iar ea mi-a spus că nu face nimic special. Dar s-ar putea să facă ceva aici, înăuntru, după care și-a pus mâna pe inimă. Uneori, anumite lucruri fac asta.
Ani la rândul, acel obiect a reprezentat simbolul sfidării mele tăcute, al micului meu refuz de a fi un copil obedient și respectuos, dar a fost totodată un simbol și pentru sfidarea mamei mele, cu toate că am crezut că ea murise. L-am ascuns sub patul meu, iar în ziua în care am decis să părăsesc Abnegația l-am pus pe birou, astfel încât tata să îl vadă, să vadă forța mea și a ei.
— Când ai plecat, acest obiect mi-a adus aminte de tine tot timpul, spune ea, strângându-l la piept. Îmi amintea cât de curajos erai, cât de curajos ai fost mereu.
Îmi oferă un zâmbet timid.
— M-am gândit că ai vrea să-l ții aici. La urma urmei, e al tău.
Temându-mă să nu-mi tremure vocea, pur și simplu zâmbesc și încuviințez.
* * *
Aerul primăverii este rece, dar las geamurile deschise în camion, astfel încât să-l pot simți în piept, să îmi înțepe buricele degetelor, să-mi aducă aminte de iarna care zăbovește. Mă opresc lângă peronul de lângă Merciless Mart și scot urna de pe bancheta din spate. E argintie și simplă, fără gravuri. Nu eu am ales-o, ci Christina.
Străbat peronul, îndreptându-mă către grupul care deja s-a adunat. Christina stă alături de Zeke și Shauna, care se află într-un cărucior cu rotile, având picioarele acoperite cu o pătură. Acum are un cărucior mai bun, unul fără mânere la spate, astfel încât să îl poată manevra mai ușor. Matthew stă pe peron, cu vârfurile picioarelor peste margine.
— Salutare, spun eu, stând lângă umărul Shaunei.
Christina îmi zâmbește, iar Zeke mă bate pe umăr.
Uriah a murit la scurt timp după Tris, însă Zeke și Hana și-au luat rămas-bun la doar câteva săptămâni după aceea, împrăștiindu-i cenușa în prăpastie, printre zgomotele și pălăvrăgelile familiei și ale tuturor prietenilor. I-am strigat cu toții numele în ecoul încăperii din Carieră. Totuși, știu că Zeke își aduce aminte de el azi, așa cum o facem cu toții, cu toate că acest ultim act de curaj Neînfricat este pentru Tris.
— Hai să-ți arăt ceva, îmi spune Shauna, după care își dă pătura la o parte, scoțând la iveală un sistem de cercuri metalice complicat, care îi înconjoară picioarele până la șolduri, învăluindu-i abdomenul precum o cușcă.
Îmi zâmbește și, cu un sunet scrâșnit, își coboară picioarele pe pământul din fața scaunului. Încet, se ridică în picioare.
În pofida acestei întruniri serioase, zâmbesc.
— Ia te uită! exclam eu. Uitasem cât de înaltă ești.
— Caleb și colegii săi de la laborator le-au făcut pentru mine, îmi spune ea. Abia mă învăț cu ele, dar mi-au spus că într-o zi s-ar putea să pot alerga.
— Mișto, îi spun. El unde e?
— El și Amar ne așteaptă la capătul liniei. Cineva trebuie să fie acolo să prindă prima persoană.
— Mda, tot un fel de tontălău e, glumește Zeke. Dar încep să-l tolerez.
— Hm, rostesc eu, fără să mai adaug ceva.
Adevărul e că am căzut la pace cu Caleb, dar tot nu pot să mă aflu în preajma lui prea multă vreme. Gesturile lui, intonația lui, manierele lui — toate îmi aduc aminte de ea. Îl transformă într-o șoaptă a ceea ce era Tris, iar asta nu e suficient, dar e, de asemenea, mult prea mult.
Aș spune mai multe, dar se apropie trenul. Avansează către noi pe șinele lucioase, apoi scârțâie când încetinește, oprindu-se, în cele din urmă, în fața peronului. Un cap iese pe geamul primului vagon, acolo unde se află bordul de control — e Cara, cu părul strâns într-o cosiță.
— Urcați-vă! strigă ea.
Shauna se așază din nou în scaun și se împinge spre ușă. Matthew, Christina și Zeke o urmează. Eu mă urc ultimul, dându-i urna Shaunei, și rămân în cadrul ușii, ținându-mă de mâner. Trenul pornește din nou, prinzând viteză cu fiecare secundă, și îl aud zăngănind pe șine și șuierând, în timp ce energia lui crește în interiorul meu. Aerul îmi biciuiește chipul și îmi lipește hainele de trup și văd orașul desfășurându-se înaintea mea, clădirile scăldate în lumina soarelui.
