Prefaţă

Vera Atkins a fost liderul strălucit şi foarte eficient al unui grup de elită care a luptat în secret împotriva naziştilor din Europa ocupată, după înfrîngerea Franţei în 1940. Aceşti tineri curajoşi s-au oferit voluntari pentru Special Operations Executive (SOE), înfiinţat în acea perioadă de mare pericol de Winston Churchill, ultima speranţă a unei ţări pe ai cărei lideri el încercase de mulţi ani să îi facă să conştientizeze pericolul tot mai mare reprezentat de Germania nazistă. După o lungă perioadă în care nu a ocupat nici o funcţie în stat, Churchill a devenit brusc – „aproape prea tîrziu”, remarca el – prim-ministru pe 10 mai 1940 şi a trebuit să se confrunte imediat cu guvernanţii care doreau să se înţeleagă cu Hitler şi să facă o pace separată. Chiar şi unii ofiţeri de stat-major loiali din Ministerul de Război al guvernului lui Churchill erau iritaţi de secretomania din jurul SOE şi se temeau că acţiunile violente întreprinse de agenţii săi împotriva inamicului erau incompatibile cu tradiţiile democratice, „încălcînd legile internaţionale şi conceptul de habeas corpus”. Churchill, foarte pragmatic, răspundea acestor subtilităţi instruindu-i pe şefii de cabinete britanici să „instaureze o domnie a terorii care să transforme viaţa ocupanţilor germani într-o suferinţă neîntreruptă”. Acest mesaj îi dădea de asemenea Verei Atkins aprobarea să conducă operaţiunile din Franţa ocupată aşa cum îi dictau mintea ei extraordinară şi hotărîrea de oţel.

După ce a devenit prim-ministru, speranţa lui Churchill era că, mai devreme sau mai tîrziu, America se va alătura Angliei în combaterea extraordinarei maşini de război germane, căci, în ciuda apariţiilor sale publice rebele şi a declaraţiilor lui răsunătoare, el nu avea deloc siguranţa că Anglia putea să cîştige războiul singură. Relaţiile lui cu preşedintele Roosevelt erau bune, dar pe măsură ce se apropiau alegerile din 1940, Roosevelt şi-a avertizat prietenul că în Statele Unite sentimentele împotriva războiului erau puternice, chiar copleşitoare, lucru pe care nu îl putea ignora. În acel an electoral, Roosevelt şi poporul american erau de asemenea departe de a fi convinşi că Anglia avea să cîştige războiul. Pentru a avea o imagine mai bună, F.D.R. l-a trimis la Londra pe consilierul său de nădejde William J. Donovan, viitorul şef al OSS^1*, pentru a evalua situaţia. Acolo, Donovan a fost pus în legătură cu Vera Atkins. Aceasta l-a impresionat atît de mult, încît el i-a transmis preşedintelui ce impresie puternică îi făcuse curajul ei şi al Marii Britanii şi convingerea lui că situaţia avea să se schimbe. Astfel, putem să spunem că, pe lîngă realizările ei ca agentă secretă britanică, Vera Atkins a fost şi un factor-cheie în convingerea administraţiei Roosevelt de succesul pe care urmau să îl obţină Aliaţii.

SOE era tentativa disperată a lui Churchill de a demonstra că bătrînul leu încă mai trăieşte şi, de fapt, de a le face viaţa o „suferinţă neîntreruptă” naziştilor, care, după atacurile blitzkrieg asupra Europei continentale, se pregăteau să îndeplinească Directiva 16 a lui Hitler şi să invadeze Anglia. Mandatul SOE a fost de la început acela de a sabota, incendia, hărţui şi ucide inamicul, „de a pîrjoli continentul”. Avea uimitor de puţini oameni. Dintre cei 480 de agenţi din Sectorul Francez, 130 au fost torturaţi şi mulţi au fost executaţi în circumstanţe şocante. În ciuda pierderilor grele, aceşti bărbaţi şi aceste femei au făcut ravagii în rîndul naziştilor din întreaga ţară de-a lungul celor patru ani îndelungaţi de ocupaţie germană. Cu ajutorul tot mai însemnat al Rezistenţei Franceze, au tăiat liniile telefonice pentru a-i obliga pe germani să comunice prin radio (astfel încît Bletchley să îi poată intercepta), au aruncat în aer poduri şi tuneluri şi au provocat deraieri ale trenurilor militare. După cum arată acest volum, la momentul invadării Normandiei, pe 6 iunie 1944, aceştia erau atît de eficienţi în a hărţui diviziile germane care se grăbeau să ajungă din sudul Franţei sau de pe Frontul de Est pentru a întări efectivele din Normandia, încît au încetinit sosirea lor suficient de mult, poate, pentru a schimba cursul războiului.

