capitolul 56

Laurel

Abia respiram de plâns. Când vorbea Maggie aş fi vrut să plec ca să nu vadă cum mă prăbuşesc. În acelaşi timp, mi-aş fi dorit să o strâng în braţe şi să-i spun că totul va fi bine. Am ales să rămân pentru că gândul care mi-a trecut prin minte în timp ce-şi spunea povestea era: „Unde a fost mama acestei fete?“

Cum de nu înţelesesem nici un semn? Cum de nu ştiusem că se strecura afară din casă în toiul nopţii? Că rar era acolo unde îmi spunea că era? Că, pe lângă faptul că se expunea pericolului, era şi capabilă să facă rău? Unde fusesem?

Bineînţeles, ştiam răspunsul: fusesem cu Andy. O lăsasem pe Maggie să se descurce singură, aşa cum făcusem de când îi dădusem viaţă. Mi-am şters obrajii cu mâna.

– Vrei să spui că te-ai simţit ca şi când în tine ar fi existat două persoane diferite? o întrebă Marcus pe Maggie, după ce ea termină povestea. Fata cea nebună şi tu?

– Te referi la dubla personalitate? Maggie îşi încrucişă braţele, ca şi când i-ar fi fost frig. Nu, răspunse ea. Am fost eu tot timpul.

Eu, Flip şi Marcus am făcut schimb de priviri. Ştiam ce gândeau toţi, iar Flip transpuse acel gând în cuvinte.

– Însă până la urmă ai aprins focul, Maggie, nu? întrebă el.

– Nu! Maggie îşi scutură capul, apoi păru să-şi amintească de rana de la gât. Asta încerc să vă explic, continuă ea, atingându-şi bandajul. Când mi-am dat seama că acolo vor fi copii, am lăsat-o baltă. N-aş da niciodată foc unei clădiri în care se află oameni!

Flip nu o credea. Expresia lui nu se schimbă, însă privirea din ochi îl dădu de gol.

I-am luat mâna lui Maggie şi i-am mângâiat-o. Era rece şi i-am ţinut-o între palmele mele s-o încălzesc. Mi-am amintit cum Maggie îmi ţinuse mâna într-ale ei în drumul spre spital după incendiu. Nu-mi dăduse drumul. Şi mi-am amintit şocul ei – şocul ei neprefăcut – când o sunasem să-i spun că biserica ardea.

– Deci după ce ai vorbit cu Andy te-ai dus direct la Paznicul mării? întrebă Flip.

– Da. Şi am sunat-o pe mama să-i spun că petrecerea se mutase în biserică.

Flip privi spre mine.

– Aşa e, am confirmat. Însă atunci erai la Amber, nu?

– Tu ai crezut că eram acolo, dar nu eram.

– Îţi mai aminteşti dacă ai auzit ceva în fundal când te-a sunat Maggie? mi se adresă Flip.

– Nu. Atunci lucram la un discurs pentru o întâlnire cu o organizaţie de profesori şi nu-mi mai amintesc din acea convorbire, decât că petrecerea se mutase. Asta mă îngrijorase – că schimbarea îl putea deruta pe Andy.

– Ce ai făcut la Paznicul mării? o întrebă Marcus pe Maggie.

– Am… Maggie privi spre capătul patului, unde cearşafurile erau ridicate puţin peste un deget de la picior bandajat – cealaltă rană pe care o avea. Cu mâna liberă îşi dădu la o parte o şuviţă inexistentă de pe frunte. Aveam senzaţia că şovăia. Am rămas o vreme pe terasă, spuse ea. Eram… mă simţeam ca şi când tocmai aş fi evitat un glonţ.

– Te-a văzut cineva acolo?

– Era… ştiţi voi. Încă era martie. Casele din jur erau goale.

Flip se răsuci în scaun şi îşi încrucişă braţele pe piept.

– Atunci cum a izbucnit incendiul? se interesă el.

– Nu ştiu. Ochii i se umplură de lacrimi. Sincer, nu ştiu. Ştiu doar că nu l-am pornit eu. Şi nici Andy.

