capitolul 28

Laurel

Bonnie Betts îşi vârî capul în cabinetul meu când îi luam temperatura unui copil de clasa a patra.

– Spune-mi când ai un minut, începu ea, apoi se retrase pe coridor.

Am scos termometrul din gura fetiţei.

– Ai temperatura normală, draga mea, am constatat. Cred că e vorba de o alergie.

Micuţa îşi strâmbă gura într-o grimasă.

– Nu mi se desfundă deloc nasul, oricât l-aş sufla, se plânse ea.

– Asta poate fi foarte enervant, am spus eu, apoi am aruncat învelişul de plastic al termometrului în coşul de gunoi. Spune-i mamei tale să îţi cumpere un spray cu apă sărată. O să te ajute.

Se ridică, de parcă ar fi avut un sac de cartofi pe umeri, apoi ieşi din cabinet.

Am chemat-o pe Bonnie. Şcoala primară unde lucram avea acelaşi campus cu şcoala generală şi cu liceul la care preda Bonnie, însă era neobişnuit să o văd în clădirea mea în mijlocul zilei.

– Ce faci, Bonnie? Ia loc. Am făcut semn spre scaunul mic pe care îl eliberase copilul.

Bonnie rămase în prag.

– Nu, mulţumesc. Voiam doar să-ţi spun că doamna Potter l-a luat pe Andy de la ora mea ca să îl ducă să vorbească cu un ofiţer de poliţie. S-a întâmplat ora trecută. Când s-a întors părea în regulă, însă m-am gândit că trebuie să ştii.

– Au vorbit cu el fără să-mi spună? Nu eram prea sigură că era legal.

Bonnie ridică din umeri.

– Nu m-am gândit să pun întrebări. Se uită la ceas. Trebuie să mă întorc, voiam să te anunţ doar.

I-am mulţumit şi m-am aşezat la birou întrebându-mă dacă nu era mai bine să-l iau pe Andy de la oră să aflu ce se întâmplase. Chiar i-aş fi dat ziua peste cap, dar eram sigură că deja era ameţit după discuţia cu poliţistul. Înainte să apuc să mă decid, Flip Cates mă sună pe mobil.

– Tocmai am aflat că unul dintre oamenii voştri a vorbit cu Andy, i-am zis. Îl cunoşteam de ani de zile pe Flip şi ştiam că o să fie direct.

– Da, e vorba de sergentul Wood. Numele nu-mi spunea nimic. Aveam nevoie să-i mai punem nişte întrebări despre incendiu, îmi explică el.

– N-ar fi trebuit să fiu şi eu acolo?

– Prezenţa părintelui e obligatorie când e interogat un minor sub paisprezece ani. Sergentul Wood i-a spus lui Andy că avea dreptul să aibă un părinte lângă el, însă nu părea să aibă o problemă cu asta.

– Cel mai probabil era confuz, Flip! M-am ridicat şi am închis uşa cabinetului. Ar fi trebuit să mă contacteze şi pe mine cineva.

– Cred că s-a descurcat bine, Laurel. Şi îmi pare rău că trebuie să îţi spun asta, însă am vrea să percheziţionăm camera lui Andy. Trebuie să semnezi un formular prin care îţi dai acordul; e nevoie să facem asta după-amiază. Ai putea să-ţi iei liber?

– Vreţi să-i percheziţionaţi camera? Mă gândeam că era mai bine să par uimită. Cel mai probabil, Marcus întrecuse limita când mă prevenise.

– Da. N-o să dureze mult.

Puteam să spun că nu semnez. Acel formular de consimţământ al percheziţiei nu echivala cu un mandat. Însă ce-ar fi putut găsi în camera lui Andy, pe care tocmai o cercetasem? Pantofii, mi-am spus. Pur şi simplu ar fi trebuit să-i arunc. Ce proastă! De ce nu-i aruncasem? Trebuia să le povestesc despre combustibilul din brichetă.

– Pot ajunge în vreo patruzeci şi cinci de minute, am spus. Aveam de gând să-i las să caute prin cameră, să vadă că e nevinovat şi să pună capăt zvonurilor. Apoi îşi puteau vedea de treabă să-l găsească pe adevăratul făptaş.

– Minunat, răspunse Flip. Ne vedem la prânz acasă la tine.

Cu toate că am ajuns acasă la unsprezece patruzeci şi cinci, o maşină de poliţie era deja parcată la capătul străzii; le-am făcut semn cu mâna celor doi din maşină să intre şi am parcat pe alee. Mă întrebam dacă veniseră intenţionat mai devreme pentru că se gândiseră că aş încerca să umblu în camera lui Andy înainte să sosească ei. Desigur, orice părinte ar fi făcut asta.

