RAZĂ DE SOARE

BRAD R. TORGERSEN

Jake, șeful meu de echipă, mă aștepta la ușa sasului. Stătusem afară opt ore, studiind microfisurile din carcasa metalică. O muncă dificilă, migăloasă, așa că-mi închisesem comunicatorul din cască, fiindcă nu voiam să-mi distragă atenția. Expresia de pe fața lui Jake m-a îngrozit.

— Ce s-a-ntâmplat? l-am întrebat, cu apa de mare picurându-mi din părul bărbii.

— Jenna.

Atât am primit drept răspuns. Și a fost suficient.

Am închis ochii și m-am străduit să-mi păstrez calmul, strângând în pumni prosopul plușat jerpelit care-mi înfășura gâtul.

Pentru o scurtă clipă, activitatea din compartimentul de andocare, cu tot huruitul și zăngănitul ei, n-a mai existat, n-a mai rămas decât imaginea pe care-o aveam în minte, imaginea fiicei mele în poala mamei sale. La doi, cel mult trei ani. Un cuib încântător de cârlionți rebeli, pornind din pielea capului ei sub unghiuri bizare. Fusese un drăcușor împielițat încă din prima zi — iadul pe roate într-un spațiu închis ca Stația Abisală 12.

Jenna se făcuse între timp cu mult mai mare, dar amintirea aceea mi se întipărise în minte fiindcă atunci îmi văzusem ultima oară soția zâmbind.

— Spune, i-am cerut șefului meu.

Jake și-a trecut mâna peste barbă. Renunțaserăm cu toții la bărbierit cu ani în urmă, când ni se terminaseră gelul și crema și aparatele de ras de unică folosință.

— S-ar părea c-a plecat să facă o plimbare, cu un alt adolescent.

— Cum naiba au reușit să ia un submarin fără să le zică nimeni nimic?

— Băiatul familiei Evans, Bart, e destul de mare să-l conducă. L-am pus să-i însoțească pe ceilalți bărbați, prin rotație, vreme de câteva săptămâni, să vedem dacă se descurcă. Avem nevoie de tot ajutorul pe care-l putem primi.

— Da, da, sari peste asta, unde sunt acum?

Jake tuși și, pe moment, se feri să-mi întâlnească privirea.

— Nu știm. L-am trimis pe Bart până la Stația Abisală 4, în obișnuita călătorie pentru negociere și troc. Acum e — sunt amândoi — în întârziere, ar fi trebuit să se-ntoarcă de două ore.

— Dar dispozitivul acustic automat de emisie-recepție de la bord? am întrebat.

— Fie s-a stricat, fie l-au închis.

— Ce naiba, până și idioții știu că nu-i voie.

Jake s-a mulțumit să se uite la mine.

M-am răsucit pe călcâie și m-am pregătit să mă-ntorc de unde venisem. Aveam costumul de scafandru pe mine, nu era nevoie să mă schimb. Am înșfăcat primul submarin pe care-am putut să-l scot de pe suportul său. Și am zis, peste umăr:

— Indiferent cine-ar fi următorul care trebuie să iasă, spune-i că i-am dat liber astăzi.

— Unde-ai de gând să cauți? m-a-ntrebat Jake. Sunt o mie de kilometri de apă întunecată în toate direcțiile.

— Știu un loc, am răspuns. Jenna mi-a povestit cândva despre el.

○ ○ ○

Fiica mea avea patru ani când a-nceput să pună întrebările inevitabile.

— De ce nu trăim acolo unde e uscat și soare?

Stăteam, toți trei, cocoțați în jurul mesei minuscule a familiei din micul nostru compartiment. Lucille nici măcar nu și-a ridicat privirea din farfurie. Ca și cum n-ar fi auzit-o pe Jenna. După gustul meu, i se-ntâmpla mult prea des în ultima vreme. Dar am decis să nu deschid o discuție pe tema asta cu soția mea. Lucille devenise inconsecventă — fie zbiera ca o nebună, fie era tăcută ca un pietroi. Iar de urlete eram sătul, așa că am preferat tăcerea.

Mi-am încrucișat gânditor brațele la piept, meditând la întrebarea Jennei.

— Uscat și soare nu mai e nicăieri. Nu mai este.

— Dar Chloe și Joey se duc întotdeauna să se joace în parc, a obiectat fetița. Vreau să merg și eu în parc.

M-am strâmbat. Chloe și Joey era numele unei emisiuni pentru copii dinainte de… dinainte de toate. Lucille detestase s-o lase pe Jenna s-o urmărească, dar se dăduse bătută după ce devenise evident că singurii doi oameni — în fine, singurii doi ursuleți din filmele de desene animate — care-o puteau face pe fiica noastră să stea cuminte și în tăcere un timp îndelungat erau Chloe și Joey. Apelaserăm la ceea ce jură toți părinții că nu vor apela, și LCD-ul devenise dădaca fetiței noastre. Iar în clipa aceea ne mușca de fund.

Soția mea și-a înjunghiat frunzele de un verde întunecat de pe farfurie, cu dinții furculiței lovind zgomotos plasticul zgâriat.

— Pe vremuri existau parcuri, am spus. Dar acum e totul acoperit cu gheață. Și e întuneric, nu e soare. Soarele nu se mai poate vedea.

— De ce? a întrebat Jenna, abandonându-și tacâmurile pe masă.

Imaginea încăperii a devenit neclară și mi-am amintit pentru scurt timp de zilele când lucram la NASA. Fuseseră vremuri fericite. Chinezii amenințau s-ajungă pe Lună și Washingtonul pompa bani în program.

Mă aflam pe stația spațială internațională când apăruseră brusc extratereștrii. Fusese amuzant. Ajunsesem să mă cred o celebritate, fiindcă realizatorii emisiunilor de știri mă intervievau de la distanță, așa cum erau intervievați și colegii mei de echipă.

Vreme de trei zile încheiate, în apropierea orbitei noastre staționase nava extraterestră mamut — o sferă netedă de nichel-fier, cu o circumferință de mulți kilometri. N-avea sisteme de propulsie vizibile, nici orificii pentru evacuarea reziduurilor. Nu făcea niciun zgomot și nu oferea niciun indiciu care să sugereze intențiile ocupanților săi.

Pe urmă, nava uriașă ieșise brusc de pe orbită și se îndreptase spre centrul sistemului solar, către Venus.

Șase luni mai târziu, soarele începuse să pălească…

— E greu de explicat, i-am răspuns Jennei, în timp ce remarcam că furculița soției mele plana deasupra ultimei îmbucături de varză hidroponică. Au venit niște oameni dintr-un alt loc — din lumea unei stele îndepărtate. Am crezut c-aveau să ne fie prieteni, dar nu ne-au vorbit. Au făcut să dispară strălucirea soarelui și totul a-nceput să se răcească într-adevăr foarte repede.

