TOBIAS
SE PUNE CEVA la cale.
Simt asta în timp ce împing tava la coada de la cantină și observ capetele aplecate laolaltă ale unui grup de oameni fără facțiune, deasupra terciului lor de ovăz. Orice e pe cale să se întâmple se va întâmpla cât de curând.
Ieri, când am ieșit din biroul lui Evelyn, am mai tândălit pe hol, pentru a trage cu urechea la următoarea ei întrunire. Înainte să închidă ușa, am auzit-o spunând ceva despre o demonstrație. Întrebarea care mă macină e: mie de ce nu mi-a spus?
Probabil că nu are încredere în mine. Asta înseamnă că nu fac o treabă bună pretinzând că sunt mâna ei dreaptă.
Mă așez la masă cu același mic dejun ca toți ceilalți: un castron de terci de ovăz, cu o ploaie de zahăr brun deasupra, și o ceașcă de cafea. Urmăresc grupul de oameni fără facțiune în timp ce înghit din mâncare fără să o savurez. Unul dintre ei — o fată, probabil de paisprezece ani — se tot uită la ceas.
Sunt abia la jumătatea micului dejun când aud țipetele. Fata agitată sare de pe scaun de parcă ar fi ars-o și se alătură celor fără facțiune, care pornesc spre ușă. Eu sunt chiar în urma lor, făcându-mi loc cu coatele printre cei care se mișcă mai greu, ajungând în holul central al sediului Erudiției, acolo unde un portret al lui Jeanine Matthews zace fărâmițat pe podea.
Un grup de persoane fără facțiune s-a adunat deja afară, chiar pe Michigan Avenue. Fuioare de nori acoperă soarele, făcând lumina zilei cețoasă. Aud pe cineva strigând “Moarte facțiunilor!“ și pe alții repetând sloganul de luptă, transformându-l într-o incantație, până ce îmi umple urechile, Moarte facțiunilor, moarte facțiunilor. Le văd pumnii în aer, de parcă ar fi niște Neînfricați înflăcărați, dar le lipsește bucuria specifică lor. Chipurile le sunt schimonosite de furie.
Îmi croiesc drum spre centrul grupului, iar apoi văd în jurul a ce s-au adunat de fapt: bolurile imense ale facțiunilor, cele de la Ceremonia Alegerii, sunt răsturnate, conținuturile lor împrăștiate pe drum, cărbuni și sticlă și piatră și pământ și apă, toate amestecate.
Îmi aduc aminte cum mi-am tăiat palma pentru a-mi adăuga sângele peste cărbuni, primul meu act de sfidare față de tatăl meu. Îmi aduc aminte de valul de putere dinlăuntrul meu și de unda de ușurare. Evadare. Aceste boluri au însemnat evadarea mea.
Edward se află printre ei, cioburile de sticlă transformându-se în praf sub călcâiul său, ținând un baros ridicat deasupra capului. Îl coboară spre unul dintre bolurile răsturnate, făcând o gaură în metal. Praful de cărbune se ridică în aer.
Trebuie să mă abțin să nu dau fuga spre el. Nu-l poate distruge, nu acel bol, nu Ceremonia Alegerii, nu simbolul triumfului meu. Acele lucruri nu ar trebui să fie distruse.
Mulțimea crește, nu doar cu oamenii fără facțiune, care poartă brasarde negre cu un cerc alb desenat pe ele, ci și cu oameni din toate fostele facțiuni, fără banderole de apartenență. Un bărbat din Erudiție — facțiunea fiind indicată de părul cu cărare pe mijloc, pieptănat cu grijă — iese din mulțime tocmai când Edward ridică barosul pentru o nouă lovitură. Bărbatul apucă mânerul cu mâinile lui catifelate, pătate de cerneală, așezându-le deasupra mâinilor lui Edward, și se împing unul în celălalt, scrâșnind din dinți.