Nu e la fel ca înainte, dar m-am obișnuit de o vreme. Cu toții ne-am găsit câte ceva de făcut. Cara și Caleb lucrează în laboratoarele de la sediu, care acum s-au transformat într-un mic segment al Departamentului de Agricultură, al cărui scop este de a face agricultura mai eficientă, astfel încât să poată hrăni mai mulți oameni. Matthew lucrează pe undeva prin oraș în domeniul cercetării psihiatrice — ultima oară când l-am întrebat, studia ceva legat de memorie. Christina lucrează într-un birou care relochează oamenii de la periferie care vor să se mute în oraș. Zeke și Amar sunt polițiști, iar George antrenează corpul de poliție — locuri de muncă Neînfricate, așa le spun eu. Iar eu sunt asistentul unuia dintre reprezentanții orașului în guvern: Johanna Reyes.
Întind mâna pentru a strânge și celălalt mâner și mă las în afara vagonului în timp ce trenul virează, aproape atârnând peste strada aflată la două etaje sub mine. Simt un fior în stomac, acel fior de teamă pe care adevărații Neînfricați îl adoră.
— Hei, spune Christina, apărând lângă mine. Ce mai face mama ta?
— Bine, îi răspund. Bănuiesc că vom vedea cu timpul.
— Mergi cu noi să ne dăm cu linia de zbor?
Privesc linia coborând în fața noastră, ajungând la nivelul străzii.
— Da. Cred că Tris ar fi vrut ca eu să încerc asta măcar o dată.
Rostirea numelui ei îi îmi provoacă un junghi de durere în piept, o pișcătură care îmi arată că amintirile cu ea sunt încă dragi sufletului meu.
Christina privește șinele din fața noastră și își sprijină umărul de al meu, doar pentru câteva secunde.
— Cred că ai dreptate.
Amintirile cu Tris, unele dintre cele mai puternice amintiri pe care le am, s-au estompat cu timpul, așa cum fac toate amintirile, și nu mă mai dor la fel ca înainte. De fapt, uneori chiar îmi place să le răscolesc în mintea mea, deși nu prea des. Uneori le depăn alături de Christina, iar ea mă ascultă mult mai bine decât m-aș fi așteptat, ținând cont de gura ei mare, o trăsătură importantă în Candoare.
Cara oprește trenul, iar eu sar pe peron. În capul scărilor, Shauna se ridică din scaun și coboară treptele, rând pe rând, cu exoscheletul ei. Eu și Matthew cărăm după ea scaunul gol, care e imens și greu, dar nu imposibil de manevrat.
— Ceva vești de la Peter? îl întreb pe Matthew când ajungem la baza scărilor.
După ce Peter a ieșit din norul serului memoriei, unele dintre trăsăturile dure și ironice au revenit treptat, deși nu toate. După aceea am pierdut legătura cu el. Nu-l mai urăsc, dar asta nu înseamnă că trebuie să-l plac.
— E în Milwaukee, îmi spune Matthew. Cu toate că nu știu ce anume face acolo.
— Lucrează într-un birou pe undeva, spune Cara, de la baza scărilor.
Duce urna în brațe, pe care a luat-o de la Shauna înainte să coboare din tren.
— Cred că e bine pentru el.
— Mereu am crezut că o să se alăture rebelilor DG de la periferie, intervine Zeke. Asta nu spune multe despre puterile mele de deducere.
— Acum e diferit, spune Cara, ridicând din umeri.
Încă mai există rebeli DG la periferie, care consideră că un alt război este singurul fel în care pot obține schimbarea pe care o doresc. Eu sunt mai mult de partea celor care vor să muncească pentru a schimba lucrurile, dar fără să existe violență. Am trecut prin suficiente acte violente cât să-mi ajungă pentru o viață întreagă, și încă o resimt, nu în cicatricile de pe pielea mea, ci în amintirile care îmi răsar în minte când nici nu le aștept, prima întâlnire a pumnului tatei cu maxilarul meu, arma mea ridicată pentru a-l executa pe Eric, trupurile neînsuflețite ale celor din Abnegație împrăștiate pe caldarâm în fostul meu cartier.
Străbatem străzile care duc spre linia de zbor. Facțiunile au dispărut, dar această parte a orașului are mai mulți Neînfricați decât oricare alta, putând fi recunoscuți după pielea tatuată și după chipurile lor cu piercinguri, dar nu și după culorile pe care le poartă, care uneori sunt țipătoare. Unii merg pe trotuare, alături de noi, însă cei mai mulți sunt la muncă — toți cei din Chicago trebuie să muncească, atâta timp cât sunt apți de muncă.
În fața mea văd clădirea Hancock împungând cerul, baza fiind mai lată decât vârful. Traversele negre se fugăresc una pe cealaltă până pe acoperiș, încrucișându-se, strângându-se și întinzându-se. De mult timp n-am mai fost atât de aproape de ea.
