MODUL DE TRAI MIGRATOR AL DANSATORILOR

KATHERINE SPARROW

Chemarea inexorabilă de a o lua spre sud crește. Soarele îmi murmură toată ziulica-n ureche c-a venit vremea să plec, să plec, să plec. Văzduhul nopții e și mai stăruitor — fiecare constelație de pe cerul statului Montana formează săgeți care-mi indică sudul. Pofta de mâncare-mi crește și mi s-a format un strat de grăsime pe pântece. Simțurile îmi devin și mai complexe — mirosul poartă straturi peste straturi de sens, zăresc țânțari și mușițe peste tot unde-ntorc privirea, iar sunetele normale ale civilizației umane îmi rănesc urechile cu tot haosul lor.

Iar acum și ochii au început să mi se transforme. Corneea și pupila s-au mărit atât de mult, că de-acum albul abia dacă se mai vede. E o mare milostenie că modificările genetice îi lasă normali vara și iarna, dar, atunci când mi se transformă, e neliniștitor pentru toată lumea. Vederea îmi devine de trei ori mai pătrunzătoare. Este cel din urmă semn c-a venit vremea.

— Ochii tăi arată ciudat, îmi spune Marion.

Și, zicând acestea, nevastă-mea își scapă furculița pe farfurie și izbucnește-n lacrimi.

Ăsta e un alt semn, la fel de real și de inevitabil ca toate celelalte.

— Josiah, nu te duce de data asta! Rămâi aici! Rămâi în siguranță! O s-o scoatem noi la capăt, cumva.

Plânge din ce în ce mai tare. Marion e tare frumoasă atunci când plânge și-mi frânge de fiecare dată inima.

— De ce nu te lasă niciodată-n pace?

Am tot evitat chestia asta în luna care a trecut de parcă timpul ar fi stat în loc dacă n-o aminteam — de parcă vara nu s-ar fi îndreptat spre toamnă. Nu știu ce să-i spun. Niciodată nu știu ce să spun.

— O să plec mâine-dimineață.

Mă întind să-i cuprind mâna, dar se trage înapoi. Nu vrea să mă atingă, să devină și mai vulnerabilă decât am făcut-o deja să fie. Mai târziu, în ea o să ardă o forță în timp ce-o să mă ducă în camera noastră și-o să mă dezbrace, să-mi atingă fiecare părticică a trupului de parcă mai târziu o să aibă de dat un extemporal și trebuie să-l memoreze. Și până și acesta e un alt semn.

○ ○ ○

Marion conduce vechiul nostru grâusel până la o porțiune singuratică de drum din Parcul Glaciar Național. Nu-mi spune la revedere, dar mă ține strâns în brațe și-apoi îmi dă drumul. În ciuda vorbelor sale, și ea, și eu știm ce-o să fac, dacă voi fi nevoit. Pe drum mai așteaptă alți trei bărbați.

— Ai avut o vară bună? mă-ntreabă Scotty.

— Mda, îi răspund. A fost suficient de cald pentru gustul tău?

— Mda.

Mai e și Keith, care are douăzeci și opt de ani, cel mai tânăr și cel cu pielea cea mai întunecată dintre noi toți — e metis; Scotty, un gay de treizeci și șapte de ani și-o fiară de biciclist, și Hector, de patruzeci și patru de ani, mexican, dar din Statele Unite. Nu vorbește nici măcar o boabă de spaniolă, spre deosebire de soția și de copiii lui. Suntem un stol migrator straniu, nu prea avem multe-n comun și nu semănăm deloc cu uriașele stoluri de păsări sălbatice care obișnuiau să călătorească peste SUA și care erau înveșmântate în penaje de-o plictisitoare monotonie. Dar, odată ce ne-ai văzut dansând, știi că suntem făcuți să fim împreună.

— Ce-ai mai făcut, Josiah? întreabă Hector.

Simt cum mă măsoară cu privirea, punându-și tot soiul de întrebări despre mine, acum că-s cel mai în vârstă, cu Siv mort.

— Pregătit să dau la pedale.

Isuse, am doar cincizeci și șase de ani!

— L-a văzut careva pe tipu’ cel nou? ne întreabă Keith.

Liniște. Au fost șapte ani buni, fără nicio victimă. Paisprezece migrații fără niciun accident important: o durată atât de mare, încât cred că noi toți am uitat ce se poate întâmpla. Nimeni n-a băgat de seamă că Siv îmbătrânea. N-a manifestat nicio slăbiciune, nu până în ultima clipă. Iar acum avem un tip nou care trebuie să vină din clipă-n clipă.

Sponsorul nostru sosește într-o mașină lungă, neagră, cu patru uși și care scuipă suficiente gaze de eșapament, cât să facă să-mi dea lacrimile. Pășește afară purtând ochelari de soare, iar pielea îi e întinsă atât de rău pe față, că arată de parcă ar fi taman pe punctul de-a plesni. Toți nemuritorii arată așa. Chiar dacă au suficienți bani să cumpere viață, au aerul ăla al lor de parc-ar fi trecut multă, multă vreme de când au trăit cu adevărat. Îi zâmbim, fiecare dintre noi gândindu-se, presupun, la ultima oară când l-a văzut.

Țipa și ne făcea pe toți criminali în timp ce noi stăteam în picioare de jur împrejurul cadavrului zdrobit al lui Siv. Ne amenințase chiar cu închisoare pe viață, deși știam prea bine cu toții că nu poate face nimica-nimicuța în legătura cu toată tărășenia.

Acum își etalează albul dinților, de par pictați, și se uită la noi ca la niște cai de curse: carne de pe urma căreia poți scoate-un profit bunicel. Se încruntă când mă privește. Alte uși ale mașinii sale se deschid și bărbați care arată întocmai ca el, numai că au niște haine mai sărăcăcioase, ies. N-ai cum să-i faci să stea de vorbă cu tine, credeți-mă c-am încercat.

Noul biciclist iese și el din mașină și clipește de parcă abia s-ar fi deșteptat din somn. Îți ia ceva timp să-ți obișnuiești privirea cu el. E mult prea slăbănog — cineva ar fi trebuit să-i spună să se mai îngrașe un pic —, dar, altfel, arată ca și cum ar fi suficient de dur. Are un păr des și negru, piele măslinie și o umbră de barbă, deși-i abia miezul zilei. Ne cercetează pe toți din cap până-n picioare. Îi zâmbește lui Keith, care trebuie să fie liderul, parcă-l aud gândind, pentru că e cel mai tânăr și cel mai puternic. Keith îi zâmbește la rându-i, enigmatic.

— Băieți, el este Theo Anders și-o să mă umple de mândrie!

Sponsorul încearcă să se poarte ca unul din băieții buni, de gașcă, dar între noi se află un miliard de dolari și niscai probleme de proprietate.

O remorcă se oprește lângă noi, cu bicicletele noastre, și Scotty dă fuga. Dintre noi, el e fanaticul după tehnologie. Sponsorul sporovăiește cu el despre noile componente de pe bicla lui.

— Fugi de-aci că nu se poate! Ca lumea! spune Scotty.

Tipul cel nou stă, nervos, lângă noi. Pentru el e cea mai importantă zi din viață. Prima zi a migrației. Pentru noi, toți ceilalți, nu-i chiar atât de specială.

— Hei, Theo, eu sunt Josiah, îi spun. Bine ai venit la migrație!

Îl prezint apoi lui Keith și lui Hector.

— Prima migrație a unui bărbat e și cea mai periculoasă, îi explic. Ca și în cazul păsărilor adevărate. N-o să cunoști ruta, dansurile sau cum să-ți stabilești ritmul de pedalare. Se vor petrece tot soiul de transformări înăuntrul tău tot timpul câtă vreme vei pedala încontinuu. Numai să nu faci nicio prostie!

— Am avut operația în urmă cu trei luni. M-am adaptat la schimbări. Sponsorul mi-a spus tot ce trebuie să știu, îmi răspunde.