— Au închis soarele? a-ntrebat neîncrezătoare Jenna.

— Nimic nu poate închide soarele, am spus. Dar au pus ceva pe traseu — ceva care-mpiedică lumina lui s-ajungă pe Pământ, așa că suprafața e prea rece ca să mai putem trăi acolo.

Mi-am adus aminte că ni se ordonase să coborâm pe Pământ în iulie. Aterizaserăm în Florida. Ningea puternic. NASA își schimbase deja profilul — din ordinul președintelui — și concepea alternative de supraviețuire în cazuri extreme. Soarele nu mai era decât o umbră a lui însuși, chiar și în miezul zilei. Am muncit cu toții, lansând în grabă ultima sondă planetară, care trebuia să meargă pe traiectoria navei extraterestre construite pe măsura unor Gargantua și să afle ce se întâmplase.

A descoperit, pe o orbită situată imediat în interiorul celei terestre, un nor mamut, alcătuit din nenumărate oglinzi minuscule, toate incredibil de subțiri și de rigide. Nu se zărea nicio navă extraterestră, dar norul de oglinzi era imens și creștea zi de zi. Fiecare oglindă luată în parte nu însemna nimic. Însă împreună ecranau cea mai mare parte a luminii solare. Cu puțin mai mult în fiecare săptămână.

— Așa că acum trebuie să trăim în fundul oceanului? a-ntrebat Jenna.

— Da, i-am răspuns. E singurul loc care mai oferă destulă căldură ca să poată supraviețui ceva.

Ceea ce putea sau nu să fie adevărat. În Islanda mizaseră pe habitaturi înălțate la suprafață, în apropierea vulcanilor. O acțiune riscantă. Era periculoasă fiindcă succesiunea erupțiilor nu respecta niciun tipar, motiv pentru care Statele Unite abandonaseră planul Insula Mare din Hawaii. În plus, precipitarea criogenică era un pericol, presupunând că lumina era blocată într-o măsură suficientă pentru apariția fenomenului. Mai întâi va ploua cu oxigen și în cele din urmă și cu azot. Motiv pentru care Statele Unite abandonaseră și planul Yellowstone.

Oamenii mureau pe întreaga planetă când NASA și Marina Militară demaraseră construcția stațiilor abisale. Rușii, chinezii, indienii, toată lumea începuse să facă la fel. La hotarele dintre plăcile tectonice era căldură. Viața învățase să-și continue existența în apropierea scăpărilor hidrotermale. Iar oamenii se puteau deprinde să trăiască acolo.

Ceea ce am și făcut, într-un anumit sens.

I-am explicat toate astea fiicei mele, cât de bine am putut.

S-a întristat foarte tare. Fața minusculă i s-a încruntat cu uimire.

— Nu vreau să mă mai uit la Chloe și Joey, a spus, încet.

Furculița lui Lucille a zăngănit pe podea când a ieșit din compartiment în fugă, suspinând.

○ ○ ○

Aparatura electronică, sistemul de ventilație și motorul de propulsie al Numărului 6 se amestecau într-un singur vaiet jalnic în timp ce împingeam vechiul submarin prin bezna eternă din fundul Pacificului. Din când în când, treceam pe lângă câte un fumegător negru — un coș creat prin depozitarea mineralelor expulzate de apa supraîncălzită de-a lungul crestei tectonice. Apa țâșnea din vârfurile fumegătorilor ca jeturile de cerneală. Viermii tubulari, crabii albi și alte creaturi fugeau din lumina farurilor mele.

Căutam, ca punct de reper, formațiunea de fumegători despre care-mi vorbise Jenna. Era una imensă, alcătuită din numeroase coșuri înălțate pentru a crea ceea ce numiseră copiii Coarnele lui Gak. Dan McDemott mi se alăturase și era la două sute de metri în spatele meu, căutând în lumina propriilor sale faruri, care acoperea un spațiu larg.

Ne-am descoperit ținta amândoi în același timp.

Mi-am putut de seama de ce le plăcea copiilor locul. La frumusețea bizară a Coarnelor se adăuga, la baza formațiunii, un șir de depresiuni puțin adânci — toate suficient de mari ca să poți plasa în ele un submarin. Confortabil. Intim.

Am zărit partea de sus a unui singur submersibil, abia înălțându-se deasupra pietroaielor și a nisipurilor.

I-am cerut lui Dan să se retragă în timp ce le trimiteam ocupanților săi un semnal cu sonarul cu rază mică de acțiune. N-am primit niciun răspuns, așa că m-am deplasat până la marginea adânciturii, mi-am mărit intensitatea luminii farurilor și le-am îndreptat în jos, către emisfera de protecție a cabinei pilotului.

Am roșit și m-am grăbit să mă uit în altă parte.

Pe urmă am stins și am aprins de mai multe ori luminile până au înțeles cei doi ocupanți ce se întâmpla și s-au grăbit să se-mbrace. Unul dintre ei — o fată, cred, dar nu Jenna — s-a lăsat să cadă pe scaunul pilotului și, după ce a apăsat pe mai multe butoane, a-nceput să scârțâie și să tușească în stația mea radio de rază mică.

— Îmi pare rău că v-am stricat distracția, am spus.

— Cine ești? s-a auzit vocea încordată a fetei.

Prea tânără, m-am gândit.

— Nu sunt tatăl tău, dacă asta schimbă ceva, am răspuns.

— Cum ai ajuns aici?

— Cum ați ajuns și voi.

Capul unui băiat s-a săltat la vedere. A luat microfonul stației de la fată.

— Pleacă, ăsta e locul nostru, a spus, și vocea lui tânără a pârâit cu iritare.

Am fost tentat să-l îndemn să-și îndese ouăle vinete-n fund, dar mi-am adus aminte de mine însumi când eram tot atât de tânăr, am tușit încet, cu brațul la buze, calmându-mă, și am încercat să mă port cu diplomație.

— Jur că n-o să povestesc nimănui despre micul vostru cotlon. Nu vreau decât să-mi recuperez fiica și asta cât mai e încă în viață. Se numește Jenna Leighton. E cam de vârsta voastră.

— Jenna? a-ntrebat fata.

— O cunoști?

— Îi știu numele. E din Clubul Licăr.

Băiatul a-ncercat s-o facă să-și țină gura și i-a luat microfonul.

— Ăsta e un secret!

— Cui îi mai pasă? a zis fata. Oricum am fost prinși.

— Ce e Clubul Licăr? am întrebat.

Fata și-a mestecat o clipă buzele.

— Te rog, am insistat. Ar putea fi o chestiune de viață și de moarte.

— E probabil mai simplu dacă-ți arăt. Dă-mi câteva minute ca să-ncălzesc paletele. Pe drum o să-ți spun tot ce pot.

