CE AM DESCOPERIT

GEOFF RYMAN

Nu pot dormi. E încă întuneric. Aștept lumina de la est.

Cocoșul meu cârâie. Știe că e ziua nunții. Aud porcul fornăind pe afară. Porcul, darul tradițional pentru familia noii mele soții. Nu pot adormi pentru că în beznă nu mă mai oprește nimic să descoper că, în fond, nu vreau să mă căsătoresc. Ei bine, Patrick, nu ai mult timp să iei o decizie.

Noaptea se rumenește neagră în jurul meu. Trei și jumătate dimineața. În trei ore, la biserica de la capătul drumului se vor auzi cântece. Două ore mai târziu, toți cei din ambele familii se vor îngrămădi în curtea mea.

Cocoșul cucurigă din nou. Toate nevestele lui se află în spațiul mic din spatele casei. Locul e încă plin cu sticle sparte, de când tata a ornat zidul acela cu cioburi.

Unul dintre momentele lui bune, când purta pantaloni și pălărie și dădea ordine. Am amestecat cimentul și l-am trecut, în găleți, fratelui meu mai mare, Matthew. Stătea călare pe zid și împingea sticlă prin ciment. Raphael citea la umbra verandei.

— Nu-mi pierd vremea cu așa ceva, a zis el. Cum o să împiedice niște cioburi un hoț care vrea să intre?

Mereu mă făcea să râd; nu știu de ce. Nimeni altcineva nu mai zâmbea.

Când eram mici, tata ne ținea pe canapeaua țepoasă, încisă, pe întuneric, fără lumină electrică sau televizor, pentru că îl înnebunea zgomotul generatorului. Cu ochii deschiși larg, tremura încordat ca un fir, așteptând cu urechile ciulite să înceapă iar mașinăria. Mama a încercat să vorbească, dar el a spus:

— Șșș! Auzi-l cum pornește iar!

— Jacob, mașina nu pornește singură.

— Șșșș, șșșș!

Nu ne lăsa să ne mișcăm. Aveam cam șapte ani și eram îngrozit. Dacă generatorul era suficient de rău să-l sperie pe tatăl meu cel mare și puternic, atunci ce-avea să-mi facă mititelului de mine? O tot întrebam pe mama ce face generatorul.

— Nimic. Tata e doar foarte precaut.

— Terhemba e un laș, a zis fratele meu Mathew, folosind numele meu de tiv.

Mama i-a spus să tacă, însă ochii jucăuși ai lui Matthew au lucit spre mine: Am să te chinui mai târziu. Raphael s-a desfăcut din strânsoarea mamei și a tropăit de-a lungul podelei din sufragerie.

○ ○ ○

Oamenii cred că Makurdi este un punct mort, însă acum avem tot ce ne trebuie să ducem o viață civilizată. Bănci minunate, cu uși securizate, sistem de recunoaștere a retinei și aer condiționat; drumuri noi, panouri solare pe toate stâlpurile de iluminat public, iar telefoanele noastre sunt pline de cărți electronice. Pe una dintre insulele râului s-a contruit un spital nou, iar universitatea la care am mers are o facultate de medicină, toată roz, cu laboratoare finanțate de stat, la fel de bune ca oricare altele. Suficient de performante ca să permită experimentele pe șoareci.

Asistentul meu de cercetare, Jide, este un yoruba, iar oamenii ca el cred că primul născut după moartea bunicului său va relua viața celui dispărut. Jide susține că am descoperit adevărul acestei credințe. Constituie o problemă pentru nigerienii creștini, pentru că asta înseamnă că răul dăinuiește.

La șoareci am descoperit următorul lucru: dacă îl privezi pe un rozător de căldura maternă, dacă îl deranjezi în timpul evoluției, creierul lui se metilează. Nivelurile mari de metil dezactivează o genă ce produce o neurotropină esențială în dezvoltarea memoriei și a echilibrului emoțional, deopotrivă la șoareci și la oameni. Schizofrenicii au un nivel scăzut din această substanță.

E un miracol dumnezeiesc că odată cu noua generație genele noastre sunt curățate. Există un nou început. Știința a considerat că, astfel, caracteristicile unei vieți nu vor fi moștenite de o alta.

Am mai descoperit că nivelurile mari de metil afectează spermatozoizii. Metilarea este trecută mai departe prin intermediul lor și de aici provine dezactivarea genei. Traumatismele bunicului sunt moștenite pe linie masculină până la a treia generație.

Jide spune că am aflat cum este continuată viața tatălui de fiii lui. Iar de asta îmi e frică să mă însor.

Tata se plimba de colo-colo toată noaptea. Cei trei fii mai mari dormeau într-o singură cameră. Ușa obișnuia să clănțăne când o deschidea, iar el rămânea în prag, uitându-se lung, la mine în special, cu ochii holbați și distrați, de parcă săvârșisem ceva revoltător. Era dezbrăcat; înălțimea lui copleșitoare și umerii lați mă umileau, mă făceau să mă simt firav și vulnerabil. Am un cap croit ciudat. Pe frunte am gravat un V ce-mi pleacă în jos, spre nas. Oamenii spun că e din vina forcepsului cu care m-au scos: a fost o naștere dificilă. Probabil de aceea am început așa târziu să vorbesc și am avut un ritm lent de învățare. Tata îi credea.

Mama încerca să-l cheme înapoi, pe mutește, în dormitorul lor. Uneori se îmblânzea și se lăsa atras; ba chiar chicotea, de parcă ar fi fost într-un joc, și o îmbrățișa. Alteori izbucnea în țipete și-și arunca brațele în toate părțile, numind-o muiere, vrăjitoare sau demon. Odată, mama a șoptit: „În tine e demonul; demonul a pus stăpânire pe tine, Jacob”.

Câteodată, tata trecea somnambul, tiptil, pe lângă ușa noastră și ieșea în strada Guvernului, spre rușinea lui și a întregii familii.

În acele vremuri, era de datoria soției să spele rufele murdare ale familiei în sânul gospodăriei. Mama încuia toate ușile din interior, chiar și în timpul zilei, pentru a-l împiedica să iasă, ținându-l departe de vizitatorii bisericii sau de rudele ce treceau pe la noi în drumul lor spre Abuja. Dacă tata o lua razna în sufragerie, ea ne înghesuia iar în dormitor sau ne făcea vânt cu mătura în curte. Îi dădea whisky, dacă tata cerea, ca să-l adoarmă. Femeia nu putea vorbi cu nimeni despre aceste lucruri, nici măcar cu propria mamă, darămite cu noi.

Noaptea îl auzeam făcând zgomote. Gemea, ca și cum avea dureri sau pălmuia pe cineva. Bebelușul dormea în camera părinților și copilul începea să plângă. Eu mă holbam prin beznă: oare baba îi făcea rău noului meu frățior? Dimineața, propria lui față era cea umflată. Raphael îndrăznea să comenteze. Prima oară când am auzit vocea aceea de divă a fost când băiatul a întrebat-o pe mama, scurt și cuprinzător:

— De ce se lovește singur omul ăla?

Mama s-a înfuriat și i-a împins fața cu palma. Nu se putea spune că-l plesnise; îi părea teribil să vadă cum problema cu care se confrunta îi era limpede și unui copil de cinci ani.

— Lui taică-tău nu-i spui „omul ăla”! Cine ești tu să pui întrebări? Văd că a venit vremea să te pun la muncă, cum se întâmpla pe vremea mea. Nu știi ce noroc ai să te fi născut în familia asta.

Raphael i-a întors privirea, ținând-și buzele strânse.

— Nu mi-ai răspuns la întrebare.

Mama s-a enervat pe el, a strigat multe lucruri. După aceea, băiatul a părut așa mic și trist, că l-am tras mai aproape de mine, pe canapea. S-a cocoțat în poala mea și a rămas acolo.

— Mi-aș dori să fim mai aproape de râu, a zis el, ca să putem merge să ne jucăm.

— Mamamimi zice că râul e periculos.

Numele mamei mele era Mimi, care înseamnă „adevăr”, astfel Mama Adevărului devenise un soi de titulatură.

— Totul e periculos, a spus el, lăsându-și buza de jos să atârne în afară.

Un țânc de cinci ani nu ar trebui să aibă o fețișoară atât de mohorâtă.

Până să împlinesc nouă ani, Baba obișnuia să ne împingă în pereți, vrându-ne parcă ascunși sau dispăruți. Mâinile lui mari ne acopereau cefele sau umerii și ne frecau fețele de tencuială. Raphael arăta ca o boabă zdrobită, dar urla în gura mare: „Nu! Nu! Nu!”

Cu toate astea, tata purta costum și-și conducea mașina la muncă. Jacob Terhemba Shawo lucra ca inspector fiscal și membru al comisiei electorale.

Oare alți angajați ai guvernului se purtau în același fel? În timpul serviciului îmbrăcau o armură de serenitate? Era chemat la întâlniri importante în Abuja și rămânea acolo câteva zile. Odată, Mamamimi a stat la masă, cu bucata de pâine albă neatinsă, în față, nepăsându-i ce auzeau copiii.

— De ce te duci în Abuja? Cu cine te culci acolo, sălbaticule? Ce boli aduci în casa mea?

Ne-am coborât cu toții privirile la porția noastră de pâine prăjită și ceai, uimiți să auzim asemenea vorbe.

— M-ai păcălit să mă căsătoresc cu tine. Deplâng ziua în care te-am acceptat de soț. Nu mi-a spus nimeni că ești nebun.

Tata nu era omul care să se lase călcat în picioare în propria lui casă. Îmbrăcat în costumul lui de funcționar, s-a ridicat.

— Dacă nu-ți place, pleacă! Să vedem cine te mai vrea, după ce ți-ai părăsit bărbatul. Să vedem cine te vrea fără toate hainele și bijuteriile pe care ți le-am cumpărat. Poate ți s-a urât de casa asta comodă. Poate nu îți place mașina. Te pot trimite înapoi în sat și nu m-ar învinovăți nimeni.

