LABIRINTUL LIBERTĂȚII (FRAGMENT)

DELIA SHERMAN

Dedicat călătoriei în timp, Labirintul libertății (The Freedom Maze) e un roman istoric dublu, cu acțiunea din primul plan, desfășurată în 1860, încadrată de capitole plasate în 1960. Cele două fire narative se împletesc datorită personajului principal, Sophie Martineau, care, în maniera tradițională a cărților pentru copii, e trimisă să-și petreacă vacanța de vară la țară. Acolo descoperă aventura sub chipul unei Creaturi magice insolente, care îi îndeplinește o dorință nu-prea-bine-exprimată transportând-o în trecut. Fragmentul selectat aici începe cu ajungerea lui Sophie în anul 1860, unde descoperă în curând o lume complet diferită de Zilele de Aur de Odinioară după care tânjește întruna bunica ei.

— Delia Sherman

Capitolul 6

— Unde-i acest aici? întrebă Sophie.

Nu primi drept răspuns decât un chicotit firav.

Oare, se gândi, asta era pur și simplu bafta ei, să dea peste o creatură magică din soiul care te transportă undeva și te lasă acolo fără nicio explicație? Exact ca Broasca Râioasă din The Time Garden, dacă stai să te gândești. Însă broasca aia apărea întotdeauna când aveau copiii nevoie de ea. Nu se îndoia că și Creatura avea să facă același lucru, așa iritantă cum era.

Între timp, iat-o acolo, în Zilele de Aur de Odinioară, într-o cameră care era și nu era a ei.

Mobila părea adunată din toate încăperile casei. Patul Princess, cu căpătâiul lui înalt, era din camera mamei, dar ce era cu tifonul ăla atârnat de semibaldachin? Șifonierul cu oglindă și bufetul erau din camera bunicii și, când îl văzuse ultima oară, biroul se aflase în salonaș. Familiarul tapet uzat dispăruse, la fel carpeta jerpelită, înlocuite fiind de o vopsea de un roz-întunecat și de o rogojină de culoare deschisă. Singurele indicii care sugerau cui îi aparținea camera erau eșarfa cu dungi întinsă de-a curmezișul patului și hârtiile scrise de mână împrăștiate pe birou.

Din dorința de a face cercetări, Sophie se apropie tiptil de acesta din urmă și săltă un toc de fildeș cu o crustă de cerneală uscată pe penița de aur. Sub el era o scrisoare neterminată. Nu reuși să descifreze scrisul neciteț, dar data se deslușea destul de clar: 12 iunie 1860.

Mâna îi tremură ușor.

Războiul Civil avea să-nceapă peste — Sophie se gândi o clipă — mai puțin de un an. Se întrebă dac-ar fi trebuit să-și avertizeze strămoșii și decise că nu trebuia să riște să schimbe cursul istoriei din greșeală și să se întoarcă în prezent pentru a descoperi că nu se născuse. Însă sclavilor le-ar fi putut da de înțeles că, peste câțiva ani, aveau să fie liberi — fără nicio precizare, doar prin aluzii, ca să le ofere ceva pe care să-l aștepte cu nerăbdare.

Dar asta rămânea pentru clipa întâlnirii cu un sclav în carne și oase. Puse scrisoarea la loc, unde o găsise.

Pe tăblia de marmură a noptierei descoperi o Biblie legată în piele albă și un exemplar din Hiawatha lui Henry Wadsworth Longfellow, folosit pentru presarea florilor. În noptieră era o oală de porțelan alb, cu o ușoară duhoare care-o duse cu gândul la toalete publice nu tocmai curate. Se grăbi să-nchidă ușa. Oalele de noapte erau o parte a trecutului la care nu se gândise niciodată prea mult.

Nu se gândise nici la corsete, peste care dădu în imensul șifonier cu oglindă, atârnând pe umerașe alături de veșminte misterioase din bumbac alb și de rochii în culori pastelate, cu fuste lungi, voluminoase. Atinse un volan, întrebându-se dacă-i aparținea unei Fairchild bătrâne sau tinere și dacă femeia aceea i-ar fi îngăduit să-i probeze hainele.

Pe urmă se duse la fereastră. În 1860, sub aceasta nu se afla nicio banchetă, nu exista decât o nișă pătrată în care se găsea o măsuță de toaletă, așezată în lumină. O perdea de voal alb înrăma priveliștea pe care o întrevăzuse cu două nopți înainte, în lumina lunii. Și care dispăruse apoi ca fumul. De data asta, n-avea să mai dispară.

Sophie își zări propria imagine, reflectată în oglinda triplă a măsuței de toaletă. Arăta de parcă ar fi fost târâtă printr-un hățiș, cu spatele înainte. Nu putea face mare lucru în privința noroiului de pe rochie și de pe brațe, dar nu suporta gândul că avea să-și întâlnească strămoșii cu părul zbârlit în acel hal. Căută prin harababura de cutii, flacoane și panglici până când găsi o perie de argint. Săvârșeai o impolitețe folosind peria altcuiva fără să-i ceri voie, dar era vorba de o urgență.

În clipa în care apropie peria de păr, ușa se deschise. Se răsuci și văzu că la ea se holba o fată — o adevărată domnișoară Lolabelle, într-o rochie albă amplă, cu o eșarfă în dungi în jurul taliei subțiri. Avea părul negru strâns într-o plasă și pielea alb-rozalie. Surpriza îi rotunjise gura și ochii și arăta întocmai ca o păpușă cumpărată de turiști de pe Decatur Street.

Fata își duse mâna la gât și scoase un mic țipăt în stilul domnișoarei Lolabelle.

— Antigua! strigă, cu răsuflarea tăiată. Antigua! Vino-ncoace!

Alături de ea apăru o fată de culoare.

— Da, domnișoară Liza.

O sclavă. O sclavă adevărată, în carne și oase. Era foarte frumoasă, cu pielea roz-maronie și cu ochii căprui de aceeași nuanță — care te ducea cu gândul la coca-cola — ca ai domnișoarei Lola… adică ai domnișoarei Liza. Sophie remarcă, surprinsă, turbanul de un galben-deschis din jurul capului tinerei negrese și crucea de argint pe care-o purta la gât, legată de un șnur roșu. Crezuse că o sclavă avea înfățișarea mai umilă a unei ființe oprimate.

— Pune peria domnișoarei Liza la loc! spuse sclava. Imediat, n-auzi?

Sophie lăsă peria să cadă cu un zăngănit.

— Cred că se pregătea s-o fure! zise domnișoara Liza cu o voce ca un scheunat subțire, neavând nici pe departe frumusețea chipului ei. Adu-o în birou, Antigua. Papa o să știe ce e de făcut, adăugă și dispăru într-o învolburare de volane albe.

Antigua o înșfăcă pe Sophie de braț și i-l scutură.

— Ai dat de belea, fato. Oricum, ce faci aici?

Nu așa își imaginase Sophie c-avea să-nceapă aventura ei. Își linse buzele.

— Ăă… Am ajuns aici prin magie.

Antigua o zgâlțâi cu răutate.

— Magie? N-am auzit de nicio magie care s-aducă oamenii acolo unde nu le e locul. Ești nebună, fato? Sau doar proastă?

— Spun adevărul, protestă Sophie.

— Nebună și proastă, decretă Antigua. Acum ascultă-mă. Nu-ți tre’ mai multe necazuri decât ai deja, așa că doctorului Charles ai face bine să-i spui altă poveste. Magie! Nemaipomenit!

Fata sclavă o prinse zdravăn de braț și o târî afară, pe coridor, apoi în josul treptelor din spate. Sophie era prea șocată să opună rezistență. Sclavilor li se îngăduia să-mbrâncească astfel oamenii albi? Nu din cauza asta erau frumoase vremurile de odinioară? Fiindcă negrii își cunoșteau locul?

Antigua intră în casă printr-o ușă care nu exista în 1960 și o sili să străbată culoarul din spate către biroul mătușii Enid — sau către ceea ce avea să fie, cu o sută de ani mai târziu, biroul ei. După ce bătu la ușă, o împinse pe Sophie de-a curmezișul încăperii, către șemineu, unde domnișoara Lolabelle stătea pe o canapea, alături de o doamnă, vărsându-și oful în timp ce un bărbat alb înalt o bătea pe umăr.

Antigua o eliberă pe Sophie și se retrase cu un pas, lăsând-o să se holbeze la iluștrii ei strămoși.

Doamna de pe canapea era blondă, palidă și slabă ca un băț și purta o rochie gri și o bonetă de dantelă, cu părțile laterale foarte lungi. Alături de ea se aflau un ghem de lână și niște andrele. Domnul, cu un guler înalt și țeapăn care-o făcea pe Sophie să simtă mâncărimi pe gât numai privindu-l, avea o față prelungă și tristă și un nas acvilin. De fapt, un nas Fairchild.

Și se așeză pe ceva care semăna perfect cu fotoliul cu rezemători laterale pentru cap al bunicii.

— Fiica mea spune c-a dat peste tine în camera ei, cu peria ei de argint în mână.

Vocea lui era hotărâtă, dar nu dușmănoasă.

— Pot să cred că ai o explicație rezonabilă?

Sophie se simți atât de uluită când auzi pe cineva vorbind ca personajele lui Dickens, încât nu înțelesese din prima clipă că i se adresase ei. Și se mai scurse încă o clipă până să-și dea seama că trebuia să-i răspundă.

Doamna își luă împletitura. Lucra la un ciorap.