M-am întâlnit cu ei pe veranda din faţă. Flip îmi zâmbi şi îmi strânse mâna.

– Laurel, el este sergentul Wood, începu el.

– Doamnă. Sergentul Wood dădu din cap, însă nu-mi întinse mâna. Albise prematur şi, cu ochii lui albaştri şi luminoşi, ar fi fost chiar un bărbat frumos dacă ar fi încercat măcar să zâmbească. Nu îmi plăcea să-mi imaginez că el îl interogase pe Andy.

Flip îmi dădu un clipboard şi un stilou.

– Aici e formularul pentru acordul de percheziţie.

Am privit formularul ca şi când l-aş fi citit, însă cuvintele se aglomerau în faţa ochilor mei.

– Vreţi doar să vă uitaţi prin camera lui Andy, da? am întrebat eu, apoi am semnat. Nu e necesar să-mi percheziţionaţi toată casa.

– Exact, răspunse Flip. Mi s-a părut că îşi cerea iertare din priviri.

– Nici o problemă. I-am condus înăuntru. Ştiu că trebuie să urmăriţi orice pistă şi vreau să se dovedească nevinovăţia fiului meu.

Mă urmară pe scări până în camera lui Andy. Sergentul avea cu el o geantă mare din pânză de cort şi mă întrebam dacă dorea să ia cu el anumite obiecte. Cum aveam să-i explic asta lui Andy?

În pragul dormitorului, amândoi bărbaţii îşi puseră mănuşi de latex.

– Pot să rămân şi eu cât vă uitaţi? am vrut să ştiu.

– Da doamnă, zise Flip, ca şi când ar fi uitat de cât timp ne cunoşteam.

M-am aşezat chiar pe colţul patului lui Andy, cu palmele umede una peste alta pe picioare, încercând să nu stau în drumul lor în timp ce ei deschideau sertarele şi citeau cărţile poştale de pe panoul de plută.

– Domnule sergent Wood, când aţi vorbit astăzi cu Andy a spus ceva care v-a făcut să-i percheziţionaţi camera? am întrebat eu.

– Nu, doamnă, răspunse Flip în locul sergentului. Deja plănuiam să vă cerem acordul.

– Despre ce aţi vorbit?

– Aveţi software pentru control parental instalat pe acest computer, doamnă? întrebă sergentul Wood ca şi când eu n-aş fi scos o vorbă până atunci.

– Da, am. Nu prea stă pe internet. Preferă să se joace.

Sergentul Wood se aşeză la biroul lui Andy şi introduse un CD în fantă. Îmi veni în minte mesajul urât de la MuzicRuuls; mă întrebam ce alte astfel de mesaje avea să găsească acolo.

În timp ce sergentul Wood făcea clic şi cerceta monitorul computerului, Flip începu să scoată sertarele şifonierului. Ştiam exact ce avea să vadă în ele şi m-am mai relaxat puţin. Îmi spuse să mă ridic, apoi îşi trecu braţul pe sub saltea şi în cutia cu arcuri şi se uită sub pat.

– Ce anume căutaţi mai exact? am întrebat după ce m-am aşezat din nou.

– Căutăm, în primul rând, combustibil pentru brichetă. Chibrituri. Instrucţiuni de pornire a incendiilor pe care, probabil, le-ar fi căutat pe internet. Chestii de-astea. Îmi dau seama că vă e greu să asistaţi la aşa ceva.

– Andy nu e genul de persoană care ar putea sau ar vrea să declanşeze un incendiu, aşa că nu-mi fac griji. Şi tu ştii asta, Flip, am adăugat, încercând să-i amintesc de prietenia noastră. Ajunsese la sertarul dezordonat, în care scotocea cu spatele la mine. Ştiam că găsise prezervativul, căci mă întrebă dacă Andy avea o viaţă sexuală activă. Nici pe departe, am răspuns eu râzând.

Am auzit uşa din faţă trântindu-se.

– Mamă? strigă Maggie, iar eu mi-am amintit brusc că în acea zi elevii din ultimul an ieşeau mult mai devreme.

– Sunt sus.

– De ce e aici o maşină de poliţie? strigă ea de pe scări. Aproape că zbură până în cameră. Ce se întâmplă?

– Salut, Maggie, spuse Flip.

– Cumva… mă privi pe mine, apoi pe Flip şi pe sergent. Cumva percheziţionaţi camera lui Andy?

– Da, asta fac, am răspuns eu în locul lor.

– De ce? Maggie privi spre mine. Tu n-ar trebui să… au voie să facă asta?

Am dat din cap.

– E vorba doar de camera lui Andy, am liniştit-o eu, în caz că se temea să nu-i fie încălcată intimitatea. Nu de toată casa.

– Dar e ridicol!

