TRIS
ÎMI SETEZ ALARMA CEASULUI să sune la zece și adorm imediat, fără ca măcar să îmi aleg o poziție mai confortabilă. Câteva ore mai târziu, nu mă trezesc bipurile, ci strigătul de frustrare al unei persoane din încăpere. Opresc alarma, îmi trec degetele prin păr și mă îndrept în pas alergător către una dintre scările de urgență. Ieșirea de la baza scărilor dă direct spre alee, așa încât probabil nu voi fi oprită de nimeni.
Odată ce ajung afară, aerul rece mă trezește complet. Îmi trag mânecile peste degete, ca să-mi țină de cald. Vara e pe sfârșite. Câțiva oameni mărșăluiesc prin apropiere de intrarea sediului, dar niciunul dintre ei nu mă observă furișându-mă pe Michigan Avenue. Când ești o persoană scundă, ai și câteva avantaje.
Îl văd pe Tobias stând în mijlocul pajiștii, purtând un amestec de culori ale facțiunilor — o cămașă gri, o pereche de jeanși albaștri și un hanorac negru cu glugă, reprezentând toate facțiunile pentru care m-am calificat la testul meu de aptitudini. La picioare are un rucsac.
— Cum m-am descurcat? îl întreb când ajung suficient de aproape ca el să mă poată auzi.
— Foarte bine, îmi răspunde. Evelyn te urăște în continuare, dar Christinei și Carei li s-a dat drumul fără a mai fi interogate.
— Perfect, zâmbesc eu.
Mă apucă de partea din față a tricoului, chiar deasupra stomacului, și mă trage spre el, sărutându-mă blând.
— Haide, zice el, îndepărtându-se cu un pas. Am plănuit ceva pentru seara asta.
— A, da?
— Da, ei bine, mi-am dat seama că noi n-am ieșit niciodată la o întâlnire.
— Haosul și distrugerile au tendința să răpească toate posibilitățile unei persoane de a ieși la întâlnire.
— Aș vrea să experimentez acest fenomen al “întâlnirilor“.
Merge cu spatele spre imensa structură de metal de la celălalt capăt al pajiștii, iar eu îl urmez.
— Înainte să te fi cunoscut pe tine, nu mergeam decât la întâlniri în grup, iar acelea erau de obicei un dezastru. Se sfârșeau întotdeauna cu Zeke pipăindu-se cu vreo tipă și cu mine stând într-o tăcere stânjenitoare cu vreo fată pe care o jignisem într-un fel sau altul mai devreme.
— Nu ești foarte drăguț, îi spun eu, zâmbind.
— Uite cine vorbește!
— Hei, aș putea fi drăguță dacă aș încerca.
— Hmm, face el, lovindu-și bărbia cu degetul. Atunci, spune ceva drăguț.
— Ești foarte chipeș.
Zâmbește, iar dinții îi strălucesc în întuneric.
— Îmi place chestia asta cu “drăguțul“.
Ajungem la capătul pajiștii. De aproape, structura de metal e mai mare și mai ciudată decât era de la depărtare. E, de fapt, o scenă, iar deasupra ei se arcuiesc plăci de metal, care se răsucesc în direcții diferite, precum o cutie de aluminiu explodată. Ne plimbăm prin apropierea uneia dintre acele plăci de pe dreapta, către partea din spate a scenei, care iese înclinată din pământ. Acolo, niște bârne metalice susțin din spate plăcile. Tobias își aranjează rucsacul pe umeri și pune mâna pe o bârnă. Se cațără.
— Scena asta îmi pare foarte cunoscută, zic eu.
Unul dintre primele lucruri pe care le-am făcut împreună a fost să ne cățărăm pe roata de la carusel, dar atunci eu am fost cea care a insistat să urcăm cât mai sus.
Îmi suflec mânecile și îl urmez. Umărul încă mă doare din pricina rănii produse de glonț, dar e aproape complet vindecat. Totuși, îmi las greutatea mai mult pe mâna stângă și încerc să împing cu picioarele ori de câte ori se poate. Privesc în jos spre încâlceala de bare de dedesubt și dincolo de ele, spre pământ, și râd.
Tobias urcă spre un loc unde două plăci de metal se unesc într-un V, lăsând suficient spațiu pentru ca doi oameni să se așeze. Se răsucește, înghesuindu-se între cele două plăci, și, atunci când mă apropii, întinde mâna pentru a mă ajuta. Nu am nevoie de ajutor, dar nu îi spun — sunt prea ocupată să mă bucur de atingerea mâinilor lui pe trupul meu.
