Capitolul IX

Etruscii

Poporul etruscilor sau al rasenilor, aşa cum îşi spuneau ei înşişi, prezintă un contrast izbitor faţă de italicii latini şi sabeli, ca şi faţă de greci. Şi aceasta începînd chiar cu aspectul lor fizic; în locul proporţiilor cumpănite şi elegante ale grecilor şi italicilor, sculpturile etruscilor prezintă numai figuri mici şi îndesate, cu capul mare şi braţele groase. Cutumele şi obiceiurile lor ne permit să deducem, din perspectiva cunoştinţelor noastre, că, de la origine, această naţiune s-a deosebit profund de populaţiile greco-italice. Religia îndeosebi, care, la toscani, are un caracter misterios şi fantastic, iubind combinaţiile mistice de numere, ca şi practicile haotice şi oribile, aminteşte la fel de puţin de raţionalismul clar al romanilor, ca şi de umanul şi seninul cult al imaginilor la greci. Aceste supoziţii sînt confirmate de documentul cel mai semnificativ al naţionalităţilor : limba. Resturile care ne-au parvenit din limba etruscilor, oricît de bogate ar fi şi oricîte puncte de reper ne-ar oferi pentru descifrarea limbii, ocupă un loc atît de izolat, încît, departe de a putea fi interpretate, nu au putut ajuta nici măcar la determinarea locului exact al etruscei în clasificarea limbilor. În mod cert, în istoria limbii se pot distinge două perioade. În aceea mai veche, vocalizarea a fost introdusă în întregime, contactul nemijlocit dintre două consoane a fost evitat aproape fără excepţii. Datorită eliziunii terminaţiilor vocalice sau consonantice şi slăbirii sau abandonării vocalelor, această limbă blîndă şi melodioasă s-a alterat continuu şi a devenit intolerabil de aspră şi de guturală; astfel ramuqaf s-a schimbat cu ramqa, Tarquinius, cu Tarchnaf, Minerva cu Menrva, Menelaos, Polydeukes, Alexandros cu Menle, Pultuke, Elchsentre. Caracterul nedesluşit şi gutural al pronunţiei este demonstrat cu evidenţă de faptul că, de foarte timpuriu, etruscii nu făceau distincţia între o şi u, b şi p, c şi g, d şi t. În acelaşi timp, accentul a fost retras pe prima silabă, ca în latină şi în dialectele greceşti mai aspre. Consoanele aspirate au fost tratate într-un mod asemănător: în timp ce italicii le-au abandonat, cu excepţia aspiratei b sau f, iar grecii, dimpotrivă, le-au suprimat pe acestea, păstrîndu-le pe celelalte, ϑ, φ, χ, etruscii au renunţat la cea mai blîndă şi plăcută dintre ele, φ, păstrată numai în cuvintele împrumutate, folosindu-le în schimb pe celelalte trei chiar şi acolo unde nu era cazul : Thetis, de exemplu, a devenit la ei, Thethis, Telephus-Thelaphe, Odysseus-Utuze sau Uthuze. Dintre puţinele terminaţii şi cuvinte al căror sens a fost descifrat, cele mai multe nu prezintă nici o analogie cu idiomul greco-italic; astfel, terminaţia -al era folosită pentru a indica descendenţa, îndeosebi pe linie maternă – de exemplu, Canial, este tradus pe o inscripţie bilingvă de la Chiusi cu Cainia natus; terminaţia -sa în numele de femei se folosea pentru a indica ginta în care au intrat prin căsătorie – de exemplu, Lecnesa înseamnă „soţia lui Licinius”. Cela sau clan, cu flexiunea