În Europa dinaintea războiului, Vera lucrase deja împotriva inamicului nemilos. A fost ajutată în efortul ei secret de William Stephenson (Intrepid^2*), un om de afaceri canadian care, împreună cu alţi nord-americani stabiliţi în Europa, simţise pericolul reprezentat de ascensiunea la putere a lui Hitler şi constituise la New York biroul British Security Coordination^3* (BSC). Cînd s-a întîlnit cu Vera, mai întîi la Bucureşti şi apoi la Londra, Stephenson a fost atît de impresionat de inteligenţa ei, de numeroasele limbi pe care le stăpînea, de abnegaţia şi de atitudinea ei profund antinazistă, încît a trimis-o în misiuni de culegere de date în mai multe ţări europene, raportînd în secret descoperirile ei cîtorva oameni de încredere din Marea Britanie. Împreună, cei doi i-au furnizat lui Churchill, pe atunci izolat din punct de vedere politic, informaţii referitoare la ameninţarea nazistă din ce în ce mai mare şi la neglijarea deplorabilă a dispozitivelor de apărare britanice. Aceste date au fost ignorate de cei mai mulţi membri ai Parlamentului înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, pe 1 septembrie 1939, cînd primul atac blitz german a subjugat rapid Polonia. Atunci a apărut o rezistenţă poloneză antinazistă aprigă, ce a inspirat mişcări de rezistenţă similare în alte ţări ocupate de germani. Vera şi-a dat seama imediat că Franţa, aflată pe celălalt mal al Canalului Mînecii, avea să devină în curînd un teren fertil pentru agenţii ei.

În ciuda numelui şi a comportării ei foarte britanice, Vera era de fapt o evreică de origine română, născută Vera Maria Rosenberg la Bucureşti. În Anglia era expusă din acest motiv unui pericol constant din partea Legii Străinilor din 1793 şi a Legii Secretelor de Stat, care incriminau publicarea – chiar republicarea – anumitor informaţii ce puteau constitui un risc de securitate. A adoptat numele de Vera Atkins, derivat din numele de fată al mamei ei, Etkin, pentru a evita să fie închisă ca străin inamic. La bătrîneţe, Vera dansa şi se amuza cu supravieţuitorii SOE, care o ştiau drept domnişoara Atkins şi o cinsteau pentru inteligenţa şi loialitatea ei şi care nu au vorbit niciodată despre munca lor din timpul războiului pînă cînd SOE nu a început să fie atacat de criticii postbelici.

Colonelul Maurice Buckmaster, care lucrase alături de Vera, a fost consternat cînd, în octombrie 1958, a fost publicată o carte intitulată Double Webs. Autoarea ei, Jean Overton Fuller, susţinea că ofiţerul pentru operaţiuni aeriene din Franţa, Henri Dericourt, fusese de fapt agent dublu şi că agenţii SOE erau sacrificaţi intenţionat, „pentru a abate Gestapo-ul de la operaţiuni mai secrete”. Pe 13 noiembrie 1958, doamna Irene Ward, membră a Parlamentului, a propus o moţiune care solicita o anchetă cu privire la această acuzaţie referitoare la incompetenţa SOE, precum şi la altele asemănătoare, pe baza Legii Secretelor de Stat. A fost convinsă să nu meargă mai departe de prim-ministrul de atunci, Harold Macmillan, care a spus că urma să se ceară o relatare oficială. Aceasta a apărut opt ani mai tîrziu, în 1966, scrisă de M.R.D. Foot, cu detalii aprobate de guvern şi publicată de Her Majesty’s Stationery Office.