— Asta-i exact ceea ce trebuie să-ți fi spus, zic și-l arăt pe proprietar cu degetul mare, dar nu-i adevărat. Ia un timp să te acomodezi cu toate transformările. Ei nu știu niciodată când o să aibă nevoie de-un biciclist nou, așa că nu-i niciodată suficient timp pentru transformare.

— Dar a spus că…

Hector pășește spre puișorul căruia abia i-au mijit penele și zice suficient de încet, să-l putem auzi doar noi:

— Lui nu-i pasă decât să te trimită-n migrație cât mai curând posibil. Nu-i pasă cu adevărat de tine.

Hector clatină din cap și ne aruncă lui Keith și mie o privire care spune: „Vă vine să credeți că puștiu-ăsta-i pe bune?” Și hai să nu ținem seamă că și el era la fel de ignorant când a venit.

Chipul lui Theo devine de-un trandafiriu murdar.

— Îl vorbești de rău pe sponsorul nostru? Asta-i împotriva contractului, a clauzei 12B.

Vocea îi e mult prea tare.

— Liniștește-te! îi zic. Aici suntem între prieteni.

Dar cuvintele lui mă neliniștesc. Proprietarul nostru a tot încercat de ani buni să-și vâre un om în interiorul grupului. Cineva care să-i spună adevărul despre ceea ce se întâmplă în timpul migrației noastre. Poate că-n cele din urmă și-a găsit individu’.

Theo mă măsoară din nou din ochi și văd limpede că mă crede lipsit de orice valoare. America n-a avut niciodată ce face cu bătrânii. I-aș putea spune că o să-i fiu mai folositor decât poate avea habar, dar tac. Lasă-l să-și învețe singur lecțiile!

Ne înhățăm biclele și coșurile mari, grase, pline ochi cu batoane cu proteine, hidrogel și pachețele cu rații ce se pot consuma imediat după deschidere. În prima zi a călătoriei nu pedalăm prea tare: ne acomodăm doar cu bicicletele, verificăm îmbunătățirile și reînvățăm să dăm la pedale. E o ușurare să pornești la drum și să mergi din nou pe bicicletă. Astă-seară va fi pentru prima oară într-o săptămână când oricare dintre noi va putea să doarmă. Când vine schimbarea, nu-i niciun remediu pentru ea, decât să începi să te miști din loc. Asta-i exact ce-au făcut întotdeauna păsările, iar noi nu suntem diferiți. Biclele sunt personalizate pentru fiecare dintre noi și la fiecare migrație primim una nouă.

Hector preia comanda și mergem în spatele lui, de ambele părți, pe șoseaua cu două benzi, pentru a reduce rezistența aerului și a ne conserva energia. Arătăm ca un stol de gâște sălbatice care zboară în formație de V. Oamenii spun că parte din augmentarea noastră constă în a ne face să le copiem pe gâște, dar ăsta-i doar un rahat. Pedalăm așa pentru același motiv ca ele: e cel mai bun mod de a tăia vântul. Și, cu peste trei mii de kilometri și douăzeci și două de spectacole de ținut în luna care vine, o să avem nevoie de așa ceva. Indiferent cât de meseriașe ne sunt biclele, când e să s-o spui pe șleau, ele sunt alimentate sută la sută numai de energia picioarelor noastre și de nimic altceva. Așa c-o să facem tot ce ne stă-n puteri să ne ușurăm viața. Suntem leneși din punctul ăsta de vedere.

Drumul-către-Soare e neted și mărginit de copaci care se schimbă-n culori drăguțe pe fundalul oferit de munții de-un albastru-nchis care arată ca un ocean în formă de stânci.

Keith o ia la goană înainte, apoi calcă frânele pentru regenerare. O ia din nou la goană, frânează, apoi trage c-un pocnet de dispozitivul lui de planare și bicla sa plutește la vreo opt centimetri de pământ cale de vreun metru jumate. Binecuvântați fie mecanicii care s-au prins cum să facă șmecheria asta cu vreo douăzeci și una de migrații în urmă. Ne face călătoria aproape realizabilă prin statele mai puțin importante. N-o să fim nevoiți să plutim prin Montana, unde drumurile sunt încă bune — cowboy-ii nu vor renunța niciodată la visul de a conduce, chiar dacă nimeni nu-și mai permite să plătească benzina.

Scotty își scoate roțile de sprijin din spate și sare-n sus și-n jos pe bicicleta lui. El are tot soiul de drăcii cu de două ori mai multe amortizoare de șocuri și mecanisme decât noi, ceilalți. Și cară greutatea în plus și se luptă cu rezistența sporită a aerului pe care i-o creează atunci când pedalează. Îi place provocarea pe care i-o prezintă.

Dau la pedale cu coatele pe striurile ghidoanelor, odihnindu-mi antebrațele pe metalul încălzit. Curburii spatelui meu îi place să fie aici, cu gâtul întins spre orizont. Casca de protecție îmi pare ceva care mi-a lipsit, o parte a capului meu care s-a reîntors la mine. Totul mi se pare ușor de făcut, ca și cum aș putea sta aici toată ziulica pedalând, ceea ce-i bine, căci exact asta o să și fac. Îmi îndrept spatele și-mi încălzesc mâinile băgându-le la subsuori, aducându-mi aminte toate modurile de pedalare și toate grupele de mușchi pe care le folosesc.

Ceva mare se mișcă, ușor și iute, la marginea câmpului meu vizual și-mi întorc capul, surescitat. Numai că trebuie să fi fost vreun gândac, căci de-acum nu mai e nimic acolo. N-au mai rămas multe păsări în sălbăticie, dar, uneori, în mijlocul tărâmurilor nimănui, un mic miracol poate să zboare prin văzduh. Îmi place să mi le imaginez trăind acolo și supraviețuind, în ciuda a toate.

Ajungem la primul nostru loc de tabără — un vechi camping pentru rulote, cu un indicator care încă ne mai urează bun venit. Hector se-ntoarce pentru a se sfătui cu mine, apoi ne duce mai departe vreo cinșpe kilometri, să ne mai întindem oleacă picioarele.

— N-ar fi trebuit să ne oprim aici? întreabă Theo.

Îmi întorc capul și văd că pare scos din sărite.

Niciunul dintre ceilalți nu-i dă vreun răspuns, așa că-i zic:

— E mai bine să nu fii predictibil. Nu poți ști niciodată când poate-ncerca sponsorul să dea buzna cu niște camere de filmat și să ți se vâre-n suflet, stricându-ți treburile.

— Da’ ce-aveți cu el? Ăsta-i dreptul lui. Face parte din contract, îmi răspunde Theo. Și care-i ruta noastră, în fond? Sponsorul spune că mai putem adăuga vreo câteva dansuri dacă mergem mai repede.

Tipul nu se poate abține să nu vorbească tâmpenii. E ca un pui de vultur care-i pe jumate acoperit cu pene adevărate, pe jumate-i încă numai puf. Chiar și așa, ceilalți se uită chiorâș la el.

— Missoula către Stevensville, apoi Darby și Wisdom, îi explic. De-ndată ce-ai mers o dată pe drumu’ ăsta, o să se impregneze-n tine. Ușor ca mersul pe bicicletă.

— Ce se-ntâmplă dacă ni se strică biclele și noi nu ne aflăm la locul potrivit?

— Nu se-ntâmplă niciodată.

— Niciodată? se miră.

— Toate componentele sunt pe dinăuntru. Roțile-s dintr-o împletitură de tungsten cu cauciuc. Cadrele, din fibră de carbon au fost testate pentru a se verifica rezistența lor la solicitare. Noi o să crăpăm cu mult înaintea acestor biciclete.

Asta-l face să șovăie o clipă, apoi mă-ntreabă:

— Îți place să fii migrator? Ai obosit vreodată și te-ai gândit să te pensionezi?

Cuvintele lui au ceva șiret și răutăcios.

Nu-i dau niciun răspuns. Nu există niciun mod de a exprima combinația de dragoste, mânie, spaimă, ură, bucurie și mâhnire pe care o simt în legătură cu migrația. Cei mai mulți oameni nu sunt nevoiți să cunoască acest sentiment.