○ ○ ○

Jenna avea șase ani când a plecat Lucille să se stabilească pe Stația Abisală 8. La vremea respectivă, decizia a părut rezonabilă. O șansă pentru soția mea să scape de rutina de-acasă, să se afle printre oameni pe care niciunul dintre noi nu-i mai văzuse de ceva vreme și să-și recapete moralul. Oricum nu putea fi mai rău decât fusese, cu toate certurile și cu insomnia cronică. Doctorul spusese că avea să-i prindă bine, așa c-am ajutat-o să-și facă bagajele și ne-am luat rămas-bun cu fluturări de mână.

Pe peretele de lângă patul îngust al Jennei se afla, ca lumină de noapte, un LCD pe care rulau fotografii. La început, îl încărcasem cu personaje de desene animate, dar, odată ce s-a jurat că n-avea să se mai uite la Chloe și Joey, am lăsat-o să-și aleagă singură pozele din bogata bibliotecă digitală a stației.

Am constatat cu surprindere că-și adunase o colecție de răsărituri și apusuri de soare și de alte imagini ale astrului — ceva ce nu văzuse niciodată. Noaptea stăteam uneori în cadrul ușii spălătorului absurd de mic al familiei și o priveam pe Jenna, întinsă sub păturile ei și uitându-se lung, cu uimire, la fotografiile perindate fără grabă pe ecran.

— La ce te gândești? am întrebat-o la un moment dat.

— Cum de nu v-a ars? a zis ea.

— Ce?

— Profesoara ne-a spus că soarele e o minge imensă de foc.

— E adevărat.

— Atunci de ce n-a ars pe toată lumea?

— E prea departe pentru așa ceva.

— Cât de departe?

— La milioane de kilometri.

— Oh.

Alte câteva imagini s-au succedat în liniște, fiecare părând să-și amestece contururile pentru a o crea pe următoarea.

— Tăticule?

— Da? am spus, mângâind-o pe frunte.

— Eu o să văd vreodată soarele? De-adevăratelea?

Mâna cu care o alintam mi s-a oprit. Era o întrebare al naibii de bună. Și nu eram sigur că-i puteam da răspunsul corect. Combinată cu dispersia produsă de presiunea luminii din vântul solar, diferența dintre viteza orbitală a norului de oglinzi și cea a Pământului avea să scoată în cele din urmă Pământul de sub umbra letală. De cât de mult timp avea să fie nevoie sau dacă avea să se întâmple înainte de a se da bătuți ultimii dintre noi — cei câteva mii rămași dintr-o populație de peste zece miliarde — era un subiect de dezbatere.

— Poate, am spus. Suprafața e acum un ghețar imens. Nici măcar nu mai putem ieși să privim cerul, fiindcă gheața s-a închis deasupra ecuatorului și e prea groasă ca s-o mai poată străpunge submarinele noastre. Dacă soarele revine, o va topi. Dar o să dureze, probabil, foarte, foarte mult.

Jenna s-a răsucit în pat și s-a uitat lung la mine, cu ochi străpungători, așa cum erau ori de câte ori cădea pe gânduri.

— De ce-au făcut-o extratereștrii?

Am oftat. Dintre toate întrebările, o pusese pe cea mai grea.

— Nimeni nu știe, am răspuns. Unii cred că extratereștrii trăiesc foarte, foarte mult și că au mai venit pe Pământ pentru asta, o dată sau de două ori.

— Dar de ce să blocheze lumina soarelui? Mai ales când astfel omoară oameni?

— Poate ei nu știau că omoară oameni. Când s-a întâmplat ultima oară să-nghețe tot Pământul, ca acum, pe planetă nu erau oameni, așa că e posibil ca extratereștrii să nu fi știut.

— Dar voi ați încercat să-i salutați, a subliniat ea. Când erați pe stația spațială. Le-ați spus că vă aflați acolo. Ați încercat să vă-mprieteniți. Trebuie să fie într-adevăr răi ca să ia soarele după tot ce-ați făcut. Extratereștrii… sunt teroriști.

N-am putut s-o contrazic. Și mie îmi trecuse prin minte același lucru, și nu numai o singură dată.

— Poate că da, am spus. Dar nu puteam face mare lucru când au venit, și nu putem face mare lucru nici acum, nimic altceva decât ceea ce facem. Ne-am dat seama cum putem trăi pe fundul oceanului, unde încă e cald și unde extratereștrii nu pot ajunge. Și vom continua să găsim un mod de a trăi aici — oricât de mult va fi necesar.

Am fost ușor surprins de emoția cu care pronunțasem ultimele câteva cuvinte. Jenna s-a uitat la mine.

M-am aplecat și am sărutat-o pe obraz.

— Haide, e ora de culcare. Trebuie să ne trezim amândoi devreme mâine-dimineață.

— OK, tati, a răspuns ea, zâmbind ușor. Aș fi dorit să-mi poată spune și mami noapte bună cu o sărutare.

— Și eu aș fi dorit.

— Tati?

— Da?

— Mami o să fie bine?

Am ezitat, expirând cu încetineală.

— Sper că da, am răspuns, instalându-mă în patul aflat sub al fiicei mele — unul construit inițial pentru două persoane, pe care-l simțeam, în clipa aceea, izbitor de gol.

○ ○ ○

Clubul era, de fapt, un sector restaurat al Stației Abisale 3, abandonate cu mult în urmă, în primele zile ale înghețului.

Toate stațiile abisale erau construite sub forma unor inele demontabile — cilindri imenși de titan uniți la capete pentru a alcătui hexagoane și octogoane cu spițe. Cea cu numărul trei fusese golită și rămăsese abandonată după ce o decomprimare accidentală îi ucisese jumătate din echipaj. Luaserăm tot ce se putea lua și lăsaserăm carcasa la discreția forței distrugătoare a naturii.

Copiii munciseră într-adevăr din greu ca s-o facă din nou locuibilă.

Le-am admirat îndrăzneala în timp ce-mi conduceam submarinul de-a lungul segmentului readus la viață, cu hublourile scânteindu-i ușor în lumină. Reparaseră și reconectaseră un motor termic mai mic, ca să poată profita de emisiile craterelor hidrotermale din apropiere, și am reușit să cuplez manșonul de andocare al submarinului cu cel al secțiunii cu ușurința pe care mi-o doream.

Fata și băiatul de pe cealaltă stație n-au rămas să vadă ce facem. Ne-au adus pe mine și pe Dan până la o distanță suficientă ca să putem zări lumina îndepărtată a stației cândva lipsite de viață și s-au grăbit să plece. Nu i-am întrebat cum se numeau, dar nici n-aveam de ce. Le garantasem anonimatul în schimbul ajutorului și eram nerăbdător s-ajung la bord și să aflu ce se-ntâmplase cu fiica mea. Din câte știam, eram primul adult care auzise vreodată de existența acelui loc.

Numai că nu era nimeni acasă.