— Poate că biciul o să-i dezlege limba, doctore Fairchild.

Sophie simți cum i se răcea tot trupul. Îi trecu prin minte că era cu putință ca aventurile să nu fie la fel de amuzante când le trăiai, ca atunci când le citeai.

— Cred că putem lămuri lucrurile fără bici, draga mea, răspunse bărbatul.

— Nu pot fi de acord. Fetișcana e o hoață. Până și mama ta e de părere că hoții trebuie biciuiți.

— Ei, Lucy, nu știm dacă e sau nu hoață.

Doamna își înălță sprâncenele aproape invizibile într-o expresie disprețuitoare. Avea o față potrivită pentru asta, cu ochi de un albastru-rece și cu buze subțiri. Împletea fără să se uite la ceea ce făcea. Sophie o găsea înspăimântătoare.

— Pare destul de îndrăzneață ca să fie. Tu, fetico! Nu te-a-nvățat nimeni să nu te uiți la cei mai presus decât tine?

Sophie se grăbi să-și coboare privirea către propriile picioare.

— N-are de ce să-ți fie frică, spuse doctorul Fairchild. Dacă ești nevinovată. Ei. Cum te numești și de unde vii?

— Sophie, răspunse ea, cu vocea tremurându-i ușor. Sunt din New Orleans.

— Iată! Facem progrese. Poți să-mi spui cum ai ajuns de la New Orleans până aici, Sophie?

Era mult prea evident că nici familia Fairchild n-avea să creadă o poveste cu creaturi magice și călătorii în timp. De ce nu scria în nicio carte că aventurile erau ca un examen pentru care n-ai învățat nimic?

— Ai venit cumva încoace, o îmboldi doctorul Fairchild. Cu vaporul?

Sophie avusese profesori care nu erau în stare s-aștepte un răspuns. Dacă stătea, pur și simplu, neclintită, părând proastă și speriată, probabil c-avea să-i spună chiar el ce dorea s-audă de la ea.

— Da, domnule, se grăbi să-i răspundă. Cu un vapor, de la New Orleans.

Doamna Fairchild pocni nervoasă din andrele.

— Asta, doctore Fairchild, e o minciună sfruntată. De câteva săptămâni n-a mai sosit niciun vas cu aburi.

— Probabil c-au coborât la Doucette, sublinie el. Au câștigat ceva timp.

Domnișoara Liza tresăltă ușor, nerăbdătoare.

— Ce contează de unde-a venit? Tocmai îmi fura peria și trebuie să fie biciuită!

Doamna Fairchild își întoarse către fiica ei privirea de gheață.

— Elizabeth, interogatorul ăsta e condus de tatăl tău. Nu se cuvine să-l întrerupi.

Domnișoara Liza se încruntă.

— Acum vreau s-aud adevărul, Sophie, continuă doctorul Fairchild. Ai coborât de pe vapor la Doucette?

Venind din partea altcuiva, întrebarea ar fi putut reprezenta o capcană. Însă doctorul Fairchild părea să fie ceea ce numea bunica un Gentleman Desăvârșit, și Gentlemenii Desăvârșiți nu atrag pe nimeni în capcane.

— Da, domnule.

— Aiurea, spuse doamna Fairchild. Suntem la opt kilometri buni distanță de Doucette. Te-a adus cineva c-o căruță?

Pe de altă parte, doamna Fairchild nu era o Doamnă Desăvârșită.

— Nu, doamnă, improviză Sophie. Am venit pe jos.

— Pe jos! Doctore Fairchild, sunt convinsă că fetișcana asta e atât o fugară, cât și o hoață. Uită-te numai în ce hal arată!

— Nu sunt de acord, draga mea. Nu e cu mult mai mult decât un copil. N-avea cum să vină tocmai de la New Orleans singură. E cu mult mai probabil să se fi rătăcit pe drumul de la Doucette până aici și să fi căzut într-un șanț. Pare cam prostuță.

Doamna Fairchild izbucni în râs.

— Toți sclavii sunt proști când dau de necaz.

Sophie își ridică privirea, șocată.

— Dar nu sunt…

Doamna Fairchild își lăsă împletitura deoparte și scoase ceva de sub cordon — o curea de piele, de doi–trei centimetri lățime.

Sophie se grăbi să-și coboare privirea.

— … fugară, încheie ea.

— Dacă vrei să te credem, zise doctorul Fairchild cu asprime, trebuie să ne spui exact cine te-a trimis aici și de ce.

Sophie abia dacă-l auzise. Cum se putea s-o ia cineva drept sclavă? Sclavii erau negri. Ea era albă. În 1960, oamenii albi erau oameni albi și oamenii de culoare erau oameni de culoare, și nu-i venea nimănui greu să-i deosebească. Ea era într-adevăr desculță și bronzată. Dar nu erau în stare să facă diferența dintre bronzat și negru? Și nu-i remarcaseră nasul Fairchild?

Tăcerea se prelungi. De data asta, doctorul Fairchild n-avea s-o ajute. Când era gata să intre în panică, o auzi pe doamna Fairchild.

— Doctore Fairchild, dac-o să te uiți bine la ea, cred c-o să-ți dai seama de ce ezită să ne răspundă. Elizabeth, ai putea să ne lași singuri.

— Mamă!

— Ascult-o pe mama ta, pisicuțo, zise doctorul Fairchild.

— Dar, tati!

— Imediat, Liza.

Domnișoara Liza ieși ca o furtună. Doctorul Fairchild luă bărbia lui Sophie în mâna lui mare și caldă și o studie cu atenție, exact ca bunica. Ea își simți obrajii înfierbântându-se stânjenitor.

— Bun, zise doctorul Fairchild și îi dădu drumul. Stăpânul tău e Robert Fairchild, nu-i așa?

Ea încuviință fără vorbe, amorțită.

— Robert și-a răsfățat întotdeauna servitorii, remarcă doamna Fairchild.

— Fratele meu, spuse soțul ei, își tratează servitorii așa cum a fost învățat.

— Ceea ce include trimiterea lor într-o călătorie lungă în susul fluviului, fără să aibă cu ei nici măcar o traistă? Și cum e cu permisul ei de călătorie?

— Foarte adevărat, draga mea. Ai un permis de călătorie, Sophie?

Ea se crispă.

— L-am pierdut.

— L-ai pierdut.

Doctorul Fairchild scoase un sunet care-i trăda iritarea.

— Nu știi cât de periculos e pentru o fată ca tine să umble fără permis de călătorie? Dacă te-ar fi găsit patrulele, te-ar fi pus în lanțuri și te-ar fi târât înapoi, la stăpânul tău, ceea ce ar fi-nsemnat o grămadă de necazuri pentru toată lumea.

— Toate bune și frumoase, doctore Fairchild, zise soția lui, dar asta nu ne spune ce căuta în dormitorul lui Elizabeth.

El oftă.

— Foarte bine, Lucy. Sophie, de ce te aflai în camera domnișoarei Liza? Acum vreau adevărul.

Fiindcă e camera mea, peste o sută de ani de-acum înainte.

— M-am… rătăcit.

— O poveste convenabilă! Dacă mă-ntrebi pe mine, doctore Fairchild, cu fata asta e ceva mai mult decât sare-n ochi. Ai mai văzut vreodată astfel de ochelari?

Sophie își duse mâna la ochelari. Erau pur și simplu banali, cu rame albastre de plastic și cu flori de metal la tâmple.

— Mi i-a dat tata.

Doamna Fairchild îi aruncă o privire atât de aspră, încât ar fi putut răzui vopsea.

— Dacă mai vorbești vreodată despre Robert numindu-l tatăl tău, pun să fii biciuită.

— Ei, Lucy, probabil că fata nu-și dă seama ce face. E în stilul lui Robert s-o răsfețe, așa cum e tot în stilul lui s-o trimită încoace fără să ne-avertizeze. Dacă nu cumva i-o fi scris mamei. Sau poate-a venit cu vreo scrisoare. Ai o scrisoare de la stăpânul tău, copilă?

— Am pierdut-o și pe ea. Lui Sophie i se păru foarte ușor să adopte un ton plin de disperare. Am pierdut tot.

— Convenabil. Nu mi-e greu să-ți spun, doctore Fairchild, că nu cred să mai fi auzit, de când sunt eu, o asemenea colecție de minciuni.

Doctorul Fairchild oftă.

— Ei bine, e o Fairchild, aici nu există dubii. Deseară o să discut despre asta cu mama, iar mâine dimineață o să-i scriu lui Robert. Între timp, o să presupunem că fata e o nouă adăugire la familia noastră. Antigua?

Sclava stătuse atât de liniștită alături de ușă, încât Sophie uitase că era acolo. Făcu o mică reverență, ca dovadă că-și auzise numele.

— Da, doctore Charles.

— Dă-i fetei ceva de mâncare și du-o pe urmă la Mammy.

Doamna Fairchild reîncepu să-mpletească.

— Tu, fetițo. Câți ani ai?

— Treisprezece, doamnă.

— Credeam că mai puțini. La treisprezece ești mult prea mare ca să te foiești de colo-colo arătându-ți picioarele. Găsește-i ceva decent de îmbrăcat, Antigua. Cât despre tine, fetițo, nici măcar nu pot să mă gândesc cu ce erai obișnuită în casa domnului Robert. În casa mea o să te porți cu umilință, așa cum se cuvine, sau o să fii pedepsită.

