TRIS
E ORA NOUĂ. Ei ar putea decide verdictul pentru Caleb chiar acum, când îmi leg șireturile la pantofi, când îmi netezesc așternutul pentru a patra oară pe ziua de azi. Îmi trec mâinile prin păr. Cei fără facțiune țin procese cu ușile închise numai atunci când au impresia că verdictul este evident, iar Caleb era mâna dreaptă a lui Jeanine înainte ca ea să fi fost ucisă.
N-ar trebui să-mi fac griji în ceea ce privește verdictul lui. E deja hotărât. Toți asociații apropiați ai lui Jeanine vor fi executați.
De ce-ți pasă? mă întreb în sinea mea. El te-a trădat. N-a încercat să împiedice execuția ta.
Nu îmi pasă. Ba îmi pasă. Nu știu.
— Bună, Tris, spune Christina, bătând în tocul ușii.
Uriah se strecoară în spatele ei. El continuă să zâmbească, dar acum zâmbetul lui arată de parcă ar fi făcut din apă, fiind pe punctul de a i se scurge de pe chip.
— Ai primit vești? mă întreabă ea.
Verific din nou încăperea, cu toate că știu deja că e pustie. Toată lumea e la micul dejun, așa cum ne cere orarul. I-am rugat pe Uriah și Christina să sară peste o masă, astfel încât să le pot spune ceva. Stomacul deja îmi chiorăie.
— Da, zic eu.
Ei se așază pe patul de vizavi, iar eu le povestesc cum am fost încolțită într-unul dintre laboratoarele Erudiției în seara precedentă, le spun despre fața de pernă, despre Loiali și despre întrunire.
— Mă surprinde că nu i-ai tras decât un pumn unuia dintre ei, îmi spune Uriah.
— Păi, eram depășită numeric, îl lămuresc eu, simțindu-mă în defensivă.
Faptul că am avut încredere în ei imediat n-a constituit o dovadă a Neînfricării, dar trăim niște vremuri bizare. Și, oricum, nici nu mai știu cât de Neînfricată sunt de fapt, acum că facțiunile nu mai există.
Gândul îmi provoacă o durere ciudată în piept. E greu să te desparți de anumite lucruri.
— Așadar, ce crezi că vor? mă întreabă Christina. Doar să părăsească orașul?
— Așa se pare, dar nu știu, îi răspund.
— De unde să știm că nu sunt oamenii lui Evelyn, care încearcă să ne păcălească să o trădăm?
— Nici asta nu știu, spun eu. Însă va fi imposibil să ieși din oraș fără ajutorul cuiva, iar eu nu intenționez să stau aici să învăț să conduc autobuze și să mă duc la culcare atunci când mi se spune.
Christina îi aruncă o privire plină de îngrijorare lui Uriah.
— Hei, spun eu, voi nu trebuie să veniți, însă eu trebuie să plec de-aici. Trebuie să aflu cine era Edith Prior și cine ne așteaptă dincolo de îngrăditură, dacă o fi careva. Nu știu de ce, dar trebuie să aflu.
Inspir adânc. Habar nu am de unde provine această senzație de disperare, dar acum, că sunt conștientă de asta, este imposibil să o ignor — e asemenea unei ființe care s-a trezit dintr-un somn adânc înlăuntrul meu. Se zvârcolește în stomacul și în gâtul meu. Trebuie să plec. Trebuie să aflu adevărul.
Pentru prima oară, zâmbetul de pe buzele lui Uriah a dispărut.
— Și eu la fel, îmi zice el.
— Bine, este de acord Christina.
Ochii ei negri exprimă îngrijorare, însă ridică din umeri.
— Așadar, mergem la întrunire.
— Bun. Ar putea unul din voi să-i spună lui Tobias? Se presupune că eu trebuie să stau la distanță, de vreme ce ne-am “despărțit“, spun eu. Haideți să ne întâlnim pe alee, la unsprezece și jumătate.
— Îl anunț eu. Cred că astăzi sunt în grupul lui, zice Uriah. Învățăm despre fabrici. De-abia aștept.
Rânjește.
— Pot să-i spun și lui Zeke? Sau nu putem avea suficientă încredere în el?
— Fă-o. Însă ai grijă ca el să nu dea sfoară-n țară.
Îmi verific din nou ceasul. Nouă și un sfert. De acum s-a dat verdictul; e aproape ora la care toată lumea trebuie să învețe slujbele celor fără facțiune. Am senzația că până și cel mai mic lucru mă poate face să tresar de spaimă. Genunchiul îmi tremură fără voia mea.
Christina îmi pune o mână pe umăr, dar nu mă întreabă nimic, iar eu îi sunt recunoscătoare. Nu știu ce i-aș putea spune.