Dan a rămas afară, pentru o examinare sumară a Stației Abisale 3 cu luminile farurilor sale și cu sonarul, în timp ce eu am străbătut pe îndelete porțiunea reactivată.

Era o scenă dintr-o lume fantastică.

Folosiseră brenere de tăiere cu flacără oxiacetilenică pentru îndepărtarea pereților despărțitori, lăsând intacte doar câteva traverse groase, pentru susținere. Podeaua fusese acoperită cu nisip moale, alb și uscat, iar plafonul concav fusese vopsit într-un azuriu aproape supranatural. Lumini indirecte îl făceau să strălucească, iar într-un capăt îi sudaseră o lampă termică imensă, care zumzăia ușor, proiectându-și lumina orbitoare asupra „plajei”. Ici și colo, unde li se păruse copiilor că era potrivit, fuseseră plasate șezlonguri artizanale, rogojini de plajă și diverse piese de mobilier.

Mai multe LCD-uri autonome fuseseră cuplate în locașuri din pereți, cu potcoave de nisip răvășit în jurul lor. M-am apropiat cu grijă de unul dintre ele — cu costumul meu jilav adunând nisip pe picioare, până la genunchi. Trecându-i în revistă conținutul unității de memorie, am descoperit zeci de filme și de seriale de televiziune. Relicve informaționale de dinainte de venirea extratereștrilor. Filme despre zbor, despre surf, despre drumeții, despre excursii cu cortul, plus o mulțime de emisiuni despre natură.

M-am dus la alte două LCD-uri și am găsit conținuturi similare.

M-am oprit în mijlocul încăperii — dându-mi seama că nu mă mai aflasem într-un spațiu atât de vast, de deschis, de dinainte de coborârea în ocean — și mi-am folosit stația radio mobilă ca să-l chem pe Dan.

S-a conectat la manșonul de andocare din capătul opus al sectorului și a venit apoi înăuntru, sub „soare”, unde s-a oprit brusc și-a fluierat încetișor.

— Îți vine să crezi că există așa ceva? l-am întrebat.

Dan era, ca și mine, un om mai în vârstă, din vremurile când existau astronauți. Însă n-avusese niciodată copii și, după ce îi murise soția în goana nebună către ocean din momentul când oglinzile făcuseră imposibilă supraviețuirea la suprafață, nu mai avusese nici măcar o prietenă.

— Au fost foarte ocupați, a comentat el. Mai e cineva aici?

— Nici măcar un singur suflet. Deși s-ar părea c-au plecat în grabă.

— Cum poți să-ți dai seama?

— Au lăsat luminile aprinse.

Mi-am plimbat din nou privirile în jurul încăperii, observând și cât de mulți adolescenți putea să adăpostească, și numărul mare al urmelor de pe nisip, și că rogojinile de plajă erau, cumva, încrețite.

— Frankie și Annette17, muriți de ciudă! am spus.

Dan a mormăit și a zâmbit.

— Când eram la școala de aviație am fost și eu la o petrecere sau două de genul ăsta.

— Și eu, am recunoscut. Dar ceva-mi spune că n-au venit aici numai de dragul sexului. Stai să vezi la ce s-au uitat.

— Pornografie? a întrebat el.

— Nu… da. Dar nu de soiul la care te gândești tu.

Am deschis LCD-urile și am lăsat să ruleze ce-aveau în memorie. Spațiul s-a umplut busc de zgomot de valuri sparte de țărm, de muzică rock, de imagini ce redau momente de sky-diving și deltaplanorism, de vederi aeriene al regiunii Klondike și ale Saharei, toate filmate în zile senine. Cu foarte puțini nori pe cer. De la ecran la ecran la ecran, strălucirea soarelui era neîntreruptă.

Dan nu mai zâmbea. S-a holbat la lampa termică din plafon, la cerul fals și apoi din nou la nisip.

— Când erai copil, ai fost vreodată la biserică? m-a întrebat.

— Nu tocmai. Tata era ateu, iar mama, o catolică nepracticantă.

— Eu am fost. La biserica baptistă, apoi la cea metodistă, apoi la cea luterană. Tata era un client pentru spiritual. Oricum, oriunde am fi mers, anumite lucruri erau întotdeauna la fel. Amvonul, Biblia imensă deschisă la o anumită scriptură, băncile de lemn. Dar, mai mult decât atât, creau un anumit sentiment. Aveau o vibrație. Nu era nevoie să le-nveți doctrina ca să știi la ce servea clădirea respectivă.

— Ce legătură are asta cu orice altceva? am întrebat cu exasperare.

— Uită-te-n jur, omule, mi-a răspuns el, desfăcându-și larg brațele, ăsta e un lăcaș de cult.

M-am uitat la tot ce mă înconjura, fără să pricep nimic. Pe urmă, revelația a apărut brusc.

— Clubul nu e club.

— Ce?

— Clubul Licăr. Așa l-a numit fata. A spus că o mare parte dintre adolescenții de vârstă mai fragedă și câțiva dintre cei mai mari l-au înființat acum vreo doi ani. Din el nu făceau parte toți copiii, dar cei care nu erau membri auzeau zvonuri. Ca să fii primit în rândurile lor, trebuia să juri c-o să păstrezi secretul cu cea mai mare strictețe.

Tata avea tendința să-i considere țicniți pe toți adepții vreunei religii, dar era cuprins de o indignare deosebită la adresa acelora care făceau parte din ceea ce numea el secte: grupurile extremiste demente, cu credințe într-adevăr periculoase. Dădea Jonestown18 drept exemplu didactic pentru nenorocirile care se pot întâmpla când oamenii nu-și mai pot controla credința.

Am simțit un fior rece alunecându-mi pe șira spinării.

— Nu se mai întorc, am spus.

— Unde s-ar fi putut duce? m-a întrebat Dan.

Dar eu traversam deja în fugă nisipul, în direcția trapei de la ieșire, ca s-ajung la submarinul meu.

○ ○ ○

Jenna avea zece ani când s-a sinucis mama ei.

Bineînțeles că niciunul dintre noi n-a fost de față când s-a întâmplat. În ultimele câteva luni, Lucille se tot mutase dintr-o stație abisală într-alta, fiindcă, rând pe rând, șefii de echipaj ai fiecărei dintre ele se săturaseră până peste cap de comportamentul ei. În cele din urmă, a intrat, fără costum de scafandru, într-un sas pe care l-a inundat înainte de a o putea opri cineva. Când au reușit să-l golească și s-o scoată de-acolo, era deja moartă. Iar eu am rămas să-i explic totul Jennei, care a plâns fără întrerupere patruzeci și opt de ore, după care a dormit o zi întreagă, într-o stare de epuizare fizică și emoțională completă.