— Da, doamnă. Mulțumesc, doamnă.

Năucită de ușurare, Sophie făcu o reverență și o urmă pe Antigua afară din birou. Se gândi că, luând totul în considerare, se descurcase destul de bine. O membră a familiei, așa spusese doctorul Charles. Poate că, la urma urmelor, lucrurile aveau să se rezolve.

Capitolul 7

Ploua și în 1860. Cerul era ticsit de petice cenușii și iarba udă se agăța de picioarele lui Sophie în timp ce, urmând-o pe Antigua, ocolea Vila Oak19 prin spate pentru a-și continua apoi drumul pe marginea grădinii.

O aromă de ceva bun îi umplu gura de apă.

— Ce-i asta?

— Nu recunoști puiul fript după miros? pufni negresa. Credeam c-o faci pur și simplu pe proasta, ca să-i fie doctorului Charles milă de tine. Poate că nu te prefăceai, eh?

Sophie se simți rănită.

— Nu sunt proastă.

— Atunci nu pune întrebări tâmpite.

Sophie își ținu gura închisă și se întrebă când aveau s-apară prietenii pe care și-i dorise.

Se îndreptară spre magazia din grădina mătușii Enid, care avea aer golaș și oarecum negustoresc fără cuvertura ei de viță. Prin cadrul ușii deschise, Sophie se uită într-o încăpere plină de zgomot, de fum și de femei în rochii lungi care dezghiocau fasole, mestecau în oale, tocau legume și frământau pâine pe masa pentru ghivece a mătușii Enid. Vatra imensă era presărată cu oale susținute de cârlige deasupra focului și pe o frigare lungă se înșiruiau pui ca mărgelele pe ață. Aerul era fierbinte și cleios ca melasa în clocot și zumzăia de muște.

Sophie se retrase cu un pas, sperând că Antigua avea să-i aducă mâncare afară.

— Ei, ia uitați-vă acolo! exclamă o voce. O străină!

Următorul lucru pe care-l conștientiză Sophie fu semicercul de fețe negre curioase care-o înconjurau, punându-i întrebări mai repede decât era în stare să răspundă.

— De unde ești?

— Ești albicioasă!

— Ce-i chestia aia de pe nasul tău?

Sophie nu se mai aflase atât de aproape așa multe chipuri negre de la opt ani, când mama ei n-o mai lăsase să meargă cu Lily la biserică. Îi plăcuse biserica lui Lily, în care se cânta cu mult mai multă viață decât la biserica episcopală Sfântul Martin și unde toate doamnele purtau rochii de sărbătoare și pălării extravagante. Femeile astea, cu rochiile lor decolorate și cu turbane strâns înfășurate în jurul capetelor, o speriau.

Își împinse ochelarii în susul nasului și le privi cu un zâmbet nervos.

— Ei, domnișoară mare-și-tare! strigă o negresă scundă și rotofeie. Nu ești în stare să răspunzi la o-ntrebare politicoasă?

— Nu te purta ca o proastă mai mare decât te-a făcut Dumnezeu, China. Nu vezi că fata e pe jumătate moartă de frică?

Femeia care vorbise era înaltă — la fel de înaltă ca tăticul, cu pielea de un maroniu-roșcat și cu un turban albastru. Celelalte se traseră într-o parte și-ntr-alta ca să-i facă loc.

Știind să recunoască autoritatea atunci când i se ivea în fața ochilor, Sophie îi întinse mâna.

— Bună ziua.

— Ei, nemaipomenit, comentă China, și toată lumea râse.

— Acum gata, gura, spuse femeia cu aer regesc. N-ați mai văzut niciodată pe cineva care are maniere? Puternică și bătătorită de muncă, mâna ei se înfășură în jurul mâinii lui Sophie. Eu sunt Africa, bucătăreasa Bătrânei Domnișoare.

Antigua se propti alături de Africa.

— Ea e a domnului Robert. Sau cel puțin așa zice.

O duzină de perechi de ochi se întoarseră spre Sophie cu nou și viu interes. Ea își simți urechile arzând.

— O, e cu siguranță a domnului Robert, spuse o femeie costelivă, cu pielea neagră.

Altcineva râse.

— Și nu la asta te și aștepți de la el, să-și trimită fetița galben-albicioasă ca să i-o crească mămica?

Africa nu le luă în seamă.

— Cum te cheamă, copilă?

— Sophie.

— Sophie. Zâmbetul femeii dezvălui lipsa unui dinte. Și ce-i chestia asta de pe nasul tău, Sophie?

— Ochelari.

Africa o prinse de bărbie și i-i luă de pe nas. Lumea dispăru într-o încețoșare multicoloră. Sophie scoase un țipăt ascuțit și se întinse după ei orbește.

— Nu te-agita, fetițo. Mă uit la ei și-atât.

— Dar eu nu văd! Nu înțelegi!

— Sigur că nu-nțeleg, zise Africa și legănă ochelarii, ținându-i de-un braț. Bătrâna Domnișoară n-are ochelari ca ăștia. Și nici doctorul Fairchild, nici el n-are așa ceva, și e un om care știe medicină. Cum de-i ai tu?

— Ca să pot vedea, răspunse Sophie, aproape plângând. Dă-mi-i înapoi. Te rog!

Africa își ridică ochelarii în dreptul ochilor, apoi îi îndepărtă cu o zvâcnire, de parcă ar fi mușcat-o.

— Oho-ho! Ești oarbă ca păcatul, fetițo! zise și i-i înapoie. Ai face bine să ai mare grijă de ei. Oak River nu-i New Orleans. Dacă se sparg, va trebui să te descurci pur și simplu fără ei.

— Dacă nu-i ceri cumva domnului Robert să-ți trimită alții, spuse Antigua, cu răutate. Oricum, ce treburi făceai în casa lui?

Sophie își puse ochelarii la loc, pe nas.

— Treburi?

— Da, spuse Antigua surâzând cu dispreț. Muncă. Știi — ce fac negrii și nu fac albii?

Sophie se uită în jos, la picioarele ei înnegrite de soare și brăzdate de cruste de noroi. Avea o zgârietură deasupra bolții piciorului și pe unul dintre degetele mari i se urca un gândac. Picioarele care-o înconjurau erau negre în marea lor majoritate, dar două sau trei perechi ar fi putut avea, sub murdărie, pielea la fel de palidă ca a ei. Încercă să-și imagineze ce s-ar fi întâmplat dacă și-ar fi înălțat în clipa aceea capul și le-ar fi anunțat că nu era sclavă, ci o Fairchild autentică, albă, adusă în trecut prin magie.

Ar fi crezut-o nebună, exact așa cum o crezuse Antigua. Și, dacă ar fi insistat, probabil că i-ar fi spus doctorului Fairchild, care, la rândul lui, ar fi crezut-o tot ieșită din minți. Poate că, dacă se purta cum voiau ei, dacă era agreabilă și politicoasă, reușea să se ferească de necazuri până când venea Creatura s-o salveze.

Africa bătu zgomotos din palme.

— Treceți toate-năuntru și continuați cu prânzul. Dacă nu sunteți cumva dornice să-i spuneți doamnei Charles că n-o să mănânce până la trei.

— Nu, doamnă, răspunse China, din tot sufletul. Îmi place grozav cum îmi stă pielea mea neagră pe spate, acolo unde-i e locul.

Celelalte femei râseră și se întoarseră în bucătărie. Africa se uită în jos, spre Sophie.

— Îmi ’chipui că vrei o turtă de porumb.

Ea ezită. Bucătăria era probabil tot atât de plină de microbi cum era de muște. Și niciuna dintre sclave nu părea prea curată. Cu toate astea, îi era foame și turtele de mălai îi plăceau la nebunie. Lily obișnuia să facă unele ușoare, pufoase și ușor dulcege. În plus, era eroina acelei aventuri, și eroinele nu se-mbolnăveau niciodată, nici măcar de guturai.

— Te rog, doamnă. Dacă nu e niciun deranj.

Africa o conduse printre muștele și prin căldura din bucătărie până la o ladă de lemn plină cu niște obiecte plate, cenușii, care păreau prăjituri de carton. Iar judecând după gust, turta de mălai semăna mai mult a carton decât dacă te luai numai după înfățișare, dar stomacul lui Sophie era destul de gol ca s-o înghită pe toată, și-și aduse aminte chiar și să-i mulțumească Africii pentru ea, înainte de a ieși afară, unde o aștepta Antigua, așezată pe o bancă.

— Haide, dac-ai terminat cu îndopatul. Am treabă din belșug.

Se ridică și se îndepărtă hotărâtă, cu pași mici și iuți, și cu Sophie imediat în urma ei.

Când ajunseră în curte, pe Sophie o izbi o duhoare care-i umplu ochii de lacrimi.

— Ce-i asta?

— Fierbe săpunul.

Antigua îi arătă trei negrese cu mânecile suflecate care amestecau într-un vas mare, de fier, pus direct pe foc.

Sophie strănută.

— Săpunul nu miroase așa.

— Cum altfel vrei să miroasă untura de porc și leșia? Din ce faceți săpunul la New Orleans? Din mană?

— Nu știu. Noi cumpărăm săpunul de la un magazin.

Antigua își rostogoli ochii.

— Îmi ’chipui că la New Orleans totu-i mai bun.

Sophie nu răspunse. Părea evident că tânăra sclavă era hotărâtă să ia tot ce spunea ea drept impolitețe sau drept insultă. La școală se găseau astfel de fete. Iar ea nu putea decât să-și țină gura închisă și să spere că Mammy era mai prietenoasă.

