TRIS
ÎN TIMP CE MERGEM, Christina răsucește în mână o piatră neagră. Durează câteva secunde până ce-mi dau seama că, de fapt, e o bucată de cărbune din bolul Neînfricaților de la Ceremonia Alegerii.
— N-am vrut s-aduc vorba despre asta, dar mă gândesc aproape întruna la asta, zice ea. Că din cei zece novici transferați cu care am început, numai șase mai sunt în viață.
În fața noastră se află clădirea Hancock și, lângă ea, Lake Shore Drive, porțiunea de trotuar pustiu deasupra căreia am zburat cândva ca o pasăre. Mergem pe trotuarul crăpat, una lângă cealaltă, cu hainele îmbibate de sângele lui Edward, uscat între timp.
Încă nu m-am obișnuit cu gândul că Edward, de departe cel mai talentat novice transferat pe care l-am avut, băiatul al cărui sânge l-am șters de pe podeaua dormitorului, a murit. Acum chiar a murit.
— Și dintre cei drăguți, spun eu, am rămas doar tu, eu și… Myra, poate.
N-am mai văzut-o pe Myra de când a părăsit sediul Neînfricaților împreună cu Edward, imediat după ce lui i-a fost înfipt în ochi un cuțit pentru unt. Știu că s-au despărțit nu mult timp după aceea, dar niciodată n-am știut unde s-a dus ea. Oricum, nu cred că am schimbat vreodată mai mult de două vorbe.
O ușă dublă de la clădirea Hancock este deja deschisă, atârnând din balamale. Uriah a spus că va veni aici mai devreme pentru a da drumul la generator și, evident, când apăs cu degetul butonul ascensorului, lumina îmi strălucește prin deget.
— Ai mai fost pe-aici? o întreb, atunci când pășim în lift.
— Nu, spune Christina. Vreau să zic, nu înăuntru. Nu m-am dat niciodată cu linia de zbor, nu-ți amintești?
— Da, ai dreptate.
Mă sprijin de perete.
— Ar trebui să încerci, înainte să plecăm.
— Da.
Christina s-a dat cu un ruj roșu. Îmi aduce aminte de felul în care bomboanele pătează pielea copiilor atunci când aceștia le mănâncă neglijent.
— Uneori o înțeleg pe Evelyn. S-au întâmplat atâtea lucruri îngrozitoare, încât sunt momente când mi se pare a fi o idee bună să rămânem aici și pur și simplu să… încercăm să curățăm mizeria asta înainte să ne implicăm în alta.
Îmi zâmbește ușor.
— Dar, desigur, n-am de gând să fac asta, adaugă ea. Nici măcar nu știu de ce. Probabil de curiozitate.
— Ai vorbit cu părinții tăi despre asta?
Câteodată, uit că ea nu e ca mine, fără vreo familie care să o țină legată într-un loc. Are o mamă și o surioară, ambele din fosta Candoare.
— Trebuie să aibă grijă de sora mea, spune Christina. Ei nu știu dacă dincolo e un loc sigur; nu vor să riște pentru ea.
— Dar n-au nimic împotrivă ca tu să pleci?
— N-au avut nimic împotrivă să mă alătur altei facțiuni. Așa că nu vor avea nimic împotrivă nici de data asta, îmi răspunde ea, mutându-și privirea în jos. Ei pur și simplu vor să duc o viață cinstită, înțelegi? Și nu pot face asta aici. Pur și simplu știu că nu pot.
Ușile ascensorului se deschid și vântul ne atinge imediat, o boare caldă, întrețesută cu fire de iarnă rece. Aud voci venind de pe acoperiș și mă urc pe scară pentru a ajunge la ele. Scara se balansează cu fiecare pas pe care îl fac, dar Christina o ține bine pentru mine până ce ajung sus.
Uriah și Zeke sunt acolo, aruncând pietricele de pe acoperiș și ascultând cum acestea zăngăne când lovesc geamurile. Uriah încearcă să îi dea una în cot lui Zeke înainte să arunce, pentru a-i face o festă, dar Zeke e prea iute pentru el.
— Hei, spun ei la unison când ne zăresc.