— Pe vremuri, când am început, îi spun, iar apoi rânjesc amintindu-mi cuvintele bunicului meu, pe biclele noastre erau fixate aparate de urmărire. Îi erau foarte folositoare proprietarului nostru pentru a ne planifica spectacolele și pentru a pregăti mulțimile care veneau să ne vadă. Doar că, nu știu cum se făcea, tot picau sau se stricau într-un fel sau altul. Asta se-ntâmplă când încearcă să ne spioneze în migrația noastră: chestiile se cam strică.

Îi arunc o privire plină de-nțeles.

El se oprește o clipă, dar apoi mă ia din nou la prelucrat:

— V-a făcut pe toți bogați. Iar tu vorbești de parcă n-ar fi fost alegerea voastră, de parcă sponsorul v-ar fi obligat să migrați.

Cei tineri trăiesc întotdeauna cu iluzia că sunt liberi.

— Deține și-așa destul din noi. Două migrații în fiecare an. Când o pasăre migrează, stolul său urmează același traseu an de an, dar locurile unde se opresc să se odihnească — astea sunt oleacă diferite în fiecare an.

— Studiezi păsările? mă-ntreabă Theo.

— Am citit vreo câteva cărți, am crezut că trebuie, de vreme ce sunt, în parte, o pasăre.

Mă aprobă, dând din cap.

— Ce altceva mai știi despre ele?

— Își țin pliscul când zboară.

Soarele nu mai e decât o așchie rece la orizont când ne oprim. Ne montăm tabăra — cinci corturi portocalii fixate cu țăruși în colțul unui ogor înțelenit. Scotty se ia de puiul cel golaș în legătură cu uniformele.

— Cu cât mai multe falduri la costumele noastre, cu-atât mai bine, dar trebuie să fii atent să nu te-mpiedici. Ce crezi, Theo?

Puișoru’ habar n-are ce să creadă, dar lui Scotty nu-i pasă. El n-are nevoie decât de-o cutie de rezonanță. Noi toți avem micile noastre șmecherii cu ajutorul cărora trecem cu bine prin migrații — a lui Scotty este pasiunea pentru uniforme și gadgeturi. A lui Hector sunt tatuajele lui, câte unul pentru fiecare migrație. Poate că a mea e să mă gândesc la păsări. Theo stă treaz până târziu, în noapte, vorbind cu Scotty, strecurând câteva „aha”-uri și „presupun că da”- uri în monologul acestuia.

Trag fermoarul cortului meu și apoi deschid trapa spre cer. Deasupra Montanei e un cer măreț, toată lumea știe, dar de felul în care mă face să mă simt singur știu numai și numai eu. Mi-e dor de Marion și de cele două fete ale noastre, care-au crescut mari de-acum. Peste o zi sau două n-o să mă mai gândesc cine știe ce la ele — totul se va concentra până nu va mai rămâne decât vederea îndreptată numai spre înainte a migrației. Sunt un om care trăiește vieți duale ce se suprapun doar în mică măsură. Dar, pentru moment, îmi face plăcere să mă gândesc la familia mea. Aș face absolut orice pentru soția și fetele mele, cum ar fi să mă transform parțial în pasăre și să migrez de la o margine la alta a continentului.

○ ○ ○

Cinci sute cincizeci de kilometri mai încolo, plus-minus vreo douăzeci de kilometri, de stat în fundul meu amărât care mi-a amorțit de tot, ajungem în Yellowstone.

Pe un banner uriaș, care se-ntinde deasupra intrării nordice a parcului, se poate citi: „Veniți să vedeți Dansul Cocorului-Dunelor!” Ne destindem, lăsându-ne pe spate în bicicletele noastre, în timp ce mergem lesne prin parc. Keith fredona, iar și iar, un vechi cântec de tabără numai pentru el.

— „Îmi plac bananele, nucile de cocos și strugurii — de-aia mi se spune Tarzan Omul-Maimuță! Îmi plac…”

Nimeni nu m-ar fi condamnat câtuși de puțin dacă l-aș fi strâns de gât. Din păcate însă, îmi place de Keith.

Theo are din nou tot soiu’ de texte în el, jucând cât poate el de bine rolul nătărăului mititel și de treabă. Merge în spatele lui Hector, care-l tratează ca pe-un țânțar aflat mereu dincolo de-o întindere de braț, așa că nu poate fi făcut chisăliță.

— Ce-am putea pune la cale pentru a ne face dansul mai captivant și pentru a atrage mai mulți oameni? Nu-i grozav cum o să ne aștepte sponsorul nostru cu mai multe provizii? Chiar că are mare grijă de noi!

Pedalez în ritm constant și-mi las mușchii să facă toată treaba. Tendonul lui Ahile de la stângul mă doare, dar, în rest, trupul meu pare puternic. Yellowstone are niște drumuri de tot rahatu’, care se răsucesc și se-ntorc încolo și-ncoace de unde-au venit, ca și cum tipii au fost beți criță când au turnat asfaltul. Sar și plutesc ușor de vreo câteva ori. Până-n ziua când o să crăp, o să iubesc mereu plutitul.

În aer stăruie duhoarea sulfului și a unor minerale scârboase. Yellowstone e tărâmul bășinilor naturii, dar, cu toate acestea, e cel mai popular parc american. Ce mai poți spune la una ca asta? Mașini trag pe-o parte și se-nșiră de-a lungul drumurilor, iar oamenii ne fac cu mâna și claxonează după noi în timp ce trecem pe lângă ei.

Hector iuțește ritmul și ne-ntoarcem pe-o porțiune lungă de drum care-i mai puțin aglomerată. Deși nu-i prima oprire obligatorie din parc pentru turiști, trecem mai întâi pe la gheizerul Old Faithful. Asta adaugă vreo optzeci de kilometri de pedalat, dar așa ne poruncește contractul. Pedalăm pe lângă râul Madison, și-apoi în jos, spre Upper Geyser Basin. Drumul face meandre, mergând înapoi și de jur împrejurul locului unde ne vom începe spectacolul, așa că n-o să fim văzuți înainte de momentul potrivit. Ne dăm jos de pe biciclete dincolo de punctul de unde-am putea vedea gheizerele Anemone, Beehive și Plume.

Sponsorul nostru se află deja acolo cu costumele și vopselele pentru corp pe care Scotty i le-a cerut prin stația radio după ce ne-a plictisit pe toți de moarte tot vorbindu-ne despre ce-ar trebui să purtăm. Nu-s chiar atât de diferite de cele îmbrăcate ultima dată când am fost aici. Pânza e cusută de-a lungul brațelor și atașată de umeri pe un cadru lung scheletic, pentru a aproxima întinderea aripilor cocorului-dunelor. Restul e făcut numai din material cenușiu, neted și lucios, care se strânge atât de tare pe trup, că arată fiecare linie și mușchi de pe trupurile noastre, cu excepția apărătorilor pentru vintre purtate de dragul decenței. În fond, acesta-i un eveniment pentru întreaga familie.

— Și-acum, lucrul pe care l-ați așteptat cu toții…, se aude, apoi un răpăit mititel ca de tobe cuprinde tot parcul. Deși se credea cândva c-a dispărut cu desăvârșire, cocorul-dunelor a fost readus la viață doar pentru o singură zi! Cea mai veche pasăre cunoscută omului! Ruda cea mai apropiată a dinozaurilor! Mișcările misterioase ale cocorului-dunelor e posibil să fi reprezentat modul în care dansau dinozaurii! Vă rugăm să întâmpinați cum se cuvine Păsările Migratoare din Apus!

