25

Distrugerea „Scutului Franţei”
al lui Laval

Vera s-a alăturat unei mici sărbători a Forţelor Franceze Libere din Duke Street, în primele ore ale zilei de Anul Nou 1942. Înainte ca ultimele sticle de şampanie adunate cu grijă să fie golite, Jean Moulin a plecat pentru a fi paraşutat înapoi în Franţa. La vîrsta de 40 de ani, fusese cel mai tînăr prefect al ţării. Rămăsese în postul lui din Chartres pînă cînd fusese concediat de guvernul de la Vichy, după ce refuzase să semneze o declaraţie dictată de germani, potrivit căreia civilii francezi fuseseră arşi de vii şi măcelăriţi în alte moduri chiar de către francezi. Străzile erau presărate cu cadavre în putrefacţie, victime ale atrocităţilor germane. Prefectul Moulin a refuzat să aranjeze o curăţenie de către municipalitate, insistînd ca germanii să-şi finalizeze singuri treburile murdare. A fost băgat în închisoare, a încercat să-şi taie gîtul şi a fost dus la spital. „Am supravieţuit, dar simţeam că trăiesc o viaţă de împrumut şi că trebuie să i-o dedic cauzei, atît cît mai rămăsese din ea”, i-a spus el Verei. Scăpase de supravegherea germană, făcuse rost de două identităţi false, strînsese detalii despre activităţile antinaziste din valea Ronului şi se furişase peste graniţă cu ajutorul consulului american la Marsilia. Cu o identitate falsă, ca profesorul Jean Joseph Mercier de la International Institute din New York, a călătorit pînă la Lisabona. Britanicii l-au dus cu avionul pînă la Poole, în Dorset, pe 19 octombrie 1941.

Moulin a fost interogat în districtul londonez Wandsworth de contraspionajul MI5, într-un loc cunoscut înainte drept Patriotic Asylum for Orphan Daughters of Soldiers and Sailors Killed in the Crimean War. Nu a fost atît ofensat cît intrigat, remarcînd că nu se simţea ca o „fiică orfană”.

Vera l-a salvat, curioasă să afle mai multe despre contactul lui cu un agent sovietic bine cunoscut din Paris, Henri Robinson, care sugerase că misterul Hess era de fapt destul de simplu. Agenţii sovietici din Berlin raportaseră că britanicii aveau să se alăture Germaniei într-un război împotriva Rusiei. Hitler l-a instruit pe adjunctul său Hess să întărească această impresie, pregătindu-se în tot acest timp să lanseze o invazie. Nimic din toate acestea nu aveau de fapt importanţă pentru Vera. Războiul ruso-german îi furnizase o sursă de agenţi care înainte refuzaseră să-şi pună reţelele bine organizate la dispoziţia forţelor clandestine franceze. Moulin era un simbol al republicanismului, care combătea acuzaţiile că gaulliştii plănuiau să impună o guvernare autoritară odată ce Franţa era din nou liberă.

Vera l-a asistat pe Moulin de-a lungul unui curs intensiv de pregătire în tehnicile SOE. Acesta a fost paraşutat în Provence, în ziua de Anul Nou, avînd asupra sa un mesaj microfilmat din partea lui de Gaulle ascuns într-o cutie de chibrituri. Acest fapt i-a dat lui Moulin puterea de a construi celule conspirative de nu mai mult de şapte bărbaţi şi femei. Şefii celulelor îşi cunoşteau doar superiorii imediat ierarhici, într-un lanţ ierarhic care ajungea pînă la Londra. Vera îi spunea Rex lui Moulin. În Franţa, numele lui de cod era Max. I s-a alăturat Jean-Pierre Reinach, un tînăr ofiţer francez care fusese capturat în Franţa ocupată, fugise, ajunsese în Anglia şi se îndrăgostise de Naomi, sora lui Edmund de Rothschild. S-au căsătorit la Marea sinagogă din Londra, înainte ca Reinach şi Moulin să fie paraşutaţi înapoi în Franţa.