— Stați puțin, voi sunteți cumva rude? întreabă Christina zâmbind.
Ei râd, dar Uriah pare puțin buimac, ca și când nu e cu adevărat prezent în acest moment sau în acest loc. Bănuiesc că asta ți se întâmplă atunci când pierzi pe cineva în felul în care el a pierdut-o pe Marlene, cu toate că pentru mine nu a fost la fel.
Pe acoperiș nu există echipamentul pentru linia de zbor, dar nu de asta am venit. Nu știu de ce au făcut-o ceilalți, însă eu voiam doar să fiu sus — voiam să privesc cât de departe puteam. Dar tot pământul la vest de locul în care mă aflu e negru, ca și când ar fi fost acoperit cu o pătură închisă la culoare. Pentru o clipă, mă gândesc că pot desluși un licăr de lumină la orizont, dar în următoarea secundă dispare, fiind doar o festă pe care mi-o joacă ochii.
Și ceilalți sunt tăcuți. Mă întreb dacă se gândesc la același lucru.
— Ce credeți că se află dincolo? întreabă Uriah într-un târziu.
Zeke pur și simplu ridică din umeri, dar Christina își încearcă norocul.
— Dacă e cam același lucru? Doar… și mai multe clădiri care se prăbușesc, mai multe facțiuni, mai mult din toate?
— Nu se poate, spune Uriah, clătinând din cap. Trebuie să fie altceva.
— Sau nu-i nimic, sugerează Zeke. Acei oameni care ne-au băgat pe toți aici ar putea fi morți. Totul ar putea fi pustiu.
Mă înfior. Nu m-am gândit niciodată la asta, însă are dreptate — de când ne-au băgat aici, nu știm ce s-a întâmplat dincolo sau câte generații au trăit și au murit între timp. Am putea fi ultimii oameni rămași.
— Nu contează, spun eu, mai enervată decât intenționam. Nu contează ce e acolo, trebuie să vedem cu ochii noștri. Și, odată ce-am făcut-o, o să înfruntăm problemele.
Rămânem acolo o bucată bună de vreme. Urmăresc cu privirea marginile accidentate ale clădirilor, până ce toate ferestrele luminate se contopesc într-o linie. Apoi Uriah o întreabă pe Christina despre revoltă, iar momentul nostru de liniște, de tăcere, trece de parcă ar fi fost luat de vânt.
* * *
A doua zi, Evelyn stă printre rămășițele portretului lui Jeanine Matthews din holul central al sediului Erudiției și anunță un nou set de reguli. Membrii fostelor facțiuni și cei fără facțiune umplu acel spațiu și se împrăștie și pe stradă pentru a auzi ce are de spus noua noastră conducătoare, iar soldații fără facțiune se aliniază de-a lungul pereților, cu degetele pe trăgaciul armelor. Ținându-ne sub control.
— Evenimentele de ieri au scos la iveală faptul că nu mai putem avea încredere unii în ceilalți, zice ea.
E pământie la față și pare epuizată.
— Vom introduce mai multă ordine în viețile tuturor până când situația va fi mai stabilă. Prima dintre aceste măsuri este o oră de stingere: toată lumea este obligată să se întoarcă la ora nouă seara la spațiile de locuit atribuite. Nimeni nu va părăsi acele spații până la ora opt dimineața. Gărzile vor patrula pe străzi permanent, astfel încât noi să fim în siguranță.
Pufnesc și încerc să maschez acest lucru cu o tuse. Christina îmi dă un ghiont în coaste și își duce degetul la buze. Nu știu de ce îi pasă — nu e ca și cum m-ar putea auzi Evelyn de acolo de unde se află.
Tori, fosta conducătoare a Neînfricaților, înlăturată chiar de Evelyn, stă la câțiva metri de mine, cu brațele încrucișate la piept. Schițează un zâmbet.
— De asemenea, a sosit vremea să ne pregătim pentru noul nostru mod de viață fără facțiuni. Începând de azi, toți oamenii vor începe să se instruiască pentru slujbele pe care cei fără facțiune le-au prestat dintotdeauna pentru noi. Ca atare, cu toții vom face acele slujbe prin rotație, pe lângă celelalte îndatoriri pe care le-am îndeplinit în mod tradițional în cadrul facțiunilor.