clensi, înseamnă „fiu” ; sex înseamnă „fiică”, ril, „an”; zeul Hermes devine Turms; Aphrodite – Turan, Hephaestos – Sethlans, Bakchos – Fufluns. Pe lîngă aceste forme şi sunete neobişnuite, întîlnim totuşi unele analogii între etruscă şi limbile italice. Numele proprii sînt formate, în general, după modelul valabil pentru toţi italicii. Terminaţia frecventă, de sorginte gentilică, -enas sau -ena, se reîntîlneşte în terminaţia -enus, caracteristică numelor ginţilor italice şi îndeosebi sabelice; astfel, numele etrusce Vivenna şi Spurinna corespund întru totul celor romane, Vibius (sau Vibienus) şi Spurius. Mai mult, nume de divinităţi, care apar drept etrusce pe monumentele etruscilor sau la scriitori au în tema şi chiar în terminaţia lor o formă latină desăvîrşită; dacă aceste nume sînt într-adevăr de origine etruscă, cele două limbi trebuie să fi fost strîns înrudite; astfel, Usil („soare” şi „aurora”, înrudit cu ausum, aurum, aurora, sol), Minerva (menervare), Lasa (lascivus), Neptunus, Voltumna. Întrucît aceste similitudini pot să provină din relaţiile politice şi religioase ulterioare dintre etrusci şi latini şi, în consecinţă, din împrumuturile reciproce care au urmat acestora, nu se infirmă concluzia enunţată anterior, potrivit căreia limba toscană diferă tot aşa de mult de idiomurile greco-italice ca şi limba celţilor de cea a slavilor. Acesta a fost cel puţin efectul produs asupra romanilor: „toscana şi galica” sînt limbi barbare, „osca şi volsca” sînt dialecte rustice. Etrusca nu poate fi atribuită ramurii greco-italice şi nimeni n-a reuşit încă s-o pună în legătură cu alt idiom cunoscut. Au fost cercetate cele mai felurite dialecte pentru a descoperi vreo afinitate cu etrusca; ele au fost fie doar apropiate, fie „torturate”, însă întotdeauna în zadar. Poziţia geografică a naţiunii basce a sugerat, bineînţeles, ideea unei înrudiri cu etrusca, însă nu s-a putut descoperi nici o analogie convingătoare. Mărturiile rare rămase din limba ligurilor, cu nume proprii sau toponime, nu indică nici o legătură cu etruscii. Nici acea naţiune dispărută, care a construit acele mii de turnuri sepulcrale enigmatice, numite nuragi, în insulele Mării Etruriei, înainte de toate în Sardinia, nu poate fi legată de cea etruscă, întrucît nu găsim nici un monument similar în Etruria. Numai cîteva urme, după toate aparenţele demne de crezare, permit ca etruscii să fie aşezaţi, în general, în rîndul indo-germanicilor. Astfel mi, de la începutul multor inscripţii mai vechi, este cu certitudine ἐμί, εἰμί, iar forma genitivală a temelor veneruf, rafuvuf se reîntîlneşte în latina veche şi corespunde străvechii terminaţii sanscrite -as. De asemenea, numele corespondentului etrusc al lui Zeus, Tina sau Tinia, este probabil în relaţie cu sanscritul dina „ziuă”, aşa cum Ζάν este în legătură cu sinonimul diwan. Chiar admiţînd aceste concesii, poporul etrusc nu apare mai puţin izolat. „Etruscii” – spunea deja Dionysios – „nu se aseamănă cu nici un alt popor prin limbă şi obiceiuri”; nici noi nu putem adăuga mai mult la această afirmaţie.