Ridicându-și fustele roz ca să nu se târască prin noroi, Antigua traversă curtea urmată de Sophie, care căsca gura, ca un turist de pe Bourbon Street, la sclavii care munceau. Fiecare colibă era un atelier și lucrările terminate erau împrăștiate prin curte: butoaie, tâmplărie, pielărie, fier forjat. Se opriră în fața unei colibe în fața căreia stătea o femeie, cosând un nor de material alb. Dinăuntru se auzeau pocnete ritmice, misterioase.

— ’Nă ziua, Asia, zise Antigua. Ea e Sophie. A trimis-o domnul Robert cu vaporul, de la New Orleans. Doamna Charles a zis să-i dăm niște haine decente.

Antigua își încreți nasul.

— Mai bine spal-o întâi. Și grăbește-te. O duc la Mammy și n-a mai rămas prea mult timp până la prânz.

Asia îi îndesă norul alb în brațe.

— Atunci ar face bine să vină-năuntru.

Sophie o urmă pe Asia în colibă. Păcănitul venea de la un război de țesut uriaș, din lemn, la care lucra o persoană aflată în umbră, cu brațele zburând și cu tălpile goale, late, mișcând pedalele ca un păianjen uriaș.

Asia clătină din cap.

— Antigua asta. E atât de plină de ea, încât ar putea să plesnească, așa, ca o broască-bou într-o zi frumoasă. Ea e Sophie, Hepzibah. Are nevoie de niște haine decente, acum, cât mai repede.

Pocnetele încetară și femeia care țesea se ridică de la război, iar Sophie văzu că era slabă și că ar fi fost înaltă dacă n-ar fi avut spatele curbat ca un cârlig.

— Bine-ai venit, Sophie. Ai o rochie tare frumoasă.

Hepzibah frecă între degete un pliu al corsajului albastru cadrilat, cu nasturi în față.

— N-am mai văzut niciodată o țesătură atât de fină. De unde-i materialul ăsta?

Sophie se retrase, agitându-se.

— De la New Orleans. Mi-a cumpărat-o mama.

— Atunci mama ta n-are bun simț, comentă Asia. Rochia asta nu e potrivită pentru o fată de vârsta ta. Însă poate fi o rochie de sărbătoare frumoasă pentru una dintre fetițe.

— Nu!

Cuprinsă de panică, Sophie își încrucișă strâns brațele. Dacă schimbarea hainelor însemna că nu se mai putea întoarce acasă? Dacă-i rămânea rochia în trecut și mama avea să se-nfurie?

— E a mea. N-o puteți lua.

Hepzibah se încruntă.

— Nu e creștinește să păstrezi un lucru care ție nu ți-e de niciun folos când sunt o grămadă de alți oameni care l-ar putea folosi.

Expresia femeii îi dădu de înțeles că i-ar fi scos rochia cu de-a sila, fără nicio șovăire. Și-o dădu jos singură, cu părere de rău — urmată de brasieră și de chiloți — și rămase în picioare într-un colț, cumplit de jenată, în timp de Asia o freca în grabă cu un burete înmuiat în apa rece dintr-o găleată. Hepzibah îi întinse o pereche de pantalonași dintr-un bumbac aspru, ceva care semăna a cămașă de noapte, o rochie maro, lungă, dintr-un material țesut în casă, și un șorț din pânză de sac. După ce se îmbrăcă, Asia îi descâlci părul cu degetele, i-l împleti, strâns, în șase codițe și îi legă peste el o bucată de pânză albă, pe care-o numi tignon și căreia îi înnodă capetele, făcându-le să semene cu niște urechi de iepure.

— Gata, zise ea. Îmi ’chipui c-o s-o să primești degrabă ceva mai frumos. Fetelor cu pielea albă, ca a ta, le e dat să sfârșească ajungând în Casa Mare.

Sophie ieși în curte, stânjenită, cu pielea chinuită de mâncărimi și încinsă. Antigua se îndepărtă agale de tânărul grăjdar pe care-l tachinase și-o măsură din cap până-n picioare cu o privire plină de dispreț.

— Ei, ești curată, spuse. Dar nu există nimic care ți-ar putea da vreodată o înfățișare decentă.

Sophie se gândi cu nostalgie la Broasca Râioasă, ale cărei vrăji îi făceau pe copiii călători în timp să se-ncadreze foarte bine printre oameni, indiferent unde-ar fi ajuns. Întrebându-se ce urma să se-ntâmple cu ea și grăbită tot timpul de Antigua, era mult prea îngrijorată ca să dea atenție peisajului. Trecu pe lângă labirint și nici măcar nu se gândi să-i arunce vreo privire.

Și apoi văzu Casa Mare de la Oak River.

Se înălța pe o ridicătură a terenului, înconjurată de grădini și de copaci înfloriți, trei niveluri de cărămidă roșie strălucitoare, cu un balcon larg, coloane albe înalte și scară dublă, arcuită cu grație în jurul unei fântâni de marmură, în care o nimfă de piatră turna apă dintr-un urcior. Era superbă și impozantă și orice Fairchild care-i trecea pragul trebuia să se simtă mândru.

Sophie își îndreptă spatele. Ea îi ceruse Creaturii o aventură, și aventurile trebuiau să fie pline de neînțelegeri și de greutăți, altminteri care-ar fi fost sensul lor? Era o Fairchild, iar aceea era casa străbunilor ei.

Urmând-o pe Antigua, ocoli fântâna în drum spre o ușă albastră, care se deschidea într-un coridor lung, cu podeaua de piatră. Un negru tânăr, purtând o haină albastră scurtă, ieși pe o ușă cu un pahar pe o tavă de argint.

— Ai grijă, Antigua, spuse el. Domnișoara tânără i-a trimis un bilet și de-atunci îi sare muștarul din orice.

Antigua dădu din umeri și o mână pe Sophie într-o cameră care avea drept mobilier un birou mare și niște rafturi pline cu hârtii.

— Mammy, ea e Sophie, anunță, cu o reverență. E din New Orleans, adăugă și plecă.

Sophie, care se așteptase să vadă o femeie grasă, veselă și de genul mătușii Jemima, o studie pe negresa din spatele biroului cu o strângere de inimă. Era subțire ca un vătrai, îmbrăcată ca o călugăriță, în alb și negru, și părea tot atât de veselă ca mama ei în toiul unei crize de nervi.

Femeia își ridică privirea de pe biletul pe care-l citea, își potrivi ochelarii înguști, cu rame de oțel, și o studie pe Sophie cu o privire tăioasă, care îi aminti, de-a dreptul stânjenitor, de o anumită profesoară severă de matematică din clasa a cincea.

— Doamna Charles mi-a povestit despre tine, Sophie. Mi-a spus că ești nepoliticoasă, răsfățată și probabil hoață. Eu n-am de gând să tolerez nici furtișagurile, nici impertinența, indiferent ce culoare-ai avea. Legii nu-i pasă cine ți-e tată, așa cum nu-mi pasă nici mie. Dacă mama ta a fost sclavă, tot sclavă ești și tu. M-ai auzit?

Sophie o privi cu gura căscată.

— Nu poți să-mi vorbești mie așa!

Mammy se ridică de la birou și o plesni peste față.

Sophie își duse mâna la obrazul care o ustura.

— M-ai lovit!

— Dacă nu-ți păstrezi gândurile pentru tine și nu-ți controlezi privirile, o să fac mai mult decât atât, zise și îi prinse brațul într-o strânsoare de fier. Trebuie să-nveți să-ți cunoști locul, fato! Poți să stai o vreme în camera lenjeriei și să reflectezi.

○ ○ ○

Încuiată în camera lenjeriei, Sophie avu timp să plănuiască pe îndelete ce să-i spună Creaturii, când avea să-și facă apariția, fiindcă o aruncase într-o aventură și apoi o abandonase. Încercă să se gândească la tot ce le-ar fi putut spune soților Fairchild ca să-i convingă că nu era sclavă, apoi își petrecu o vreme cu gândul la mama ei, mai întâi imaginându-și cum ar fi manevrat-o pe Mammy și apoi întrebându-se dacă avea să cheme poliția, crezând că ea fugise.

Presupunând că avea să-i observe vreodată lipsa.

Închise ochii, își lovi călcâiele goale unul de altul și repetă „nicăieri nu-i ca acasă” până când începu să plângă. După ce îi secară lacrimile, își șterse fața cu șorțul și-și abătu atenția vârându-și nasul printre cearșafuri (pânză groasă de in) și printre prosoape (pânză de in și mai groasă). Trecu la fereastră și privi umbra Casei Mari târându-se încet peste formele geometrice ale straturilor de flori din parcul englezesc. La jumătatea după-amiezii, văzu o procesiune de sclavi cărând cu pași repezi lăzi mari de tablă, prinse de pari, pentru a le aduce în casă. Se întrebă ce era în ele. Și se întrebă dacă ei avea să-i aducă cineva ceva de mâncare.

Timpul trecea. Umbrele se târau. Își dorea să fi avut ceva de citit.

Sclavii ieșiră cu lăzile și dispărură cu ele dincolo de colțul casei. Lumina păli, gângăniile prinseră să se izbească de plafon zumzăind și umbrele liliecilor ieșiți la vânătoare umplură tăcute cerul. Și apoi începu noaptea, și o sclavă pe care n-o mai văzuse până atunci apăru în ușă cu un felinar, spunându-i s-o urmeze.