Pentru mine a fost dureros — dar la modul detașat. Mă despărțisem de Lucille de mai mulți ani. Doctorii căzuseră de acord că o parte a problemei ar fi putut fi reprezentată de lipsa luminii solare. Li se mai întâmplase multor altora și, pentru compensarea depresiei, apelaseră cu toții la terapia cu lumină. În cazul Lucillei, terapia asta nu funcționase. De fapt, nimic nu păruse să poată frâna lunga ei cădere treptată în brațele disperării. Sperasem întruna că Jenna — altruismul instinctiv de care dă dovadă o mamă pentru binele copilului său — avea s-o salveze. Dar, în retrospectivă, părea limpede că, în realitate, Jenna înrăutățise lucrurile.

În săptămânile și lunile de după plecarea Lucillei din lumea celor vii, am păstrat aceste gânduri numai și numai pentru mine. Mi-am intrat în rolul de tată și am ținut-o pe Jenna în brațe în decursul multor nopți triste, când visele urâte și lipsa mamei o copleșeau și nu se putea întoarce decât spre mine. În cele din urmă, coșmarurile au încetat și Jenna a început să redevină cea de mai înainte — ceea ce m-a umplut de o încântare atât de deplină, încât îmi venea greu s-o exprim în cuvinte.

La cea de a douăsprezecea ei aniversare, i-am dăruit o tabletă pe care reușisem s-o iau cu mine la coborârea în adânc, în ideea că avea să fie cândva de folos. Parcă ieșită din minți, fiica mea decorase jumătate din stație cu desene în cretă — fiindcă rezervele de hârtie ni se terminaseră de mult. Tableta era un model destinat pictorilor, îi punea la dispoziție o multitudine de stilusuri și de programe. A eliberat-o din spațiul limitat al diatomeelor-pe-metal și, destul de curând, picturile ei au dat viață tuturor LCD-urilor din micul compartiment al familiei noastre.

Erau impresionante. Iar ea picta dăruindu-se cu desăvârșire, așa cum nu mai făcuse niciodată ceva până atunci. Imagini panoramice și peisaje, stele și planete și oameni. O mulțime de oameni. O mulțime de reprezentări ale lui Lucille filtrate prin imaginația ei, de obicei cu fețe triste. Eu înregistram îndatoritor totul în unitatea portabilă de memorie a familiei, sperând că, într-o bună zi, dacă omenirea ieșea vie din gaura aia, lucrările Jennei aveau să-și găsească un public mai larg. Cucerise cu siguranță mulți oameni din Stația Abisală 12 și aflam că desenele ei fuseseră apreciate până și pe alte stații.

În retrospectivă, m-am gândit că ar fi trebuit probabil să remarc ceea ce era evident.

Cu rare excepții, toată arta Jennei avea un singur element tematic comun.

Înfățișa soarele. Într-o formă sau alta. Uneori se afla în centrul lucrării, însă de cele mai multe ori nu era decât un simplu element de decor.

Așa fac toții copiii, nu? Omniprezentul glob galben de pe cerul de cretă, cu linii la fel de galbene crescând din el? Numai că sorii desenați de Jenna erau mai calzi, mai diferențiați prin culoare, prin nuanță. Propria lor forță îi transforma în personaje. Când a descoperit cum să folosească programele de animație ale tabletei, a trecut pe de-a-ntregul la construirea succesiunilor de imagini, creând răsărituri și apusuri care-ți tăiau răsuflarea; oameni și familii zburdând sub binevoitoarea pitică galbenă pe care-o numim soare.

Dacă extratereștrii care ne-au luat steaua au pătruns vreodată în mintea Jennei, asta n-a apărut niciodată în lucrările ei. Pe de altă parte, foarte puțini dintre noi se mai gândeau cu adevărat la extratereștri. Veniseră și, din câte știam, plecaseră. Să facem față unicei lor acțiuni apocaliptice devenise pentru noi ceva cu mult, mult mai important decât să ne ocupăm de ei înșiși.

Mi-am amintit toate astea în timp de Numărul 6 trosnea și gemea în jurul meu, cu toate luminile de avertizare ale indicatoarelor de presiune anunțându-mă că urcam prea repede — riscând o avarie esențială dacă nu eliminam diferențele de presiune dintre interiorul și exteriorul submarinului.

Dan nu mă mai însoțea. Îl convinsesem să se-ntoarcă și să le spună celorlalți despre Clubul Licăr, să le spună ce făcuseră copiii cu Stația Abisală 3 fără știrea noastră. Avea și misiunea să explice de ce nesocoteam ordinele directe ale unui șef de echipă, riscând viața mea și un submarin vechi în urmărirea adolescenților mânați de un impuls nebunesc prin vastul ocean întunecat.

Nu puteam fi sigur că aveam dreptate. Unicul meu indiciu era o scurtă conversație pe care-o purtasem cu Jenna la cea de-a cincisprezecea ei aniversare.

Era în etapa în care-și petrecea majoritatea timpului în compania celorlalți adolescenți din stație, așa cum s-au simțit întotdeauna îndemnați toți cei de vârsta lor, în întreg decursul istoriei. Când ajunsese la pubertate, eu, bătrânul, încetasem să mai fiu în centrul atenției ei.

Motiv pentru care ieșea în evidență discuția aceea.

— Tati, a zis ea. Se mai duce vreodată cineva să verifice?

— Ce?

— Suprafața. Ce se-ntâmplă sus.

— Obișnuiam să trimitem pe câte cineva, dar, pe măsură ce s-a îngroșat gheața — mai ales după ce s-a-nchis la ecuator —, a părut din ce în ce mai lipsit de sens. De aceea cred că n-a mai încercat nimeni, de mai mulți ani.

— De ce nu? Nu putem să ne dăm, pur și simplu, bătuți, nu-i așa? Adică de ce facem toate astea, dacă oamenii nu se vor mai întoarce niciodată la suprafață?

Punctul ei de vedere era corect. Mă tem că n-am fost în stare decât să-mi dreg glasul, ezitând, iar chipul Jennnei a rămas cu o expresie nedumerită și, cumva, nefericită. Dacă vreunul dintre prietenii ei a primit un răspuns mai bun de la părinții lui, eu n-am aflat niciodată. Însă acum bănuiam că marele nostru eșec, al adulților, fusese incapacitatea de a ne imagina că o viață petrecută scrijelind fundul oceanului n-avea să fie pe placul copiilor noștri.

Noi, cei care trăiserăm experiența înghețului de la suprafață, văzuserăm distrugerea și moartea aduse de noaptea eternă. Ne simțeam norocoși fiindcă ne aflam unde ne aflam. Fiindcă eram în viață.

Dar copiii noștri? Pentru ei, stratul de gheață devenise o legendă. Un monstru sperietoare, impenetrabil, dar invizibil, întotdeauna prezent în avertismente, însă niciodată văzut, nereprezentând nicidecum o experiență. Bănuiam că membrii Clubului Licăr ajunseseră într-un punct în care se întrebau dacă nu cumva toți adulții erau nebuni sau dacă nu conspirau cu toții, ca parte a aceluiași complot. Cum putea știi cineva că suprafața era într-adevăr înghețată? Că extratereștrii blocaseră soarele?