Şi mai dificilă este determinarea ţinutului din care etruscii au imigrat în Italia; ceea ce nu trebuie să constituie un motiv de regret, întrucît această migraţie aparţine necondiţionat vîrstei copilăriei acestui popor, a cărui istorie începe şi se sfîrşeşte în Italia. Totuşi, poate nici o altă problemă n-a fost dezbătută mai mult decît aceasta, urmîndu-se principiul arheologilor de a cerceta îndeosebi acele lucruri care nu se pot descoperi, dar nici nu merită să fie descoperite (de exemplu, „Cine a fost mama Hecubei?”, pentru a-l cita pe împăratul Tiberius). Întrucît oraşele cele mai vechi şi cele mai importante ale etruscilor sînt situate adînc în interiorul ţării, în apropierea nemijlocită a mării neaflîndu-se nici un oraş etrusc remarcabil – în afară de Populonia care, precum ştim cu certitudine, nu s-a numărat printre cele douăsprezece oraşe vechi –, întrucît, de asemenea, migraţia etruscilor este orientată în epocile istorice de la nord spre sud, se pare că ei au imigrat în peninsulă dinspre continent. În plus, stadiul puţin dezvoltat al culturii, pe care îl întîlnim la începutul istoriei lor, nu concordă cu ipoteza venirii lor pe calea mării. Deja în timpurile străvechi, popoarele traversau o strîmtoare ca pe un fluviu; o debarcare pe coasta de vest a Italiei presupunea însă cu totul alte condiţii. De aceea, patria primitivă a etruscilor trebuie să fie căutată la vest sau la nord de Italia. Nu este cu totul imposibil ca etruscii să fi venit în Italia trecînd Alpii Retici, întrucît cei mai vechi colonişti stabiliţi în Grizon şi Tirol, reţii, au vorbit etrusca pînă în epoci istorice şi chiar numele lor prezintă similitudini cu cele ale rasenilor. Ei pot fi consideraţi, bineînţeles, supravieţuitorii coloniilor etrusce din Valea Padului; însă e tot aşa de probabil ca ei să reprezinte partea naţiunii care a rămas pe loc după emigrare. Într-o opoziţie izbitoare cu această opinie simplă şi naturală se situează însă povestea după care etruscii sînt lidieni emigraţi din Asia Mică. Această poveste este foarte veche. O întîlnim la Herodot, urmat de toţi scriitorii de mai tîrziu, cu variante şi înflorituri nenumărate, deşi unii istoriografi inteligenţi, Dionysios, de exemplu, s-au declarat împotriva ei şi au arătat că nu există nici o analogie între lidieni şi etrusci, nici în privinţa religiei, nici în privinţa legilor, nici a obiceiurilor şi nici a limbii. Este posibil ca o ceată izolată de piraţi să fi ajuns din Asia Mică în Etruria şi ca prezenţa lor în această ţară să fi dat naştere acestor poveşti; este probabil însă ca întreaga istorioară să se bazeze numai pe un simplu qui pro quo. Etruscii italici sau Turs-ennae – întrucît aceasta pare să fi fost forma originară şi cea care a stat la baza grecescului Τυρσηνοί, Τυῤῥηνοί, a umbrianului Turs-ci şi a celor două forme romane Tusci şi Etrusci – se apropie prin nume de poporul lidian al Τυῤῥηνοι-ilor (sau poate şi Τυῤῥ-ηνοί-ilor), numiţi astfel după oraşul Τύῤῥα. Această asemănare de nume, evident întîmplătoare, pare să fi fost unicul temei al acestei ipoteze, pe care vîrsta ei înaintată n-a îmbunătăţit-o cu nimic, şi a întregului turn Babel de speculaţii istorice la care ea a dat naştere. Legînd vechiul comerţ maritim al etruscilor cu pirateria lidienilor şi amestecîndu-i pînă la urmă şi pe piraţii torebieni cu poporul de piraţi al pelasgilor – Thukydides a fost primul căruia i se poate atribui această confuzie –, s-a produs una dintre complicaţiile cele mai deplorabile ale tradiţiei istorice. Numele tirenienilor desemnează cînd torebienii lidieni – în cele mai vechi izvoare, precum poemele homerice –, cînd naţiunea pelasgă sub forma tireno-pelasgi sau, simplu, tirenieni, cînd etruscii italici, deşi aceştia din urmă nu au stabilit niciodată o legătură de lungă durată cu pelasgii sau torebienii şi nu aveau aceeaşi origine.