– Hai să luăm o pauză, spuse Marcus, spre uşurarea mea. Maggie fusese puternică şi curajoasă în ultima oră. Însă acum începuse să se clatine. Şi nici eu nu mă simţeam prea bine.

Flip închise reportofonul şi se ridică.

– O idee bună, zise el. Mi-ar prinde bine o cafea.

– Vin şi eu. Marcus se îndreptă spre uşă. Eşti bine, Maggie? întrebă el. Fata dădu uşor din cap, fără să-l privească. Fără să ne privească pe vreunul dintre noi. Vii cu noi, Laurel? mă invită Marcus. Am presupus că el şi Flip doreau să-i însoţesc pentru a comenta ceea ce tocmai auziserăm, dar nu aveam de gând să plec.

Am scuturat din cap, încă ţinând-o pe Maggie de mână.

– Rămân aici, am spus eu.

După ce bărbaţii ieşiră, Maggie începu să plângă de-a binelea.

– Îmi pare rău, mamă! îngăimă ea, apucându-mi mâna. Îmi pare rău pentru tot.

– Şşşt. Ştiu.

– Dar sunt atât de uşurată! continuă ea. Sunt atât de… ar fi trebuit să spun adevărul îndată ce au început să-l suspecteze pe Andy.

Da, ar fi trebuit. Însă nu o făcuse.

– Ne-ai spus acum. Asta e cel mai important.

– Mai e ceva, adăugă ea. Adică nu atât de grav. E grav, dar nu aşa. Nu e ca incendiul. Şi va avea importanţă doar pentru tine. Are legătură cu Paznicul mării.

– Ştiu că te întâlneai cu Ben acolo.

Scutură din cap.

– Nu e doar atât, spuse ea. Merg acolo încă de când mi-am luat permisul de conducere. Adică singură. Nu cu vreun băiat.

– De ce? Mi-am adus aminte că Dawn îmi spusese că fuma marijuana. Oare se dusese să se drogheze?

– O să mă crezi nebună. Sau mai nebună decât mă crezi deja.

– Nu te cred nebună.

– Acolo mă simţeam aproape de tata. Uneori stăteam noaptea pe terasă şi închideam ochii şi simţeam brusc că era lângă mine. Spiritul lui sau ceva de genul ăsta. Dintr-odată mă străbătu un fior. Aproape că îl simţeam pe Jamie în cameră cu noi. Crezi că am o doagă lipsă? mă iscodi Maggie.

– Dacă ai, înseamnă că nebunia se transmite în familie, pentru că şi eu visam că… uneori mă vizita noaptea şi pe mine.

Ochii ei căprui şi frumoşi se deschiseră larg.

– Serios? Chiar crezi că a fost el?

– Habar n-am, Maggie. Cred doar că ne-a marcat pe amândouă – în feluri diferite, desigur – şi amândouă avem nevoie să rămânem legate de el.

Brusc se opri din plâns.

– Îmi pare rău pentru cum ţi-am spus despre tata şi Sara. A fost o răutate.

– M-a durut să aflu aşa ceva, am recunoscut eu. Însă durerea aceea părea deja veche de câteva săptămâni, nu ore, căci fusese înlocuită de o durere şi mai mare. Dar mă ajută să-mi dau seama cum te simţi tu acum din cauza lui Ben.

Îşi întoarse capul spre fereastră. În ochii ei vedeam reflecţia dreptunghiulară a soarelui.

– Dacă i-ar fi păsat de mine, ar fi fost aici, spuse ea. La spital. Nu?

Mă gândeam că indiferent dacă Ben ţinea la ea, era mai înţelept să stea departe de mine şi de Marcus pentru moment.

– Presupun că da.

– Chiar crezi că Ben era… şi cu mine şi cu Dawn în acelaşi timp?

– Da, draga mea, aşa cred. Mi-o aminteam pe Dawn acasă la ea cu o noapte în urmă, strângându-şi halatul scurt şi lucios peste coapsele lungi, în timp ce intra în cameră. „Benny, cine e?“

– Am avut încredere deplină în el. L-am iubit atât de mult. Încă îl mai iubesc.