Aplauzele a cinci mii de oameni îți cam dau fiori pe șira spinării. Theo face un pas înapoi. Ne-am pictat pielea în cenușiu, cu excepția ochilor, care sunt înnegriți, și a frunților de-un roșu de-a dreptul șocant, exact ca ale păsărilor adevărate. Scotty ne conduce, deschizând calea, iar noi îl urmăm, mișcându-ne cu atenție picioarele pe pământ și-ntinzându-ne gâturile în sus, apoi mișcându-le dintr-o parte-ntr-alta. Trei dintre noi se mișcă la unison vreo câțiva pași, apoi rup rândurile, de parcă orice uniformitate ar fi fost absolut întâmplătoare. Picioarele-mi sunt inflamate și gâtul înțepenit, dar nu face nimic, un cocor nu are habar de astfel de lucruri. O mie de aparate de fotografiat păcăne și ne urmăresc fiecare mișcare. Cât de mulți oameni au putut înghesui în tribune, cu toții se apleacă în față și se holbează la noi. Un ecran aflat la vreo șase metri deasupra noastră ne proiectează dansul pentru ceilalți. Un copil se pune pe bocit.

Mergem încetișor spre ei, până când suntem centrați fix în fața tribunelor. Theo pășește-n urma noastră, imitându-ne, dar nu e încă la curent cu tot ceea ce facem, nu are încă încredere în instinctele dinăuntrul său. O putere crește și tot crește în gâtlejul meu și-mi înalț capul pentru a slobozi un lung și urât „Augarooo-a-a-a, au!” Celelalte păsări… ceilalți bărbați se-ndepărtează legănându-se de mine. Keith își ridică brațele și astfel aripile lungi se desfac larg urma lui. Țopăie o dată, de două ori în aer. Eu dau iar strigăt.

Scotty imită ca un ecou țipătul meu, iar Hector sare-n sus și-și mișcă gâtul dintr-o parte-ntr-alta. Aterizează. O răsuflătoare de abur șuieră în sus din pământ, iar noi ne ghemuim jos și ne-ntindem aripile, mai puțin Theo, care-i suflat mai departe. Se ghemuiește cât de repede poate.

Nu te mai gândi, fii! Lasă-l să vină la tine, i-aș spune, dar pasărea dinlăuntrul meu preia controlul asupră-mi. ADN-ul altoit și memoria păsărească îmi pulsează prin mușchi și membre. Gâtul mi se mișcă dintr-o parte-ntr-alta, gustând aerul, simțind vântul pe obraz și aerul cald care suflă spre noi dinspre gheizerul ca un stup. Gheizerul Anemone începe să gâlgâie și să se umple cu apă, crescându-și presiunea în același timp în care presiunea crește și-n mine. Totul e sincopat și aripile mele se mișcă odată cu rotația planetei și a soarelui.

Două păsări încep să țopăie în sus și-n jos, bătând din aripi. Sărind una spre cealaltă, apoi repede-napoi, punându-și la încercare forța și virilitatea. Mă ghemuiesc la pământ și plutesc apoi în față, cu aripile întinse. Doi sar peste aripile mele. Un altul strigă „Augarooo-a-a-a, garoo-a-a-a, au!” — o provocare și-o promisiune. Țipătul trece prin mine și mă-nalț mândru. Mă ghemuiesc și-apoi sar în văzduh, cu aripile-ntinse-n sus, deasupra mea, în timp ce mă răsucesc spre ceruri și cad înapoi pe pământ într-o spirală. Bătând agresiv din aripi, mă-ntorc cu fața spre Theo — mă uit fix în ochii lui și mă reped spre el de două ori, cu trupu-mi parcă scos din țâțâni la mijloc. Încă nesigur, el îmi imită mișcările. Mă dau înapoi, simțind toată dogoarea mișcărilor lui, chiar dacă puiuțul n-o poate simți încă.

— Garooo-a-a-a! strigă spre mine, apropiindu-se și mai mult de pasărea din lăuntrul său.

Pășesc într-o parte și m-aplec spre el. Keith se alătură cercului nostru și-și întinde aripile, cu chipul său cenușiu și roșu devenit la fel de lipsit de orice expresie ca și-al unei păsări. La unison, alergăm spre gheizerul Plume și, unul câte unul, sărim peste el. Groapa din pământ bolborosește cu apă clocotită sub noi. O înfruntare, o provocare adresată mamei, iar ea ne lasă să trecem, nemistuiți de dogoare. Ne întoarcem și dansăm, imitându-ne unii altora mișcările, cu fețele spre mulțimea de americani zdrențuroși care mestecă crenvurști din soia și batoane de iarbă-de-mare prăjite.

Keith sare și se dă tumba-n aer. Theo face la fel, iar eu mă aplec spre ei, provocându-i, retrăgându-mă, mișcându-mă. Cu un bolborosit și-un sunet de sorbire, gheizerul Plume împroașcă apă-n sus și noi alergăm de jur împrejurul lui, iar dansul nostru devine mai imperios, cât timp ceața încinsă ne lovește și ne arde.

Oamenii strigă și bat din palme. Keith folosește umerii lui Theo pentru a se propulsa și mai sus. Theo îl privește, apoi face același lucru cu mine, iar greutatea lui mă împinge cât colo-n jos în timp ce se răsucește-n aer. Suntem păsări și suntem magnifice. Ne pierdem cu totul în mișcarea care curge și tot curge, se umflă ca fluxul și se retrage ca refluxul, se reinventează și se repetă. Garoo-a-a-a! Sfârșim târându-ne aripile pe pământ.

Oamenii bat din palme și puștii sar în sus și-n jos pe fragilele bănci de metal. Zâmbesc în sus, spre ei. Puține mai sunt lucrurile pe care oamenii din țara asta le mai așteaptă cu nerăbdare, și mă bucur să fiu unul dintre ele. Tinere cu expresii hămesite ne cercetează din cap până-n picioare, așa cum fac și vreo câțiva dintre bărbați. Fără de vreun folos — niciunul dintre noi nu poate fi activ sexual în timpul migrației. Asemenea păsărilor, avem alte idei fixe. Cu toate astea, nimănui nu-i displac privirile admirative.

Ne întoarcem cu spatele și ne îndepărtăm de ei, înapoi către cabanele din bușteni falși unde ne-au cazat.

Theo merge-n urma mea, hotărând, presupun, că nu-s chiar atât de nefolositor. Înveți tot soiul de lucruri despre un om când dansezi cu el.

— Chestia aia a fost atât de… Spune-mi mai multe despre păsări!

— Cocorii-dunelor dansau în cadrul ritualurilor de împerechere, pentru stabilirea ierarhiilor, în lupta pentru teritorii și, poate, uneori, pur și simplu pentru că așa aveau chef. Cel puțin, eu așa cred. Au dispărut definitiv ca specie în luna mai a anului 2012. Și-atunci s-a dus vestea c-ar mai exista un stol supraviețuitor, și toată lumea s-a pus pe-mpușcarea lor, dorind să devină cei care au produs dispariția. Noi avem ceva din ei înlăuntrul nostru. Avem câte o părticică din fiecare pasăre pe care-o dansăm în noi. Ți-au spus?

Theo dă din cap afirmativ.

— N-am crezut-o până la capăt. Dar apoi, dansul… a fost de-a dreptul magic.

— Mda!

— Care-i dansul tău de pasăre preferat?

— Cel al condorului californian. Niște vulturi colosali, urâți, stângaci. Îl dansăm în Strungile Sionului, din Parcul Național Zion. Pasărea aia are un ceva al ei. Zice-se c-ar fi surioara Păsării-tunetului.

— Asta ce-i?

— O pasăre mare și răzbunătoare care iscă furtuni cu bătaia aripilor ei. O pasăre care duce fulgere în cioc, cel puțin așa pretind indienii Lakota.

Îl bat pe Theo pe spate. E de treabă. Uneori, dansezi cu un om și știi că nu-l placi, pur și simplu. Dar Theo-i în regulă.

Cei din Yellowstone ne-au făcut rost de-o cină colosală, aranjată pe una dintre mesele lor de picnic, și-o devorăm ca niște lihniți. Sunt platouri cu burgeri grași cu toate condimentele; trei soiuri de salate de varză cu sos dulce — roșii, albe și verzi; salată de cartofi cu o grămadă de ouă fierte-n ea și preferata mea, genu’ ăla de tort de ciocolată care-i cleios și dulce la mijloc, de parc-ar fi pus glazura pe dinăuntru.