Mama a intrat valvârtej în bucătărie și a început să trântească oalele. Nu a plâns. Nici ea nu se lăsa dominată, dar știa că nu avea cum să schimbe situația. Tata s-a urcat în SUV-ul ce-l ducea în Abuja, în costumul lui special, scorțos, ce nega dreptul la orice întrebare, cu țeasta lui lucioasă și servieta pătrățoasă. Mașina a uruit în jos, pe strada Guvernului, ornamentată cu arbori. În urma lui nu avea cine să facă semne cu mâna.

○ ○ ○

Numele complet al lui Jide era Babajide. În limba yoruba înseamnă Tatăl Se Trezește. Pe fiul lui îl cheamă Babatunde, Tatăl Se Întoarce. E un lucru pe care mulți îl cred în amestecul de popoare pe care-l reprezintă Nigeria.

Studiul meu pe șoareci a fost publicat în revista Nature și citat foarte mult. Caracterul poate fi moștenit — asta-și doreau oamenii să audă; că tații cu probleme își transmiteau incapacitățile nepoților. Părea să deschidă o ușă spre caracteristicile moștenite, poate o teorie modificată a evoluției. Experimentele noastre fuseseră clare: nu numai că se transmiteau tendințele emoționale non-genetice, dar puteam chiar măsura obiectiv nivelurile de metil.

Tata s-a născut în 1965, cu un an înainte ca populația tiv să se răscoale împotriva a ceea ce credeau a fi incursiuni musulmane. A fost o perioadă a reacției și contrareacției. Violența l-a determinat pe bunicul meu să plece din Jos și să se mute cu familia în Makurdi. Au mers pe picioare, împingând câteva dintre bunurile lor și pe tatăl meu, încă bebeluș, într-un cărucior. Războiul civil a adus trenurile pline de igboi fără minte, zăngănind în drumul lor spre est, și atacuri aeriene asupra orașelor noastre. Cei de vârsta mea spun: „Ah, vechile războaie! Ce legătură mai poate avea Biafra acum cu noi?”

Ce-am descoperit a fost că un an precum 1966 poate ajunge să-ți marcheze mintea și să ți se lase în testicule și astfel să-ți păteze copiii în culoarea sângelui. Tu transmiți războiul mai departe. Bătrânii țâfnoși din sate, lipsa muzicii live din cluburi, neîncrederea dintre oameni, soldații din tot locul, crimele colonialismului încastrate în tiparul drumurilor noastre. Trăim viețile bunicilor noștri.

Stelele sclipesc afară. Va fi o zi frumoasă și senină. Hainele mele tradiționale atârnă detestate în șifonier și mă tem pentru viața oricărui fiu pe care l-aș avea. Ce voi transmite eu? Cine și-ar dori ca fiul să repete viața tatălui meu, a fratelui meu? Chiar trebuie să mă însor? Afară, în curte, ude de rouă, scaunele albe din plastic stau aliniate, în așteptarea musafirilor.

○ ○ ○

Bunica mea, Iveren, obișnuia să ne viziteze fără să-și anunțe venirea. Numele ei însemna „binecuvântare”, ceea ce pentru noi era o glumă cam amară. Bunica Iveren își vizita, pe rând, toți copiii, indiferent cât de departe se mutau pentru a scăpa de ea: Kano, Jalingo sau Makurdi.

Un taxi oprea și auzeam o bătaie la poartă. Unul dintre noi, băieții, alerga să deschidă și o găseam acolo, așteptând ca o prințesă.

— Mergeți și spuneți-i fiului meu să plătească taxiul. Aduceți-mi bagajele, vă rog.

Ne mâna în sufragerie, cu vârful aprins al țigării, inspectându-ne, ca și cum totul părea incomplet. Frigiderul care doar ținea lucrurile reci, aragazul pe gaze, raftul cu legume, multele cutii cu lapte praf, carpeta mototolită, pătura ce se afla încă pe canapea, televizorul lăsat deschis toată ziua pe Africa Magic. Obișnuia să-l oprească, oftând pe când pășea: „Educația”, zicea, clătinând din cap. Studiase literatura la Universitatea din Madison, în Wisconsin, și se folosea de acest fapt cum se folosea de țigări. Iveren era măruntă, slabă, foarte drăguță și elegant îmbrăcată în rochii lucitoare albastre sau violete, cu pălării asortate.

Mama mamei mele ne vizita și ea, cosând haine la mașina ei. Mamagrand — așa o numeam. Cele două femei simulau politețea chiar zâmbind. Tata se întorcea, mergând greoi cu valizele; cele două bunici se prefăceau că nu le păsa unde dorm, dar Iveren primea mereu dormitorul din spate, iar Mamagrand, canapeaua. Apoi tata se așeza, holbându-se la genunchi, cu fălcile strânse ca ale unei țestoase. Fiii lui presupuneau că așa fac toți copiii, iar mamele întotdeauna păstraseră ordinea, în acest fel.

După ce înceta să ne mai urmărească prin propria noastră casă, bunica ofta, se așeza pe canapea și aștepta nerăbdătoare ca mama să-i aducă mâncarea. Mamamimi se achita cuminte de datorie — familia e familie — și apoi stătea jos, cu chipul împietrit și brațele încrucișate.

— Ar trebui să știi ce crede familia despre tine, zicea uneori bunica, zâmbind mieros. Spun că l-ai infectat pe fiul meu, că ești necurată, în urma unui avort.

Adăuga că mătușa Judith nu avea să o primească pe Mamamimi în casa ei și că plătise o femeie să pună o vrajă asupra mamei mele, pentru a o ține departe.

— Un lucru oribil. Vraja poate fi îndepărtată doar dacă e tăiată cu lamele. Bunica Iveren arăta ca și cum i-ar fi plăcut să ajute.

— Mulțumesc lui Dumnezeu că un astfel de lucru nu se poate întâmpla într-o gospodărie creștină, răspundea mama.

— Îmi poți da ceva de băut?

Din momentul în care sosea bunica, tot alcoolul din casă începea să dispară: sticluțe servite în avion, whisky de la șeful tatălui meu, chiar și coniac, pe care baba îl cumpărase din Londra. Și nu doar alcool. Bunica se oferea să o ajute pe Mamamimi la curățenia dormitorului; iar mărunțișuri se evaporau din el pentru totdeauna — bijuterii sau eșarfe sau mici statuete din bronz. Vindea lucrurile pe care le șterpelea, pentru a-și susține stocul de rochii și parfum.

Nu e ca și cum copiii ei își neglijau îndatoririle. Era hrănită și găzduită atâta timp cât putea suporta fiecare. Chiar și așa, tot fura și ascundea toată mâncarea din casă. Mama își lua o expresie sumbră și ridica saltelele să scoată la iveală conservele și sticlele ascunse sub ele. Pe raftul de sus al șifonierului din dormitor se regăsea oala cu tocana din acea seară, ce dispăruse.

— E nefăcută! se stropșea mama la ea. Nu-i nici măcar gătită! Vrei să putrezească în căldura asta?

— Nu mi se dă niciodată de mâncare în casa asta. Sunt urmărită cu ochi de vultur! se plângea Iveren, întorcându-și privirea spre fiul ei uriaș.

Mamamimi avea strategii. Se prefăcea că se retrage, bolnavă, în cameră și împacheta carnea într-un cufăr răcoros și îl ținea sub pat. Împotriva tuturor obiceiurilor, mai ales când tata nu era acasă, refuza uneori să gătească. Pentru ea, pentru bunica sau chiar și pentru noi.

— Sunt în grevă! a anunțat ea odată. Uite bani. Mergeți și cumpărați hrană! Mergeți și gătiți!

Mama ne-a îndesat banii îndoiți în mâini. Raphael și cu mine am făcut o tocană de pui, chicotind tot timpul. Fusesem avertizați asupra talentelor gastronomice ale lui Iveren.

— Buni băieți, să ia ei locul mamei, a spus, răsucindu-ne părul pe degetele ei.

Un comportament așa obraznic, de toate părțile, îl făcea pe Raphael să râdă. Îi plăcea când ne vizita Iveren, cu fustele ei foșnitoare și purtarea melodramatică și poticnirile induse de alcool; adora când Mamamimi se purta urât, iar casa se umplea de războiul tăcut al voințelor contrarii.

Bunica obișnuia să-i spună mamei lucruri de genul:

— Am știut că nu te ridici la nivelul nostru, dar am crezut că ești o fată simplă de la țară și că inocența ta îi va face bine.

Chicot.

— Dacă am fi știut.

— Dacă aș fi știut, replică mama.

Frații tatălui nostru ne spuseseră povești despre mamaia. Când erau tineri, le cocea prăjituri cu sare, în loc de zahăr și râdea când mușcau din ele. Făcea tocană doar din oase, după ce aruncase capra întreagă. Gătea fără mirodenii, astfel încât parcă mâncai apă, iar altă dată punea așa multe condimente, că parcă era jăratic.

Când unchiul Eamon a încercat să-și vândă mașina, bunica a furat motorul de pornire. L-a desfăcut ea însăși cu o cheie ajustabilă și l-a făcut dispărut. Mașina se îneca și hârâia când potențialii cumpărători întorceau cheia în contact. Când unchiul n-a fost prin preajmă, femeia a pus piesa la loc și a vândut ea singură autovehiculul. I-a spus lui Eamon că fusese furat. Când Eamon a văzut pe cineva conducându-l, l-a denunțat pe bietul om, care a fost arestat și astfel toată povestea a ieșit la suprafață.

Celălalt unchi, Emmanuel, a fost ofițer în Forțele Aeriene. Un bărbat bine în uniformă. Când a plecat prima dată să ia parte la antrenamente, bunica le-a spus tuturor vecinilor că era un ingrat de doi bani, care își neglijează mama, că nu o sună niciodată și nu-i face cadouri.