— Mammy zice că-n noaptea asta o să dormi în colibe, fiindcă poate asta o să te-nvețe să-ți controlezi purtările.

În timp ce sclava o călăuzea prin întunericul înmiresmat și populat de gâze, Sophie află că se numea Sally, că era fată în casă și probabil cea mai guralivă persoană pe care-o cunoscuse în toată viața ei. Prea obosită să se gândească la vreun răspuns la întrebările tinerei negrese despre New Orleans, despre mama ei și despre domnul Robert, Sophie se mulțumea să clatine din cap, ceea ce stârni un discurs plin de furie despre oamenii care se credeau mai buni decât alți oameni, oferindu-i lui Sally o ocupație până ce ajunseră la crângul de stejari.

— Vezi asta? zise fata în casă și își clătină felinarul ca să lumineze începutul unei poteci înguste. Nu tre’ decât s-o urmărești cumva și-ajungi la colibe. Africa a zis că te primește la ea, numai bunul Dumnezeu știe de ce. Prima colibă pe dreapta.

Nu e ușor să urmărești o potecă pe care n-o poți vedea. Sophie înaintă bâjbâind la fiecare pas, tresărind la fiecare zgomot și strivindu-și degetele goale ale picioarelor de fiecare băț și de fiecare piatră. Când ajunse la marginea copacilor, era tot atât de încordată ca o pisică gata de salt. Și avea mare nevoie de o toaletă.

În fața ei, două șiruri de colibe licăreau anemic în lumina lunii, cu ușile deschise să prindă orice adiere ajunsă în preajmă. Dincolo de ele foșnea somnoros un lan de trestii de zahăr tinere, iar greierii cântau cu frenezie.

Sophie se urcă pe veranda primei colibe din dreapta și trase prudentă cu ochiul pe fereastra fără perdele. Lumina flăcărilor dansa pe fața sclavei care-i dăduse turta de porumb și care tocmai mesteca în ceaunul de fier atârnat într-un cârlig de deasupra focului. Un copil se juca pe podea cu un bebeluș, iar la o masă grosolană stăteau trei bărbați cu fețele severe în lumina pâlpâitoare a unei lumânări fumegânde.

Pulsul lui Sophie crescu, agitat. Bărbații erau exact genul de negri murdari și zdrențăroși de care-o învățase mama ei să se ferească, numai că lucrau cu toții câte ceva. Unul umplea un sac cu un soi de încâlceală de fire negre; al doilea cosea gura unui sac plin. Al treilea stătea pe singurul scaun din încăpere, cioplind cu capul aplecat, de parcă ar fi fost prea istovit ca să și-l țină drept. În jurul lor, pereții erau plini de haine și de unelte agățate de cârlige; de tavan atârnau coșuri și legături de ierburi. Aerul era neclintit, fierbinte și îngroșat de untură, de sudoare și de insecte mărunte, care pișcau.

Dacă ar fi avut unde altundeva să se ducă, Sophie s-ar fi îndepărtat tiptil și și-ar fi văzut de drum. Chiar și așa, ezită până când copilul își ridică privirea și o zări la fereastră.

— Cine-i acolo?

Ea veni cu sfială până în cadrul ușii.

— Sophie.

Copilul se grăbi să se ridice în picioare. Sophie n-ar fi putut spune dacă era fată sau băiat, cu părul lui tuns scurt, de semăna cu lâna unui miel, și cu trupul costeliv acoperit de o cămașă cafenie, din pânză grosolană.

— Numele meu e Canada. Vii la cină?

Copila o luă de mână și o trase.

— Ea e Sophie. Nu s-a născut aici.

— Asta-i cât se poate de sigur, zise unul dintre bărbați. Doctorul Charles e-un gentleman și-un bun creștin. Nu ca domnul Robert, eh?

Africa se-ntoarse cu spatele la foc.

— Taci, Flanda. Fata nu-i de vină fiindcă are-un tată și nu altul. Vino aici, dulceață.

Sophie ocoli încet masa, strângându-și fusta în jurul picioarelor, ca să nu se-atingă de nimic.

— El e soțul meu, Ned.

Africa își puse cu blândețe mâna pe umărul bărbatului costeliv, care își înălță fața, de-un cafeniu-palid, cu riduri adânci.

— Mă bucur să te cunosc, domnule, spuse Sophie, cu sfială.

Ned își arătă un cimitir de dinți galbeni într-un zâmbet larg.

— Și eu mă bucur să te cunosc, copilă.

— Băieții sunt Polonia și Flanda, zise Africa. Bebelușul e Saxonia. Canny, fetițo, adu-mi niște apă. Fac niște pâine pentru lingură20, ca să sărbătorim sosirea lui Sophie la Oak River.

Între timp, Sophie era gata să explodeze. Nevrând să fie auzită de bărbați când întreba de baie, ieși pe urmele Canadei. Dar nu izbuti să se facă-nțeleasă.

— Nu știu nimic despre nicio cameră de baie, îi răspunse fetița. Apa din cisternă e de băut. Uneori ne spălăm într-un butoi, dar vara mergem mai ales la scăldat.

— Nu vreau să mă spăl, îi explică Sophie. Vreau să fac treaba mică.

— Treaba mică?

Sophie, cât pe ce să moară de rușine.

— Pipi.

Chicotind, Canada o conduse la o căsuță de lemn de pe câmpul din spatele colibelor. Mirosea oribil, era plină de muște și nu exista hârtie, doar un coș cu mușchi aspru, cu care te puteai curăța. Dar Sophie depășise faza în care se sinchisea de astfel de lucruri.

Cina era alcătuită din legume, dintr-un pui mic, din apa în care fierseseră — zeamă de ceaun, cum o numea Africa — și dintr-o pâine pentru lingură delicios de cremoasă, și mâncară totul mai mult sau mai puțin în tăcere, ceea ce îi conveni lui Sophie de minune. Era obosită și speriată, și n-avea câtuși de puțin idee despre ce discutau sclavii între ei.

Imediat ce dispăru ultima firimitură de pâine pentru lingură, Canada și Africa strânseră masa, Polonia culcă bebelușul într-un coș și cei trei bărbați ieșiră și se făcură nevăzuți în noapte — ca să sape parcela lor de legume, îi spuse Canada. Sophie se așeză pe scaunul lui Ned, încercând să nu stea în calea nimănui și întrebându-se unde avea să doarmă.

În ușă își făcu apariția o femeie care îi ceru Africii să vină în Casa Mare, unde copilul Coreei era pe drum. Africa se repezi să-nșface tigve și plante uscate de pe grinzi, le puse într-un sac pe care-l legă la gură și plecă în grabă.

Canada căscă.

— E timpul să mergem la culcare. Mămica lipsește uneori toată noaptea când vine pe lume un copil.

O luă pe Sophie de mână și o conduse într-o cameră minusculă din spate. Desluși cu greu două saltele îmbrăcate în pânză și acoperite de cuverturi făcute din bucăți, care ocupau aproape toată podeaua. Canada i-o arătă pe cea mai mică.

— Ăsta e patul meu, îi spuse. Dar îl putem împărți.

Sophie nu mai împărțise niciodată un pat cu altcineva și nu-și dorea să-nceapă atunci. Dar n-avea unde altundeva să doarmă. Începu să plângă, neajutorată,

— Vai, zise Canada. Ți-e dor de mămica ta?

Înconjură talia lui Sophie cu brațul ei osos și-și puse capul pe umărul ei.

— Nu mai plânge. O să-ți trimită un mesaj, așa-mi ’chipui, cu primul vapor de la New Orleans. O să-ți placă aici. Oamenii-s de treabă, aproape toți, iar Bătrâna Domnișoară și doctorul Charles nu cred că biciuirea e bună, decât dacă faci ceva foarte rău. Culcă-te și-ncearcă să dormi. Totu’ arată mai frumos la lumina zilei. Așteaptă și-o să vezi.

Capitolul 8

Un dangăt de fier lovind în fier o trezi pe Sophie când încă mai era întuneric.

— Clopotul de dimineață, o informă o voce de copil. Mămica a spus că tre’ să te duc la Mammy. Poți să ai grijă de Saxonia cât îmi văd eu de treabă?

Salteaua trosni când se grăbi Canny să se ridice. Sophie se săltă în capul oaselor și-și frecă fața. Se simțea murdară fiindcă dormise îmbrăcată, flămândă și încă și mai obosită decât în momentul în care se culcase. Până la urmă, aventurile din ziua precedentă nu fuseseră un vis. Creatura chiar o dusese înapoi în timp, iar strămoșii ei chiar o luaseră drept o sclavă. Vraja nu se încheiase nici la miezul nopții, nici când adormise. Părea să fie blocată în trecut până când o ducea Creatura înapoi, acasă.

Presupunând c-avea o asemenea intenție. Poate Creatura era un spirit al răului, se gândi Sophie, și darurile ei erau, de fapt, înșelătorii. Poate că tocmai se prăpădea de râs, în indiferent ce loc de la jumătatea drumurilor prin timp o fi sălășluit. Sophie spera că abandonarea ei acolo până la începerea războiului nu era ceea ce înțelegea Creatura printr-o glumă bună.

I-ar fi plăcut o baie adevărată, cu apă curentă, și niște cereale Cheerios la micul dejun. Nu avu parte decât de latrina de afară, de o găleată în care să se spele și de o bucată de pâine de porumb rece, exact ca toți ceilalți.