Văd peste mulțime un cap blond — Tris, purtând o cămașă albastră, largă, fără mâneci, care îi scoate în evidență marginile tatuajelor ei de pe umeri. Dă să pornească spre Edward și spre bărbatul din Erudiție, dar Christina o oprește, ținând-o cu ambele mâini.
Chipul bărbatului din Erudiție devine purpuriu. Edward e mai înalt și mai puternic decât el. Nu are nicio șansă; e un prost că încearcă. Edward smulge mânerul barosului din mâinile bărbatului și lovește din nou. Dar și-a pierdut echilibrul, amețit de furie — barosul îl izbește pe om în umăr, cu toată forța, metalul crăpându-i osul.
Pentru o clipă, tot ce aud sunt strigătele bărbatului din Erudiție, ca și când tot restul lumii își ține respirația.
Apoi mulțimea o ia razna, toți alergând spre boluri, spre Edward, spre bărbatul din Erudiție. Se izbesc unii de alții, apoi de mine, umeri și coate și capete lovindu-mă iar și iar.
Nu știu încotro s-o apuc: spre bărbatul din Erudiție, spre Edward, spre Tris? Nu pot gândi; nu pot respira. Mulțimea mă împinge către Edward, iar eu îl apuc de mână.
— Dă-i drumul! strig peste zgomote.
Singurul lui ochi bun mă fulgeră și el își dezvelește dinții, încercând să se elibereze din strânsoarea mea.
Îmi ridic genunchiul și îi trag una în coaste. El se împleticește îndărăt, scăpând barosul. Îl iau, îl țin aproape de picior și pornesc spre Tris.
Ea se află undeva în fața mea, încercând să ajungă spre bărbatul din Erudiție. Privesc cum cotul unei femei o lovește în obraz, făcând-o să se clătine înapoi. Christina îi dă un brânci femeii.
Apoi se aude o împușcătură. O dată, de două ori. De trei ori.
Mulțimea se împrăștie, toți oamenii fugind îngroziți de amenințarea gloanțelor, și încerc să văd cine a fost împușcat, însă aglomerația de trupuri e prea intensă. De-abia pot zări ceva.
Tris și Christina se ghemuiesc lângă bărbatul din Erudiție căruia i-a fost spulberat umărul. Chipul îi e însângerat și hainele îi sunt murdare de urme de tălpi. Părul lui atent pieptănat e ciufulit. Nu se mișcă.
La câțiva metri de el, Edward zace într-o baltă de sânge. Glonțul l-a nimerit în stomac. Mai sunt și alți oameni la pământ, dar nu-i recunosc, oameni care s-au împiedicat sau au fost împușcați. Bănuiesc că gloanțele fuseseră menite numai lui Edward — ceilalți pur și simplu s-au aflat la locul nepotrivit.
Mă uit agitat prin jur, dar nu văd cine a tras. Oricine o fi fost, probabil că s-a făcut nevăzut prin mulțime.
Arunc barosul lângă bol și îngenunchez lângă Edward, pietrele Abnegației intrându-mi în rotule. Ochiul său sănătos se mișcă întruna sub pleoapă — e în viață, deocamdată.
— Trebuie să-l ducem la spital, spun oricui m-ar asculta, dar aproape toată lumea a plecat.
Privesc peste umăr, spre Tris și spre bărbatul din Erudiție, care nu s-a mișcat deloc.
— A mu…?
Ea își lipește degetele de gâtul omului, luându-i pulsul, iar ochii îi sunt larg deschiși și lipsiți de expresie. Clatină din cap. Nu, nu mai trăiește. Oricum, nu credeam că mai era în viață.
Închid ochii. Bolurile facțiunilor îmi sunt întipărite pe pleoape, răsturnate, cu conținuturile adunate grămadă pe stradă. Simbolurile vechiului nostru stil de viață, distruse… un bărbat mort, alții răniți… și pentru ce?