Scoate o pătură din rucsac și ne învelește pe amândoi, apoi ia două pahare din plastic.
— Vrei să ai mintea limpede sau amețită? întreabă el, aruncând o privire în rucsac.
— Ăăă…
Înclin capul într-o parte.
— Limpede. Cred că trebuie să vorbim despre niște lucruri, nu-i așa?
— Așa e.
Scoate o sticluță cu un lichid acidulat și, în timp ce îi răsucește capacul, spune:
— Am furat-o din bucătăria Erudiției. Se pare că e delicioasă.
Toarnă în ambele pahare, iar eu iau o gură. Orice ar fi, e dulce ca un sirop și are gust de lămâie și mă face să mă înfior. A doua înghițitură e mai bună.
— Trebuie să vorbim despre niște lucruri, spune el.
— Corect.
— Ei bine…
Tobias se încruntă spre paharul lui.
— Bine, înțeleg de ce ai lucrat în cârdășie cu Marcus și de ce ai simțit că nu-mi puteai mărturisi. Dar…
— Dar ești furios, termin eu. Fiindcă te-am mințit. De câteva ori.
El încuviințează, fără să mă privească.
— Nici măcar nu are legătură cu Marcus. Lucrurile s-au întâmplat mult mai devreme. Nu știu dacă poți înțelege cum a fost să mă trezesc singur și să știu că te-ai dus…
…să întâmpini moartea, e ceea ce bănuiesc că ar vrea să spună, dar nu poate rosti cuvintele.
— … spre sediul Erudiției.
— Nu, probabil că nu pot.
Iau o altă înghițitură, clătindu-mi gura cu băutura îndulcită înainte să o las să alunece pe gât.
— Ascultă, eu… eu m-am gândit de multe ori să-mi dau viața pentru anumite lucruri, dar nu am înțeles ce însemna cu adevărat “să-ți dai viața“ până ce nu m-am aflat chiar acolo, când aproape că era să se întâmple asta.
Mă uit la el și, într-un târziu, îmi întoarce privirea.
— Acum știu, spun eu. Știu că vreau să trăiesc. Știu că vreau să fiu sinceră cu tine. Dar… dar nu pot face asta, n-am s-o fac dacă tu nu vei avea încredere-n mine sau dacă îmi vei vorbi în acel fel protector pe care îl folosești uneori…
— Protector? Dar făceai lucruri ridicole, riscante…
— Da, admit eu. Și crezi că m-a ajutat faptul că mi-ai vorbit ca și când aș fi fost un copil prost?
— Și ce-ar fi trebuit să fac? întreabă el. Erai lipsită de logică!
— Poate că nu aveam nevoie de logică!
Mă aplec în față, nemaifiind în stare să mă prefac că sunt relaxată.
— Mă simțeam de parcă eram sfâșiată de sentimentul de vină și aveam nevoie de răbdarea și de bunătatea ta, nu să urli la mine. A, și să ascunzi de mine planurile, de parcă n-aș fi putut să înțeleg…
— Nu voiam să te împovărez mai mult decât era cazul.
— Deci mă consideri sau nu o persoană puternică? îl întreb încruntată. Fiindcă se pare că ești de părere că pot suporta o muștruluială, dar că nu mă pot descurca și cu altceva. Ce vrea să-nsemne asta?
— Firește că te cred puternică, spune el, scuturând din cap. Doar că… nu sunt obișnuit să le comunic oamenilor anumite lucruri. De obicei, prefer să mă descurc singur cu ele.
— Sunt o persoană de încredere, să știi. Poți să ai încredere în mine. Și poți să mă lași pe mine să decid dacă pot sau nu să mă descurc.
— Bine, încuviințează el. Dar gata cu minciunile. Pentru totdeauna.
— Bine.
Mă simt încordată și înghesuită, ca și când trupul meu a fost forțat să intre în ceva mult prea mic pentru el. Dar nu vreau să se sfârșească în felul acesta conversația, așa că îl iau de mână.
— Îmi pare rău că te-am mințit, îi zic. Chiar îmi pare rău.
— Ei bine, n-am vrut să te fac să crezi că nu te respect.