La ivirea zorilor, cerul deveni sidefiu. Africa și bărbații din familia ei plecară la lucru. Canada i-l întinse pe Saxonia lui Sophie, care ținu cu mare grijă în brațe mica făptură neagră în timp ce Canada rulă saltelele și curăță podeaua cu o mătură de paie, aproape cât ea de înaltă. Când toate lucrurile ajunseră la locurile lor, în ordine, soarele împrăștiase ceața dimineții și Saxonia se agita.

Canada luă bebelușul în brațe și și-l sprijini de șold.

— Îl duc pe Saxy la bătrâna mătușică Europa — fetița se uită afară, după alți puradei. Pe urmă-ți arăt cel mai scurt drum până la Casa Mare.

Plouase în timpul nopții și mireasma aerului dimineții era proaspătă și umedă. Sophie o așteptă pe Canada pe treptele din față, scărpinându-și noile pișcături lăsate de insecte pe un picior și încercând să nu se-ntrebe dacă Mammy avea s-o pălmuiască iarăși sau dacă mama doctorului Fairchild era la fel de rea ca nevasta lui.

Și existau, cu siguranță, destule lucruri care să-i distragă atenția. Găinile scurmau și se sfădeau pe drumul prăfos dintre colibe, ignorând câinii sfrijiți, care le ignorau la rândul lor. În curtea de alături, ochii galbeni și înguști ai unei capre priponite aruncau printre scândurile gardului priviri lungi către șirurile de legume din grădina Africii. Păsările cântau în crângul de stejari, se afundau printre trestiile în continuă mișcare și planau deasupra lor.

Zilele Bune de Odinioară erau, cu siguranță, mai pline de viață decât prezentul. Sophie le-ar fi găsit pe placul ei dacă n-ar fi trebuit să fie sclavă.

Pe urmă apăru Canada, în fugă, și sosi timpul să se întoarcă în Casa Mare.

Gândindu-se pe îndelete, Sophie ajunse la concluzia că micuța Canny trebuia să fie magica ei însoțitoare și călăuză oficială. Și se purta cu siguranță ca și cum ar fi fost — îi arătă scurtăturile pe care puteai ajunge cel mai repede la Casa Mare și în curte, îi spuse în ce părți ale grădinii nu avea voie să intre și o învăță cum să se poarte cu Mammy.

— Latră ca un câine turbat, zise ea. Da’ nu te mușcă aproape niciodată dacă nu ești obraznică. Nu tre’ decât să faci reverențe respectuoase, să spui da, doamn’ și nu, doamn’ și să-ți ții ochii în jos, și-o să fie fericită ca o capră într-un pâlc de măceși.

Ca domnișoara Ely, se gândi Sophie, aducându-și aminte de profesoara ei severă de matematică. Nu e decât prefăcătorie. Nu e nevoie să te simți cu adevărat umilă. Îi zâmbi larg Canadei, bătu la ușa lui Mammy, intră și se înclină cu politețe.

— Iată-te, zise Mammy. Chestia aia din capul tău arată ca un cuib de oposum.

Sophie își ridică privirea, întrezări străfulgerarea furioasă din ochii întunecați ai negresei și se uită din nou în jos.

— Îmi cer iertare. N-am avut oglindă.

— Obrăznicii și scuze!

Mammy smulse tignonul lui Sophie și i-l înfășură din nou.

— Dac-ar fi după mine, te-aș trimite imediat înapoi, la domnul Robert. Dar doamna Fairchild e o femeie blândă, o creștină adevărată și își ia responsabilitățile în serios. Tu ține însă minte că blândețea nu-i tot una cu slăbiciunea. Doamna Fairchild a condus plantația asta singură după ce-a murit stăpânul și cât a fost domnul Charles în nord, să-nvețe să fie doctor. Și înc-o mai conduce. Nu se lasă impresionată de o sclavă corcită, care se crede la fel de bună ca albii.

Mammy îi strânse bine tignonul cu o smucitură.

— Vino după mine.

Câteva clipe mai târziu, Sophie era pe balconul Casei Mari, făcând o reverență în fața de-cinci-ori-străbunicii sale, doamna Charles Fairchild de pe plantația Oak River, cu ochii la fustele negre și largi ale bătrânei, răsfirate ca o băltoacă. Avea o ușoară senzație de greață.

— Așadar, tu ești Sophie, spuse o voce dulce, tărăgănată. Ridică-ți privirea, copilă. Vreau să-ți văd fața.

Sophie se uită cu sfială în sus, la o față rotundă și rozalie, încadrată de o bonetă albă plisată, la o gură mică, părând un boboc de trandafir, la un nas cârn, total diferit de cel caracteristic familiei, și la niște ochi de un albastru limpede.

— Ce aventură-ai avut! exclamă veselă bătrâna doamnă. Și cât de tipic pentru Robert să nu ne spună că te trimite. I-am scris ca să-l cert cu toată asprimea. Ei, acum. Ce-o să facem cu tine? Să presupun că te pricepi la cusut?

Sophie se gândi să mintă, dar decise că rezultatul ar fi putut fi un dezastru.

— Nu, doamnă.

— Atunci va trebui să te-nvățăm. Doctorul Charles mi-a spus că vorbești corect. Care sunt talentele tale?

— Talente, doamnă?

— Știi să faci pieptănături, de exemplu? Să scrobești și să calci?

Oricum, ce făceau sclavele? Sophie își stoarse creierii în căutarea unei deprinderi utile.

— Știu să citesc. Și am câștigat o dată un premiu pentru caligrafie.

— Nu mai spune!

Doamna Fairchild scoase dintre faldurile rochiei sale, ca prin farmec, o carte groasă, cu coperte de piele.

— Poți să citești asta?

Titlul de pe cotor era imprimat cu litere de aur. Micuța Dorrit, de Charles Dickens. Sophie o deschise cu nerăbdare. Dacă exista un lucru pe care-l făcea cu adevărat bine, atunci acela era cititul cu glas tare. Ori de câte ori doreau profesorii să fie citit ceva în clasă, apelau mai întâi la ea. Găsi primul capitol și începu:

— Cu treizeci de ani în urmă, într-o zi oarecare, soarele dogorea peste întreaga întindere a Marsiliei. Un soare arzător, într-o zi fierbinte de august, nu era o raritate în sudul Franței nici atunci, nici în orice alte vremuri, trecute sau viitoare.

— Citești foarte bine, copilă, zise doamna Fairchild surprinsă. Nu-i așa că e exact în stilul lui Robert să te-nvețe asta?! Nu i-a păsat niciodată ce spune legea. Ce părere ai, Mammy?

— Cred că e aproape inutilă. Dar ar putea s-aducă diverse obiecte, să le care de colo până colo și s-o ajute pe mătușa Winney să se-ocupe de lucrurile tale.

— Ai dreptate. Winney o să se bucure de ajutor și nimeni n-o s-o poată învăța mai bine decât ea cum să fie cameristă.

Doamna Fairchild îi adresă lui Sophie un zâmbet prietenos.

— O să fie plăcut să am în preajma mea un chip tânăr și frumos. Însă nu îmbrăcată ca o muncitoare din curte. Roag-o pe Winney să vadă dacă nu poate găsi ceva în șifonierul plin cu rochiile lăsate aici de domnișoara Charlotte, când s-a măritat.

○ ○ ○

Se dovedi că mătușa Winney era camerista doamnei Fairchild. Era mai bătrână și chiar mai viguroasă decât stăpâna ei, și nu putea să urce și să coboare scările fără să gâfâie și fără să geamă din cauza durerii care-i chinuia picioarele și spatele. Venise la Oak River din Virginia, însoțind-o pe fosta domnișoară Caroline Wilkes Berry când se măritase și de aceea, îi explică ea lui Sophie, avea un nume creștinesc, nu unul dintre cele păgâne de la Oak River.

— Poți să fii recunoscătoare că nu te cheamă Noua Guinee sau Mexic, zise bătrâna. Domnișoara Caro spune că bunicul stăpânului bătrân a-nceput treaba asta, când a cumpărat primii sclavi pentru Oak River. I-a botezat Asia, America, Africa, Europa, Australia și Anglia.

Mătușa Winney îi amintea lui Sophie de doamnele bătrâne de la Sfântul Martin, vorbărețe, sociabile, bârfitoare și bătând pe toată lumea pe obraz. Ce dac-avea pielea colorată și părul strâns sub un tignon elegant, ecosez pe fond roșu? Era prietenoasă și mai mult decât încântată să-i răspundă la întrebări.

— Anglia? Celelalte sunt nume de continente. De ce nu America de Sud sau Antarctica?

Mătușa Winney chicoti.

— Ai o minte atât de ascuțită, c-o să te tai cu ea. Bunicul stăpânului bătrân venise din Anglia, de-aia. Acum hai să vedem ce-ai putea purta din tot ce-a lăsat domnișoara Lotty.

La ora amiezii, când sună clopotul, Sophie era mândra posesoare a două rochii de stambă cu guler înalt, a două jupoane, a unor ciorapi de stambă albă, legați cu un șnur sub genunchi, a unui șorț alb apretat și a unei perechi de ghete zgâriate, cu nasturi în lateral, care-i erau prea mari, așa că fuseseră umplute cu cârpe ca să nu-i alunece tălpile.

Mătușa Winney zâmbi.

— Ești frumoasă ca o cadră, dulceață.

Frumoasă? Sophie se răsuci și se uită îndelung în oglindă.