Mâncăm și tot mâncăm, și-o lumină specială strălucește dinspre fiecare dintre noi. Ne-au genmodificat transformându-ne în zei, iar aici, în Valhala americană, ne hrănesc grozav.

Sponsorul nostru se ivește pe neașteptate de nicăieri, iar oamenii lui îl urmează ca o umbră lungă și-ntunecată. Și reușește să smulgă tot ce-i bun din ziua asta când ne trece-n revistă mândru nevoie mare. Trântește c-un bufnet pe masă diferite produse — ketchup care sclipește, loțiune pentru creșterea mușchilor și truse de scule pentru modelarea oamenilor-păsări de jucărie. Unul dintre tipii lui montează niște becuri deasupra mesei și se-apucă de făcut fotografii. Mă uit la Theo în lumina spălăcită și mi se rupe sufletul. Văd cum toată mândria lui se transformă-n rușine. Pentru prima oară-și dă seama cum părțile lui de pasăre există doar pentru a face bani. Produse derivate, dezvăluiri, emisiuni TV, figurine cu chipurile noastre și asta ca să nu mai pomenim de toate deducerile de impozite de care beneficiază proprietarul nostru pentru că ne pune să dansăm în rezervații naturale naționale. Îmi piere toată pofta de mâncare când sponsorul se așază la masa noastră.

— Cum e călătoria, băieți? Vreo problemă, ceva?

Oamenii lui ne inspectează bicicletele și le realimentează cu provizii.

— V-am adus o surpriză.

Din însuși felul cum zice îmi dau seama c-o să fie ceva nasol.

Unul dintre oamenii lui îl aduce pe bătrânul Ray la masă. Câtă cruzime! Să fie aici și să ne vadă îi amintește lui Ray de toate lucrurile pe care le-a pierdut. Au trecut zece ani de când a pedalat cu noi pentru ultima oară și timpul care a trecut nu a fost deloc blând cu el. Chipul roșu îi e ars de soare și, cu toate că afișează un zâmbet larg, văd că sub el nu se ascund decât privațiuni și faptul că n-are parte de-un somn liniștit. Iar înăuntru-i nu-i decât durerea de-a migra, chiar dacă trupul său nu mai e în stare.

— Bună, băieți!

Accentul lui sudist îmi aduce aminte de toate pedalările minunate și de toate dansurile de care-am avut parte. Mă neliniștește. Îmi place de Ray. La dracu’, tuturor ne place!

— Bună, Ray, stai jos. Ia niște mâncare. Avem o grămadă, îi spun.

Se așază lângă mine. Mă uit cruciș la sponsor până se cară de la masa noastră. Dar, desigur, rămâne suficient de aproape cât să ne poată auzi.

— Cum o mai duci? îl întreb.

Ochi pustii și mohorâți, cu pupilele mărite, de pasăre migratoare, îi întâlnesc pe ai mei, apoi zboară ca săgeata cât mai departe. În spatele nostru, unul dintre gheizere — probabil Old Faithful — explodează-n sus în timp ce oamenii bat din palme și strigă.

Ray ia un hamburgher și-l studiază ca și cum probabil răspunsul la-ntrebare ar fi scris pe el. Oftează și-mi răspunde:

— Cum nu se poate mai bine. Cel mai bun lucru pe care l-am făcut a fost să mă las de pedalat.

— Mda, chiar arăți ca unu’ tare fericit, n-am ce zice. Ai auzit de Siv? De-aia ești aici, nu-i așa?

— Mare păcat, chestia aia. Ar fi trebuit să se oprească și el cât mai putea.

Toată lumea se uită la mine și-și îndeasă mâncare-n gură ca să nu fie nevoită să vorbească. Mulțam fain, băieți!

— A murit bine, îi spun, cât de degajat și de blând pot. Am vizitat-o pe Jenny și pe cei trei copii ai lor. O duc bine, instalați în Texas, într-un ranch vechi unde se creșteau oi.

— Nu merită să mori pentru pensie, zice Ray cu voce tare.

În spatele lui, sponsorul se uită și-arată tare fercheș și-ngâmfat.

— Un bărbat ar trebui să ajungă să mai și trăiască după ce s-a tot îngrijit să le procure alor lui de toate. N-ar trebui să moară pentru ca familia lui să fie bine întreținută. La naiba, îmi dau o grămadă de bani din care să trăiesc!

— Tu acum zici că trăiești, Ray? îl întreb încet, ca să rămână doar între el și mine.

— Operația a mers bine. Au reușit să inverseze toate schimbările. Sunt un om normal, Josiah. Ar trebui să-ncerci și tu.

La fel de limpede cum limpezi sunt ochii de pasăre migratoare de pe chipul lui știu că mă minte-n față. Îl iert totuși, pentru că ăsta-i, probabil, unul dintre lucrurile pe care sponsorul vrea ca el să le spună.

— Ai vrea să lași totul baltă? Ai vrea să mori doar pentru ca nevasta ta să aibă lucruri drăguțe? mă cercetează Ray.

E-un lucru bun că-i bătrân și jerpelit. Îmi aduc aminte că nu s-a înțeles niciodată chiar așa de bine cu soția lui. Femeia era mereu furioasă pe el pentru că migra și nu putea să-l ierte niciodată pentru asta în lunile dintre migrații.

— De-aia ești plătit, să stai de vorbă cu noi, Ray, pentru că n-ai nicio nevoie de bani? Unde locuiești?

Se uită-n jos, la mâinile lui de moș, cu țărână în crăpăturile ridurilor.

— Pe ici, pe colo.

— Tre’ să faci ce tre’să faci, Ray, da’nu veni pe-aici punând la îndoială deciziile vreunui migrator, și să nu-l mai vorbești vreodată de rău pe Siv. El a fost un biciclist pe cinste.

— A fost un prost.

— Pleacă! Acum!

Sponsorul îl urmează pe Ray, apoi strigă-napoi spre noi.

— Ne vedem în Utah, băieți!

În noaptea aceea, stând împrejurul unui foc de tabără bine mirositor, făcut cu lemn de cedru, vorbim despre Siv. Theo stă lângă mine și face treabă bună în materie de ascultat, pentru prima oară. Poate chiar prea bună, de parc-ar încerca să memoreze totul pentru a-i repovesti sponsorului.

— V-aduceți aminte când Siv ne-a convins să facem un ocol până-n Munții Stâncoși, unde auzise el că și-ar fi făcut cuib niște păsări de pradă? ne-ntreabă Scotty.

Chicoteli din toate părțile.

— Cu patru migrații-n urmă. Am pierdut patru zile vânând păsările alea imaginare, explică Hector pentru Theo. Și încă toată ziua mergând la deal pe drumuri de tot rahatu’. Siv era nebun după natură.

— Odată ne-a convins să ne drogăm cu peyote, să aflăm cu adevărat cum te simți când zbori, spun. Trei dintre noi aproape c-au sărit cu capu-n jos de pe-o stâncă.

— Josiah a devenit așa de paranoic, c-a-ncercat să ne dea foc la bicle. Și toți am văzut niște păsări uriașe, mari cât niște mașini, care ne dădeau târcoale de sus, din cer, negre ca miezu-nopții, cele mai fantomatice și mai spăimoase chestii pe care le-am văzut în viața mea, adaugă Hector.

— Două zile de dureri de cap și de diaree după aia, și Siv voia să încercăm din nou, de data asta cu ciuperci halucinogene! zice Scotty, râzând.

— Era un om bun să-l ai cu tine-ntr-o călătorie, spun.

— Ăl mai bun.

Tăcem cu toții, poate pentru că ne readucem aminte ultima oară când am fost cu el și ce-a trebuit să facem.

— Cum era Ray? întreabă Theo.

— Bunicel.

Al dracului de bun, ca s-o spunem pe-a dreaptă, da’ să dea dracu’ dacă vreunu’ din noi o să se pună pe depănat amintiri despre el.