Pentru nimic. Pentru gândirea limitată a lui Evelyn: un oraș unde facțiunile le sunt furate oamenilor, împotriva voinței lor.
Ea a vrut ca noi să avem mai mult de cinci alegeri. Acum nu mai avem nici măcar una.
În acel moment îmi dau seama că nu pot fi aliatul ei și că nici nu aș fi putut fi vreodată.
— Trebuie să plecăm, spune Tris, iar eu știu că nu vorbește despre Michigan Avenue sau despre Edward, care trebuie dus la spital.
Vorbește despre oraș.
— Trebuie să plecăm, repet eu.
* * *
Spitalul improvizat de la sediul Erudiției miroase a chimicale, care aproape că îmi înțeapă nasul. Închid ochii în timp ce o aștept pe Evelyn.
Sunt atât de furios, încât nu-mi vine să stau aici, ci vreau să-mi fac bagajul și să plec. Probabil că a plănuit acea demonstrație, altminteri nu ar fi știut despre ea cu o zi înainte, și probabil că știa că avea să scape de sub control, având în vedere în ce situație tensionată se află toată lumea. Dar a făcut-o oricum. Pentru ea e mai important un gest de mare amploare în legătură cu facțiunile decât siguranța sau potențiala pierdere a unor vieți omenești. Nu știu de ce mă surprinde.
Aud ușile ascensorului deschizându-se.
— Tobias!
Vine într-un suflet spre mine și mă strânge de mâini, care sunt lipicioase din pricina sângelui. Ochii ei negri sunt înspăimântați când spune:
— Ești rănit?
E îngrijorată pentru mine. Acest gând e ca un mic val de căldură în interiorul meu — probabil că mă iubește dacă își face griji pentru mine. Probabil că încă e capabilă să iubească.
— Sângele e al lui Edward. Am ajutat să-l aducem aici.
— Cum e? mă întreabă ea.
Clatin din cap.
— A murit.
Nu știu cum altfel s-o spun.
Ea se face mică, îmi dă drumul la mâini și se așază pe unul dintre scaune. Mama mea l-a acceptat pe Edward după ce el a fugit din Neînfricare. Probabil că l-a învățat cum să fie din nou un războinic, după ce și-a pierdut ochiul și facțiunea și condiția socială. N-am știut niciodată că au fost atât de apropiați, dar acum îmi dau seama că așa a fost, după licărul lacrimilor din ochii ei și după tremurul degetelor. Nu am mai văzut-o de când eram mic să manifeste atâta emoție, de când tatăl meu o izbea de pereții sufrageriei.
Alung acestă amintire, încercând parcă să o vâr într-un sertar care e mult prea mic pentru așa ceva.
— Îmi pare rău, spun eu.
Nu știu dacă o spun din suflet sau doar ca să creadă în continuare că sunt de partea ei. Apoi adaug, de probă:
— De ce nu mi-ai spus de această demonstrație?
Ea clatină din cap.
— N-am știut nimic despre asta.
Minte. Știu sigur. Decid să plec. Pentru a-i rămâne în grații, trebuie să evit orice conflict cu ea. Sau poate că nu vreau să insist cu problema morții lui Edward atât de curând. Uneori îmi este greu să-mi dau seama unde se sfârșește strategia și unde începe compasiunea.
— Aha.
Mă scarpin după ureche.
— Poți să intri să-l vezi, dacă vrei.
— Nu, îmi răspunde, cu gândurile departe. Știu cum arată un cadavru.
— Poate c-ar trebui să plec.
— Mai rămâi, spune ea.
Atinge scaunul gol dintre noi.
— Te rog.
Mă așez pe scaunul de lângă ea și, deși îmi spun că nu sunt decât un agent sub acoperire care ascultă de așa-zisul său conducător, mă simt ca un fiu care își consolează mama îndurerată.
Stăm cu umerii lipiți, respirând în același ritm, și nu ne spunem niciun cuvânt.