Pe de altă parte, prezintă interes istoric stabilirea primelor aşezări ale etruscilor şi direcţiile în care au pornit, părăsindu-le. Diferite dovezi susţin afirmaţia că, înainte de marea invazie celtică, ei locuiau ţinuturile situate la nord de Pad, învecinîndu-se la est, de-a lungul rîului Adige, cu veneţii ilirici (albanezii?) şi, la vest, cu ligurii. Acest fapt este demonstrat îndeosebi de existenţa dialectului etrusc gutural, menţionat mai sus, pe care locuitorii Alpilor Retici îl mai vorbeau încă pe vremea lui Titus Livius, şi de faptul că Mantua a rămas toscană pînă în epoci recente. La sud de Pad şi la gurile acestui rîu s-au amestecat etrusci şi umbri, primii ca populaţie dominantă, ceilalţi ca populaţie mai veche, care a fondat oraşele comerciale Hatria şi Spina, în timp ce Felsina (Bologna) şi Ravenna par să fi fost colonii toscane. S-a scurs mult timp pînă cînd celţii au ajuns să traverseze Padul; datorită acestui fapt, etruscii şi umbrii au prins rădăcini mult mai adînci pe malul drept al rîului decît pe cel stîng, pe care au trebuit să-l părăsească mult mai devreme. În general, toate ţinuturile situate la nord de Apenini au fost locuite succesiv de prea multe naţiuni pentru a permite uneia dintre ele să se dezvolte mai temeinic. Aşezarea toscanilor în ţara care le poartă şi astăzi numele are o importanţă cu mult mai mare. Chiar dacă aceste locuri au fost ocupate cîndva de către liguri şi umbri (p. 91), urmele lăsate de ei au fost şterse cu desăvîrşire de ocupaţia şi civilizaţia etruscă. În această regiune, care se întinde de-a lungul litoralului de la Pisae pînă la Tarquinia şi este îngrădită spre est de Apenini, naţionalitatea etruscă şi-a găsit adăpostul stabil, pe care l-a menţinut cu o tenacitate admirabilă pînă în epoca imperială. Graniţa de nord a teritoriului toscan propriu-zis a fost formată de Arnus, ţinutul din nordul rîului pînă la vărsarea Macrei şi pînă la Apenini. Fiind o zonă de frontieră în litigiu, cînd a ligurilor, cînd a etruscilor, nu s-au putut dezvolta niciodată aşezări mai mari. Graniţa de sud a constituit-o probabil, la început, Pădurea Ciminiană, un lanţ de munţi situaţi la sud de Viterbo, iar mai tîrziu fluviul Tibru. Mai sus (p. 97) s-a observat că teritoriul situat între Munţii Ciminieni şi Tibru, cu oraşele Sutrium, Nepete, Falerii, Veii şi Caere, pare să fi fost ocupat de etrusci într-o epocă mult posterioară cuceririi districtelor din nord, poate abia în secolul al II-lea al Romei (VII); aşadar, populaţia italică originară s-a menţinut aici, îndeosebi la Falerii, chiar dacă s-a aflat într-o relaţie de dependenţă. După ce Tibrul a devenit linia de demarcaţie care separa Etruria de Umbria şi Latium, se pare că s-au stabilit în general relaţii paşnice şi că n-au mai avut loc mutaţii de graniţă, în ceea ce-i priveşte pe latini cel puţin. Oricît de pregnant se perpetua la romani sentimentul că etruscii erau pentru ei nişte străini şi că latinii erau confraţii lor, se pare că s-au temut mai puţin de pericolul de pe malul drept decît, de exemplu, de populaţia de acelaşi neam din Gabii şi din Alba. Ceea ce este normal, întrucît romanii au fost favorizaţi nu numai de existenţa graniţei naturale, formată de fluviul larg, ci şi de circumstanţa, atît de importantă pentru dezvoltarea mercantilă şi comercială a Romei, că nici unul dintre oraşele etrusce mai puternice nu se găsea în vecinătatea imediată a fluviului, asemenea