Femeia i-a întors pe toți atât de rău împotriva lui, că atunci când omul a revenit acasă, în sat, bătrânii au ridicat bețele asupra lui și au strigat: „Cum îndrăznești să-ți arăți chipul aici, după felul în care ți-ai tratat mama?!” Cine s-ar fi gândit că o mamă ar spune așa ceva despre fiul ei, fără niciun motiv?

Tot bunica l-a anunțat voioasă pe Emmanuel că soția lui era seropozitivă.

— Ar trebui să te testezi și tu. Ce rușine că nu ești suficient de bărbat să-ți satisfaci nevasta și să o ții lângă tine. Fumatul te-a făcut impotent.

Trebuie să fi fost o vrăjitoare, a zis unchiul Emmanuel. Altfel de unde știa, când el însuși n-avea habar de așa ceva?

Raphael se amuza de vechiturile ei. Băiatului îi plăcea la nebunie când ne cerea tuturor cadouri — până și orfanei care locuia cu noi. Iveren întreba dacă nu se putea să ia acasă fețele de pernă sau măcar o curea. Raphael urla de râs și-și plesnea palmele. Bunica clipea nedumerită. Ce i se părea așa de amuzant? O plăcea fratele meu?

Cu mine știa ce să facă: tăcut, cuminte. Reprezentam o eventuală victimă.

Am învățat curând cum să mă port în preajma ei. Stăteam în picioare, nu jos, în tăcere, îmbrăcat în cămașa mea albă și pantalonii scurți albaștri.

— Urmele alea în capul lui, i-a zis ea odată mamei, în timpul unei competiții de stat pe canapea. De aia e așa de încet și prost?

— Așa are capul. Nu e încet.

— Pf! Primul tău născut, monstrul, nu și-a dorit un alt frate și l-a blestemat în pântec.

Ochii ei au lucit, acoperindu-mă. Zâmbetul îi era strâmb.

— Băiatul nu poate să vorbească normal. E ca un idiot.

Mama a replicat că pentru ea eram perfect, un băiat bun cu note mari la școală.

Tata ședea, tăcând jenat. Oare ce a însemnat că tata nu mi-a luat apărarea? Eram prost?

— Uită-te la propriii tăi copii, i-a răspuns mama. Fiul tău nu se descurcă bine la serviciu și îi întârzie plata. Așa că avem foarte puțini bani. Mi-e teamă că nu-ți putem oferi altceva în afară de apă din fântână. Mă doare spatele. Ai fi așa drăguță să aduci apă singură, din moment ce fiul tău nu te servește cu nimic?

Bunica a chicotit ușuratic, ca și cum mama era o naivă și avea să-și dea seama singură, destul de curând.

— Ce prost-crescută. Sărmanul meu fiu. Nu-i de mirare că plozii tăi sunt atât de speriați.

În aceeași zi, mama m-a luat cu ea în spatele casei, unde-și cultiva ierburile. S-a aplecat și s-a uitat în ochii mei, m-a prins de umeri și a zis:

— Patrick, tu ești un băiat pe cinste. Tu faci totul bine. Nu-i nimic în neregulă cu tine. Îți faci lecțiile corect și uite cum ai spălat mașina azi-dimineață, fără ca măcar să-ți ceară cineva.

Raphael a fost cel care i-a pus capac bunicii. Stătuse la noi timp de trei luni. Părul tatălui meu era răvășit în toate părțile, iar în ochi îi ardea o lumină captivă. Ne apucaserăm cu toții să ne gătim propria mâncare și fiecare lingură și cuțit din casă dispăruseră.

— Ieși din casa asta, vrăjitoare hoață! Dacă ai fi drăguță cu familia ta, te-ar lăsa să stai și ți-ar da tot ce vrei. Dar tu nu te mai saturi de furat lucruri.

Băiatul chicotea.

— De ce spui minciuni și faci necazuri? Ar trebui să fii bună cu fiii tăi și să le arăți că-i iubești.

— Iar tu ar trebui să înveți să fii politicos.

Tonul bunicii era slăbit din cauza surprizei.

— Ha-ha! Și tu la fel! Ne spui lucruri groaznice. Niciunul dintre copiii tăi nu crede o iotă din ce zici. Vii aici doar când nimeni altcineva nu te mai suportă, când știi că ai otrăvit fântâna așa de tare, că nici tu nu mai poți bea din ea. Nu-i foarte isteț din partea ta când depinzi de noi ca să te hrănești.

A scos-o afară din casă, ținând-o una și bună, până ce o altă finalitate a părut să nu mai existe.

— Binecuvântarea noastră, a sosit taxiul! zicea el, gonind-o spre poartă în batjocură.

Până și Matthew a început să râdă. Mama a trebuit să-și astupe gura. Băiatul a ținut ușa mașinii deschisă pentru ea.

— Ai face bine să citești Biblia și să nu-ți mai vinzi toate poțiunile de doi bani.

Tata l-a prins pe Raphael cu blândețe de încheieturi.

— Suficient, a spus. Bunica a trecut prin multe lucruri rele.

Nu o spunea furios. Nu o spunea ca un nebun. Ceva sobru din vocea lui l-a calmat pe Raphael.

— Te-ai dat jos direct din copac, a zis bunica, aproape imperturbabilă. Nu-i de mirare că sărmanul meu copil își pierde mințile.

S-a uitat drept la Raphael.

— Vechile obiceiuri au funcționat.

Bizar, însă el a fost singurul pe care ea l-a confruntat direct.

— S-au destrămat.

○ ○ ○

Ceva s-a petrecut cu cercetarea mea.

La început, studiile repetate au indicat un efect mai puțin pregnant, un nivel de stres moștenit mai mic, cantități mai reduse de metil. Dar în curând nu am mai putut reproduce rezultatele deloc.

Noile cercetări m-au demoralizat, m-au făcut să-mi doresc moartea. Simțeam că obținusem ceva cu lucrarea mea, îmi recuperasem toate defectele, făcusem ceva de care familia mea avea să fie mândră, dacă mai trăia.

Metilarea îmi adusese statutul de profesor cu drepturi depline. Site-ul Universității din Benue a găsit spațiu pentru a mă prezenta ca un exemplu de excelență în cercetare. Am căutat defecte de construcție în studiile ulterioare; acela a fost singurul lucru pe care l-am publicat. Toată viața mă luptasem să demonstrez că nu sunt lent sau cel puțin să o ascund prin multă muncă. Iar aici, în fața întregii lumi, eram făcut să par un șarlatan.

Apoi am citit cartea lui Jonathan Schooler. Pățise același lucru. Cercetarea lui arăta că descriind o amintire destul de clar, încetai să ți-o mai amintești. Simplul act de a descrie chipuri redusese abilitatea subiecților săi la a nu mai fi în stare să le recunoască mai târziu. Efectele înregistrate au fost așa de importante și de clare, că oamenii au fost intrigați de implicațiile a ceea ce el numea eclipsare, iar lucrarea lui a fost citată de patru sute de ori.

Treptat a devenit imposibil să reproducă rezultatele. De fiecare dată când făcea experimentul, efectul se micșora cu treizeci la sută.

L-am contactat pe Schooler și am început să verificăm înregistrările. Am descoperit că până și în anii ’30, rezultatele experimentelor asupra percepțiilor extrasenzoriale, făcute de Joseph Banks Rhine, se denaturaseră. La repetare, descoperirile lui șocante se evaporau, preschimbându-se în ceva ce se deosebea doar vag de purul noroc. Era ca și cum adevărurile științifice își pierdeau tăria, ca și cum actul observației lor le reducea efectul.

Jide a râs și a scuturat din cap.

— Gândim același lucru! a spus el. Noi întotdeauna zicem că adevărul se destramă odată ce e grăit.

De aceea stau aici, scriind, îngrozit de sunetul primei mașini ce ajunge, al primei ciocănituri la poartă.

Scriu pentru a-mi distruge atât memoria, cât și adevărul.

○ ○ ○

De fiecare dată când tata era plecat sau, uneori, ca să scape de Iveren, Mamamimi ne ducea în satul nostru natal. Se numește Kawuye, pe drumul spre statul Taraba. Prietena ei, Sheba, ne conducea la stația de autobuz din piață și așteptam sub adăpost, unde femeile găteau orez și pui și vindeau doze umede de coca-cola. Apoi ne înghesuiam în dubă, lângă vreun afacerist gras, ce sperase să ocupe singur un întreg rând de locuri.

Matthew era primul născut și încerca să facă pe șeful cu toată lumea, chiar și cu Mamamimi. Se unise cu bebelușul Andrew din momentul în care se născuse. Andrew era prea micuț ca să reprezinte o amenințare pentru el. Cei patru frați au format două echipe, iar Mamamimi a trebuit să arbitreze, să antreneze, să organizeze și să pedepsească.

Dacă Matthew și cum mine eram înghesuiți unul în celălalt, ne luam la bătaie. Îi puteam suporta înțepăturile și spiritul autoritar doar o pentru vreme, apoi, pe mutește, începeam să-l lovesc cu pumnii. Asta făcea ca eu să fiu cel pedepsit. Mamamimi mă plesnea peste creștet, iar ochii lui Matthew îmi transmiteau că o făcuse intenționat.

Era cald și înghesuială în autobuze, cu cele trei rânduri de cucoane transpirate și băgate una într-alta, de bărbați slăbănogi balansând pe genunchi ziare de livrat și mame legănând în brațe copii amețiți de zăpușeală. Nu era deloc suportabil să ai în preajmă patru băieți ce se înghionteau, se loveau cu genunchii sau se zgâriau.

Mamamimi a început să ne ducă ea însăși cu mașina verde. Îl punea pe Matthew în față, ca să-l facă să se simtă șef. Raphael și cu mine stăteam în spate, citind, în timp ce lângă noi Andrew cerșea zgomotos atenția lui Matthew.

