capitolul 16

Laurel

Am intrat în holul hotelului din Chapel Hill la care stătea Sara şi am fost uşurată să văd că era spaţios şi frumos decorat, cu vaze mari de flori peste tot. Mă îngrijorasem cum o să-şi permită să stea la hotel atâta timp într-o zonă atât de scumpă, însă, după toate probabilităţile, spitalul la care era internat Keith avea contract cu acel hotel şi obţinuse un preţ bun. Sau cel puţin aşa speram.

Cu o zi în urmă mă hotărâsem să mă întâlnesc faţă în faţă cu Sara. Trecuseră aproape două săptămâni de la incendiu. Aproape două săptămâni de când nu-i mai văzusem. Trebuia să mă asigur că era bine şi să mă lămuresc în privinţa ranchiunei ei faţă de diferenţele financiare dintre noi. Când o sunasem să-mi anunţ intenţia de a o vizita, reacţionase la început ezitant, dar, spre uşurarea mea, acceptase să ne vedem, întrebându-mă dacă puteam să-i aduc de acasă nişte haine şi alte câteva lucruri. Eram încântată că puteam să o ajut chiar şi cu puţin. Îmi lipsea enorm.

Urma să ne întâlnim în cafeneaua hotelului. Am rămas la intrarea în restaurant şi m-am uitat să văd dacă ajunsese înaintea mea.

– Salut!

M-am întors şi am văzut-o în spatele meu. Am făcut toate eforturile să nu mă arăt şocată. Sara era genul de femeie care se machia chiar şi când golea cutia poştală, însă atunci nu avea nici măcar o picătură de fard. Era palidă, fără culoare în obrajii aproape scheletici. Slăbise mult în două săptămâni. Îi crescuseră rădăcinile negre la baza părului care avea nevoie de tunsoare şi, mă temeam eu, de şampon.

Am cuprins-o în braţe şi am strâns-o la piept.

– Te iubesc, am murmurat, surprinsă de propriile lacrimi. Mi-a fost tare dor de tine şi am fost teribil de îngrijorată.

– Şi eu te iubesc, spuse ea. Ai fost atât de drăguţă să conduci aproape trei ore doar ca să luăm prânzul. I-am dat drumul, şovăind. Sunt bine, Laurie, mă asigură ea cu un zâmbet, ştergându-mi o lacrimă de pe obraz. Rezist. Chelneriţa ne conduse la o masă din spatele cafenelei, ca şi când ar fi simţit că aveam nevoie de intimitate. Ne-am aşezat, iar Sara s-a uitat în jur. E o mare uşurare să ies puţin din centrul de arşi, mi se confesă ea. În camera lui sunt treizeci de grade. Sunt extraordinar de fericită că ai venit.

– Ar fi trebuit să vin puţin mai devreme. Cum se simte Keith?

– Puţin mai bine, oftă ea, sau cel puţin aşa spun doctorii. Eu nu-mi dau seama, pentru că încă îl ţin în comă indusă, dar semnele vitale sunt mai bune. Acum sunt siguri că o să supravieţuiască.

Am întins mâna peste masă şi i-am prins încheietura.

– Sunt atât de uşurată!

Ea dădu din cap.

– Partea din dreapta a feţei lui e neatinsă. Dar stânga a fost arsă destul de rău. O să rămână cu cicatrice, însă acum nu vreau decât să trăiască.

– Sigur, draga mea, am zis.

Chelneriţa ne aduse pahare cu apă şi meniuri.

– Aş vrea să pot vorbi cu el, spuse Sara după ce femeia plecă de la masa noastră. Mi-e dor de el, Laurie.

– Ar trebui să-i vorbeşti, Sara. Poate te aude.

– Păi asta fac tot timpul! Îi spun mereu cât de mult îl iubesc şi ce dor îmi e de el şi… îmi cer iertare că nu sunt o mamă prea bună.

– Fii serioasă. Eşti o mamă minunată.