Romei pe malul latin. Cei mai apropiaţi de fluviu au fost veienţii; ei au fost aceia cu care Roma şi Latiumul au intrat deseori în conflicte sîngeroase, în special pentru stăpînirea Fidenei, care servea veienţilor drept cap de pod pe malul stîng, aşa acum Ianiculum era pe cel drept; astfel, localitatea se găsea cînd în mîinile latinilor, cînd în cele ale etruscilor. Relaţiile Romei cu oraşul Caere, mai depărtat, au fost în general mult mai paşnice şi mai amicale decît se obişnuia în vremurile acelea între vecini. Ce-i drept, există legende vagi care se pierd în negurile timpurilor şi care amintesc de lupta dintre Latium şi Caere; Mezentius, rege din Caere, ar fi repurtat succese răsunătoare asupra latinilor şi le-ar fi impus o taxă în vin; însă o dovadă mult mai concludentă decît aceea care atestă un stadiu originar de ostilităţi o constituie tradiţia comerţului continental şi maritim, care a unit aceste două străvechi centre ale Latiumului şi Etruriei. Pătrunderea etruscilor pe uscat dincolo de Tibru nu este confirmată de urme sigure. Etruscii sînt menţionaţi, ce-i drept, printre primii în cadrul marii armate barbare pe care Aristodemos a distrus-o în anul 230 al Romei (524) sub zidurile Cumei (p. 94). Chiar dacă admitem însă veridicitatea acestei relatări pînă în cele mai mici amănunte, ea nu dovedeşte decît că etruscii au luat parte la o mare expediţie de jaf. Mult mai importantă este constatarea că, la sud de Tibru, nu se poate identifica nici o aşezare etruscă a cărei origine să se datoreze unor întemeietori veniţi pe uscat şi că nu se observă un pericol serios care să fi ameninţat naţiunea latină din partea etruscilor. Stăpînirea asupra Ianiculumului şi asupra celor două maluri ale gurii Tibrului a rămas, după cîte ştim, necontestat în mîinile romanilor. În ceea ce priveşte imigraţia unor comunităţi etrusce la Roma, există o relatare izolată extrasă din analele toscane; aceasta spune că o ceată de toscani, condusă de către Caelius Vivenna din Volsinii şi, după moartea lui, de tovarăşul său devotat Mastarna, a fost călăuzită de acesta din urmă la Roma şi aşezată aici pe muntele Caelius. Acestei tradiţii îi putem da crezare, cu toate că adăugirea conform căreia Mastarna ar fi devenit rege la Roma sub numele de Servius Tullius nu este mai mult decît o supoziţie improbabilă a acelor arheologi care au cercetat paralelismul legendelor. Numele de „cartier toscan”, conferit unei regiuni de la poalele Palatinului (pp. 87-88), aminteşte de o altă colonizare asemănătoare. De asemenea, se poate pune cu greu la îndoială faptul că ultima familie care a guvernat Roma, cea a Tarquiniilor, a fost de origine etruscă, fie că s-a tras din Tarquinii, precum o certifică legenda, fie din Caere, unde a fost descoperit de curînd mormîntul familiei Tarchnas-ilor. Numele de femeie Tanaquil sau Tanchvil, introdus în legendă, nu este latin ; în schimb, e răspîndit în Etruria. Însă povestea tradiţională, după care Tarquinius ar fi fost fiul unui grec emigrat din Corint la Tarquinii şi stabilit la Roma ca metec, nu este nici istorie şi nici legendă, iar lanţul istoric al evenimentelor nu numai că este încurcat aici, ci rupt cu desăvîrşire. Din această tradiţie nu poate fi dedus mai mult decît simplul fapt, lipsit de importanţă, că o familie de origine toscană a fost ultima care a purtat sceptrul la Roma; tot ce putem afirma e că această dominaţie a unui bărbat de origine toscană nu