Intrăm în holul principal, cu podelele lui lustruite și cu pereții mâzgăliți de graffiti. Neînfricate realizate în culori deschise, lăsate aici de către locuitorii clădirii ca un soi de relicvă. Aceasta este o zonă Neînfricată, deoarece ei au fost cei care au primit locul cu brațele deschise, pentru înălțimea lui și, cred eu, pentru singurătate. Neînfricaților le plăcea să umple spațiile goale cu zgomotele lor. E ceva ce am apreciat întotdeauna la ei.
Zeke apasă cu degetul arătător pe butonul liftului. Ne îngrămădim în el, iar Cara apasă pe numărul 99.
Închid ochii în timp ce ascensorul zboară în sus. Aproape că pot vedea spațiul deschizându-se sub picioarele mele, un hău întunecat și numai câțiva centimetri de pământ solid între mine și căderea liberă. Liftul se cutremură când se oprește, iar eu mă sprijin de peretele lui pentru a-mi recăpăta echilibrul în timp ce se deschid ușile.
Zeke mă atinge pe umăr.
— Nu-ți face griji, omule. Am făcut asta tot timpul, îți amintești?
Încuviințez cu o mișcare a capului. Aerul năvălește prin gaura din tavan, iar deasupra mea se află cerul, de un albastru deschis. Merg târșâit spre scară, alături de ceilalți, prea cuprins de teamă pentru a-mi zori picioarele.
Găsesc scara cu buricele degetelor și urc atent bară cu bară. Deasupra mea, Shauna urcă cu greutate, folosindu-și cu precădere mâinile.
Odată, în timp ce îmi tatuam simbolurile facțiunilor pe spate, am întrebat-o pe Tori dacă noi eram ultimii oameni din lume. Poate, a fost răspunsul ei. Nu cred că îi plăcea să se gândească la un asemenea lucru. Dar aici, pe acoperiș, e posibil să crezi că noi suntem ultimii oameni rămași în această lume.
Privesc lung spre clădirile care se află de-a lungul mlaștinii, iar stomacul mi se strânge, apăsându-mă, de parcă mai are puțin și se prăbușește în mine.
Zeke aleargă de-a lungul acoperișului către linia de zbor și prinde una dintre curelele imense de cablul din oțel. O blochează, astfel încât să nu alunece, și privește spre noi, așteptând.
— Christina, spune el. Tu ești prima.
Christina stă lângă curea, lovindu-și bărbia cu degetul.
— Ce zici? Cu fața în sus sau cu spatele?
— Cu spatele, opinează Matthew. Eu am vrut să merg cu fața în sus ca să nu fac în pantaloni, așa că nu vreau să mă copiezi.
— Dacă mergi cu fața în sus, s-ar putea să pățești exact asta, să știi, spune Christina. Așa că hai, du-te așa, ca să pot începe să-ți spun Pișăciosul.
Christina își pune cureaua, introducându-și mai întâi picioarele, alegând să stea cu fața în jos, astfel încât să vadă clădirea devenind din ce în ce mai mică atunci când va zbura. Mă înfior.
Nu pot să mă uit. Închid ochii când Christina se îndepărtează, procedând la fel când vine rândul lui Matthew și apoi al Shaunei. Aud chiotele lor de bucurie în vânt, de parcă ar fi niște păsări.
— Rândul tău, Four, spune Zeke.
Clatin din cap.
— Haide, spune Cara. Mai bine să termini cât mai repede, nu?
— Nu, îi spun. Du-te tu. Te rog!
Îmi întinde urna, apoi inspiră adânc. Îmi lipesc urna de abdomen. Metalul e cald, fiindcă a tot fost ținut în brațe de toți cei care au zburat deja. Cara se suie în curea, nesigură pe picioare, și Zeke o leagă. Își încrucișează brațele la piept și Zeke o împinge, trimițând-o peste Lake Shore Drive, peste oraș. Nu aud nimic din partea ei, nici măcar un icnet.
Apoi rămânem doar eu și Zeke, privindu-ne.
— Nu cred că pot s-o fac, îi mărturisesc și, deși vocea mea e fermă, trupul îmi tremură.
— Bineînțeles că poți s-o faci, îmi zice el. Tu ești Four, legenda Neînfricaților! Tu poți face față oricărui lucru.
Îmi încrucișez brațele și mă apropii de marginea acoperișului. Și, cu toate că mă aflu la câțiva metri distanță, îmi simt trupul căzând peste margine, și clatin din cap din nou și din nou și din nou.
— Hei! spune Zeke, punându-și mâinile pe umerii mei. Aici nu-i vorba despre tine, îți amintești? Ci despre ea. Să faci ceva ce ea și-ar fi dorit să faci, ceva pentru care ea s-ar fi simțit mândră. Bine?