– Atunci de ce dă mereu de necaz?

– N-a fost cine ştie ce. Îmi doream să o liniştesc. Adevărul e că poţi să fii cel mai bun părinte din lume şi tot s-o dai în bară.

– Şi tu eşti mamă singură, Laurel. Şi uită-te la Maggie. E doar cu un an mai mare decât Keith şi cu cel puţin cinci mai matură.

– E fată. Şi ştim amândouă că Jamie a făcut-o să devină ceea ce e.

– Recunoaşte-ţi şi ţie meritele, spuse ea, privind în meniu. Jamie a murit când Maggie avea opt ani.

– Mulţumesc. Să ştii că nu vreau să te îndoieşti de tine, atâta tot.

– Ştiu.

– Ai luat legătura cu Steve? Scutură din cap surprinsă. Nu crezi că ar trebui să afle ce e cu Keith? am întrebat.

– Nu. E… ştii ce fel de tată a fost.

Ştiam. Steve şi Sara divorţaseră când Keith abia împlinise un an, iar Steve nu-şi contactase nici măcar o dată fiul. Însă uneori era nevoie de o tragedie ca asta pentru ca oamenii să se trezească. Oricum, era decizia Sarei. Nu ştiam cum aş fi procedat în locul ei.

Chelneriţa se întoarse la masă. Sara comandă supă. Eu am comandat salată verde şi piept de pui fript; cum nu era în meniu, a trebuit să o conving pe chelneriţă să-l treacă în carneţelul ei. Sara zâmbi. Înţelegea de ce eram obsedată să mănânc sănătos, alergam zilnic şi făceam mamografii şi teste Papanicolau şi vaccinuri antigripale. Rămăsesem orfană de mică, iar copiii mei deja rămăseseră cu un singur părinte. Nu aveam de gând să-i las să mai piardă unul, şi făceam orice să împiedic asta.

– Nu am deloc poftă de mâncare, zise ea după ce plecă chelneriţa.

– Ai slăbit.

– Mă întreb dacă ar mai trebui să sper, şopti ea zâmbind trist.

Cuvintele pe care urma să le pronunţ fuseseră exersate din timp.

– Între noi e totul în regulă? am întrebat-o.

– Sigur. Ce vrei să spui?

– Doar că… de obicei vorbim aproape zilnic, şi după incendiu aproape totul s-a schimbat. Parcă te-ai îndepărtat de mine.

– Acum mă concentrez doar asupra lui Keith, Laurie. Îmi pare rău dacă…

– Nu, am întrerupt-o. Este vina mea. Cred că sunt paranoică. Poate tu nici măcar nu ai aflat, întrucât ai fost plecată, însă Keith… la petrecere l-a numit pe Andy „băieţaş de bani gata“ de câteva ori. M-am îngrijorat că poate îmi porţi ranchiună că eu şi copiii mei o ducem mult mai…

– Laurel, mă opri ea cu un surâs. Prostuţo, asta nu a fost niciodată o problemă între noi. Nu-mi vine să cred că îţi făceai griji din pricina asta.

Imediat după prânz, Sara a fugit la spital, iar eu am aşteptat să plece şi m-am dus la recepţie. Speram că fusese sinceră cu mine în privinţa lipsei ei de resentimente, pentru că aveam de gând să-i achit factura de hotel.

I-am întins tânărului din spatele tejghelei cartea mea de credit.

– Aş vrea să plătesc toate cheltuielile de cazare pentru Sara Weston, l-am informat. E cazată în camera 42.

Bătu pe tastatură, cu ochii pe ecranul din faţa lui.

– Deja au fost plătite, spuse el.

– Probabil acolo aveţi numărul cărţii ei de credit, însă nu vreau să-şi plătească singură camera. Aş vrea să o fac eu.

– A fost plătită, doamnă, insistă el cu un zâmbet. Altcineva v-a luat-o înainte.