Rămânem așa o vreme, ținându-ne de mână. Mă reazem de placa de metal. Deasupra mea, cerul este gol și întunecat, luna e acoperită de nori. Găsesc o stea în fața noastră, în timp ce norii plutesc, dar se pare că e singura. Totuși, când îmi las capul pe spate, văd clădirile de pe Michigan Avenue, ca un șir de santinele care stau de strajă.
Rămân tăcută până ce sentimentul de încordare și înghesuială dispare. În locul lui simt acum o ușurare profundă. De obicei nu îmi este atât de ușor să renunț la furie, dar ultimele săptămâni au fost cumplite pentru amândoi și sunt fericită să mă eliberez de sentimentele de care m-am agățat în tot acest timp, furia și teama că el mă urăște și vina de a lucra în secret cu tatăl său.
— Chestia asta e cam scârboasă, zice el, golindu-și paharul și punându-l jos.
— Da, chiar așa e, întăresc eu, privind spre ceea ce a rămas în paharul meu.
Îl dau de dușcă pe tot, înfiorându-mă când bulele îmi ard gâtul.
— Nu știu de ce se laudă mereu Erudiții. Prăjitura Neînfricaților e mult mai bună.
— Mă întreb care ar fi fost specialitatea Abnegației, dacă ar fi avut vreuna.
— Pâine râncedă.
El râde.
— Terci de ovăz.
— Lapte.
— Uneori cred tot ceea ce ne-au învățat, spune el. Dar e evident că nu e așa, de vreme ce stau aici, ținându-te de mână fără să mă fi căsătorit cu tine.
— Ce te învață Neînfricații în legătură cu… asta? întreb eu, făcând un gest cu capul spre mâinile noastre împreunate.
— Ce te învață Neînfricații… hmm.
Zâmbește.
— Fă ce vrei, dar folosește mijloace de protecție, asta te învață.
Ridic din sprâncene. Mă înroșesc instantaneu.
— Cred că mi-ar plăcea să găsesc o cale de mijloc, spune el. Să găsesc acel loc între ceea ce-mi doresc și ceea ce cred că e înțelept.
— Sună bine. Dar ce anume vrei?
Cred că știu răspunsul, dar vreau să-l aud pe el rostindu-l.
— Hmm…
Zâmbește și se apleacă în față, stând pe genunchi. Își lipește mâinile de placa de metal, încadrându-mi capul cu brațele, și mă sărută, lent, pe gură, sub bărbie, deasupra claviculei. Eu rămân neclintită de teamă să nu fac vreo mișcare stupidă sau care să nu îi placă. Dar apoi mă simt de parcă aș fi o statuie, ca și când nu m-aș afla aici deloc, așa că îi ating talia, șovăind.
Apoi buzele noastre se întâlnesc din nou și el își trage tricoul de sub mâinile mele, astfel încât acum îi ating pielea. Mă trezesc la viață, apropiindu-mă mai tare de el, palmele mele mângâindu-i spatele, alunecându-i peste umeri. Respirația lui devine tot mai precipitată, la fel și a mea, și simt gustul băuturii cu lămâie, adulmec mirosul de vânt de pe pielea lui, iar tot ce-mi doresc e mai mult și mai mult.
Îi ridic tricoul. Acum câteva clipe îmi era frig, dar nu cred că vreunuia dintre noi îi mai este rece acum. El își petrece brațul în jurul taliei mele, puternic și sigur, și mâna liberă se joacă în părul meu, iar eu îmi țin respirația, absorbind totul — pielea lui netedă, însemnată peste tot cu cerneală neagră, și insistența sărutului său, și aerul rece care ne-a învăluit pe amândoi.
Mă relaxez și nu mă mai simt ca un soldat Divergent, sfidând serurile și conducătorii, ci mai destinsă, mai ușoară, de parcă e în regulă să râd puțin când degetele lui mă mângâie pe șolduri și pe spate. Oftez în urechea lui când mă lipește de el, îngropându-și fața într-o parte a gâtului meu, astfel încât să mă poată săruta acolo. Mă simt în același timp puternică și slabă — și am ocazia, măcar pentru o scurtă vreme, să fiu amândouă.
Nu știu cât de mult timp a trecut până să ne ia din nou frigul, iar acum ne ghemuim unul în celălalt, sub pătură.
— Devine din ce în ce mai dificil să fii înțelept, șoptește el, zâmbind în urechea mea.
Eu îi întorc zâmbetul și spun:
— Cred că așa și trebuie să fie.