— Nu arăta prea grozav, observă Scotty. Pun pariu că-și regretă decizia.

— Ce decizie? se miră Theo.

Tăcere de peste tot.

Cade pe mine măgăreața de-a vorbi cu el, deși, probabil, tipu’ are habar al naibii de bine la ce facem aluzie. Hector și Scotty întețesc focul și toată lumea e tăcută rău cât vorbesc.

— De ce ni te-ai alăturat, Theo?

— Am vrut dintotdeauna să dansez. Nu se mai dau bani pentru dansat niciunde altundeva.

— Nu, nu motivul pe care i l-ai spus sponsorului. Adevăratul motiv. Ai, probabil, o familie mare, o grămadă de frați și surori și poate și-o iubită care vrea să se mărite și să aibă copii cât mai curând. Sunt pe-aproape?

Dă din cap afirmativ.

— Toți avem, iar contractul stipulează că o să ne primim babanele noastre cecuri de salariu câtă vreme migrăm. La dracu’, în economia asta, e imposibil de refuzat așa ceva. Dar, când renunțăm, pensia noastră e stabilită la cinci procente, niciun bănuț în plus. Probabil că omu’ poate trăi doar cu atât, dar nu bine.

Dă din nou din cap, aprobând în mod vag. Doar el e tânăr și va rămâne tânăr pe vecie, nu?

— Câtă vreme pedalăm, toată lumea-i fericită și ai parte să fii bărbatul care le aduce lor siguranța zilei de mâine. Îți dai demisia însă și părțile tale de pasăre îți zic să te duci, numai că trupu’ tău e de tot rahatu’ și ești prea sărac să ai o bicicletă cât de cât decentă. Ce-ți dau ei, în schimb? Cinci procente din salariul tău, pentru tot restul vieții tale. Dar, în conformitate cu legile federale, dacă ești modificat genetic și mori în timp ce-ți faci slujba, ei trebuie să-ți plătească o sumă forfetară care reprezintă salariul real pe zece ani. Simplu ca bună ziua.

— Vrei să spui că Siv s-a sinucis și a făcut ca totul să pară un accident? mă întreabă, moale, Theo.

— Tot ce spun eu e că există patru bărbați în această migrație care vor jura în fața oricărui investigator al poliției că a fost un accident. Și mai spun și că sponsorul ar plăti un bărbat, o pasăre migratoare nouă, să spunem, cu bani buni pentru a demonstra că dansatorii nu mor în accidente. Apoi el nu ar mai trebui să plătească nicio lețcaie când murim. Nu ești de acord cu mine, Theo?

Puiuțul cel golaș are decența să roșească.

○ ○ ○

Facem un ocol în Yellowstone și apoi cale-ntoarsă spre Mammoth, apoi trecem prin Tower Falls și pe lângă lacul Yellowstone. Dansăm ca lebedele de tundră, vântureii americani și rândunicile de mare negre înainte de părăsi rezervația și-a o tăia prin Wyoming spre Idaho și Orașul de Piatră. Mulțimea de-aici e mică și unele gagici hippioate bătrâne încearcă să se alăture dansului nostru. Scotty e mai-mai să-și rupă un picior. Ne târâm cururile tot restul drumului prin Idaho. Zonă rurală drăguță, plină de stânci cu suprafețe în nuanțe de galbenuri și rozuri strălucitoare, ce se ițesc de sub dealuri verzi unduitoare. Îmi simt trupul mai mult decât aș vrea, mai mult decât îl simțeam în trecut.

Chiar înainte de-a ajunge la granița cu Utah, la marginea cerului se arată nori negri toată dimineața, și cresc, și tot cresc în timp ce ne-ndreptăm pe biciclete spre ei. Simțim electricitate în furtuna aia — păsările migratoare au metal în capete pentru a putea urmări polii magnetici și la fel avem și noi. Mă face să mă simt amețit. Temperatura scade cu vreo douăsprezece grade Celsius și se mai și stârnește un vânt afurisit. Binecuvântați fie producătorii hainelor noastre inteligente, care știu când să ne încălzească.

Pedalăm pe o autostradă făcută praf, care miroase a iarbă și-a deșeuri petrochimice. Nu-i niciun semn de ceva omenesc cât vezi cu ochii. Iar pe porțiunea asta de autostradă sunt din ce în ce mai puține semne de-ale oamenilor de la un an la altul. Vechile hambare și case ale fermierilor sunt făcute una cu pământul de buldozere, pentru că țărâna e contaminată și ei nu vor să vină cineva aici să se stabilească ilegal în ele și-apoi să-i dea în judecată pentru că s-a îmbolnăvit de cancer.

Ceva mare și întunecat zboară repede peste cer. Mă uit în sus, dar nu-i nimic acolo. Un adevărat perete de ploaie gonește înspre noi. Când ne ciocnim de el, e atât de multă apă de ploaie, că deja băltește de vreo opt centimetri pe drum.

Hector slobozește un strigăt ca un bocet și-și ridică ambele brațe în aer, în timp ce-și înalță capul spre cer. Facem cu toții la fel. În timp ce mă uit în sus, la picăturile de ploaie ce se-nvârtejesc, totul se oprește-n loc și devine etern. Apoi ne cocoșăm deasupra biclelor noastre și pedalăm mai departe.

Încep să simt cum îmi ghiorăie stomacul, și două batoane cu proteine nu fac mare lucru pentru a-l calma. Brațele-mi par cauciucate și amorțite. Scotty stabilește un ritm bun pentru a ne menține încălziți, dar nu chiar atât de iute cât să ne-mpleticim și să capotăm. Se uită înapoi, spre mine, îngrijorat. Îi rânjesc. Vezi-ți de treaba ta, Scotty, n-o să rămân în urmă. Au mai fost și-alte migrații în timpul cărora am pedalat toată noaptea doar ca să ne-ncălzim și-o s-o facem și pe-asta, dacă vom fi nevoiți.

Apoi se zărește un hambar spetit, frumos ca un conac, iar Hector slobozește un alt țipăt de pasăre puternic.

Înăuntru nu-i uscat, iar fânul mucegăit face să mă mănânce nasul, dar e bun și-așa. Ne cățărăm în pod, unde e mai uscat, și ne pregătim de culcare, toți, mai puțin Theo. Care stă-ntr-un colț, lângă o fereastră deschisă, și se holbează afară. Sunt extenuat și am nevoie de somn mai mult decât ceilalți, dar mă duc și m-așez totuși lângă el.

— Furtună mare, spun.

Dă afirmativ din cap.

— La ce te gândești? continui.

Un fulger îi iluminează chipul. Pare îngrijorat.

— Mă schimb… mai mult decât am crezut. Mai mult decât a spus el c-o să se întâmple, îmi răspunde, fără să privească-n sus, de la fânul cu care mâinile lui se joacă.

Aștept să explice.

Își întinde brațul.

— Atinge-l!

Îl ating. Pare neted pe-o parte, înțepător pe cealaltă.

— Pene, îmi explică. Pene mititele și de-adevăratelea.

Încerc să mă abțin, dar a fost o zi lungă. Izbucnesc în râs.

— Nu-i deloc amuzant! îmi reproșează.

— Ba da, e. Cu toții suferim de efecte secundare ciudate. La dracu’, ăsta s-ar putea chiar să fi fost unul intenționat. Ei nu prea au habar ce fac, de fapt, cu augmentările astea ale noastre.

Ridic mâna. Oja închisă la culoare de pe o unghie s-a cojit, dând la iveală negrul de dedesubt.

— Am gheare la degetele de la mâini și de la picioare. Trebuie să le tai scurt sau, altfel, o pot spinteca pe nevastă-mea. Keith, deși urăște să admită, adoră să mănânce viermi. Întreabă-l cândva. Și să nu cumva să te pună păcatele să-i întrebi pe Hector și pe Scotty despre locul unde le cresc penele din coadă.

Izbucnește-n râs.

— Te descurci de minune, Theo. Pedalezi bine și dansezi frumos. Asta-i tot ce contează-n viață.