Jean-Pierre Reinach a luat apărarea Franţei Libere şi a FFI pentru secretomania lor obsesivă. „Operaţiunile subversive sînt un model de terorism. Va fi folosit împotriva noastră de alţii care, într-o zi, se vor ridica împotriva imperialismului alb”, i-a spus el Verei în timp ce Leo Marks îl informa în privinţa codurilor. Leo avea o sensibilitate neobişnuită la şansele de supravieţuire ale fiecărui elev. Nu avea nici un motiv credibil pentru a-l împiedica pe acest tînăr idealist să se paraşuteze şi să moară.

Ultimele rapoarte ale lui Moulin au început să sosească în februarie 1942. La acel moment, Vera era deja aliată cu amiralul lord Louis Mountbatten, ale cărui operaţiuni mixte lansaseră raiduri de coastă avînd dotări primitive. Vera şi Mountbatten erau de aceeaşi părere. Clasa muncitoare industrială din Franţa forma o bază solidă pentru revolte de masă. Dar Ministerul de Externe şi SIS au intervenit pentru a se plînge în legătură cu procedurile aşa-zis arbitrare ale agenţilor SOE. Pentru Hugh Dalton, ca voce în Parlament a SOE, nu mai exista cale de întoarcere. Se considera că are „înclinaţii comuniste”. Vera considera acuzaţia ridicolă: cînd fusese cu ambasadorul von der Schulenburg în Bucureşti, îi identificase pe principalii agenţi ai lui Stalin, care se ascundeau şi păstrau tăcerea. Dalton era orice în afară de invizibil sau tăcut. Era zgomotos şi tot căuta prin SIS exemple de rateuri, o ameninţare la adresa iluziei infailibilităţii SIS. Aşa că a fost făcut preşedinte al Comisiei Comerţului, unde avea să provoace mai puţine fricţiuni, de vreme ce comerţul extern era practic inexistent. Decriptările de la Bletchley ale cifrurilor Enigma de pe submarinele germane se opriseră brusc. Semnalele inamicului nu mai puteau fi descifrate pentru că germanii adăugaseră un nou model de rotor la aparatele Enigma de pe nave. Numărul transporturilor maritime scufundate creştea îngrijorător, într-un teatru de război pe care Churchill îl considera a fi cel în care Marea Britanie putea să sufere înfrîngerea finală. În alocarea resurselor, el era obligat să acorde mai puţină prioritate învăluirii Europei nazificate în teroare.

Pe cînd încă se afla la SOE, Dalton fusese înfuriat de un memorandum „cît se poate de grosolan” din partea lui Cadogan, subsecretar al Afacerilor Externe, care afirma că SOE „folosea un jargon propriu pentru a lansa o perdea de fum”. Dalton a fost înlocuit de vicontele Wolmer, conte de Selborne, presupus mai flexibil. „Nu prea te inspiră”, a comentat Cadogan. Şi totuşi, Selborne a fost cel care a a adus ulterior acuzaţia gravă că „SIS nu ar ezita niciodată să se folosească de noi pentru a-şi promova planurile, chiar dacă asta ar însemna sacrificarea unora dintre oamenii noştri”.

SIS pretindea că ostilitatea lui faţă de SOE era justificată, deoarece Moscova instruise Partidul Comunist Francez să controleze rezistenţa internă şi să creeze premisele unei insurecţii naţionale după eliberarea Franţei. Însă Moulin, departe de a fi agent sovietic, era preocupat să se asigure că o armată secretă franceză avea să-i controleze pe comunişti. A lucrat clandestin timp de 14 luni, pe parcursul cărora Pierre Laval, prim-ministrul guvernului de la Vichy, a declarat „Sper într-o victorie germană” şi a proiectat o imagine a regimului de la Vichy ca Scut al Franţei. Apoi a lansat un program de „muncă voluntară” care s-a transformat în muncă obligatorie. Tinerii francezi erau forţaţi să muncească în fabrici germane. Mii dintre ei au fugit spre coline, spre ceea ce era numit în mod deschis Rezistenţă. Cel puţin 70 de ziare clandestine erau publicate în mod regulat, în care se relata despre „La France libre” şi despre Forţele Franceze Libere. Tot antisemitismul regimului lui Laval, inclusiv transportarea evreilor în lagăre de exterminare, era publicat în rezumatul ştirilor. Copiii evrei erau triaţi atent şi trimişi în vagoane separate, pentru a evita „scenele emoţionale”, a raportat Moulin cu un dezgust şi disperare neputincioasă.