Buckmaster a făcut o declaraţie publică care spunea, printre altele: „Evenimentele care au avut loc cu peste 20 de ani în urmă şi-au pus amprenta asupra multor oameni care ar fi dorit să lase morţii să se odihnească în pace (permiţînd rezultatelor obţinute prin curajul lor să vorbească de la sine). [...] Ni s-a spus că sîntem amatori. Este adevărat că SOE a fost o unitate ad-hoc, pentru care nu existase o organizare înainte de război. [...] Cea mai îngrozitoare acuzaţie împotriva noastră a fost că am trimis INTENŢIONAT agenţi în mîinile Gestapo-ului”, pentru a fi torturaţi şi pentru a dezvălui informaţii înşelătoare. „Neg categoric astfel de acuzaţii monstruoase şi intolerabile [...] După cum spunea generalul Eisenhower, Rezistenţa Franceză «a scurtat războiul cu multe luni». Lumea are faţă de bărbaţii şi femeile din Sectorul Francez [al SOE] o datorie care nu va putea fi achitată niciodată pe deplin.”

Toată viaţa, Vera purtase bătălii cu birocraţii şi şefii militari care nu erau de acord cu „şarlataniile” SOE. Se luptase mereu cu SIS^4*, ale cărui reţele europene fuseseră compromise de răpirea agenţilor săi de către germani. Unii şefi ai SIS urmăreau de fapt distrugerea SOE. După război, Vera şi-a ţinut gura, fiind conştientă de vulnerabilitatea ei din cauza vînătorii de agenţi sovietici evrei sau originari din străinătate din timpul Războiului Rece.

În timpul vieţii, Vera nu a dat declaraţii publice. Avea amintiri neplăcute legate de încercările SIS de a închide SOE între 1940 şi 1945, în timp ce agenţii ei luptau cu îndîrjire în străinătate. Imediat după al Doilea Război Mondial, inamicii interni ai SOE au reuşit să închidă unitatea. Apoi, la începutul anului 1946, un incendiu misterios a devastat ultimul etaj al sediului SOE din Baker Street, distrugînd mare parte din arhiva sa. Potrivit lui Angus Fyffe, veteran al SOE şi arhivar al acestuia, acele documente conţineau bombe cu ceas politice, care stăteau să explodeze. Vera şi colegii ei luptaseră cu înverşunare în timpul războiului ca să-şi păstreze independenţa faţă de Ministerul de Război şi birocraţia oficială. După terminarea războiului, Vera s-a retras la casa ei din Winchelsea, unde a trăit liniştită – şi tăcută – în următoarea jumătate de secol.

Vera a trăit suficient cît să vadă încă o dată cum se confirmă previziunile lui Churchill. Aceasta a justificat tăcerea ei. De ce să dezvălui secrete care să satisfacă pe termen scurt curiozitatea publicului, secrete despre operaţiuni clandestine, explozibili improvizaţi şi arme pe care un nou duşman le-ar putea adopta? Avea încă reţineri vizavi de eficacitatea legilor privind secretele de stat, dar nu a crezut niciodată, cum au făcut-o mulţi cînd Războiul Rece a luat sfîrşit, că am ajuns la capătul istoriei. Cartea lui Churchill The River War, publicată în 1899, şi propriile ei dificultăţi în lupta cu inamicii interni au convins-o că legile privind secretele de stat erau doar o soluţie de rezervă pentru a înfrunta pericolele mari. Vera ştia că procedurile parlamentare pot merge mînă în mînă cu secretele de stat, după cum o dezvăluie povestea ei nespusă pînă acum.

 

1*. Office of Strategic Services – Biroul pentru Servicii Strategice, serviciu secret american, precursor al CIA (n. tr.).

2*. „Cutezătorul” – numele de cod al lui Stephenson (n. tr.).

3*. Agenţia Britanică de Securitate (n. tr.).

4*. Secret Intelligence Service, principalul serviciu secret extern britanic, cunoscut şi ca MI6 (n. tr.).