Să conducă singură era un act de curaj. Drumurile cu marginile sfărâmate erau blocate cu bușteni trași de-a lungul lor — li se spunea puncte de control — și soldați. Făceau semn să treacă dubelor supraîncărcate, însă opreau o femeie ce conducea împreună cu cei patru copii ai ei și se holbau în mașină. Arătam oare a infractori sau teroriști? Îi puneau întrebări, ne căutau în bagaje și mormăiau lucruri pe care nu prea reușeam să le auzim. Nu sunt sigur că ce spuneau era întotdeauna politicos. Raphael obișnuia să răsfoiască zgomotos printre paginile cărții lui. „Nu putem face nimic”, șoptea el. După ce le strecura niște bani, mama își continua drumul.

Ca luați prin surprindere, ne cățăram pe un deal și coboram, ca pe un roller-coaster, printre câmpurile de porumb, în Kawuye. Îmi plăcea acolo la nebunie. Casele erau cele mai potrivite pentru Nigeria și tipice poporului tiv, rotunde și cu ziduri groase, cu acoperișuri înalte și ascuțite și ferestre mici. Căldura nu avea cum să intre, iar pereții transpirau ca un om, ca să păstreze răcoarea. Acolo nu existau nebuni așteptând la cotitură și nici bunici otrăvitoare. Unchiul Jacob — e un nume comun în familia mea — repara mașini cu răbdarea unui greier, desfăcând, tăind, topind și reunind. O dată a reparat un vehicul înlocuind cureaua de la ventilator cu elastice de la lenjeria intimă a mamei mele.

Raphael și cu mine cumpăram lemne de foc, dând câteva la schimb pentru ouă, ghimbir și yami. O ajutam, de asemenea, pe mătușica noastră în afacerea ei cu porci la frigare. Ca să-i pârlim, îi coboram deasupra unei flăcări și urmăream cum firicele de roșu se târau pe fiecare șuviță. Mirosea a păr ars, iar Raphael și cu mine ne prefăceam că eram pirați ce prăjesc oameni. Apoi întorceam porcul în frigare până trosnea. Noaptea ne preschimbam în adulți, servind bere și încasând bani.

Ne-am îngrășat amândoi, pentru că plata ne era o parte din porc și, dacă nu se uita nimeni, la fel era și berea. Mâncam pentru că trebuia să mă fac tot atât de mare ca Matthew. Serile, generatorul revenea, tușind, la viață, iar în sat mirosea a petrol, iar eu jucam fotbal, desculț, în lumina electrică. Existau jurisdicții și neînțelegeri, dar și unchi veseli care să judece cu înțelepciunea unui Solomon. Așa că până și noi patru ne plăceam mai mult în Kawuye.

Apoi, după săptămâni întregi de viață normală, telefonul mamei începea să cânte pe vocea lui Mariah Carey și a unei prezicătoare americane. Pe când se lumina ecranul, chipul mamei se încrunta. Știam că apelul însemna că tata revenise acasă și ne cerea să ne întoarcem.

Unchiul Jacob schimba uleiul și verifica anvelopele iar noi conduceam mașina înapoi, traversând câmpuri, pietre și gropi spre drumul principal. La intersecții, copiii mișunau în jurul mașinii, vârându-și mâinile prin ferestrele deschise, vânzând pungi de plastic umplute cu apă sau banane umede. Ochii lor îi fixau pe ai noștri. Cumva, mă simțeam rușinat. Raphael închidea geamul și striga la ei: „Plecați și nu vă mai holbați. Nu e nimic de văzut!”

Baba ne aștepta citind This Day, bățos de parcă ar fi avut cozi de mătură în loc de oase, fără a ne adresa niciun cuvânt.

După drumul lung, mama se apuca în liniște de gătit. Raphael îl certa.

— Nu e corect din partea ta, tăticule, să o faci să muncească. Tocmai ce ne-a adus înapoi toată calea aia anevoioasă, doar că să fie drăguță și să ne distreze la țară.

Privirea tatălui nostru insista să-l fixeze, ca încercările la un proiect de bricolaj.

Asta îl amuza pe Raphael.

— Din moment ce tu alegi să stai departe de noi, ea trebuie să facă toată treaba. Iar tu stai doar acolo.

Tata foșnea ziarul și nu răspundea nimic. Raphael avea doisprezece ani.

○ ○ ○

Eram bun la fotbal, așa că am supraviețuit în școală destul de bine. Dar fratele meu era legendar.

La ora de engleză citeau Bătrânul și marea, iar Raphael a izbucnit în fața profesoarei. Ea zicea că leii reprezintă imaginea exacerbată a unui Hemingway mai tânăr. A mai spus și că bătrânul pescar ce-și duce catargul este de fapt un fel de Isus cărându-și crucea. Raphael i-a replicat că are capul împuiat cu prostii. Îl și văd. Ar fi izbucnit într-un râs cadențat, ar fi săltat, așezat în scaun, și ar fi declarat, încântat:

— E o blasfemie! E doar o poveste despre un bătrân. Hemingway era o persoană destul de isteață să scrie o istorioară despre Isus, dacă asta ar fi vrut!

Directorul l-a plesnit aproape de ureche. Raphael a clătinat din cap spre el ca și cum ar fi mișcat un deget, dezaprobator.

— Faptul că mă lovești nu înseamnă că nu am dreptate.

Niciunul dintre ceilalți elevi nu s-a mai luat de noi după aceea. Raphael a luat în continuare doar calificative de A.

În micile noastre librării leneșe, din lemn și îndesate prin cotloanele piețelor, se știa că dacă aveau o carte de chimie sau genetică i-o puteau vinde lui Raphael. A pus pe picioare o afacere din a vinde manuale despre care știa că vor fi recomandate la Universitatea Benue. La șaisprezece ani, stătea pe băncile de la universitate sorbind băuturi reci și vânzând cărți, eseuri din anii trecuți și prezervative. Toți presupuneau că merge deja la școală acolo. Studenții înalți și arătoși îl numeau „sah”. O fată drăguță l-a poreclit „prof”. Avea părul lung, de culoarea mierii, și o bluză lucitoare, ce atârna pe un umăr.

— Sunt fratele lui, i-am zis eu mândru.

— Deci tu ești cel chipeș, a răspuns, încercând să fie amabilă cu cel pe care-l credea a fi mezinul.

Am purtat-o în suflet timp de multe săptămâni.

Acoperișul bungalow-lui nostru pus la dispoziție de guvern era plat, iar Raphael și cu mine am ajuns să trăim pe el. Dormeam acolo; ne cățăram pe scară chiar și cu farfuriile de mâncare. Citeam la lumina lanternelor, instalam plasele de țânțari și ne conectam telefonul mobil la netbook. Lumea se revărsa în aparat; paginile web ale minunatelor noastre ziare nigeriene, BBC, Al Jazeera, Nature, New Scientist. Piratam filme producție Nollywood. Aveam slashdotcom; spărgeam site-urile revistelor științifice și descărcam gratis toate PDF-urile de zece dolari bucata.

Ne ridicam deasupra vieții înnegurate de familie. Raphael citea tare pe diverse voci, majoritatea parodice. Chicotea parcurgând știrile.

— A, uite-o chestie! Acum spun că Fashola e corupt. Hi, hi, hi! Cei corupți spun, ca să-i pună pe ai lor în loc.

— A, asta e interesant! exclama și citea despre descoperirile unor indieni de la Caltech în legătură cu lentilele gravitaționale.

Dezbrăcat, tata mergea la culcare ca un leu bătrân și jigărit și se holba în sus la noi, părând zăpăcit, ca și cum ar fi vrut să ni se alăture, dar nu știa exact cum.

— N-ar trebui să stai acolo fără haine pe tine, îi zicea Raphael. Ce s-ar întâmpla dacă ar veni cineva în vizită?

Tata arăta la fel de jalnic ca un câine abandonat.

○ ○ ○

Jacob Terhemba Shawo a fost obligat să se pensioneze. Avea doar patruzeci și doi de ani. A trebuit să părăsim zona rezervată lucrătorilor guvernamentali. Numele nostru de familie înseamnă „sus pe deal” și acolo trăisem până atunci. Îmi amintesc că fântâna noastră era așa de adâncă, încât într-o zi am scăpat găleata și nu am reușit să ajung cu nimic la ea. A trebuit ca un băiețel să se agațe de pietre, pe zidul puțului, pentru a o aduce.

Ne-am mutat în casa în care trăiesc acum, un bungalow respectabil, în partea cealaltă a orașului, înconjurat de ziduri înalte. Avea un acoperiș înclinat, astfel încât eu și Raphael nu mai puteam urca.

Aleea de la intrare nu mai lăsa pic de loc grădinii de ierburi a lui Mamamimi, astfel că am cumpărat o bucată de pământ învecinată, dar nu ne-am putut permite nisipul și cimentul pentru a o împrejmui. Elevii aveau obiceiul să se aventureze pe deal direct în porumbul nostru, culegându-l sau uneori făcându-și nevoile.

Școala fusese construită din donații publice, iar singurul teren suficient de ieftin era cel din mlaștină. În mare parte a anului, clădirea nouă cu etaj s-a tot ridicat dreaptă dintr-un lac, precum un castel. Arăta ca insulele scoțiene din calendarele tatei. Fetele pluteau cu barca spre intrare și acolo se suiau pe o estradă. Puțin mai încolo se afla o mlaștină, cu bălți, păsări și nuferi: era frumoasă, dar mirosea a canal și a trestie putrezită.

Pentru slujbe am continuat să mergem la catedrală. De la înălțimea tavanului atârnau niște draperii albe, iar ușile cu vitraliu se deschideau în lături pentru a lăsa aerul să pătrundă. Printre participanți se numărau oficialități locale, ce dădeau aprobator din cap când familia noastră se alinia pentru a primi împărtășanie și a-și oferi darurile bisericii, smerindu-se în fața zeilor onorabilității clasei mijlocii.

Dar biserica de la capătul drumului nostru nepavat era din beton simplu, cu ferestrele mereu deschise. Oamenii treceau încet pe lângă geamul dormitorului meu, iar sunetul imnurilor se amplifica odată cu zorile. Unele dintre casele de acolo erau clădiri sătești, presărate printre vilele urbane dărăpănate.