Acceptăm orbește un adevăr fundamental social asupra căruia a căzut toată lumea de acord fiindcă asta ține de natura noastră umană.

Dar întotdeauna, în fiecare eră, oricât ar fi fost de întunecată sau de dominată de disperare, au existat oameni plini de speranță, care-au pus totul sub semnul întrebării.

○ ○ ○

Nu dormisem de aproape două zile și am simțit-o când m-am pomenit prăbușit peste manetele de comandă, cu bărbia în piept; pilotul automat primitiv al submarinului îmi țiuia cu jale în urechi.

Impulsurile de radiolocare ale sonarului încă nu-mi arătaseră niciun submarin.

Dar nu-mi arătaseră nici partea inferioară a stratului de gheață.

Am folosit computerul pentru niște calcule — bazându-mă pe ultimele măsurători ale grosimii gheții. Le-am utilizat pentru o a doua verificare a locului unde mă aflam, pe lângă cea furnizată de aparatura de bord, și m-am lăsat pe spate, chibzuind.

Presupunând că membrii Clubului Licăr urcaseră în grup, fără devieri semnificative — pentru că rezervele de aer și autonomia bateriilor nu le permiteau —, mă așteptam să le observ deja submarinele. Sau măcar să le aud. Mai multe pauze scurte, pentru captarea și analizarea zgomotului ambiental din apă, nu-mi oferiseră decât o tăcere deprimantă. Nici măcar strigătele balenelor nu mai umpleau oceanul, fiindcă și ele, și celelalte mamifere acvatice pieriseră deopotrivă.

Dacă extratereștrii n-aveau niciun strop de respect pentru înțelepciunea omenească, cum rămânea cu celelalte ființe inteligente cărora Pământul le fusese cândva casă?

Chiar dacă oceanul se redeschidea și oamenii recucereau planeta, aveau să descopere că era un loc înfiorător de pustiu.

Istovit, am continuat să urc.

○ ○ ○

Reflexiile impulsurilor sonarului m-au trezit pentru a doua oară. Acolo. Un singur obiect, cu aproximație de dimensiunile unui submarin. Se întorcea la fund în derivă, coborând extrem de încet.

Mi-am petrecut câteva minute ocupându-mă de ecolocalizare și la sfârșit mi-a înghețat sângele-n vene. Partea superioară a cabinei pilotului avea o crăpătură mare și trapa de acces de deasupra atârna deschisă. Deși mă temeam de ce-aș fi putut descoperi, mi-am îndreptat farurile către cabină și am inspectat interiorul micului submarin, pe toată lungimea. Mă așteptasem să văd cadavre și am răsuflat ușurat când am constatat că era gol. Fiind învățați de la cea mai fragedă vârstă cum să se salveze, copiii se strecuraseră afară din submarin și continuaseră.

Indiferent ce.

Următoarele impulsuri ale sonarului n-au mai trimis ecouri. Oceanul era tăcut în toate direcțiile, tot atât de întunecat și de pustiu cum fusese spațiul. Bazându-mă numai și numai pe instinct, mi-am reluat lunga călătorie către gheață.

○ ○ ○

Nu ușoara legănare a submarinului m-a trezit.

Ci loviturile pe care le primea din când în când coca.

Mi-am îndreptat spatele, fiind cât pe ce să-mi smulg căștile radio în timpul acestei mișcări. Gâtul și spatele mă dureau și am prins manetele de comandă în mâini nesigure.

Neștiind cât de mult dormisem de data asta, am trecut în revistă aparatura de bord și pilotul automat mi s-a părut mulțumit. Când am văzut că indicatorul de adâncime ajunsese la zero, am simțit nevoia să bat de câteva ori în ecran. Probabil că se stricase ceva. Loviturile din cocă sugerau că ajunsesem la limita de jos a stratului de gheață, unde apa mării se preschimba cu ciudă în sloiuri plutitoare. De fapt, de când se închiseseră oceanele deasupra noastră, nu mai urcasem niciodată atât de sus, așa că, poate, la o atât de mică distanță de crusta de gheață, aparatura șchiopăta?

Mi-am aprins luminile, dar nu pe toate, ci doar câteva, fiindcă autonomia bateriei mele nu ținea cât lumea.

Am avut nevoie de cel puțin un minut ca să-nțeleg ce vedeam.

O linie de apă mișcătoare clipocea la jumătatea înălțimii cabinei. Deviasem și eram într-un buzunar de aer de sub gheață?

Cercetând cu farurile spațiul de deasupra mea, n-am descoperit decât întuneric.

Dar nu, nu o beznă de nepătruns. Pustietatea aceea avea o vagă tentă de culoare.

Am întins încet mâna și am stins toate luminile, lăsând ușoara legănare a ambarcațiunii și loviturile din cocă să-mi umple urechile. Întunericul era străpuns de puncte albe, ca tot atâtea vârfuri de ac, și undeva, foarte departe, se zărea o lumină crepusculară. Însă crepusculară nu era cuvântul potrivit. Foarte încet, dar perceptibil, lumina devenea tot mai puternică, iar întunecimea de deasupra capului meu își schimba treptat nuanța de la obsidian la violet, pentru ca, în final, la orizont, foarte, foarte departe, să se lățească într-un albastru întunecat.

Nu!

Mâinile îmi tremurau cumplit. Am reușit cu greu s-apăs butonul care extindea unica și nefolosita antenă aeriană a submarinului. Undeva, în spatele meu, a cârâit un motor minuscul, și am așteptat să-nceteze înainte de a-mi pune din nou căștile, moment în care urechile mi s-au umplut de șuietul anemic al zgomotului de fond.

Am eliberat butonul EMITE de pe manșa submarinului.

— Sunt Max Leighton, de pe Stația Abisală 12 a Statelor Unite. Dacă auziți și înțelegeți această transmisie, vă rog răspundeți.

Mi-a răspuns pârâitul paraziților, fără niciun semn de viață.

Era o speranță deșartă. Semnalul meu radio nu putea ajunge prea departe. Dar trebuia să-ncerc.

— Repet, sunt Max Leighton…

— Tati?

Răsuflarea mi-a înțepenit în gât. Fusese un singur cuvânt, întrerupt de pârâitul interferențelor. Dar era probabil cel mai frumos pe care-l auzisem în toată viața mea.

— Jenna, am rostit încet în microfon. Te rog, spune-mi că ești tu.

— Ai sosit exact la timp, s-a auzit vocea ei.

Dacă ușurarea pe care-o simțeam eu era mai presus de cuvinte, ea părea atât de excitată, încât ar fi putut să explodeze. Și nu din cauza mea.