Moulin a fost adus înapoi în Anglia cu un avion Westland Lysander. Acest avion agil de spionaj al RAF era vechi după standardele epocii, dar putea rula pe piste scurte şi neregulate. Fusese proiectat la începutul anilor 1930, cu o aripă pe fuzelaj în spatele pilotului, permiţînd o vedere panoramică excelentă. Experţii americani îl lăudau ca fiind revoluţionar, spre uimirea piloţilor RAF, care se resemnaseră să audă că aparatele lor erau demodate. Avea o viteză de croazieră de 290 de kilometri pe oră, cu un singur motor Bristol Mercury, dar putea să ajungă la 500 de kilometri pe oră în picaj. În îndrumările locotenent-colonelului de aviaţie H.S. Verity, tuturor piloţilor li se spunea să nu uite „ce misiuni dure îşi asumă agenţii”. „Încercaţi să ajungeţi să-i cunoaşteţi [pe agenţi] şi acordaţi-le încredere în operaţiunile de recuperare”, scria el. „Nu îi lăsaţi [pe piloţi] să creadă că fac acrobaţii cu bicicleta.” Piloţii îngrămădeau „trupuri” suplimentare într-un spaţiu pentru trei pasageri şi aduceau în ţară cadouri sub formă de parfumuri şi şampanie din partea celor care făceau operaţiuni subversive în Franţa.

Moulin a adus cu el un dosar despre Rezistenţă şi ştirea că tînărul soţ al lui Naomi Rothschild, Jean-Pierre, fusese ucis.

Vera a fost nevoită să se ţină tare pentru a nu se ataşa de Moulin şi a nu fi afectată de suferinţa provocată de moartea lui Jean-Pierre şi de faptul că acest fapt valida premoniţia lui Leo Marks. Era tot mai reţinută cu privire la propriile sentimente, dar ştia că succesul ei venea din capacitatea sa „de a intra în mintea altora”, ceea ce necesita o capacitate de înţelegere empatică. Se temea pentru Moulin, care s-a întors din nou în Franţa împreună cu Yeo-Thomas, „Iepurele Alb”, pentru a-l elibera pe unul dintre camarazii lor din captivitatea germană. Moulin a estimat că la acel moment existau deja aproximativ 200.000 de partizani pregătiţi pentru o revoltă masivă. Liderii Rezistenţei se simţeau încurajaţi cînd vedeau un ofiţer britanic de vîrstă mijlocie. Partizanii erau adesea obligaţi să împartă o singur armă la mai mulţi oameni. „Iepurele Alb” s-a luptat constant pentru a înfrînge reticenţa forţelor armate britanice regulate de a le ceda acestora o mică parte din dotările materiale. Secretul îi stătea în cale: puţini ştiau despre această muncă eroică.

În iunie 1943, Moulin a fost capturat după ce un informator le-a spus germanilor că „un gaullist se află în cartier”. Ar fi putut să scape, avînd atît de multă experienţă în schimbarea aspectului şi identităţii lui, dar încă purta cutia de chibrituri în care de Gaulle inserase autorizaţia microfilmată ca Moulin să vorbească în numele generalului. Proba incriminatoare a fost descoperită. Paisprezece lideri ai Rezistenţei, arestaţi împreună cu el, au fost torturaţi şi ucişi. Vera a făcut eforturi să citească relatări ale unor martori oculari despre modul în care Moulin fusese dezmembrat de Gestapo pînă murise.