Puii cloncăneau încă în noua noastră curte îngustă, din spate. Dacă scăpai o găleată în fântâna asta, tot ce trebuia să faci era să te apleci după ea. Problema e că trebuia să oprești apa să nu inunde casa. Betonul unei curți interioare era crăpat, iar pătratul restrâns și încins nu era niciodată folosit. Doar Raphael își mai sprijinea greutățile făcute din bare de fier și saci de ciment. Mărunt și corpolent, visa să devină culturist. Pe ecranul calculatorului său apărea imaginea unui campion nigerian în slip. Inima mi se strângea a jenă de fiecare dată când erau alte persoane de față. Ce credeau oamenii despre el, când vedeau bărbatul ăla dezbrăcat pe netbook?

Tata a început să plesnească după muște tot timpul. Avea fâșii lungi de hârtie lipicioasă și le agăța pretutindeni — prin dormitoare, de tavane, la ferestre. Ni se prindeau în păr, pe când duceam mâncarea din bucătărie. Tot ce vedeam în jur erau doar muște pe bucăți de hârtie. Ne trezeam noaptea doar ca să-l auzim pocnind în pereți cu vreo carte și bombănind: „Muște, muște, muște”.

Casa avea un acoperiș din tablă, iar înăuntru ne coceam precum pâinea în cuptor. Pentru Raphael devenise o problemă personală. Era grăsuț și simțea acut căldura. Părinții instalaseră singurul aparat de aer condiționat din casă în camera lor. Raphael a intrat fără probleme cu o cheie și o șurubelniță și l-a furat. A ieșit din cameră bocănind picioarele, târând cablul în urma lui. Mama își frământa mâinile și plângea.

— Băiatul ăsta! Băiat nebun! Jacob! Vino și vezi ce face fiul tău!

Raphael a strigat:

— Cumpărați altul! Vă permiteți!

— Nu putem, Raphael! Știi doar! Nu putem!

— Nu vă las să mă trageți după voi, a răspuns el.

De acum, Matthew avea aproape nouăsprezece ani și renunțase să meargă la universitate. Vocea lui se-ngroșase de curând și suna trist.

— Raphael! Toată familia are necazuri. Tuturor ne-ar plăcea să avem aer condiționat, dar dacă Baba nu are parte de el, o să umble pe străzi, iar asta e o altă problemă.

Nu mi-a plăcut că Raphael l-a luat de la părinții noștri fără permisiune. Cu chipul marcat de rușinea de a-l fi trădat, l-am ajutat pe Matthew să potrivească aparatul din nou în fereastra părinților noștri.

Raphael s-a repezit la mine și m-a înghiontit cu degetul.

— Ar trebui să mă ajuți pe mine, nu să fugi cu coada între picioare!

S-a întors cu spatele și a spus:

— Nu mai vorbesc cu tine.

Trebuie să fi arătat tare trist, pentru că mai târziu i-am auzit papucii târșâindu-se în spatele meu.

— Ești fratele meu și normal că voi vorbi mereu cu tine. Mă doboară rușinea că ți-am zis un asemenea lucru.

Raphael era un geniu și la a-și cere scuze.

○ ○ ○

Când Andrew avea doisprezece ani, tata l-a dus la Abuja și l-a lăsat acolo cu niște oameni; un soi de mătușă pe care nu o cunoșteam. Femeia nu avea copii, iar Andrew se întorsese fericit din prima lui vizită purtând niște pantofi noi de sport. Mătușa îi cumpărase înghețată din Piața Centrală. Băiatul s-a dus înapoi.

Într-o noapte, Raphael i-a auzit pe mama și pe tata vorbind. A ieșit pe verandă, cu fața lui grăsună radiind.

— Am aflat o bârfă, mi-a zis. Mamamimi și tata l-au vândut pe Andrew!

„L-au vândut” era o exagerare. Îl angajaseră și îi luau salariul. În schimb, avea să trăiască într-o casă cu aer condiționat. Raphael a chicotit.

— Ce neobrăzat din partea lor!

M-a apucat de mână și m-a tras după el drept în dormitorul părinților.

Amândoi erau decent îmbrăcați, lungiți în pat, având în mână câte o carte. Raphael a anunțat foarte mândru de sine.

— N-o să-mi vindeți fratele ca pe un servitor pe contract. Doar pentru că a fost o greșeală și nu l-ați vrut și acum țineți să scăpați de el.

Mamamimi a sărit la el. Băiatul a fugit râzând cu poftă, cu mâinile balansându-i-se dintr-o parte în alta. Doar atunci am văzut că avea cheile SUV-ului în palmă. M-a tras după el în curte și apoi mi-a făcut vânt în față.

— Deschide poarta!

S-a aruncat pe scaunul șoferului și a pornit, uruind, motorul. Mamamimi a venit împleticindu-se în urma lui. Mașina a vuit înainte, poarta mare din metal a gemut în timp ce s-a deschis, iar câinii au început să latre. Raphael a scos brusc SUV-ul din curte și a deschis portiera pentru mine. Mamamimi se afla chiar în spate și nu voiam să fiu din nou cel pedepsit, așa că am sărit înăuntru.

— La revedereeee! a strigat Raphael pe un ton melodios, rânjindu-i în față.

Într-un fel sau altul, am ajuns vii la Abuja. Raphael nu știa să conducă, iar diverse camioane tot continuau să alunece pe partea noastră de drum, accelerând și claxonând. Noi viram când într-o parte, când într-alta, fentând moartea, trecând pe lângă cadavrele transportorilor morți, aliniați la marginea drumului. Până și eu am râs ca un apucat, auzind vaietul camioanelor ce ne ratau cu doar câțiva centimetri.

Folosind GPS-ul, Raphael a dibuit drumul la casa femeii. Andrew ne-a dat drumul înăuntru; lucra ca fiul ei, îmbrăcat frumos, într-o cămașă albă și blugi, cu sandale din fâșii împletite de piele tăbăcită. Am pășit înăuntru, iar Raphael a spus, la început foarte amabil:

— Bună ziua! M’sugh! Ce faceți? Eu sunt fiul lui Jacob, fratele lui Andrew.

Mi-am dat seama imediat că era o femeie drăguță. Era uriașă, ca un balon, cu un zâmbet împăciuitor. Ne-a urat bun-venit și l-a tras pe Andrew în brațele ei.

— Le-ați dat vreun avans părinților mei pentru munca lui Andrew? Pentru că ei îl vor înapoi; le e tare dor de el.

Pe femeie nu părea să o deranjeze.

— Ah, s-au răzgândit. Păi, normal că s-au răzgândit, Andrew e un tânăr încântător. Ei bine, Andrew, se pare că frații tăi te doresc înapoi!

— I-am făcut eu să se răzgândească.

Raphael își cosea mereu cuvintele din neant, ca un croitor ce meșterește la un veșmânt făcut pe comandă. Andrew părea confuz și-și ținea ochii pironiți pe broderia blugilor.

Andrew trebuie să fi știut ce se întâmplase, pentru că nu a întrebat de ce venisem noi doi să-l luăm de acolo. Raphael îl salvase, nu primul-născut, Matthew — asta dacă-și dorea să fie salvat de hainele plăcute și cumpărăturile în Abuja.

Când ne-am întors acasă, nimeni nu a amintit nimic de cele petrecute. Cu excepția lui Raphael, care mi-a spus mai târziu:

— Foarte interesant, nu, că nu au scos niciun cuvânt. Știau că ce fac e greșit. Cum s-ar fi simțit să fie ei copii și să știe că părinții i-au trimis la muncă?

Nici Matthew nu a comentat. Fuseserăm bogați; acum eram săraci.

○ ○ ○

Jide și cum mine am măsurat gradul de declin în situațiile reproduse.

Am repetat experimentul inițial o dată și încă o dată și am descoperit că nivelurile de metil descreșteau fără un motiv anume. Apoi am crescut cantitatea de stres exercitat. Săracii șoareci! În numele științei, i-am privat de mamă și apoi de surogatele drăgăstoase. I-am supus unui regim de hrănire haotic, la perioade aleatorii de lumină și întuneric și, în final, la șocuri electrice.

Nu exista nicio îndoială. Indiferent de cantitatea de stres la care îi expuneam, după primul rezultat spectaculos, nivelurile de metil scădeau cu fiecare nouă încercare. Și nu doar atât, dar se reducea, de asemenea, și incidența asocierii dintre metil și suprimarea neurotropinei — măsurată obiectiv, cantitatea de metil și efectele ei asupra producției de neurotropină erau mai mici la fiecare nou studiu. Demonstrasem efectul descendent. Adevărul se degrada. Sau, cel puțin, adevărul științific.

Am publicat. Celorlalți le-a plăcut ideea și am fost citați de nenumărate ori. Jide a devenit lector și un coleg neprețuit. Oamenii au început să vorbească despre ceva numit Dependența Cosmică. Vechile căi nu mai funcționau. Iar eu aveam treizeci și șapte de ani.

○ ○ ○

Când aveam musafiri, lui Raphael îi plăcea să se poarte civilizat, să fie o altă persoană. Drăguț și sociabil, obișnuia să spună „M’sugh” — amestecul nostru de „bună ziua”, „la revedere” și „scuze”. Adora să le aducă pe tăvi pahare cu apă rece din răcitor. Își amintea numele și datele de naștere ale tuturor. Ura să danseze, dar îi plăcea să se îmbrace de petrecere. Musa, croitorul, îi făcuse niște robe minunte, fomate din cămăși lungi, pantaloni asortați și șaluri.

Și tatei îi plăcea compania altor persoane. Ba, după declinul său, i-a plăcut încă și mai mult. Brusc se ridica drept și zâmbea cu entuziasm. Jur că deodată cămașa îi părea călcată și pantofii lustruiți. Eram invidios pe ceilalți, pe oamenii obișnuiți de la fostul loc de muncă. Ei îl puteau auzi pe tata râzând. Atunci arăta tânăr și vesel și-și plesnea dosul mâinii de palmă, săltând să dea berea mai departe. Îmi doream să râdă cu mine.