— Exact la timp pentru ce? am întrebat.

— Pentru soare! a exclamat ea. Noi am sosit aici tocmai când apunea și a trebuit să ne petrecem toată noaptea la suprafață. Am deschis trapele superioare și aerul e respirabil! Foarte rece, dar respirabil. Oh, tati, noi am știut. Am știut-o cu toții. Îmi pare atât de bine că ești aici, cu noi.

— Unde naiba e aiciul ăsta, Jenna, că nu văd niciun alt suflet?

— Urcă și-aruncă o privire, a fost singurul ei răspuns.

Am avut nevoie de un minut ca să deschid trapa interioară care mă despărțea de suprastructura butucănoasă a Numărului 6, apoi am urcat pe scara scurtă, ricoșând dintr-un perete lateral într-altul în tunelul îngust în vreme ce submarinul continua să se legene. În fața tambuchiului de sus m-am oprit, cu mâinile pe roata de blocare. Nimeni nu mai respirase în aer liber de aproape douăzeci de ani. Oare-mi imaginasem pur și simplu vocea fiicei mele? Era fără-ndoială adevărat că, în viața mea, mă aflasem în stări mentale mult mai bune. Lipsa somnului îți putea face așa ceva.

Dar ajunsesem cu siguranță prea departe ca să mă mai opresc. Așadar, ce naiba?

Roata a suspinat, apoi s-a învârtit, și s-a auzit un șuier când ultimul strop de diferență de presiune s-a revărsat din interiorul submarinului în exteriorul lui. Dacă urcasem în mod corect, n-aveam să sufăr din cauza decompresiei — în sângele meu nu erau bule letale de nitrogen. Iar dacă nu… era oricum prea târziu.

Jenna avusese dreptate. Aerul era nemilos de rece și în mișcare rapidă. Aproape că sufla vântul. Dar era atât de învigorator, încât m-am tras cu totul în afara suprastructurii și m-am așezat pe marginea tambuchiului. M-am uitat de-a lungul oceanului vălurit, plin de bucăți de gheață pe jumătate topită — care părea să se-ntindă pe mulți kilometri, în toate direcțiile.

Am văzut și suprastructurile celorlalte submarine. Erau patru. Puștanii de pe ele mi-au făcut cu mâna și le-am răspuns fluturându-mi ambele brațe. La începutul călătoriei, îmi promisesem c-aveam s-o jupoi pe Jenna de vie dacă reușeam s-o găsesc, dar furia aceea mi se topise de mult, preschimbându-se într-un sentiment tulburător de uimire năucitoare.

Pentru că Jenna avusese din nou dreptate. Răsărea cu siguranță soarele.

Și nu unul fantomatic, atrofiat, ca acela pe care-l văzuserăm cu toți în ultimele zile dinaintea coborârii în ocean.

Era soarele adevărat.

S-a avântat deasupra orizontului ca o pasăre phoenix, cu o explozie de raze galben-portocalii azvârlite pe tot cerul și în pântecul unui grup de nori din vestul nostru. Norii s-au luminat, începând să strălucească, și de pe celelalte submarine s-a înălțat un chiot răgușit — toți copiii erau afară, pe punți, să vadă miracolul.

Deodată mi-am dat seama că și eu chiuiam alături de ei. Nu, de fapt, urlam. Stăteam în picioare, riscând o căzătură în apa cu gheață de dedesubt, dar nu mă puteam opri. Am zbierat până când a-nceput să-mi hârâie vocea.

M-am uitat în jur și i-am văzut pe toți puștanii în picioare, cu genunchii și șoldurile legănându-li-se în ritmul tresăltător al submarinelor, cu ochii închiși și cu brațele întinse spre cer, așteptând… așteptând…

Am știut dintr-odată ce așteptau. Am făcut același lucru.

Când razele mi-au atins pielea — bătrână, întunecată, zbârcită — nervii mi-au explodat de căldură. O căldură copleșitoare, aproape ca un orgasm. Niciun încălzitor electric nu putea oferi o asemenea senzație.

Mi-am venit în fire și am avut impresia că-mi vedeam fiica făcându-mi cu mâna de pe suprastructura unuia dintre celelalte submersibile.

Am sărit în marea rece ca gheața și am înotat cu mișcări ample.

Trăgându-mă afară din apă în partea din spate a suprastructurii submarinului Jennei, am ignorat fețele zâmbitoare, dar rezervate, ale celorlalți adolescenți și m-am agățat de balustrade ca s-ajung la nivelul ei.

N-am mai întrebat-o dacă era OK s-o-mbrățișez, așa cum făceam de când împlinise treisprezece ani.

A fost nevoită să mă bată cu politețe pe umeri ca s-o eliberez.

— Scuză-mă, am spus, observând că apa din barba mea îi udase fața.

— E în ordine, a zis ea, ștergându-și-o cu palmele.

— V-am găsit clubul, i-am povestit. M-am temut că ți-ai pierdut — că v-ați pierdut cu toții — mințile și ați făcut o adevărată idioțenie.

Jenna și-a coborât privirea.

— Ești furios fiindcă nu ți-am spus?

— La început. Dar acum nu mai contează. Asta e… e pur și simplu… incredibil.

Soarele urcase pe cer. Neoprenul vechi și negru al costumului meu de scafandru se încingea tot mai tare și devenea tot mai stânjenitor. I-am desfăcut fermoarul și mi-am scos capul și brațele din partea de deasupra, lăsându-l să-mi atârne în jurul taliei. M-a cuprins un sentiment irațional, aproape exploziv, de renunțare la orice seriozitate și am făcut eforturi disperate să mă controlez, în timp ce copiii de pe submarin — toți copiii de pe submarine — au izbucnit în râs și au început să se-mpingă unii pe alții în apă, lipăind și scoțând sunete ce păreau un cântec al focilor.

— Ați mai intrat în legătură cu altcineva? am întrebat.

— Am tot încercat, cu stațiile radio, a răspuns Jenna, fără să se îndepărteze nicio clipă de brațul meu protector, care-și găsise locul în jurul umerilor ei. Dar tu ești prima persoană pe care-am auzit-o.

— Mă-ntreb câți sateliți continuă să funcționeze, am spus, cu ochii la cerul excesiv de albastru, fantastic de albastru. Am putea să instalăm una dintre vechile antene parabolice. Cred că încă mai avem câteva jos…

— Noi nu ne mai întoarcem, a spus brusc Jenna, desprinzându-se de mine.

Mi-am privit fiica.

— Unde altundeva v-ați putea duce?

— Nu ne pasă, tată. Pur și simplu, nu ne mai întoarcem acolo. Am jurat în fața grupului. Cu toții.

— Și dacă gheața ar fi fost încă masivă? Ce-ați fi făcut atunci? am întrebat, cu pielea devenindu-mi dintr-odată ca de găină în bătaia unei rafale de vânt.