— Numai că… Nu pot să mai dau înapoi, așa-i?

— Nu.

— Mai e ceva… el mi-a oferit salariul pe cinci ani pentru fiecare migrator pe care-l dau în gât, șoptește.

— Asta-i o ofertă a naibii de bună.

Și doar jumătate din ce ar trebui să plătească altfel ticălosul, cred.

— Un bărbat se poate îmbogăți repede-repede, dar e un preț de plătit pentru tot bănetul ăla, îi zic.

Între noi e un moment de stânjeneală.

— Vrei să mori, Josiah? Nu vrei să continui să trăiești?

— Ți-a spus sponsorul că migratorii nu trăiesc la fel de mult ca restul oamenilor, chiar și fără accidente?

Tăcere.

— Păi, de bună seamă că nu ți-a spus! o țin pe-a mea. E adevărul-adevărat, totuși. Se pune o presiune mare pe corp.

— Dar nu vrei să trăiești?

— Bineînțeles că vreau. Nimeni nu vrea să moară, dar acolo ajungem toți, nu-i așa? Tu concentrează-te numai să treci cu bine prin migrația asta. Lasă gândurile macabre boșorogilor ca mine.

Îi pun mâna pe umăr și-o las să se odihnească.

Fulgerele pulsează afară și văd ceea ce pare-a fi o pasăre uriașă cum zboară sus, sus de tot în miezul furtunii.

Când soarele dimineții ne trezește, lumea a fost spălată și-i curată și drăguță. Pedalăm mai departe și planăm peste craterele ce se cască-n drum. Dăm peste-un restaurant fără fasoane, unde găsim prăjitură cu ciocolată și unt de arahide, și mâncăm în timp ce localnicii rămân cu gura căscată, uitându-se prostește la noi.

○ ○ ○

În Colorado dăm peste niște tipi furioși rău. Ne ajung din urmă dincolo de Steamboat Springs, către Rabbit Ears Pass, pe-un urcuș din alea care-ți scot sufletul din tine de grele ce-s. Ne depășesc pufăind și împroșcând gaze de eșapament de grâusel, care miros a cartofi prăjiți arși. Ecologiștii s-au unit cu trupa de dans locală și, dacă stai să judeci după cum arată abțibildurile de pe barele lor de protecție, au mai adunat de pe drumuri și câțiva tipi din ăia anti-genmodificați. Își opresc dubița la vreo patru sute de metri în fața noastră. Zece dintre ei se-ngrămădesc afară să alcătuiască un cordon uman de-a curmezișul drumului. De-o parte și de alta a șoselei e numai și numai pădure în care-am putea fugi, la o adică, numai c-ar trebui să ne abandonăm bicicletele ca să ne luăm tălpășița. Am putea pedala înapoi, în josul dealului, da’ să dea dracu’ dac-are vreunu’ din noi chef!

— Ce-ar trebui să facem, Josiah? mă-ntreabă Hector, încetișor.

Unul dintre motivele pentru care păsările au pierit cu desăvârșire, în afară de toxine, e că ele pur și simplu n-au mai putut găsi locuri ospitaliere unde să trăiască.

— Hai să stăm doar de vorbă cu ei, zic.

Ne-ndreptăm încet și sigur în susul pantei și ne oprim la vreo trei metri distanță de inși. Sunt atât de sleit de forțe de călătoria noastră, încât mă bucur de oprirea neplanificată, orice-ar fi, și-mi storc niște hidrogel în gură. Rămân cu ochii ațintiți pe ei și pe migratorii mei. De obicei, protestatarii se arată la spectacole și-ncearcă să ne dea peste cap, dar aici nu mai e nimeni, în afară de noi și de ei.

— ’Mneața! strig.

Ură groasă ca smântâna pe fețele fiecăruia dintre ei.

— Mercenarilor! aruncă una dintre ei, o dansatoare, dacă e să te iei după aspectul ei slab, de femeie-șnur. Voi nu sunteți dansatori. Sunteți niște maimuțoi!

— Arătărilor! Hidoșeniilor! Monstruozităților! strigă un bărbat.

O pasăre brăzdează cerul de deasupra mea, dar, când mă uit în sus, nu mai e nimic.

Keith face un pas în față. Îmi pun mâna pe umărul lui și rămâne locului. Un raport de zece la cinci nu prezice nimic bun, și mai avem și-un dans de executat până la căderea nopții.

— Proprietarul vostru distruge toate animalele și plantele sălbatice, și-apoi obține scutiri de impozite fiindcă vă trimite pe voi în rezervațiile naturale și-i face pe oameni să uite că toate animalele au dispărut de pe fața pământului, spune un bărbat care pare hămesit.

Furia crește între noi. O încordare a trupurilor. O deplasare a picioarelor și a pozițiilor. Ca-ntr-un dans. Simt cum mi se-ncleștează pumnii și cum crește-n mine dorința de a lovi ceva.

— Nu facem decât să ne-mpăcăm și noi cu situația, ca toată lumea, de altfel, spun pe cât de calm pot. Gâlceava voastră-i cu sponsorul nostru. Duceți-vă și hărțuiți-l pe el!

Dar n-au cum, el e mult prea bine păzit.

— Noi nu suntem decât niște oameni care-și văd de treabă.

O femeie scuipă pe pământ și pricep că timpul discuțiilor a trecut. Când o rup la fugă spre noi, facem și noi același lucru și începem să ne caftim unii pe alții în mijlocul drumului. Numai că nu-i nici pe departe o luptă dreaptă. Ei scot la iveală niște împuțite de pistoale cu electroșocuri, care acționează la distanță, soiul ăl mai ieftin, pe care-l poți cumpăra de la orice magazin universal deschis non-stop. Țintesc și trag, iar noi ne zvârcolim pe jos și căscăm gurile după aer în timp ce ei ne pun zgărzi de gâturi și ne mânjesc cu spray-uri coșurile biclelor. Dup-aia pleacă mai departe în mașina lor.

— ’Tu-i mama mă-sii! țipă Scotty.

E primul dintre noi care-și recapătă controlul asupra picioarelor și se ridică drepți. Poartă o zgardă groasă de vreo trei centimetri, pe care scrie: „Ucigaș de păsări”.

Ne sculăm în capul oaselor și ne uităm unul la altul. Keith e „Hidoșenie genetică”, Hector, „Sclav corporatist”, Theo-i „Curva dansului”, iar pe zgarda mea scrie „Violatorul Pământului”.

— Ei bine, băieți, spun, pare-se că ne-am procopsit cu niscai porecle noi-nouțe.

Pedalăm tot drumul până-n Echo Park cu noile noastre sigle, prea trufași, cred, pentru a ne suna sponsorul să ne vină-n ajutor. Pedalăm prin orășele c-un singur drum și râd de noi puști mormoni curați ca lacrima, care se-nșiră pe marginea străzii să se uite cum trecem. Zgărzile ne freacă gâtlejele și le transformă-n carne vie, până ce ne întâlnim cu sponsorul, care angajează un sudor să ni le taie.

Din Echo Park ne-nlocuim cauciucurile cu unele pentru drumuri mai grele și intrăm pe bicle-n zona centrală a statului Utah, pe vechi drumuri pentru transportarea cirezilor de vite ce merg de-a lungul râului Green. Înotăm zi de zi în apa caldă și-ncercăm să evităm peștii morți care plutesc la suprafața ei. Singurii oameni pe-aici sunt bărbații cu bărbi de-un cot care trăiesc în cocioabe mititele și dărăpănate. Deși ne văd an de an, de câte două ori, tot se uită urât la noi. Stăm treji până târziu în noapte și privim cum liliecii prind țânțari. Depănăm povești. Eu istorisesc mai multe decât oricine altcineva, ceea ce e neobișnuit pentru mine, dar, cumva, vreau să le spun tuturor totul despre mine și să mă asigur că își vor aduce aminte ce le zic. Când vorbesc, mi se pare că toți ceilalți bicicliști care nu mai sunt cu noi ne ascultă și ei.