Evelyn zâmbește, fără a zâmbi cu adevărat. Nu știu cum reușește.
— Vom contribui cu toții în mod egal pentru orașul nostru, așa cum se cuvine. Facțiunile ne-au divizat, dar acum vom fi uniți. Acum și pururea.
În jurul meu, toți oamenii fără facțiune ovaționează. Eu mă simt pur și simplu nelalocul meu. Nu că n-aș fi de acord cu ea, însă nici membrii fostelor facțiuni care s-au ridicat ieri împotriva lui Edward nu vor rămâne tăcuți după asta. Felul în care Evelyn ține orașul sub control nu e atât de puternic pe cât i-ar plăcea ei să creadă.
* * *
Nu vreau să mă lupt cu mulțimea după anunțul lui Evelyn, așa că îmi croiesc drum pe holuri până ce dau de una dintre scările din spate, cea pe care, nu cu mult timp în urmă, am urcat pentru a ajunge la laboratorul lui Jeanine. Treptele erau atunci pline de trupuri. Acum sunt curate și răcoroase, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat aici.
Când trec de etajul al patrulea, aud un țipăt și zgomote de încăierare. Deschid ușa și văd o grămadă de oameni — tineri, mai tineri decât mine, și purtând cu toții banderole ale celor fără facțiune — adunați în jurul unui tânăr aflat la podea.
Nu un tânăr oarecare, ci unul din Candoare, îmbrăcat în alb și negru din cap până-n picioare.
Alerg spre ei și, când văd o fată înaltă fără facțiune pregătindu-se să-i tragă un șut, strig la ea:
— Hei!
Nu mi-e de niciun folos — șutul îl lovește în coaste pe băiatul din Candoare, iar el mârâie în timp ce se ferește.
— Hei! strig din nou, iar de data asta fata se întoarce.
E mult mai înaltă decât mine — de fapt, cu vreo cincisprezece centimetri —, dar sunt doar supărată, nu înfricoșată.
— Înapoi, îi cer eu. Dă-te înapoi de lângă el!
— A încălcat codul vestimentar. Îmi cunosc bine drepturile și nu primesc ordine de la iubitorii de facțiuni, îmi zice ea, cu ochii pe tatuajele de pe clavicula mea.
— Becks, o atenționează băiatul fără facțiune de lângă ea. Asta e tipa aia, Prior, cea cu fișierul video.
Ceilalți par impresionați, dar fata pur și simplu zâmbește cu dispreț.
— Așa, și?
— Așa, și, îi spun eu, a trebuit să rănesc o mulțime de oameni pentru a trece de ritualul de inițiere al Neînfricaților și te voi răni și pe tine, dacă voi fi nevoită s-o fac.
Îmi scot hanoracul albastru și i-l arunc băiatului din Candoare, care mă privește de la pământ, cu sângele șiroindu-i din arcadă. Se ridică, continuând să se țină de coaste, și își pune hanoracul pe umeri ca pe o pătură.
— Poftim, îi spun. Acum respectă codul vestimentar.
Fata cântărește situația în minte, evaluând dacă ar trebui sau nu să se lupte cu mine. Practic, aud ce gândește — sunt scundă, deci sunt o țintă ușoară, dar sunt Neînfricată, deci nu chiar atât de ușor de bătut. Poate că știe că am omorât oameni sau poate că pur și simplu nu vrea să intre în bucluc, dar își pierde aplombul; îmi dau seama după nehotărârea pe care o exprimă gura ei.
— Ai face bine să-ți păzești spatele, îmi spune ea.
— Îți garantez că nu-i nevoie s-o fac, îi răspund eu. Acum, cărați-vă de-aici!
Rămân suficient timp cât să-i văd împrăștiindu-se, apoi o iau și eu din loc. Băiatul din Candoare mă strigă:
— Așteaptă! Hanoracul tău!
— Păstrează-l! strig eu drept răspuns.
Cotesc, crezând că voi ajunge la un nou șir de trepte, dar sfârșesc într-un hol alb, identic cu cel în care tocmai fusesem. Mi se pare că aud pași în urma mea și mă răsucesc pe călcâie, gata să lupt cu fata fără facțiune, dar nu e nimeni acolo.