Matthew a anunțat, ca din senin, că urma să se căsătorească. Știam că aceea era calea lui de a evada. După nuntă, el și mireasa aveau să se mute cu soțul surorii ei. Urma să-i ajute cu pescăria și plantația de arbori nym. I-am respectat dorința: nu am angajat cântăreți, dar am servit mâncare aleasă. Tata s-a umflat în pene despre cât de puternic era Matthew, întotdeauna un căpitan. De la vârsta de doisprezece ani citea știrile despre afaceri cum citesc băieții povești de aventuri. Matthew, a zis el, avea să devină un conducător.

Tata m-a zărit stând tăcut și și-a ridicat deodată brațele.

— Și acolo e Patrick, ce stă așa liniștit. Am doi băieți deștepți, care țin isonul celui puternic.

Mâna lui era caldă pe spatele meu.

Până la miezul-nopții se făcuse răcoare și toată lumea se afla afară, dansând. Ieșise chiar și Raphael, care rânjea, executând mișcări circulare din coate și înfigându-și picioarele cât putea de zdravăn, ca piloni de susținere.

Tata a plutit spre mine, ca un miraj din deșert, ținând în mână o doză de High Life. Mi-a stat alături, urmărind dansul și stelele.

— Știi, a zis el, fratele tău mai mare ți-a fost trimis de Isus.

Inima mi s-a strâns. Da, știu, ca să conducă familia, să fie un exemplu.

— A fost așa de nefericit când te-ai născut. Te-a văzut în brațele mamei tale și a început să urle. Se simte amenințat de tine. Isus ți l-a trimis pe Matthew pentru a ști ce înseamnă să lupți să ajungi mare. Și tu ai învățat. Devii un om mare.

Regăsesc în mine un sentiment de bunătate; dintr-odată, între patru ochi, fără să audă nimeni sau să pună la îndoială bunătatea, ca și cum ar fi un lucru de rușine.

M-am întors pe verandă și l-am găsit acolo pe Raphael, arătând ca un patriarh cocoșat și imens, între două vârste. Auzise vorbele tatei.

— Ei, cine l-a învățat pe Matthew să fie prost? De ce nu i-a spus niciodată să te lase în pace?

○ ○ ○

Tenul tatei pălise. Fusese dintotdeauna foarte întunecat, atât de negru că folosea un fond de ten pentru a-l deschide, ca substanță hidratantă, dar fără nici cel mai mic efect. Acum, deodată, chipul îi devenise de culoarea mierii; părul i se înnodase într-o masă de un maro ca al nămolului. O depunere albă de salivă uscată amenința mereu să-i lipească buzele laolaltă. Ochii i se stricaseră, scoși din orbite și rotunzi, încercuiți cu pungi mari, ca ai unei broaște. Pe nas îi crescuse o pereche de ochelari cu lentile groase și bărbatul trebuia să-și aplece capul în față pentru a vedea, clipind încontinuu. Nu-și mai amintea cum să ajungă din sufragerie la toaletă. În final, se lăsa pe vine în spatele bungalow-ului, cu găinile, apoi, pe când lucrurile s-au înrăutățit, pe verandă, în fața casei. Mamamimi a zis:

— Mă gândesc că până la urmă e vorba de vrăjitorie.

Fața ei s-a umflat și s-a împietrit, până a ajuns să semene cu o stâncă.

În noaptea de joi, înainte să moară, tata a revenit pentru un scurt timp în lumea noastră. Înalt, îmbrăcat în pantaloni, atât de slab că părea iar tânăr. A luat cina civilizat, îmbibând cu grijă fou-fou în supă, astfel încât mâncarea nu i-a ajuns deloc pe degete. Afară, pe verandă, a început să vorbească, recapitulând numele tuturor fraților lui.

Apoi ne-a spus că bunica nu era mama lui adevărată. Îl născuse o altă femeie, rămasă însărcinată în timp ce se stingea de cancer. Bunicul știa că sarcina avea să o omoare, dar reușise să o aducă la termen. Ea îi purta primul lui fiu.

La două săptămâni după ce s-a născut tata, mama lui adevărată a murit, iar bunicul s-a căsătorit cu femeia numită Binecuvântare.

Sare în loc de zahăr. Lui Iveren îi plăcea să pretindă că ea oferise familiei primul băiat. Dădea bine, pe când se aliniau toți trei în biserică. Dar nu avea lapte pentru copil. Jacob Terhemba Shawo și-a petrect primii cinci ani lipsit de dragoste, în miezul unui război.

Tata a murit cu trei zile înainte de nașterea primului copil al lui Matthew. Fratele meu și soția lui au adus fetița acasă la noi, pentru a-i oferi mamei un lucru vesel, care să-i distragă atenția.

Copilei i-au pus numele creștin de Isobel. Costumul de bebeluș avea trei prințese Disney matlasate pe el, iar părul ei era de un roșcat deschis.

Matthew a râs.

— Nu-ți face griji, Mamamimi, nu poate fi bunicul, e o fetiță.

Raphael a zâmbit.

— Poate e bunicul renăscut în trup de femeie.

Soția lui Matthew a plesnit din limbă. Nu ne plăcea și cu siguranță nu agrease lucrurile pe care le auzise despre Raphael. Și-a îndreptat spatele și a replicat.

— Numele ei e Iveren.

Matthew și-a privit mâinile; Mamamimi a înghețat; Raphael a început să dănțuiască de atâta râs.

— A fost numele mamei mele, a răspuns soția.

— Ah! a strigat Raphael. Două la fel, Matthew. Două Iverene! Oh, ce mai noroc pe capul tău!

Mi-am dat seama după chipul impasibil al mamei și dintr-o mișcare a degetelor — un gest de lehamite — că îi va lăsa pe copil și pe Matthew în grija celeilalte familii. Nu o interesase niciodată cu adevărat soarta micii Iveren.

Dar bunica pesemne crezuse că botezaseră bebelușul după ea. Mai târziu, a mers să locuiască cu ei, îndeplinind astfel tocmai genul de urare pe care i-aș fi făcut-o lui Matthew.

○ ○ ○

Raphael a devenit mai tăcut, mai preocupat, ca și cum în jurul capului îi bâzâia un roi de muște invizibile. Îmi spuneam că muncim prea mult. Încercasem amândoi să obținem stagii de practică la o companie petrolieră. Îmi doream să mergem împreună la cele mai bune universități: Lagos sau Ibadan. Mă gândeam la toți acei străini din state formate în majoritate din neamurile igbo sau yoruba, poate chiar musulmani. Eram sigur că formam o echipă.

Pe biblioteca din hol a apărut un bilet. NU-MI ATINGE CĂRȚILE. EU NU MĂ BAG ÎN MUNCA TA. LASĂ TOATE CĂRȚILE ÎN ORDINE.

Nu erau doar ale lui.

— Pot măcar să mă uit la ele?

Fratele meu m-a privit cu răutate.

— Dacă ceri mai întâi voie.

I-am verificat arhiva de materiale descărcate de pe internet și am descoperit că erau numai filme porno. Am văzut titlurile oribile ale câtorva fișiere, ce prin ele însele erau rasiste și abuzive. Un băiat cuminte, creștin. Eram șocat și îngrozit. I-am bătut un apropo, iar el a pufnit cu încăpățânare.

— Nu trăiesc după regulile altor oameni.

A pus o nouă parolă computerului, astfel încât să nu mai am acces la el. Protestele mele au fost în zadar.

— Trebuie să învăț, Raphael!

— Învățatul te depășește, a răspuns. Nu te poate ajuta.

În cel mai prost moment al vieții lui, profesorii au intrat în grevă pentru că nu erau plătiți. Raphael își petrecea tot timpul clămpănind pe tastatură, nesinchisindu-se nici măcar să se îmbrace. Vocea i-a devenit mai blândă, slabă și dulceagă, însă se exprima doar monosilabic: „Da. Nu. Nu știu”. Nu părea furios, ci doar nițel plictisit.

În acel post al Crăciunului, Mamamimi, Andrew, Matthew și familia au mers la catedrală, dar mama m-a rugat să rămân acasă și să am grjă de Raphael.

— Calmează-l, mi-a zis, iar pentru un motiv sau altul vorbele ei mi-au adus lacrimi în ochi.

S-au dus la biserică și eu am rămas singur în camera principală. Stăteam pe vechea canapea, uitându-mă la niște emisiuni dezgustătoare de la televizor, despre țăranii ce mergeau în Lagos.

Deodată, Raphael a ieșit din dormitorul nostru, mergând cu pași mici, de japonez, îmbrăcat într-una dintre rochiile mamei. În jurul capului își înfășurase o bucată de pânză, în forma unei flori uriașe. Chipul îi era alb de la machiaj. Probabil că arătam oripilat: expresia mea l-a făcut să izbucnească într-un râs zgomotos.

— Ce poartă diva bine îmbrăcată sezonul ăsta.

Singurul gând ce mi-a trecut atunci prin minte a fost: Raphael, nu mă părăsi! M-am ridicat și m-am dus către el, făcându-l să dea înapoi; ca și mama, mi-era teamă să nu avem musafiri.

— Dă-o jos, dă-o jos! Ce faci?

— Nu-ți place? m-a întrebat și a clipit des din gene.

— Nu, nu-mi place! Ce te-a apucat?

— Raphael nu e asistentă! Raphael nu trebuie să se poarte frumos!

L-am implorat să-și scoată rochia. Continuam să mă uit la telefon, verificând cât e ceasul, îngrijorat că ceilalți aveau să se întoarcă. Mai presus de orice, nu-mi doream ca mama să afle că-i luase lucrurile.

A lăsat rochia să alunece pe lângă el și a pășit din cercul ei, a lăsat podoaba împăturită din păr să atârne în urmă, căzând pe podea. Le-am cules în grabă, le-am verificat de pete de murdărie sau machiaj și le-am împachetat pe cât de îngrijit am putut.