Cu trei zile înaintea oribilului sfîrşit al lui Moulin, în noaptea de 17-18 iunie 1943, Pierre Raynaud, sublocotenent francez şi instructor de sabotaj, fusese paraşutat pentru a i se alătura lui Francis Cammaerts, absolvent al durei şcoli de comando din Arisaig, în zona muntoasă a Scoţiei. Raynaud a devenit convins că era victima unei trădări. În acelaşi timp, Noor Inayat Khan, adesea descrisă drept prinţesă indiană şi scriitoare talentată de povestiri pentru copii, a fost paraşurată în Franţa şi şi-a început călătoria către un sfîrşit tragic care avea să declanşeze speculaţia că şi ea fusese trădată.

În cele 18 luni trecute de la petrecerea de adio a lui Moulin de Anul Nou 1941-1942, Vera văzuse agenţi tineri rezistenţi fizic care deveneau paranoici atunci cînd lucrurile mergeau prost din motive banale. Raynaud credea că aterizarea lui era observată de germani, care îl aşteptau ca să-l urmărească la Paris. A ajuns să creadă că Secţiunea F a SOE trimitea în mod deliberat agenţi insuficient pregătiţi care, dacă erau prinşi, cedau la interogatoriu şi îi induceau în eroare pe germani cu informaţiile primite la Londra. Astfel de teorii ale conspiraţiei au fost contrazise de o tînără telegrafistă, Yvonne Cormeau, care s-a paraşuat în Franţa mai tîrziu în acea vară şi care a ajuns faţă în faţă cu Francis Cammaerts, contactul lui Raynaud, într-un tren spre Toulouse. „Privea drept prin mine”, a raportat ea, „şi ne-am ignorat reciproc”. Nu exista nici o probă a unei instrucţii inadecvate. Însă uneori agenţii uitau de măsurile de siguranţă după ce se obişnuiau cu mediul ostil. O întîlnire subită cu un vechi prieten de la şcoala de instrucţie putea să ducă la un pahar băut împreună, şi atunci Gestapo-ul dădea năvală. Uneori, agenţii trebuiau să aranjeze o întîlnire directă pentru a transmite mesaje. Yvonne Cormeau învăţase să scrie astfel de mesaje pe hîrtie subţire, înfăşurată strîns şi introdusă cu un ac într-o ţigară, care putea fi fumată parţial şi apoi aruncată cu nonşalanţă. Dar pînă şi ea, considerată o maestră pentru că transmisese 400 de mesaje codate într-un an, a încălcat regula potrivit căreia agentul trebuie să fie în permanentă mişcare. A rămas într-o ascunzătoare timp de şase luni. Germanii căutau o telegrafistă engleză în regiune, iar ascunzătoarea ei era într-un sat fără apă curentă, ceea ce părea un bun motiv ca aceştia să nu se deranjeze să caute acolo.

„Gîndirea ei a fost perfect raţională”, a comentat Vera. „Putea să privească de la mansarda ei la mare depărtare dacă există vreo mişcare germană suspectă.” Regulile erau făcute ca să fie încălcate, cu condiţia ca acest lucru să nu se întîmple într-un moment de totală neatenţie. Acest tip de gîndire nu îl satisfăcea pe Pierre Raynaud, care a devenit obsedat de ideea că unor agenţi – tinere instruite în grabă – li se dădeau informaţii pe care aveau să le dezvăluie sub interogatoriu, inducînd în eroare inamicul fără să-şi dea seama în legătură cu planurile Aliaţilor.