Îi întoarse privirea o străină cu ochi întunecați, surprinși. Cu părul ascuns sub tignonul alb și cu forma dată de straturile de jupoane și de corsajul strâns pe trup, părea aproape matură. Dar frumoasă? Mama ei ar fi fost cu siguranță de o altă părere.

Fața neagră și rotundă a mătușii Winney apăru deasupra umărului ei.

— Acum să nu-ți intre-n cap că pielea albicioasă te face mai bună decât pe alții. Auzi ce spun?

De ce-o tot îndemna toată lumea să fie umilă? Fata din oglindă i se părea lui Sophie destul de supusă.

— Da, doamnă.

— Bun. Acum dă fuga la bucătărie și adu-mi un castron cu terci. Poți să mănânci câte ceva acolo, dar nu pierde vremea.

Scurtătura către Vila Oak trecea prin spatele labirintului. Sophie se simți tentată să se repeadă înăuntru în căutarea Creaturii, își aminti că era unul dintre locurile interzise și se hotărî să renunțe. Acum, după ce fusese trimisă în Casa Mare, să fie sclavă nu era atât de rău cum se temuse. Îi plăcea de mai-multe-ori-străbunica ei și ea părea să fie pe placul bătrânei. Dacă ajungeau să se împrietenească, Sophie i-ar fi putut vorbi despre prezent. Și aventura ei ar fi fost frumoasă.

Când ajunse la bucătărie, îi ceru două castroane de terci unei sclave care stătea afară, pe o bancă, scoțând boabe de fasole neagră din păstăi. Femeia îi răspunse cu o privire aspră.

— Castroanele-s în bufetul albastru și terciu-n ceaunu’ de fier. Servește-te singură.

Sophie făcu doi pași în ceea ce părea o baie de aburi parfumată cu ceapă, piper și unt caramelizat și-și simți stomacul întorcându-se pe dos. Toată dimineața nu-i fusese prea bine — din cauza nervilor încordați, crezuse ea. Poate-i era, pur și simplu, foame. Având grijă să nu stea în calea nimănui, găsi bufetul albastru și castroanele. Ceaunul de fier atârna în lateralul vetrei. Sophie se uită înăuntru și văzu terciul galben, în care erau amestecate umflături de neidentificat, care ar fi putut fi cartofi sau igname sau bucăți de carne grasă. Deasupra fierturii se încăierau muștele — și erau, probabil, și în ea.

Pe Sophie o invadă un val de căldură ca o apă fierbinte, stomacul i se strânse și vomită pe vatra de piatră.

La început simți că avea să moară de rușine și apoi numai că avea să moară. Tot ce era în ea părea să-ncerce să iasă și capul îi zvâcnea de parcă în țeastă i-ar fi bătut o mie de tobe. Voci ascuțite îi străpunseră auzul, mâini ca niște clești traseră de ea în timp ce era ridicată ca un morman de lenjerie și purtată prin aer.

Pe urmă conștientiză foarte puține lucruri în afară de faptul că era foarte murdară. La un moment dat, cineva îi scoase hainele care duhneau. Simți apă răcorindu-i pielea înfierbântată, apoi o rochie aspră o răzui ca glaspapirul. Mâini mari și reci îi atinseră pântecul crispat și fruntea. Auzi o voce despre care știu că era a doctorului Charles spunând că Robert n-ar fi trimis niciodată o fată din oraș în mlaștină în anotimpul febrei. Deschise ochii trăgându-și cu greu pleoapele și-și văzu brațul întins deasupra unui lighean alb. Doctorul Charles era lângă ea, ținând în mână un cuțit tot atât de strălucitor și de dureros de privit ca un fulger.

Cuțitul îi mușcă din scobitura cotului și se simți foarte slăbită și foarte somnoroasă, iar tăticul o strângea de braț și îi spunea că venise s-o ia acasă.

— Mi-e dor de plăcințica mea cu dovleac, spuse el, și deschise gura, tot mai mare și mai mare, înghițindu-i brațul până la cot.

Sophie tocmai se gândea, fără vreun scop, dacă avea s-o mănânce toată, când văzu Creatura plutind în aer lângă ea, cu fața încrețită ca a unui țânc gata să plângă. Sophie își deschise gura, gata să-i dea o bucată din mintea ei, dar tăticul îi distrase atenția, transformându-se într-un bătrân cu o pălărie înaltă, ca a lui Abraham Lincoln. Însă nu putea să fie Abraham Lincoln, fiindcă Lincoln era alb, iar bătrânul acela era tot atât de negru ca pălăria lui, negru ca bastonul lui încovoiat, în jurul căruia se încolăceau un fir roșu și scoici albe.

Își flutură bastonul către o ușă conturată de o dâră subțire de lumină orbitoare. Sub ochii lui Sophie, dâra se lăți, devenind o crestătură, apoi o panglică. Ușa se deschidea.

— Chemați-o pe Africa, spuse o voce de femeie. Fata asta se duce repede.

Ce fată? se întrebă Sophie. Și unde se ducea?

— Papa Legba21, poți salva fata asta albă?

Văzu Creatura ghemuită la picioarele bătrânului.

— M-am străduit din greu s-o aduc aici și nimeni altcineva n-o să se descurce la fel de bine.

Privirea pe care i-o aruncă bătrânul Creaturii ar fi putut jupui un catâr.

— Dacă moare, duppy-ule22, capeți ce meriți. Nu poți să târăști oamenii prin timp de parc-ar fi la gară!

Un ochi de culoarea chihlimbarului se uită în sus cu impertinență.

— Dar ea nu merită. Moartă, nu valorează nimic. Vie, ar putea face câteva lucruri bune.

Cu fața tot atât de neclintită ca a unei statui, bătrânul studie Creatura. Și începu pe neașteptate să râdă.

— Așa plan ca ăsta al tău, duppy-ule, ar pune la cale Compair Lapin23 și Bouki24 după ce-ar bea zeamă de porumb. Amuzant de privit. Dar trebuie să ții minte, mai bine decât orice altceva, că toate ușile-mi aparțin mie. Eu hotărăsc când se deschid, către ce se deschid și cine poate trece prin ele.

Creatura atinse cizma bătrânului.

— Țin minte.

Sophie se pregătea să-l întrebe pe bătrân dacă nu putea deschide o ușă prin care s-o trimită acasă, când deasupra patului ei se ivi un gol de albastru întunecat. Văzu, în inima lui, o lumină scăpărătoare, de un albastru-cristalin. Mirosul de apă sărată îi gâdilă nările; gustul de melasă îi umplu gura. Patul se legănă sub ea, plutind pe o mare cu valuri leneșe. Unul se înălță, îi mângâie răcoros trupul, se retrase. O voce catifelată umplu golul cu un cântec fără cuvinte și o figură regească apăru, încoronată cu aur și ascunsă sub vălul unor șiraguri de perle.

— Yemaya25, spuse bătrânul cu pălărie.

— Nu știi că nu e bine să călăuzești un copil în acest timp fără nicio pregătire? Apa și hrana sunt otravă pentru cei neînvățați cu ele. Joci un joc periculos, Legba.

— Eu sunt periculos, răspunse bătrânul, cu voce mieroasă.

— Și eu nu sunt?

Pentru o clipă, aerul din jurul celor două entități trosni și hurui. Pe urmă bătrânul râse.

— Ai greșit copacul la care latri, Yemaya. Jocul ăsta îi aparține micului șarlatan, care complotează întotdeauna, dar nu plănuiește niciodată.

Creatura rânji prostește.

— Te joci cu forțe pe care nu le-nțelegi, îi spuse femeia, furioasă și amuzată. Să n-o mai faci altădată.

— N-o s-o mai fac, promise creatura. Nu fără să fie nevoie. Poți s-o vindeci?

— Pot, spuse vocea catifelată. Și o s-o fac.

Ușa se închise, întunericul se așternu și Sophie adormi.

○ ○ ○

După un răstimp în care pluti fără vise, Sophie se trezi și dădu cu ochii de o cameră necunoscută, de strălucirea stacojie a unui foc și de o femeie aplecată asupra unui vas pântecos, ca o vrăjitoare din basme. Se simțea de parcă ar fi făcut trei mii de abdomene și ar fi alergat optzeci de kilometri printr-un deșert, dar nu mai era bolnavă.

Femeia se întoarse. Fără ochelari, Sophie nu-i vedea fața, dar era îmbrăcată în albastru, cu galben în jurul capului, ca Yemaya, și avea ținuta unei regine.

— Era și timpu’ să te trezești, zise ea. N-am nicio rădăcină pentru boala somnului.

Vocea era plăcută, dar omenească, și Sophie o recunoscu.

— Ești mama Canadei, Africa.

— Așa e, și mă bucur c-o știi. De ieri, de când te-a făcut doctorul Charles să sângerezi, ai vorbit fără minte.

Africa trase într-o parte o perdea de tifon, își strecură brațul sub umerii lui Sophie și-i duse la buze o ceașcă aburindă.

Mixtura era amară, sfărâmăturile de frunze o îngroșau și semăna cu un soi de mușchi. În timp ce înghițea cu greutate, o auzi pe Africa spunând:

— Nu știu ce să cred despre tine, și ăsta-i chiar adevărul. Stăpânul Răscrucilor merge pe drumul lui. Uneori e luminos și alteori e neguros, dar nu e niciodată ceea ce-nțeleg eu când zic ușor.

Sophie se încruntă.