poate fi interpretată nici ca o dominaţie a toscanilor sau a vreunei comunităţi toscane asupra Romei, nici, în sensul opus, ca o dominaţie a Romei asupra sudului Etruriei. De fapt, nici una, nici alta dintre aceste ipoteze nu este temeinic fondată. Istoria Tarquiniilor se derulează în Latium, nu în Etruria, şi, după cele cunoscute nouă, Etruria n-a exercitat o influenţă esenţială în timpul regilor nici asupra limbii, nici asupra obiceiurilor din Roma şi n-a întrerupt cu nimic evoluţia firească a statului roman sau a confederaţiei latine. Cauza acestei pasivităţi relative a Etruriei faţă de ţara latină vecină trebuie să fie atribuită, în parte, luptelor etruscilor cu celţii din Valea Padului, pe care aceştia din urmă probabil că nu l-au trecut decît după expulzarea regilor din Roma, în parte, înclinaţiei etruscilor spre navigaţie şi stăpînirea mării şi a coastelor, tendinţă care se concretizează în aşezările lor din Campania, despre care vom mai vorbi în capitolul următor.

Constituţia etruscă se întemeiază, precum cea a grecilor şi latinilor, pe comunitatea care evoluează spre o comunitate urbană. Înclinaţia timpurie a acestei naţiuni spre navigaţie, comerţ şi industrie pare să fi dat naştere la comunităţi urbane propriu-zise mult mai repede decît a fost cazul în restul Italiei. Caere este primul oraş al Italiei care a fost menţionat în analele greceşti. În schimb, constatăm că etruscii au fost în general mai puţin războinici şi mai puţin înzestraţi pentru luptă decît romanii şi sabelii; obiceiul neitalic de a face apel la mercenari se întîlneşte aici de timpuriu. Constituţia cea mai veche a comunităţilor trebuie să fi avut, în trăsăturile ei generale, similitudini cu cea romană. Conducători au fost regii sau lucumonii, care deţineau însemnele similare şi, fără îndoială, o plenitudine a puterii asemănătoare celei a regilor romani. Un contrast izbitor exista între nobili şi oamenii de rînd. Asemănarea organizării gentilice este dovedită de aceea a numelor; numai că, la etrusci, descendenţa pe linie maternă s-a bucurat de mai multă consideraţie decît la romani. Constituţia federaţiei pare să fi fost foarte liberală. Ea nu corespunde cu naţiunea întreagă; etruscii din nord şi cei din Campania au fost asociaţi în confederaţii separate, similare celei dintre Etruria propriu-zisă. Fiecăreia dintre aceste ligi îi corespundeau douăsprezece comunităţi, care recunoşteau, ce-i drept, o metropolă, în special în vederea cultului zeilor, şi un conducător al ligii sau, mai degrabă, un preot suprem. Aceste comunităţi par să fi avut aceleaşi drepturi, cîteva dintre ele fiind atît de puternice, încît nu s-a putut forma nici o hegemonie şi nu s-a putut consolida nici puterea centrală. Volsinii a fost metropola în Etruria propriu-zisă. Din rîndul celor douăsprezece oraşe, mai cunoaştem, prin tradiţia demnă de încredere, numai Perusia, Vetulonium, Volci şi Tarquinii. În realitate, acţiunea concertată a fost la etrusci la fel de rară, precum contrarul acesteia în cazul confederaţiei latine. De regulă, războaiele erau purtate de către o singură comunitate, care încerca să-i implice pe vecini în sprijinul cauzei ei ; dacă, în mod excepţional, se hotăra război federal, se întîmpla deseori ca unele oraşe să se retragă din luptă. Încă de la începuturile ei, confederaţiei etrusce i-a lipsit, se pare, mai mult decît altor ligi italice asemănătoare, o conducere supremă solidă şi autoritară.