Gubbins a trecut în revistă programele de instrucţie ale SOE şi mobilizarea unor maeştri cu abilităţi deosebite şi a fost de acord cu Vera că oricine credea că agenţii absolveau înainte de a fi pe deplin instruiţi suferea de paranoia. Unii începători, asemenea prinţesei Noor sau Dianei Hope Rowden, deşi consideraţi de instructori inapţi pentru a merge pe teren, erau totuşi trimişi deoarece era nevoie disperată de abilităţile lor speciale, iar aceştia s-au dovedit a fi cei mai duri şi mai inovatori în a rezista interogatoriului sub tortură.

Pentru a se asigura că instrucţia SOE era infailibilă, Vera a vizitat din nou terenul accidentat de la Loch Ailort, la 38 de kilometri vest de Fort William, pe coasta Scoţiei, unde tineri şi tinere trăiau într-o casă veche şi mohorîtă cu pereţi din granit rece, bătută în permanenţă de vînturi puternice, care abia dacă se zărea printre copacii deşi şi mai înalţi decît acoperişul. Ceaţa şi ploaia învăluiau dealurile din jur. Regiunea era incredibil de posomorîtă, iar rata crescută a mortalităţii echipajelor de aviatori de la o bază aeriană maritimă din apropiere era cauzată aproape în întregime de faptul că piloţii se loveau de vîrful dealurilor sau se rătăceau pe vreme proastă şi rămîneau fără combustibil în largul coastei. Jack Wilson, fost şef adjunct al poliţiei din Calcutta, supraveghea instrucţia.

În septembrie 1942, Vera a conchis că terenurile de instrucţie de lîngă Fort William erau imposibil de sabotat. „Instructorii polonezi trecuseră prin iad în lagărele de muncă sovietice”, îşi amintea ea. În acea sălbăticie scoţiană din jurul Loch Ailort, polonezii şi-au dat seama că în spatele aerului dur al lui Jack Wilson se afla hotărîrea onestă a unui director de şcoală binevoitor care făcea eforturi să transmită arta de a supravieţui unor provocări încă şi mai grele decît Siberia. Acesta introdusese Jocul lui Kim, bazat pe povestea lui Rudyard Kipling despre un băiat care trebuia să-şi antreneze memoria pentru a supravieţui. Wilson îi învăţase pe băieţi tehnici mentale pe care acum, la vîrsta de 52 de ani, le introdusese în Şcolile de Pregătire Specială (STS). STS s-au multiplicat, ajungînd la 70 de „şcoli ale pericolului” în întreaga lume. Prima misiune pe timp de război a lui Wilson fusese în cadrul companiilor independente ale lui Gubbins din Norvegia. El considera acea experienţă drept antrenament pentru lupta de gherilă propriu-zisă şi a ajutat-o pe Vera să planifice infiltrarea unor agenţi care să ucidă unul dintre principalele instrumente de măcelărire a evreilor ale lui lui Hitler, generalul Reinhard Heydrich.

Vera fusese prima oară la Fort Williams cu Gubbins şi soldaţii polonezi evacuaţi prin Dunkerque împreună cu comandantul lor, generalul Władysław Sikorski. Gubby cunoştea din copilărie dealurile ameninţătoare şi lacurile adînci, cu apă neagră rece ca gheaţa. El îl alesese în primul rînd ca redută în cazul în care Germania ocupa Marea Britanie. Sikorski i-a spus Verei că peisajul deprimant se potrivea cu sufletul său polonez. Viaductele şi podurile erau perfecte pentru exerciţii de sabotaj. Zona rurală era aridă şi dificilă, anticipînd ceea ce un agent ar fi putut întîlni oriunde în Europa.

Vera a găsit un sediu pentru guvernul în exil al Poloniei în biroul editorului Boy Scout Magazine, F. Haydn Dimmock, din Buckingham Palace Road. Rolul lor în distrugerea Scutului Franţei al lui Laval avea să fie eroic. Puţini dintre ofiţerii aflaţi în serviciu regulat la Whitehall – şi doar cei care trebuiau să ştie – bănuiau ce se întîmpla în spatele ferestrelor camuflate ale inofensivei reviste.