– Ştiu, draga mea. Am bătut uşor cu palma pe pat lângă mine. Stai jos.

– Asta e din cauza mărturiei lui Keith?

Îmi pusese mie întrebarea.

– Probabil, am rostit ridicând din umeri.

Sergentul Wood se ridică de la computer, scoase CD-ul şi îl puse într-o pungă mică de plastic pe care o scosese din valiza de pânză de cort. Apoi scoase un teanc de pungi de hârtie.

– Am vrea să luăm hainele cu care era îmbrăcat Andy în noaptea incendiului, spuse el.

– Sigur, însă le-am spălat. M-am ridicat şi am deschis uşile de la şifonier. Chiar de mai multe ori, ca să scap de mirosul de fum.

– Tot vrem să le luăm, insistă sergentul.

Am întins mâna în şifonier să iau cămaşa verde cu dungi, însă mâinile mele, ca şi când ar fi avut o minte proprie, se îndreptară spre o cămaşă gri.

– Nu, mamă, spuse Maggie, era îmbrăcat cu… I-am aruncat o privire suficient de tăioasă cât să o fac să tacă. Înţelese. O, am uitat, făcu ea. Am crezut că avea cealaltă cămaşă, însă pe aceea a îmbrăcat-o în timpul zilei, nu-i aşa?

Am dat din cap, îngrijorată ca nu cumva să fi spus prea mult, să înflorească minciuna până în punctul în care să devină evidentă. I-am întins sergentului cămaşa, iar el o băgă într-una din pungile de hârtie. Apoi am luat pantalonii maronii. Slavă Domnului că avea mai multe perechi de pantaloni maronii. Mâinile mele trecură pe lângă cei pe care îi purtase şi îi întinseră o pereche kaki lui Maggie, care i-o dădu sergentului Wood.

Flip ridică privirea din coşul cu cărţi poştale în care umbla.

– Nu uita de şosete şi pantofi, spuse el.

– Nu ştiu sigur ce şosete purta, m-am scuzat eu. M-am aplecat să-i iau pantofii, însă Maggie mi-o luă înainte şi scoase altă pereche de tenişi decât cei noi pe care îi încălţase în noaptea aceea. Îmi evită privirea când îi dădu sergentului, care puse fiecare pantof separat în altă pungă de hârtie. Acum eram băgate amândouă în asta. Mi s-a strâns inima când mi-am dat seama că o făcusem complice la ascunderea dovezilor.

– Apreciem cooperarea dumneavoastră, spuse sergentul Wood, în timp ce vâra ultima pungă de hârtie în valiza de pânză de cort.

– Mulţumesc, Laurel. Flip aruncă o ultimă privire în cameră. Plecăm, încheie el.

Eu şi Maggie nu ne-am privit în timp ce bărbaţii coborâră scările. Nici măcar după ce am auzit uşa din faţă închizându-se. Am ascultat zgomotul portierelor trântite şi al cauciucurilor rostogolindu-se pe pietriş. Mă întrebam dacă Maggie se simţea la fel de vinovată ca mine. Nu-mi venea să cred că o târâsem în minciuna mea.

I-am cuprins umerii cu braţul.

– Îmi pare rău, am şoptit.

– Aş fi făcut acelaşi lucru dacă m-aş fi gândit prima, răspunse ea.

– Dar de ce? De ce am făcut-o? Dacă suntem sută la sută sigure de nevinovăţia lui, de ce am ascuns dovezile?

Ea dădu uşor din cap.

– Ca să-l protejăm. Nu ştim ce ar putea găsi în hainele pe care le-a purtat în noaptea aceea. Adică poate cine ştie cum a intrat, din greşeală, într-o baltă de benzină sau ceva, şi atunci chiar ar fi pus ochii pe el. Aşa măcar ştim că nu vor găsi nimic.

Privirea mea alunecă spre tenişii pe care îi purtase în noaptea petrecerii şi mi s-a părut că încă simţeam în ei un miros caustic, inflamabil, chiar şi de acolo de unde mă aflam. Nu voiam să-i spun lui Maggie. Nu voiam s-o fac să se îndoiască de el.

– Mi-era teamă ca nu cumva să i se fi scurs bricheta în pantofi, am spus eu.

M-am îndepărtat de ea şi am luat perna lui Andy, care rămăsese acolo unde o aruncase Flip după ce căutase pe sub saltea. Am strâns-o la piept. Simţeam în ea mirosul lui Andy, încă un miros de băiat, nu de bărbat. Chiar dacă ar fi găsit o metodă să ducă nişte combustibil la biserică şi să dea foc în scopul de a fi recunoscut ca un erou, n-ar fi făcut-o niciodată.

Îmi ştiam fiul. Îi ştiam sufletul. N-ar fi făcut rău vreodată cuiva.