* * *
Eu și Christina străbatem un drum complicat prin sediul Erudiției, mergând spre scările din spate, evitând patrulele celor fără facțiune. Îmi trag mâneca pentru a-mi acoperi încheietura. Înainte să plec, mi-am desenat o hartă pe braț — știu cum să ajung de aici la sediul Candorii, însă nu știu care sunt străzile lăturalnice care ne vor ține departe de ochii curioși ai celor fără facțiune.
Uriah ne așteaptă dincolo de ușă. E îmbrăcat numai în negru, însă zăresc o tușă din griul Abnegației pe sub gulerul hanoracului. E bizar să-i văd pe prietenii mei Neînfricați îmbrăcați în culorile Abnegației, ca și când ar fi fost cu mine întreaga mea viață. Oricum, uneori asta e senzația pe care o am.
— Le-am spus lui Four și lui Zeke, însă ne vom întâlni cu ei acolo, zice Uriah. Să mergem!
Alergăm în grup compact pe aleea care duce spre Monroe Street. Rezist tentației de a mă crispa la fiecare pas mai apăsat. În acest moment, cel mai important e să fim rapizi, nu tăcuți. Cotim spre Monroe, iar eu arunc o privire în urmă pentru a vedea dacă nu suntem urmăriți de patrule. Văd siluete întunecate îndreptându-se către Michigan Avenue, însă acestea dispar în spatele șirului de clădiri, fără să se oprească.
— Unde-i Cara? îi șoptesc Christinei când suntem deja pe State Street și destul de departe de sediul Erudiției, astfel încât să putem vorbi în siguranță.
— Nu știu, nu cred că a fost invitată, zice Christina. Ceea ce e cu adevărat bizar. Știu că ea vrea să…
— Șșt! face Uriah. Încotro?
Îmi folosesc lumina ceasului pentru a vedea cuvintele pe care mi le-am scris pe braț.
— Randolph Street!
Alergăm în ritm susținut, pantofii noștri tropăind ușor pe trotuar, respirând aproape la unison. În pofida febrei musculare, e plăcut să alergi.
Când ajungem la pod, picioarele mă dor, dar apoi văd clădirea Merciless Mart de cealaltă parte a râului mlăștinos, abandonată și neluminată, și, în ciuda durerii, zâmbesc. Reduc ritmul pașilor după ce traversez podul, iar Uriah mă cuprinde cu brațul pe după umeri.
— Iar acum, zice el, trebuie să urcăm un milion de trepte.
— Poate că au pornit lifturile?
— Nicio șansă, clatină el din cap. Pariez că Evelyn monitorizează tot consumul de energie — e cea mai bună cale să-și dea seama dacă oamenii se întâlnesc în secret.
Oftez. Mi-o fi plăcând să alerg, dar urăsc să urc trepte.
* * *
Când în cele din urmă ajungem gâfâind în capul scărilor, e douăsprezece fără cinci. Ceilalți o iau înainte în timp ce eu îmi trag sufletul lângă bateria de ascensoare. Uriah avea dreptate — din câte îmi dau seama, nu e nicio lumină aprinsă în afară de semnele de ieșire. La lumina albăstruie a acestora îl văd pe Tobias ieșind din camera de interogatoriu aflată în fața noastră.
De la întâlnirea noastră, am vorbit cu el numai în mesaje codate. Trebuie să rezist impulsului de a mă arunca în brațele lui și de a-mi trece degetele peste curbura buzei și peste gropița din obraz, pe care o face atunci când zâmbește, și peste linia dură a sprâncenelor și a maxilarului. Însă mai sunt două minute până la miezul nopții. Nu avem timp.
El mă cuprinde cu brațele și mă strânge preț de câteva secunde. Respirația lui îmi gâdilă urechea și închid ochii, relaxându-mă în cele din urmă. Miroase a vânt și a transpirație și a săpun, a Tobias și a siguranță.
— Intrăm? mă întreabă el. Oricine or fi, probabil că sunt prompți.
— Da.
Picioarele îmi tremură din pricina efortului — nu mă pot imagina coborând scările și alergând înapoi la sediul Erudiției.
— Ai aflat despre Caleb?
El se crispează.
— Poate c-ar trebui să vorbim despre asta mai târziu.
Acesta e răspunsul de care am nevoie.
— O să-l execute, nu-i așa? îl întreb în șoaptă.
El încuviințează cu o mișcare a capului și mă ia de mână. Nu știu cum să mă simt. Încerc să nu simt nimic.
Intrăm împreună în încăperea unde Tobias și cu mine am fost cândva interogați sub influența serului adevărului. Locul unde ți-ai făcut mărturisirea.