Încep să devin paranoică.
Deschid una dintre ușile de pe culoarul principal, sperând să găsesc o fereastră, astfel încât să mă pot reorienta, dar nu descopăr decât un laborator devastat, cu eprubete și tuburi împrăștiate pe toate mesele. Pe podea sunt împrăștiate mici bucățele de hârtie și mă aplec să culeg una când, deodată, luminile se sting. Mă năpustesc spre ușă. O mână mă apucă de braț și mă trage într-o parte. Cineva îmi îndeasă un sac peste cap în timp ce altcineva mă împinge spre perete. Mă zbat, luptându-mă cu materialul care îmi acoperă fața, și tot ce-mi trece prin minte este: Nu din nou, nu din nou, nu din nou. Îmi eliberez un braț, lovind pe cineva în umăr, sau în bărbie, nu-mi dau seama.
— Hei! spune o voce. Asta a durut!
— Tris, ne pare rău că te-am speriat, rostește o altă voce, însă anonimatul face parte din felul în care operăm. Nu vrem să-ți facem niciun rău.
— Atunci, dă-mi drumul! spun eu, aproape mârâind.
Toate mâinile care mă țineau la perete îmi dau drumul.
— Cine sunteți? vreau eu să știu.
— Suntem Loialii, îmi răspunde vocea. Și suntem mulți, cu toate că nu suntem niciunul…
Nu mă pot stăpâni: izbucnesc în râs. Poate că e din cauza șocului — sau a fricii, inima mea domolindu-și bătăile, mâinile mele tremurând de ușurare.
Iar vocea continuă:
— Am auzit că nu îi ești loială lui Evelyn Johnson și lacheilor ei fără facțiune.
— Asta-i ridicol.
— Nu la fel de ridicol ca a-ți dezvălui identitatea când nu e nevoie s-o faci.
Încerc să văd printre fibrele materialului care îmi acoperă capul, dar acestea sunt prea dese și este prea întuneric. Încerc să mă relaxez, lipită de perete, dar este dificil fără vederea care să mă ajute să mă orientez. Strivesc un pahar de laborator sub pantof.
— Nu, nu-i sunt loială, spun eu. De ce-ar fi asta important?
— Deoarece înseamnă că vrei să pleci, răspunde vocea.
Simt un fior de încântare.
— Vrem să-ți cerem o favoare, Tris Prior. Mâine-seară, la miezul nopții, vom avea o întrunire. Vrem să-i aduci pe prietenii tăi Neînfricați.
— Bine, spun eu. Dă-mi voie să te-ntreb: dacă o să văd mâine cine sunteți, de ce este atât de important să-mi țineți chestia asta pe cap azi?
Asta pare să o pună în încurcătură pe persoana cu care vorbesc.
— O zi poate cuprinde multe pericole, spune vocea. Ne vedem mâine, la miezul nopții, în locul unde ți-ai făcut mărturisirea.
Deodată, ușile se deschid în lături, valul de curent lipindu-mi sacul de obraz, și aud oameni alergând pe culoar. Până când reușesc să-mi scot sacul de pe cap, de pe coridor nu se mai aude nimic. Mă uit la sac — este o față de pernă de culoare albastru-închis, pe care sunt pictate cuvintele “Facțiunea înaintea sângelui“.
Oricine ar fi ei, cu certitudine au fler pentru dramatism.
Locul unde ți-ai făcut mărturisirea.
Există un singur loc care ar putea fi: sediul Candorii, locul unde am cedat în fața serului adevărului.
* * *
Când reușesc în cele din urmă să ajung în dormitor în acea seară, găsesc un bilet de la Tobias, vârât sub sticla de apă de pe noptieră.
VI—
Procesul fratelui tău va avea loc mâine-dimineață și se va desfășura cu ușile închise. Nu pot să asist, altminteri voi stârni suspiciuni, dar îți voi aduce verdictul de îndată ce pot. Atunci vom putea stabili un soi de plan.
Indiferent de ce se va întâmpla, toate astea se vor încheia curând.
—IV