M-am întors în dormitor, iar el stătea în boxeri și papuci, holbându-se la ecranul calculatorului și, cu totală nonșalanță, își făcea ceva.

Am pus cea mai prostească întrebare:

— Ce faci?

— Ce ți se pare că fac? E distractiv. Ar trebui să mi te alături.

Apoi a râs. A întors ecranul spre mine. În film, un bărbat penetra fundul unei femei. Habar n-aveam că oamenii se dedau la asemenea lucruri. Am urlat și mi-am acoperit gura, râzând din cauza șocului. Am fugit din cameră și l-am lăsat să termine.

Rămas fără Raphael, nu aveam la cine să mai apelez și nu-mi permiteam să fiu văzut plângând. Am mers afară și am înțeles că eram singur. Ce-i puteam spune mamei? Raphael al nostru a înnebunit? Pentru ea fusese oricum țicnit. Doar eu îl plăcusem cu adevărat, iar acum el devenea altcineva și eu eram așa de încet, că rămâneam mereu la urmă, solitar.

A contractat o boală ciudată ce-i făcea pielea să lucească, dar nu a avut febră. Așa pățise și tata: avea boli ce nu erau neapărat legate de o cauză fizică. A încetat să-și mai îngrijească părul. Șuvițele de păr i se răsuceau pe scalp înnodate și arăta ca un cerșetor.

De-abia mai puteai spune că se îmbrăca pe de-a întregul. Se învârtea prin casă doar în chiloți și papuci. Am devenit o Mamamimi numai pentru el, încercând să păstrez secretul de restul familiei și să-l țin în cameră. Obișnuia să se trezească în toiul nopții. Odată m-am ridicat în capul oaselor și am văzut că nu mai era acolo. M-am strecurat afară din casă, vrând să-l găsesc, dând ocol străzilor noastre întunecate. Nu e un lucru înțelept în localitatea noastră. Băieții din serviciul de protecție al cartierului patrulau, apărându-ne de hoți sau străini și puteau fi duri dacă nu-ți recunoșteau chipul.

— Sunt Patrick, m-am mutat în casa de deasupra școlii. Încerc să-l găsesc pe fratele meu, Raphael.

— Și cum zici că l-ai pierdut?

— Nu-i e bine, are febră, umblă singur.

— Familia aceea plecată cu sorcova, a remarcat unul dintre ei.

Lanternele lor mă bulversau, dar îi puteam zări aruncându-și ocheade.

— Se referă la băiatul ăla pervers.

Așa vorbeau despre Raphael?

— E fratele meu. Nu se simte bine.

Am rămas afară până mi l-au adus înapoi, legănându-și puștile AK-47. Ar fi putut fi așa de ușor împușcat. Aproape că era complet dezbrăcat, amețit ca un somnambul, iar părul era într-o dezordine totală. Raphael fusese mereu vanitos. Își ungea pielea cu ulei de trandafiri, purta cămăși drepte, făcute să fie purtate peste pantaloni și să-i ascundă abdomenul, unghiile mereu tăiate. Acum arăta ca un muncitor ce avea nevoie de o baie.

În final, într-o noapte, luna era prea puternică, iar băieții l-au adus prea aproape de casa noastră. Mama a ieșit, dând buzna pe poarta ce gemea.

— Patrick, Patrick, ce s-a întâmplat?

— Băieții ne-au ajutat să-l găsim pe Raphael, a fost tot ce am spus.

M-am simțit rușinat și frustrat pentru că nu reușisem să-l liniștesc, să-l găsesc singur, să păstrez secretul, mai ales față de Mamamimi.

— Sălbatic! a șoptit când l-a văzut, iar cuvântul l-am simțit ca pe un curent rece care m-a străbătut.

Dăduse glas unui lucru pe care-l știusem, dar nu voisem a-l recunoaște. Din nou. Se întâmpla din nou, mai întâi tatălui, apoi fiului.

L-a dus în pat, ținându-l de brațe și arătându-i calea. Camera noastră era rece ca pe vârful unui munte. M-am întors în căldura de afară, iar Mamamimi mă aștepta acolo, părând îmbătrânită.

— Fumează gbana? a întrebat ea.

I-am spus că nu credeam.

— Dar nu-l mai recunosc.

Raphael, întoarce-te! repetam în mintea mea. Uneori, mama mă împungea cu privirea să fac ceva. O asemenea grozăvie nu trebuia să cadă asupra familiei de două ori.

○ ○ ○

Makurdi supraviețuia doar de pe urma râului. Benue se scurge în marele Niger. Este de un verde-cenușiu, are plaje fine, săpate în fața betoanelor și a curenților atât de năprasnici, că arată ca niște jeleuri topite ieșind la suprafață de dedesubt. Nu înoată nimeni acolo, cu excepția momentelor de la amurg, când în locurile mai puțin adânci merg să se spele muncitorii, intrând în apă în chiloți.

Raphael dispărea la apus și cobora pantele pentru a-i admira pe bărbați. Era singura dată când se îmbrăca: cămașă galbenă, pantaloni maronii și pantofi buni. Pășea respectuos pe nisip și cânta despre bărbați, îi tachina și chicotea. Încerca să îi fotografieze. Oamenii îl priveau cu frică sau îl ignorau ca pe copacii încovoiați, iar uneori aruncau cu pietricele în el, pentru a-l face să plece. Lucrurile pe care le spunea erau nebunești. Matthew și cu mine eram trimiși să-l aducem. Matthew ura asta. Venea îmbrăcat în costumul lui de la bancă, conducând mașina ce se umplea de nisip.

— Lasă-l să stea acolo! Nu se face de rușine decât pe el însuși!

Dar nu-l puteam lăsa pe fratele nostru să fie bătut cu pietre. Ședea pe plajă râzând de propria lui rătăcire, cântând imnuri frumuseții celor ce se îmbăiau, întrebându-i cum îi cheamă și unde locuiesc. Matthew și cu mine eram zăpăciți de rușine.

— Hai acasă, hai acasă, îl îndemnam, iar muncitorilor le spuneam: vă rugăm să ne scuzați, suntem buni creștini, el nu e în apele lui.

Nu ne puteam îndura să-l numim fratele nostru. Râdea și fugea departe de noi. Când îl prindeam, se așeza pe pământ și ne obliga să-l ridicăm cu forța și să-l cărăm la mașina lui Matthew. Era făcut din altceva decât din carne; oasele lui erau de plumb, sângele din mercur.

— Nu mai suport, a zis Matthew.

S-a terminat așa de brusc că ne-a lăsat siderați. Dispăruse din casă, ca de obicei. Mamamimi l-a amenințat pe Andrew să stea departe de problemă și l-a sunat pe Matthew. A parcat în fața porților noastre, așa că la întoarcere am trecut pe lângă universitate și grădina zoologică unde ne dusese Baba pe când eram copii, apoi în jos, după vechiul pod. Era la fel rău ca în dățile trecute. Purta una dintre rochiile lui Mamamimi, hoinărind printre muncitori cu o umbrelă de soare, râzând din toate puterile pe când cânta.

Ne-a zărit și ne-a chemat, făcându-ne cu mâna.

— M’sugh! Fraților! Frații mei dragi! Mă duc să înot.

A fugit de noi ca un copil și s-a scufundat în râu. S-a luptat cu valurile puternice, verzui, chiuind ca un puști, poate de plăcere, pe când curenții îl răcoreau. Marea rochie a ieșit înflorită deasupra, apoi s-a afundat. S-a împiedicat de niște pietre de sub picioare, a alunecat sub apă și nu a mai fost văzut.

— Mergi și adu-l! a zis Matthew.

Nu am răspuns nimic, nu am făcut nimic.

— Hai, ești singurul care-l place.

A trebuit să mă împingă.

Am pășit încet pe marginea apei. L-am strigat așa de slab, că parcă nu-mi doream cu adevărat să se întoarcă. Eram furios pe el, ca și cum chiar atunci ar fi jucat un joc extrem de enervat. În cele din urmă am înaintat parțial în valuri, astfel încât Matthew să-i poată spune mamei că m-am luptat să-l găsesc. Am început să-l strig tare, nu atât din speranța de a-l găsi, cât din dorința de a face noua realitate să dispară. Raphael! Raphael! am țipat, înțelegând prin asta că nu putea să fie adevărat, nu atât de simplu și rapid. În final m-am scufundat. Am simțit curentul trăgându-mă departe, de călcâie. M-am luptat să ajung înapoi pe mal, dar știam că nu făcusem suficient, nici măcar pe departe. Știam că fusese deja dus mult în larg.

Pe mal, Matthew mi-a spus:

— Poate e mai bine că a dispărut.

De atunci, nu am mai fost în stare să-i adresez mai mult de cinci cuvinte consecutive.

Asta transmitea familia, deși nu prin cuvinte. Mai bine că se dusese. Biblioteca se afla tot acolo, cu biletul de la el. Știam că eram blestemați. Știam că aveam să fim cu toții duși de curent.

Ah, povești, părea să-mi spună Raphael. Vrei doar să fii nefericit, ca să ai scuze pentru eșec.

Avem nevoie de un corp, să-l îngropăm, i-am răspuns amintirii lui.

Nu prea contează, nimeni din familie nu o să jelească. Au prea multe probleme personale. Va trebui să ai singur grijă de tine, de acum. Nu-l mai ai pe frățiorul tău să-ți păzească spatele.

Soarele a apus. Toți ceilalți erau în casă. Voiam să mă cațăr pe acoperiș sau să stau călare pe zid. Am conectat telefonul mobil la laptop, dar în hăul mlaștinii noastre nu aveam semnal. M-am întors în holul încins și neluminat și am tras cărțile afară, dar erau de necitat, fără Raphael. Cine avea să mai râdă pentru mine, căci eu nu râdeam niciodată? Cine ar mai fi știut să se poarte bine cu oaspeții, civilizat, într-o lume sălbăticită? Am ales cartea noastră de genetică și am mers pe creasta dealului, m-am așezat în refugiul întunecos al unei biserici și am încercat să o citesc, profitând de ultimele raze portocalii. Mi-am zis: Patrick, tu nu ești civilizat și nu-i poți face pe alții să râdă, dar poți face asta. Reprezintă o părticică din Raphael pe care o poți duce mai departe.