Un cerc de lumânări aprinse este aranjat pe podea deasupra unei balanțe a Candorii gravată în lespede. În încăpere există un amestec de chipuri cunoscute și necunoscute: Susan și Robert stau în picioare unul lângă celălalt, vorbind; Peter e singur într-o latură a încăperii, cu brațele încrucișate; Uriah și Zeke sunt cu Tori și alți câțiva Neînfricați; Christina e cu mama și sora ei; și, într-un colț, sunt doi Erudiți care par emoționați. Noile veșminte nu pot șterge diviziunile dintre noi; acestea sunt adânc întipărite în ființa noastră.
Christina îmi face semn.
— Ea e mama mea, Stephanie, spune ea, arătând spre o femeie cu șuvițe argintii într-o claie de păr negru cârlionțat. Și sora mea, Rose. Mamă, Rose, ea e prietena mea, Tris, și instructorul meu de inițiere, Four.
— Evident, spune Stephanie. Am văzut interogatoriile lor acum câteva săptămâni, Christina.
— Știu asta, pur și simplu voiam să fiu politicoasă…
— Politețea este decepția în…
— Da, da, știu.
Christina își dă ochii peste cap.
Mama și sora ei, remarc eu, se privesc, cu prudență sau furie, sau poate cu amândouă. Apoi, sora ei se întoarce spre mine și îmi spune:
— Carevasăzică, tu l-ai omorât pe iubitul Christinei.
Cuvintele ei creează o senzație de răceală în mine, ca și cum un șuvoi de gheață îmi separă o parte a corpului de cealaltă. Vreau să răspund, să mă apăr, dar nu îmi găsesc cuvintele.
— Rose! o mustră Christina.
Lângă mine, Tobias se îndreaptă de spate, mușchii încordându-i-se. Gata de luptă, ca întotdeauna.
— Credeam că vorbim pe șleau, spune Rose. Așa pierdem mai puțin timp.
— Și vă mai mirați de ce am plecat din facțiunea noastră, zice Christina. A fi sincer nu înseamnă să spui tot ce vrei, oricând vrei. Înseamnă că ceea ce alegi să spui este adevărul.
— O minciună prin omisiune rămâne o minciună.
— Vrei adevărul? Nu mă simt în largul meu și nu vreau să fiu aici cu voi în acest moment. Ne vedem mai târziu.
Mă ia de braț și ne conduce pe mine și pe Tobias departe de familia ei, clătinând din cap în tot acest timp.
— Îmi pare rău pentru asta. Ele nu sunt exact genul care iartă.
— E în regulă, îi spun, deși nu este.
Am crezut că, atunci când am căpătat iertarea Christinei, partea dificilă ce a urmat morții lui Will avea să ia sfârșit. Însă când omori o persoană pe care o iubești, partea dificilă nu se sfârșește niciodată. Devine doar mai ușor să nu te mai gândești la ceea ce tocmai ai săvârșit.
Ceasul meu indică ora douăsprezece. În celălalt capăt al încăperii se deschide o ușă și înăuntru pășesc două siluete zvelte. Prima e Johanna Reyes, fosta purtătoare de cuvânt a Prieteniei, identificabilă datorită cicatricei care îi brăzdează chipul și a nuanței de galben care se întrezărește pe sub jacheta ei neagră. A doua este o femeie, dar nu îi văd chipul, ci doar faptul că e îmbrăcată în albastru.
Simt un junghi de spaimă. Seamănă cu… Jeanine.
Nu, am văzut-o murind. Jeanine e moartă.
Femeia se apropie. E impozantă și blondă, ca Jeanine. Din buzunarul de la piept îi atârnă o pereche de ochelari și are părul pieptănat în cosiță. O Erudită din cap până-n picioare, însă nu Jeanine Matthews.
Cara.
Cara și Johanna sunt conducătoarele Loialilor?
— Salutare, zice Cara și toate discuțiile încetează.
Ea zâmbește, dar expresia de pe chipul ei pare impusă, de parcă tocmai aderă la o convenție socială.
— N-ar trebui să ne aflăm aici, așa că întrunirea va fi scurtă. Unii dintre voi — Zeke, Tori — ne-au ajutat în ultimele câteva zile.
Îl privesc lung pe Zeke. Zeke a ajutat-o pe Cara? Bănuiesc că am uitat că el a fost cândva un spion Neînfricat. Ceea ce s-a întâmplat probabil atunci când și-a dovedit loialitatea în fața Carei — aveau o oarecare relație de prietenie înainte ca ea să părăsească sediul Erudiției în urmă cu puțin timp.
El se uită la mine, ridică din sprâncene și rânjește.
Johanna continuă:
— Unii dintre voi vă aflați aici deoarece vrem să vă cerem ajutorul. Cu toții vă aflați aici deoarece nu aveți încredere în capacitatea lui Evelyn de a hotărî soarta acestui oraș.
Cara își împreunează palmele în față.