— Nu știm.

— Ați avut al naibii de mult noroc c-a existat o deschidere prin care să treceți. Aer pe care să-l respirați. Nu sunt sigur că vreunul dintre noi mai are destul oxigen sau destul curent în baterii ca să facă tot drumul până jos. Jenna, din câte-mi dau eu seama, tu și ceilalți aveați să v-aruncați în brațele morții.

Ea s-a ferit să-mi întâlnească privirea.

— Era necesar să facă cineva ceva. Știam că exista o șansă să fi reapărut soarele. Speram. Speram atât de mult! Tu și Jake și ceilalți — toată lumea născută înainte de îngheț — păreați să vă fi dat bătuți. Toți păreau hotărâți să nu moară, dar nici să trăiască.

Am dat încet din cap.

— Și ce plan aveți acum? am întrebat.

Și-a ridicat privirea spre mine, zâmbind din nou.

— Baja.

— Ce?

— Peninsula Baja. Ar trebui să fie la vreo trei sute de kilometri nord de aici. Navigăm până ajungem la țărm.

— Și dacă-ajungeți pur și simplu la gheața masivă?

— Lăsăm submarinele-acolo și mergem mai departe.

— Ai idee despre ce vorbești? Unde vă e mâncarea, unde vă e apa, ce fel de haine aveți? Ce…?

— Nu ne-ntoarcem, tati!

Țipa la mine, cu pumnii pe pieptul meu.

— OK, OK, am spus, meditând. Dar luați în considerare asta: aveți mai multe șanse dacă sunteți ajutați. Acum, când știm că gheața se topește și aerul e respirabil… și, pe Dumnezeu, că a reapărut soarele — îi putem aduce pe ceilalți sus. Putem aduce toate echipajele stațiilor abisale, cu stații cu tot. O să fie nevoie de mult timp, dar dacă facem totul organizat, metodic, avem cu toții mai multe șanse s-ajungem pe uscat. Deși nu știu cu certitudine ce ne putem aștepta să găsim acolo.

O parte din ceilalți copii ieșiseră din apă și se adunaseră să m-asculte. Câțiva dădeau aprobator din cap.

— Dacă vreți, le-am propus, uitându-mă în jur, voi fi eu cel care se va-ntoarce jos. Dar o să am nevoie ceva aer și de curent electric din celelalte submarine. Sper că v-ați adus destulă mâncare pentru o săptămână sau două. Cam atât, sau chiar mai mult, s-ar putea să dureze până când va sosi aici altcineva de jos.

○ ○ ○

M-am întors cu puținele rezerve pe care mi le-au putut da copiii, cu vreo nouă sute de fotografii digitale ale apei dezghețate, ale minunatului soare pe deplin vizibil și ale cerului foarte, foarte albastru — și cu a naibii de multă speranță în suflet.

N-avea să fie simplu. La început, nu toți adulții aveau să fie dispuși să mă creadă. Iar ridicarea stațiilor la suprafață, după o ședere atât de îndelungată în adâncuri, ar fi putut fi chiar mai periculoasă decât fusese scufundarea lor.

Dar bănuiam că Jenna avea dreptate. Nu ne puteam întoarce. Nu după ceea ce văzuserăm.

Am făcut drumul către stația abisală coborând lent, foarte lent. Ca o pană. Submarinul vechi n-ar fi rezistat în timpul unei coborâri rapide, așa cum n-ar fi putut să facă față nici unei ascensiuni în mare viteză.

Și, cu toate că întunericul mă luase din nou în stăpânire, mă simțeam tot atât de ușor ca o pasăre purtată de vânt în lumină.

Trei zile mai târziu, eram în compartimentul de andocare al Stației Abisale 12.

Dan răspândise îndatoritor vestea înainte de sosirea mea și se afla în mulțimea de adulți adunați când am coborât încet de pe suprastructura Numărului 6.

— Nu i-ai găsit, a spus cu severitate Jake.

Am traversat compartimentul în direcția grupului, simțind tot timpul că era extrem de furios. Pentru echipajele stațiilor abisale, disciplina era esențială, iar eu o încălcasem atât de flagrant, încât eram norocos dacă Jake nu-mi spărgea nasul.

— Ba da, i-am găsit.

— Morți? a-ntrebat Dan, ridicând ușor vocea.

— Nu. Aruncă o privire.

I-am întins camera digitală pe care-o folosisem la suprafață.

S-a uitat întrebător la mine, iar eu m-am mulțumit să mă uit la el.

A răsucit camera, astfel încât micul ei LCD să fie la vedere, și a apăsat butonul de derulare a imaginilor.

Toți, inclusiv Jake, s-au îngrămădit în jurul lui.

Au icnit surprinși, la unison.

— Nu e cu putință, a spus Dan, cu vocea oprindu-i-se în gât.

— Ba este, am ripostat. Și, dacă n-are nimeni nimic împotrivă, fiica mea așteaptă să ne vadă sus, alături de ea. O expediție e gata să meargă pe uscat și ne așteaptă s-o susținem. Le-am promis, ei și celorlalți copii, tot ajutorul de care au nevoie ca să reușească.

Dan a trecut în revistă fotografiile și a-nceput să ruleze fișierele video pe care le-nregistrasem. Micul difuzor al camerei a împrăștiat râsete zgomotoase, strigăte de adolescenți și clipocitul apei izbite de coca submarinului pe care stătusem în timp ce filmam.

Am remarcat lacrimile prelinse pe obrajii multora dintre compatrioții mei. Pentru o clipă, mi-am dorit ca Lucille să fi trăit destul de mult să vadă asta.

N-avea importanță. Lucille devenise o amintire, însă era evident că tuturor celor în viață le oferisem ceva de care-aveau disperată nevoie, chiar și fără s-o fi știut. Exact în aceeași măsură în care avusesem și eu o nevoie disperată de același lucru în clipa când deschisesem tambuchiul submarinului cu numărul șase și simțisem mirosul sărat, înghețat și picant al aerului ce-mi biciuia părul.

Jake, șeful echipajului, își striga ordinele — cu un zâmbet larg pe chip — în timp ce camera trecea cu venerație din mână-n mână.

Mi-am înălțat privirile spre plafon, cu ochii împăienjeniți și cu sufletul urcând prin bezna adâncurilor către suprafață, unde aștepta Jenna. Rezistă, micuțo! Tăticu’ se-ntoarce în curând.

Traducerea: Ana-Veronica Mircea

17 Frankie Avalon și Annette Funicello, interpreții rolurilor principale dintr-o serie de filme pentru adolescenți din anii ’60, cu aventuri amoroase petrecute pe plajă. (N.t.)

18 Loc de largă notorietate ca urmare a sinuciderii în masă a majorității membrilor unei secte americane conduse de Jim Jones. (N.t.)