Am citit cu voce tare, ca un copil ce repetă cuvinte doar pentru a le transforma în fapte. Mi-am dat seama târziu că încercam să citesc pe întuneric, în biserică. Intonasem în gura mare baliverne de genul GATTACA, fără să văd nimic, cu ochii plini de lacrimi. Dar recunoscusem față de mine un adevăr greoi și îl urmam. Am studiat mulți ani.

De fiecare dată când mă simțeam slab, deprimat sau singur, Raphael îmi vorbea în interiorul capului meu marcat. Îi păstram cărțile în ordine. Cartea de chimie, cea de gentică umană. Am mers afară în curtea din beton spart și am ridicat barele de fier cu bile din ciment, pe care le făcuse el. Acum arăt precum culturistul de pe netbookul său. Tot ce sunt, am devenit datorită fratelui meu.

Nu vorbeam prea mult cu altcineva. Nu voiam. Undeva, ce a mai rămas din plumbul și mercurul lui Raphael s-a împletit cu trestiile sau lucește în nisip.

○ ○ ○

În acele vremuri, pentru a plăti taxa de înscriere la o bursă trebuia să cumperi un loz de la bancă. Eu cumpărasem o mulțime. Nici nu-mi amintesc să-mi fi depus candidatura la Comisia de acordare a burselor din cadrul Universității de Stat Benue. Mi-au oferit un salariu micuț, suficient cât să stau acasă și să muncesc în construcții. Am devenit unul dintre lucrătorii din adânciturile din pământ.

Niște foști colegi de-ai tatei i-au găsit lui Matthew o slujbă ca funcționar într-o bancă din Jos. Matthew a mers să locuiască alături de unchiul Emmanuel. Andrew și-a dat drumul la gură, cerând să i se dea voie să meargă cu el. Știa cum aveau să evolueze lucrurile. Și Mamamimi știa și vedea motivația, așa că a dat din cap, în liniște, în semn de aprobare. Matthew a devenit tatăl lui Andrew.

Ne-am aliniat cu toții în curte, în căldura aproape sonoră, pentru a-i da voie lui Matthew să-și preia moștenirea — SUV-ul. I-am făcut cu mâna, ca și cum jumătate de familie pleca doar într-o călătorie scurtă în satul natal sau până la brutăria chinezească, pentru a cumpăra chifle. Mașina noastră a accelerat pe dealul roșiatic, pe lângă biserică și a apoi a dispărut. Mamamimi și cu mine eram singuri cu țârâitul insectelor și al căldurii și am pășit împreună, la fel, înapoi spre casă, târșâindu-ne picioarele. Nu am scos un cuvânt toată ziua. Nici televizorul nu era pornit. În bucătărie, pe întuneric, Mamamimi m-a întrebat:

— De ce nu ai mers cu ei? Să studiezi la o universitate cum trebuie?

— Pentru că trebuie să te ajute cineva.

— Nu-ți face griji pentru mine.

Nu cu mult după aceea, a luat mașina verde și ruginită și s-a întors pentru ultima oară în Kawuye. A trăit alături de unchiul Jacob și bătrâni. Am rămas singur în casa aceasta ce murmură.

○ ○ ○

În campusul nostru neglijat, nefinanțat și lovit de greve se afla un matematician. Un bătrân deranjat mintal, ce-mi amintea de Raphael. Era din neamul idoma și se numea Thomas Aba. Ne-a adus mie și lui Jide caietul lui și apoi a desfășurat o pagină cu ecuații.

Aceste ecuații descriau, spunea el, cum actul observării evenimentelor la un nivel cuantic schimbă faptele analizate. A întors foaia. Acum, a continuat el, uite cum aceleași ecuații descriu cum observarea alterează efectele la nivel macro.

Ne arătase prin mijloace matematice cum simplul act al reproducerii observațiilor schimba lumea reală.

Am publicat în Nature. Oamenii voiau să creadă că cineva care lucra pentru ei putea să revoluționeze cosmologia cu un simplu set de ecuații. Dintre noi toți, Thomas Necredinciosul era geniul. Universitatea Tsinghua din Beijing i-a oferit un post de profesor și ne-a părăsit. Trimiterile la articolul nostru curgeau cu nemiluita; Google nu putea ține pasul. Oamenii voiau să afle de ce se modifica totul, vrând să explice atât dezbaterile pe tema schimbărilor climaterice, cât și sfârșitul miracolelor.

Mai simplu, știința găsise adevărul și, găsindu-l, îl schimbase. Știința se denatura pe sine, într-un ciclu nesfârșit.

Într-o zi, teoria evoluției nu va fi mai adevărată, iar legea conservării energiei nu va mai funcționa. Cine știe, poate că ajungem până la urmă să călătorim cu viteza luminii?

Thomas încă îmi scrie despre munca lui, deși este proprietatea intelectuală a universității Tsinghua. Acum poate calcula cât durează până ce observația schimbă lucrurile. Rotația Pământului în jurul Soarelui e așa de bine înstăpânită în univers, că îi va lua patru mii de ani până să se deterioreze. Ce fel de paradigmă o va înlocui? Oare Pământul, Soarele și celelalte stele se suprapun? În afara celor patru dimensiuni ele ocupă același punct matematic?

Atât de multe lucruri există doar ca metafore și numere. Atomilor le vor trebui doar încă cincizeci de ani până să dispară, luând cu ei quarcurile și mezonii și celelalte particule. Acceleratorul de particule nu va reuși decât să le grăbească sfârșitul.

Thomas a calculat cât va dura până ce observația va degrada propria sa observație. Apoi, zice el, universul va fi din nou stabil. Istoria se estompează și apoi revine.

Logodnica mea e o fată simplă de la țară, ce vrea un profesor de soț. Știu la ce duce asta. La Mamamimi. Probabil nu-i un lucru rău. Abia o cunosc. Poartă rochii lungi în loc de blugi și are un zâmbet drăguț. Familia mamei o cunoaște.

Au început cântecele de la biserică, crescând în intensitate odată cu zăpușeala și lumina soarelui. Costumul meu frumos, lucios, cu arcade albastre și aurii reflectă razele. Bumbacul lui va fi răcoros, mai rece decât veșmântul croșetat și plin de noduri din Indonezia.

Avem două nunți: una nouă, una veche. Așa că trec prin toate astea de două ori: săptămâna viitoare, biserica și marea rochie albă. Va trebui să mimez iubirea și fericirea; fotografiile vor fi folosite pentru amintirile acelea înrămate: „Patrick și Leticia: iubirea adevărată durează pentru totdeauna”. Matthew și Andrew vor veni aici cu familiile lor pentru prima dată după mulți ani și descopăr că doare să am frați cărora nu le pasă deloc de mine.

Îl aud pe tata spunând că soția mea de la țară ar face bine să fie recunoscătoare pentru tot ce-i ofer. Îl aud cum îi spune să plece dacă nu e fericită. De data asta însă, vorbește cu propria mea voce.

Voi pălmui pereții toată noaptea sau doar propria mea față? Voi înnebuni și voi dansa pentru muncitori într-o rochie de femeie? Voi găti tocănițe așa de picante că doar eu le voi putea mânca? Mă uit la trupul meu, vizibil prin bumbacul alb, trupul pe care l-am făcut perfect, pentru a compensa defectele minții.

Să am un copil cu fruntea ridată? Va purta el pălăria prăfoasă a tatei? Va merge el prin somn, va plânge noaptea sau va râde fără niciun motiv? Dacă îi dau un nume, va trăi din nou viața bunicului său? Ce otravă voi transmite?

Încerc să mi-i imaginez pe toți invitații la nuntă și cum le-ar cădea fețele dacă aș pleca pur și simplu sau aș păși larg, ca Raphael, răcnind de plăcere: „Nicio nuntă! Nu mă însor, așa să știi, José!” Zâmbesc; îl aud spunând-o; îl văd cum s-ar împăuna.

Îl aud mereu zicând: Ce altceva o să facă cineva ca tine decât să se căsătorească? Ești prea tăcut și de casă. Un articol în Nature n-o să-ți facă de mâncare. Nici n-o să-ți bage femei în pat.

Mă gândesc la viitorul meu fiu. Numele lui creștin va fi Raphael, dar numele personal va fi Ese, care înseamnă Șters. Adică Dumnezeu va șterge trecutul cu toate temerile lui.

Dacă vrăjitoria a mers o dată, iar știința se degradează, atunci mi se pare că Dumnezeu ține la libertatea noastră mai mult decât la adevărul de nestrămutat. Dacă voi avea un fiu eliberat de trecut, atunci voi ști că Dumnezeu mă iubește și pe mine.

Așa că mi-l pot imagina pe Ese, primul meu copil. Poartă pantaloni scurți și aleargă cu un zmeu pe urmele lui, fericit, curat și liber, iar noi, Shawonii trăim iar pe deal.

Mă gândesc la Mamamimi, cum îngenunchează să mă privească în ochi și-mi spune: „Patrick, tu ești un băiat pe cinste. Tu faci totul bine. Nu-i nimic în neregulă cu tine”. Mi-l amintesc pe tata, lucid pentru o vreme, odihnindu-și o mână pe șalele mele și zicând: „Devii un om mare”.

Cel mai mult mă gândesc la Raphael, vorbindu-le deschis lui Matthew, bunicii, chiar și tatei, dar niciodată mie. Îmi trece cărțile, scăldat în lumina crepusculului, iar eu îi ofer ceai și el zice, ca și cum ar fi surprins: Drăguț. Mulțumesc! Chipul lui lucios radiază de iubire.

Trebuie să am încredere că pot transmite mai departe și iubirea.

Traducerea: Oana Chițu