— Vorbești despre bătrân sau despre Creatură?

— Ce creatură e asta, dulceață?

— Cea care m-a adus aici. Trebuie s-o găsesc, ca să mă pot întoarce acasă.

Africa îi netezi cu blândețe părul.

— Asta-i casa ta acum, dulceață, dacă nu se răzgândește cumva domnul Robert. Odihnește-te.

○ ○ ○

Când se trezi Sophie din nou, doctorul Charles îi lua pulsul.

— Puternic și uniform, spuse. Doamna Fairchild o să se bucure. Încă vreo două zile de odihnă și-o să fii ca nouă.

Doctorul Charles o bătu pe mână și se îndepărtă. Sophie își găsi ochelarii sub pernă și și-i puse. Camera căpătă brusc contururi. Își roti privirile și văzu patru paturi de fier, cu perdele de tifon, și un dulap plin cu borcane și sticle lângă masa la care era așezat doctorul Charles, înfășurând o fâșie lungă de pânză de in în jurul brațului unei sclave. O altă sclavă, o femeie bătrână cu un șorț mare, alb, stătea lângă el, în picioare, ținând un borcan.

Doctorul tăie fașa, îi înnodă capetele și le îndesă cu grijă sub ea.

— Gata, Rodos. Nu vreau să te-ntorci la câmp decât peste câteva zile. O să-i spun domnului Akins să-ți dea ceva mai ușor de făcut.

Femeia pe nume Rodos îi mulțumi și plecă. Bătrâna, căreia i se zicea mătușa Cissie, aduse înăuntru un bărbat costeliv, cu o tuse seacă, urmat de un negru voinic, care se plângea că simte o gheară în măruntaie, de o bătrână încovoiată de reumatism și de alți trei sau patru oameni. Sophie îl urmări pe doctorul Charles examinându-i, uitându-se cu atenție în gurile și în ochii lor, întrebându-i de sănătatea unui frate, a unei mătuși, a tatălui, a soției, ascultând răspunsurile date cu voci încete, respectuoase. Când plecă ultimul pacient, îi îngădui și mătușii Cissie să plece, apoi scoase un registru negru, lunguieț și începu să scrie în el.

Tocul scârțâia încetișor, muștele bâzâiau leneșe pe tavan și Sophie era gata s-alunece din nou în brațele somnului când auzi un tropăit pe verandă și se dezmetici cu o tresărire. Ușa se deschise zburând către perete și un bărbat intră cu pași apăsați. Era murdar și purta haine grosolane, iar Sophie îl crezu un alt muncitor de la câmp până când văzu că-și păstrase pălăria cu boruri late peste buclele unsuroase și că-l privea pe doctorul Charles drept în ochi.

— Echipa din sectorul Devon are nevoie de-un șef nou, zise el.

Doctorul Charles continuă să scrie.

— Dă-i-o lui Moș Guam.

— Lui Guam? Lui suge-pipă ăla?

Glasul nou-venitului suna ca frâna unei mașini.

— Ăla n-a muncit cinstit nici măcar o zi, de când l-a-nțărcat mă-sa.

— Doamna Fairchild l-a ales pe el și eu sunt de acord cu ea, zise doctorul Charles și lăsă tocul jos. Apropo, Akins, am primit o scrisoare de la Chicago. Noile evaporatoare sunt în drum spre New Orleans și, cu voia lui Dumnezeu, vor fi acolo peste câteva săptămâni. Ai citit articolele pe care ți le-am dat?

Akins își împinse pălăria spre ceafă.

— Da, domnule. Evaporatorul ăla e o mașinărie excelentă, dar mă gândesc că-i un pic cam complicată să umble negrii cu ea.

— Dat fiindcă-i un aparat inventat de un negru, nu mă-ndoiesc că alți negri pot învăța să-l folosească, dacă sunt instruiți cum se cuvine, zise doctorul Charles, apoi se ridică și-și puse o redingotă neagră. Hai în Casa Mare să discutăm. Ei, salut, Canada. Ai venit în vizită la Sophie?

Fata o văzu pe Canada, părând foarte mică, foarte neagră și foarte sfioasă, în pragul ușii, pe braț cu un coș mare, acoperit.

— Da, domnule, răspunse cu o voce atât de slabă, încât Sophie abia reuși să i-o audă. I-am adus niște supă.

Doctorul Charles ieși, bătând-o în treacăt pe creștet. Akins nu-i dădu nicio atenție. Imediat ce plecară, Canada se răsuci în loc și scoase limba în urma lor.

— Cine e omul ăla oribil? întrebă Sophie.

— E bătrânul dom’ Akins, supraveghetoru’. Mama lui l-a bătut cu un băț urât, atât de tare că i-a pătruns drept în suflet.

Sophie râse.

— Ești amuzantă, Canada.

— Albii îmi spun Canada, explică fetița și scoase un bidon din coș. Tu poți să-mi spui Canny.

Sophie se trase în sus și se rezemă de perna subțire. Erau atât de multe lucruri pe care nu le știa despre traiul în trecut. Dacă avea să rămână blocată o vreme acolo, ar face bine să le-nvețe — preferabil înainte de a da din nou ochii cu Mammy.

— Canny, vrei să-mi vorbești despre Oak River?

— Sigur. Ce vrei să știi?

— Totul, așa cred. N-am mai trăit niciodată pe o plantație.

Canny chicoti.

— Asta-i sigur. Flandy era să crape de râs când i-am povestit c-ai întrebat de-o cameră de baie!

Sophie roși.

— Știu că am de-nvățat o grămadă.

— Ce vrei să afli?

— Păi, pentru început, cum se face săpunul, cu ce se ocupă un șef de echipă și de ce e o perdea deasupra patului.

Canny dădu din cap.

— Păi, un șef de echipă, ăsta supraveghează muncitorii de la câmp, ca să nu trândăvească. Plasa de țânțari te apără de ei, ca să nu te mănânce de vie peste noapte. Despre săpun nu știu nimic, doar că pute până la Cer, da’ știu foarte multe despre porumbei. Io am grijă de toți cei din hulubărie.

— Atunci povestește-mi despre porumbei. Dar trebuie să-nvăț și despre gătit, spălat și călcat și…

— Nimeni nu știe toate astea, o întrerupse Canny. Și chiar dacă știu, îs prea ocupați ca să piardă vremea vorbind așa ceva.

Căzu o clipă pe gânduri.

— Îți spun io cum facem. Mâine-i sâmbătă. Toată lumea are-o grămadă de treburi, da’ o să-ntreb în dreapta și-n stânga, să văd cine poa’ să treacă pe-aici pentr-un timp. Îi convine?

— De minune, răspunse Sophie. Mulțumesc.

Canny deșurubă capacul bidonului și turnă într-o cană de tablă un șuvoi auriu, aromat.

— Mămica zice că, dacă-ți priește, o să-ncerce să-ți facă rost de pui fiert și de pâine albă. Și tre’ să bei de toate — apă, lapte, ceai de sasafras.

— Mama ta știe, cu siguranță, o mulțime de lucruri despre bolnavi.

— Mămica știe totul despre toate. Mămica-i o femeie cu două capete.

— Ce?

— O femeie cu două capete. Uneori, când aduce pe lume copii și când îngrijește oamenii și când face câte un gris-gris26, nu e doar ea, ci și cealaltă femeie.

— Cealaltă?

Sophie își aduse aminte de chipul catifelat din visul ei.

— Adică Yemaya?

— Șșș, numele-i un secret deosebit. Poate-o să-ți vorbească mămica despre asta, încetu’ cu încetu’. Poate-o să-mi vorbească și mie, adăugă strâmbându-se. Acum bea-ți supa și-o să-ți spun o poveste. Ai auzit vreodată cum au ajuns șerpii s-aibă otravă în gură și de ce n-o are nimic altceva?

— Nu, răspunse Sophie.

— În New Orleans nu vă spun povești?

— Ne spun o mulțime. Dar nu pe asta.

Canny se așeză turcește la picioarele patului.

— Când a făcut șarpele, Dumnezeu l-a pus în tufișuri, ca să-i fie podoabă pământului. Da’ asta nu i-a convenit șarpelui, așa că, într-o bună zi, a făcut rost de-o scară și-a urcat să-l vadă pe Dumnezeu.

Sophie termină supa aromată de pui, își scoase ochelarii și ascultă somnoroasă cum i se plânsese șarpele lui Dumnezeu că era călcat în picioare și cum îi dăduse Dumnezeu otravă ca să se apere. Canny îi descrise cum urcaseră celelalte animale pe scara către cer, ca să se plângă la rândul lor, după ce șarpele se lăsase ispitit să profite cam prea mult de darul primit. În momentul când Dumnezeu le dădu răspuns, pe ea o fură somnul.

Traducerea: Ana-Veronica Mircea

19 Stejar. (N.t.)

20 Pâine foarte moale, din mălai sau orez, care trebuie mâncată cu lingura. (N.t.)

21 Intermediar între oameni și spirite în mitologia voodoo. (N.t.)

22 Spirit rău din folclorul jamaican. (N.t.)

23 Br’er Rabbit, personaj folcloric din sudul SUA, preluat din folclorul african, aici tradus în franceza vorbită de creoli. (N.t.)

24 Personaj din folclorul voodoo. (N.t.)

25 Zeitate prezentă în mai multe religii afro-americane.

26 Talisman voodoo apărător de rele și aducător de noroc, originar din Africa. (N.t.)