Asta e. Nu mai pot evita, nu mai pot da înapoi, nu când încă îmi aduc aminte de zâmbetul ei atunci când s-a cățărat pe roata de la Carusel alături de mine sau de maxilarul ei încleștat atunci când a înfruntat temeri după temeri de-a lungul simulărilor.
— Ea cum s-a dat?
— Cu fața, îmi spune Zeke.
— Bine, îi zic, întinzându-i urna. Pune asta în spatele meu, OK? Și deschide-i capacul.
Mă sui în ham, iar mâinile îmi tremură atât de tare, încât de-abia pot apuca marginile. Zeke strânge curelele pe picioarele mele și pe spate, apoi înghesuie urna în spatele meu, cu fața în jos, astfel încât cenușa să se poată împrăștia. Mă uit în jos, spre Lake Shore Drive, îmi reprim gustul amar și pornesc.
Brusc, vreau să dau înapoi, dar e prea târziu, de vreme ce alunec deja. Țip atât de tare, încât mi-aș dori să-mi acopăr urechile. Simt țipătul sălășluind în interiorul meu, umplându-mi pieptul, gâtul și capul.
Vântul îmi înțeapă ochii, dar mă forțez să-i țin deschiși, iar în acel moment de panică oarbă înțeleg de ce ea prefera să se dea cu fața — era pentru că o făcea să se simtă că zboară ca o pasăre.
Încă pot simți golul de sub mine și e la fel precum golul dinlăuntrul meu, precum o gură pe cale să mă înghită.
În acel moment îmi dau seama că m-am oprit. Ultimele rămășițe din cenușă zboară în vânt precum fulgii de zăpadă, iar apoi dispar.
Pământul se află la câțiva metri sub mine, suficient de aproape cât să pot să sar. Ceilalți s-au adunat acolo în cerc, cu brațele strânse sub forma unei plase din oase și mușchi, pentru a mă prinde. Îmi lipesc chipul de curea și râd.
Le arunc urna, apoi îmi răsucesc brațele la spate pentru a desface curelele care mă susțin. Cad ca o piatră în brațele prietenilor mei. Ei mă prind, oasele lor pișcându-mi picioarele și spatele, apoi mă coboară pe pământ.
Se așterne o tăcere incomodă în timp ce privesc încântat spre clădirea Hancock, și nimeni nu știe ce să spună. Caleb îmi zâmbește, precaut.
Zeke zboară spre noi într-un ham negru. La început pare un punct, apoi o bilă, iar apoi o persoană învăluită în negru. Chiuie de bucurie în timp ce se pregătește să frâneze și întind mâna ca să-l apuc de braț pe Amar. De cealaltă parte apuc o mână palidă, care îi aparține Carei. Ea îmi zâmbește și remarc un soi de tristețe în zâmbetul ei.
Umărul lui Zeke ne lovește brațele, tare, și zâmbește larg când ne lasă să-l legănăm ca pe un bebeluș.
— A fost frumos. Vrei să te dai din nou, Four? mă întreabă el.
Nu ezit înainte să răspund:
— Categoric nu.
* * *
Ne întoarcem la tren, într-un grup împrăștiat. Shauna merge cu exoscheletul ei, Zeke împinge scaunul gol, discutând cu Amar. Matthew, Cara și Caleb merg împreună, vorbind despre ceva care îi încântă peste măsură, ca niște spirite înrudite ce sunt. Christina ajunge lângă mine și își pune o mână pe umărul meu.
— O Zi a Alegerii fericită! spune ea. Am de gând să te întreb cum te simți cu adevărat. Iar tu trebuie să-mi dai un răspuns onest.
Uneori vorbim așa, dându-ne ordine unul celuilalt. Cumva, ea a devenit unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, în pofida certurilor noastre frecvente.
— Sunt bine, îi răspund. E greu. Mereu va fi.
— Știu, aprobă ea.
Mergem în spatele grupului, trecând pe lângă clădirile încă abandonate, cu ferestrele lor întunecate, și apoi peste podul care traversează râul mlăștinos.
— Mda, uneori viața e cu adevărat nașpa, recunoaște ea. Dar știi de ce o suport?
Ridic sprâncenele. Și le ridică și ea, imitându-mă.
— Pentru momentele care nu sunt nașpa. Șmecheria e să le observi atunci când se ivesc.
Zicând acestea, îmi zâmbește, iar eu îi întorc zâmbetul în timp ce urcăm scările către peron.
* * *
Există un lucru pe care îl știu de mic: viața ne face rău tuturor, fără să putem evita asta.
Însă acum am mai învățat un lucru important: ne putem vindeca. Ne vindecăm reciproc.