— Noi considerăm că trebuie să urmăm indicațiile fondatorilor orașului, care au fost exprimate în două moduri: formarea facțiunilor și misiunea Divergenților așa cum a fost ea formulată de către Edith Prior, și anume de a trimite oameni dincolo de îngrăditură pentru a ajuta pe oricine se află acolo, de vreme ce avem o mare populație Divergentă. Chiar dacă nu am atins acea dimensiune a populației Divergente, noi considerăm că situația din orașul nostru a devenit suficient de cumplită pentru a trimite oricum oameni dincolo de îngrăditură. În conformitate cu intențiile fondatorilor orașului nostru, avem două țeluri: să îi detronăm pe Evelyn și pe cei fără facțiune, astfel încât să putem restabili facțiunile, și să trimitem o parte dintre noi dincolo de oraș, pentru a vedea ce se află acolo. Johanna se va ocupa de primul țel, iar eu de cel din urmă, ceea ce reprezintă lucrul asupra căruia ne vom concentra în această seară.
Își aranjează la loc o șuviță de păr care i-a ieșit din cosiță.
— Nu mulți dintre noi vor putea să meargă, deoarece un grup atât de numeros ar stârni suspiciuni. Evelyn nu ne va lăsa să plecăm fără o luptă, așadar, consider că cel mai bine ar fi să recrutăm oameni care știu că pot supraviețui unor situații periculoase.
Îl privesc pe furiș pe Tobias. Cu certitudine noi avem experiență în ceea ce privește pericolul.
— Christina, Tris, Tobias, Tori, Zeke și Peter sunt alegerile mele, zice Cara. Cu toții v-ați dovedit abilitățile într-un fel sau în altul și, din acest motiv, aș vrea să vă rog să veniți cu mine în afara orașului. Desigur, nu aveți nicio obligație să fiți de acord.
— Peter? întreb fără să gândesc.
Nu-mi pot închipui ce-ar fi putut să facă Peter pentru “a-și dovedi abilitățile“ în fața Carei.
— I-a împiedicat pe Erudiți să te omoare, zice Cara blând. Cine crezi că l-a înzestrat cu tehnologia necesară, astfel încât să îți însceneze moartea?
Ridic din sprâncene. Nu m-am mai gândit niciodată la asta — prea multe s-au întâmplat după execuția mea ratată pentru ca eu să zăbovesc asupra detaliilor salvării mele. Dar, desigur, la acea vreme Cara era singura trădătoare renumită din Erudiție, singura persoană pe care Peter o cunoștea pentru a-i putea cere ajutorul. Cine altcineva să-l fi ajutat? Cine altcineva să fi știut cum?
Nu ridic nicio altă obiecție. Nu vreau să părăsesc acest oraș cu Peter, însă sunt prea disperată să plec pentru a face caz în legătură cu asta.
— Sunt mulți Neînfricați, spune o fată din cealaltă parte a încăperii, părând sceptică.
Are sprâncene groase, împreunate și tenul palid. Când își întoarce capul, îi văd tatuajul din spatele urechii. Fără îndoială, o Neînfricată transferată la Erudiți.
— Adevărat, zice Cara. Însă ceea ce ne trebuie în acest moment sunt oameni care pot ieși din oraș nevătămați și cred că antrenamentul Neînfricaților îi face să fie potriviți pentru această însărcinare.
— Regret, dar nu cred că pot să merg, zice Zeke. Nu pot s-o las pe Shauna aici. Nu după ce sora ei tocmai… ei bine, știți voi.
— Merg eu, zice Uriah, ridicând mâna. Și eu sunt Neînfricat. Ochesc bine. Și asigur farmecul necesar.
Râd. Cara nu pare să se amuze, însă încuviințează dând din cap.
— Mulțumesc.
— Cara, trebuie să ieși repede din oraș, zice fata Neînfricată-devenită-Erudită. Ceea ce înseamnă că trebuie să pui pe cineva să conducă trenurile.
— Bună remarcă, zice Cara. Știe cineva de-aici cum să conducă un tren?
— O, știu eu, zice fata. Nu era clar?
Părțile componente ale planului sunt puse cap la cap. Johanna sugerează să luăm camioanele Prieteniei de la capătul liniei de tren până dincolo de oraș și se oferă voluntar să ni le asigure. Robert se oferă să o ajute. Stephanie și Rose se oferă să îi monitorizeze mișcările lui Evelyn din orele de dinaintea evadării și să raporteze printr-o stație de emisie-recepție orice comportament neobișnuit de la sediul Prieteniei. Neînfricatul care a venit cu Tori se oferă să ne facă rost de arme. Fata Erudită trece în revistă punctele slabe, la fel și Cara, iar acestea sunt curând rezolvate, de parcă tocmai am fi construit o structură sigură.
Mai rămâne o singură întrebare, pe care o adresează Cara:
— Când ar fi bine să plecăm?
Și mă ofer să răspund eu:
— Mâine-seară.