– Ştiu că doare.

Se întoarse spre mine.

– Nu eşti foarte furioasă pe Sara?

Am oftat. Eram furioasă. Însă asta era ceva de care trebuia să mă ocup singură.

– S-a întâmplat demult, Maggie, am spus eu. Şi sunt lucruri din trecut pe care şi eu le regret.

– Băutura.

– Asta cu siguranţă. Dar şi altele. Cred că, atunci când sunt tineri, cei mai mulţi oameni fac lucruri pe care ajung să le regrete. Eu şi Sara am fost prietene atâţia ani. Sper să găsim o cale să lăsăm în urmă povestea asta. M-am gândit la rănile lui Keith. Cum ar fi putut Sara să o ierte pe fiica mea? În locul ei n-aş fi fost în stare.

– Mamă, doare atât de rău! gemu ea. Aş vrea să şterg totul. Focul. Pe Ben. Totul!

– Mi-ar plăcea să poţi şterge toate astea din amintire. Însă ştii ce mi-a spus tatăl tău odată?

– Ce?

– Ştii că părinţii mei au murit când eram foarte mică, apoi unchiul şi mătuşa mea n-au mai vrut să audă de mine, nu?

– Da.

– Am încercat să nu mă gândesc la ei, mai ales în cazul părinţilor mei. Pur şi simplu să-mi continui viaţa. Să merg înainte. Fără să privesc vreodată în urmă. Iar când i-am spus asta tatălui tău, mi-a răspuns că dacă nu îţi înfrunţi pierderile, se vor întoarce să te muşte.

– Să te muşte? zâmbi Maggie. Chiar astea au fost cuvintele lui?

– Da, pentru că nu am reuşit niciodată să le uit, chiar dacă nu i-am urmat întotdeauna sfatul. Voia să spună că, uneori, trebuie pur şi simplu să-ţi înfrunţi durerea.

– Şi ai încercat să te gândeşti la ei? La părinţii tăi?

– Abia când am fost la dezintoxicare. Atunci am plâns mult după ei. Însă am învăţat că nu poţi să treci peste o pierdere, după care să fii liber să te duci acasă. Viaţa îţi aruncă permanent asemenea provocări, şi trebuie să înveţi să le depăşeşti. Să mergi mai departe. Ben n-o să fie ultima ta dezamăgire, draga mea. Însă o să ai şi experienţe minunate care te vor ajuta să treci peste greutăţi.

Ochii mi se umplură de lacrimi la gândul necazurilor ce o aşteptau. Îmi citi mintea.

– Andy tot va fi chemat la audiere?

– Nu ştiu cum va fi, dar nu va merge la închisoare.

– Însă eu, da, nu-i aşa… Era o afirmaţie, nu o întrebare.

– O să-ţi găsesc un avocat excelent. Şi o să fiu tot timpul lângă tine, Maggie. O să fiu. Timp de cincisprezece ani fusesem puternică pentru fratele ei. Acum voiam să fiu puternică pentru ea. În sfârşit. Îmi pare rău că nu am fost o mamă mai bună pentru tine, i-am mărturisit Ai fost atât de independentă, iar Andy atât de dependent, încât uneori am uitat că aveai nevoie de mine la fel de mult ca el.

– Nu a fost chiar aşa. Însă cred că acum chiar am nevoie de tine. Îşi umezi buzele şi mă privi în ochi. Mamă, ştiu că pare ca şi când eu aş fi pornit incendiul. Mi-am dat seama că Flip nu mă crede deloc.

– Nu, probabil că nu te crede. Însă eu te cred.

– Da?

– Absolut, draga mea, am răspuns eu zâmbind.

Erau multe lucruri pe care nu le ştiam despre fiica mea. În acel moment nici nu mai ştiam sigur dacă era în stare să dea foc unei biserici pline de copii. Însă era un lucru în privinţa căruia aveam o certitudine absolută: că nu ar fi dat niciodată foc unei biserici cu Andy în ea.