Când o gâscă sălbatică moare în timpul unei migrații, celelalte surate ale ei lasă un loc pentru ea în formația lor de zbor, un loc gol acolo unde obișnuia să zboare. Mi-aș dori să avem și noi obiceiul ăsta.

Migrația noastră se târăște de-a latul rezervațiilor naturale din Utah: Arches, Canyonlands, Rainbow Bridge și Bryce Canyon. Toți încă pedalează și dansează bine. Eu sunt singurul care se resimte, dar mi-ascund durerile și suferințele. În fiecare noapte sunt atât de obosit, încât n-aș mai vrea să mă mișc vreodată. Și fiecare zi ne aduce tot mai aproape de sfârșit — îmi aduc aminte zi de zi.

— Josiah, putem pedala mai încetișor, îmi spune Keith.

Mă uit chiorâș la el.

— Ești obosit nevoie mare, nu-i așa, „Hâdoșenie genetică”?

Văd păsări toată dimineața cât pedalez. Ele continuă să se joace la extremitățile câmpului meu vizual, apoi dispar. Au un cuvânt excentric pentru asta — „halucinații-provocate-de-arșiță”—, da’ mai-mai că pot să jur că-s reale.

Pedalez lângă Theo, care se tot împotmolește în acumulările de nisip adus de vânt care acoperă drumul spre Zion. Îi arăt cum să pedaleze în ele cu un impuls doar atât de mare cât să-i permită să treacă apoi cu ușurință. Mă aplec peste biclă să-i arăt cu degetul unde trebuie să se oprească din pedalat, motiv pentru care nu bag de seamă groapa din șosea care mă trimite de-a berbeleacul de pe bicicletă.

Berbeleac-berbeleac-berbeleac și dup-aia lovesc solul din rocă dură cu picioarele și ceva în stângul meu pocnește. Ca un elastic ce ricoșează-n susul gambei și coapsei mele și-apoi mă-npunge-n fund. Durerea e ca atunci când ți se scoate-un dinte, îngrozitoare pentr-o clipă, urmată apoi de-un soi de ușurare. Asta până când încerc să mă ridic. Urlu atât de tare, că-mi dau lacrimile.

— Nu te mișca, Josiah! spune Scotty.

Încerc să mă ridic din nou, apoi mă fac covrig pe jos și mai țip oleacă.

Un tendon al lui Ahile are nevoie de șase luni să se vindece și nu mai e niciodată cu adevărat puternic dup-aia. Fiecare migrator știe tot ce se poate despre rănile la picioare și are habar care-s recuperabile. Asta nu-i.

Între noi se așterne o tăcere colosală. E o-ntrebare pe care ei nu vor s-o pună și la care eu nu vreau să răspund. Mi-am luat hotărârea cu ani buni în urmă, da-i cu totu’ altceva să fii aici, să fi ajuns acolo unde-am știut dintotdeauna că voi ajunge. În cele din urmă, spun:

— Ăsta va fi ultimul meu dans. Câtă vreme e-n regulă cu tine, Theo, ce zici?

Ne uităm cu toții la el, da’ nu vrea să se uite-napoi la niciunul dintre noi. Pot să văd lupta care să dă înlăuntrul său, lupta care va decide ce fel de bărbat o să fie. În cele din urmă, dă aprobator din cap.

— Doar sunt un migrator, nu-i așa?

Merg legat la spatele lui Theo și el își folosește toată capacitatea de plutire, trecând ușurel peste porțiunile mai dure. Scotty pedalează cu bicicleta mea prinsă-n curele de spate. Urmăm un drum prin colțuri uitate de lume și complet pustii, ca nimeni să nu ne zărească. Mai avem doar vreo patruzeci și opt de kilometri până la Zion, da-i cea mai lungă pedalare din viața mea. Amuzant cum se dilată timpul în momentele cel mai puțin convenabile.

— Hei, Theo, spun, chiar când coama Strungilor începe să se vadă.

Pare bolnav. Îmi aduc aminte când am fost și eu parte din așa ceva pentru prima oară în timpul unei migrații. Îi spun același lucru care mi-a fost spus și mie:

— Asta nu-i nimic. Nu lăsa să te amărască. În regulă?

Theo dă de-un accident de teren și eu îmi rețin un vaier. De îndată ce ajungem în partea de sus a canionului, unde frânghiile sunt deja fixate, Hector dă de știre prin radio că o să ne-ncepem dansul în patru minute. Îl aud pe sponsor cum începe să se plângă și să-ntrebe de ce, neliniștit pe bune, dar Hector îi taie macaroana.

Fac toți un cerc în jurul meu, mă-mbracă și mă prind în harnașamentul de protecție pe cât de blând și de repede pot. Sponsorul trebuie că e deja pe drum în susul vechiului drum al canionului. Dac-ajunge pân-aici…

Hector transmite din nou prin radio că ar fi bine să dea drumul muzicii care ne-anunță intrarea, pentru că începem chiar în secunda aia. Scotty și Keith taie ambele frânghii care mă țin. Nu până la capăt, dar suficient cât să le facă să plesnească la un moment dat. Mai târziu, poliția le va examina și va bănui c-a fost vorba de ceva necurat, de-un asasinat, dar vor exista patru bărbați care se vor jura că nu s-a întâmplat absolut nimic. Mergem spre marginea canionului. Theo și Hector mă țin pe sus și, ca unul, sărim cu toții în Narrows Canyon, arcuindu-ne și răsucindu-ne prin aer, ținându-ne-n sus brațele care sunt aripile condorului californian.

Frânghiile sunt priponite de ambele maluri ale canionului, și una dintre ele se-ntinde rău când mă lovesc de-o margine și-apoi mă împing din ea, dându-i o lovitură cu piciorul meu zdravăn. Harnașamentul de protecție apasă pe umflătura mușchilor mei făcuți praf. Șuier și gem de efort: condorul californian n-are corzi vocale. De jur împrejurul meu, ceilalți șuieră și dau din aripi. Îmi întind aripile negre ca miezul nopții până la lungimea lor completă și privesc în jos, în canion, la toți oamenii care se uită-n sus la mine. Zbor spre Keith care-mi prinde mâinile-ntr-un punct înalt în spațiu și mă-nvârte. Mă lovesc de cealaltă parte a canionului și-apoi mă năpustesc departe de ea. Ceilalți dansatori zboară în jurul meu. Aripile și mâinile lor mă ating, spunându-mi rămas-bun. Îi văd cu o claritate pe care nu cred c-am avut-o vreodată înainte. Văd păsările din ei, dar și bărbații. Îmi doresc să le pot spune asta — că modificarea aduce ceva mai mult, nu mai puțin —, dar pentru mine nu mai există nimic altceva decât șuierăturile și durerea.

Una dintre frânghiile mele se frânge și cad rău de tot, lovindu-mă de-o parte a canionului. Stânca dură se ciocnește de capul, spatele și picioarele mele. Oamenii strigă, deși, desigur, acesta este tocmai motivul pentru care atât de mulți vin să ne vadă cum ne prezentăm spectacolul. Cealaltă frânghie mă ține deasupra Strungilor, deasupra argintiului râu Virgin, care vrea să mă-ntorc acasă, iar eu mai dau un șut rocii să mă avânt în canion. O a șasea pasăre ni se alătură și știu că nu vreau să mor, că nu sunt încă pregătit să mor. E uriașă, cu o întindere a aripilor de două ori mai mare decât a oricăruia dintre noi, și simt forța ascensională generată de aripile sale în timp ce zboară sub mine. O recunosc: e pasărea pe care-am tot văzut-o pe parcursul călătoriei noastre. Mă întind s-o ating. Penele ei sunt la fel de fierbinți ca focul. O Pasăre-a-tunetului! Îmi umple câmpul vizual și nu mai există nimic altceva. Trupul mi se izbește din nou de latura canionului și plesnește și cealaltă frânghie. Trupul mi se prăbușește și nu mai există nimic altceva decât penele și zborul.

Traducerea: Alina Sârbu