Capitolul X

Grecii în Italia. Supremaţia maritimă a etruscilor şi cartaginezilor

În istoria popoarelor Antichităţii, lumina zilei nu pătrunde dintr-o dată; şi aici ziua începe cu răsăritul. În timp ce Peninsula Italică mai era încă învăluită de semiobscuritatea mijirii zorilor, regiunile din partea orientală a Mării Mediterane, cu o cultură bogată din toate punctele de vedere, intraseră deja în lumina plină a civilizaţiei. Destinul celor mai multe popoare în primele etape ale dezvoltării este acela de a găsi mai întîi, printre naţiunile de aceeaşi origine, un stăpîn şi un dascăl; popoarele Italiei au cunoscut şi ele această soartă. Însă condiţiile geografice ale peninsulei n-au permis ca această influenţă să se exercite dinspre continent. Nu găsim nici o urmă din timpurile vechi care să ateste folosirea dificilului drum care lega Grecia de Italia pe uscat. Desigur, din vremuri imemoriale au existat drumuri comerciale care duceau din Italia în ţinuturile transalpine; cea mai veche rută pentru comerţul cu chihlimbar de la Marea Baltică ajungea în Marea Mediterană pe la gurile Padului; de aceea, în tradiţia greacă Delta Padului trece drept patria chihlimbarului. De această rută se leagă alta, care traversează peninsula peste Apenini, ajungînd la Pisa; însă elementele de civilizaţie nu au putut să ajungă la italici din această direcţie. Naţiunile maritime ale Orientului sînt acelea care, în timpurile străvechi, au adus în Italia toate elementele datorate în general străinătăţii. Cel mai vechi popor civilizat de pe coastele Mării Mediterane, egiptenii, n-au fost o naţiune de navigatori şi, în consecinţă, n-au putut exercita vreo influenţă asupra Italiei. Însă nu se poate afirma acelaşi lucru şi despre fenicieni. Ce-i drept, dintre popoarele cunoscute, ei au fost primii care au părăsit patria lor îngustă, situată la extremitatea orientală a Mării Mediterane, avîntîndu-se cu locuinţele plutitoare mai întîi pentru a pescui şi a draga, în curînd şi pentru a face comerţ, primii care au deschis relaţiile maritime şi, într-o perioadă de o vechime greu de conceput, au pătruns pînă la limitele occidentale ale Mării Mediterane. Aproape în toate ţinuturile constatăm că staţiunile maritime feniciene le precedă pe cele ale grecilor: în Elada propriu-zisă, în Creta şi în Cipru, în Egipt, Libia şi Spania, chiar şi pe coasta de vest a Italiei. În jurul întregii Sicilii, povesteşte Thukydides, înainte să fi venit grecii sau, cel puţin, înainte de a se fi stabilit în număr mare, fenicienii au fondat factorii pe toate promontoriile şi insuliţele în vederea negoţului cu indigenii, nu pentru a cuceri teritorii. În schimb, situaţia se prezintă cu totul altfel în cazul Italiei continentale. O singură aşezare feniciană a fost identificată cu oarecare siguranţă; o factorie punică de lîngă Caere, a cărei amintire s-a păstrat, în parte, în numele unei mici localităţi de pe litoralul Caerei, Punicum, în parte, în al doilea nume pe care îl poartă oraşul Caere însuşi, acela de Agylla. Acesta nu este, cum s-a speculat, de origine pelasgică, ci feniciană şi semnifică „Oraşul rotund”, nume perfect aplicabil Caerei dacă e privită dinspre mare. Această staţiune şi aşezările asemănătoare care s-au putut întemeia pe coastele Italiei n-au fost, desigur, de mare importanţă şi, probabil, n-au dăinuit mult timp; acest lucru este dovedit de dispariţia lor aproape fără urmă. De asemenea, nu există nici un temei pentru a le considera anterioare aşezărilor elene de pe acelaşi ţărm. O dovadă incontestabilă care atestă că Latiumul n-a cunoscut oamenii din Canaan decît prin intermediul elenilor este denumirea lor latină de poeni, împrumutată de la greci. Toate relaţiile străvechi ale italicilor cu civilizaţia Orientului sînt îndreptate cu certitudine înspre Grecia, iar întemeierea unei factorii feniciene la Caere se poate explica foarte bine, fără apelul la o perioadă preelenă, prin relaţiile, bine-cunoscute de mai tîrziu, dintre oraşul comercial Caere şi Cartagina. În realitate, dacă ne aducem aminte că navigaţia antică a fost şi a rămas în esenţă la stadiul de cabotaj, nici un alt ţinut mediteranean n-a fost mai îndepărtat pentru fenicieni decît Italia. Ei au putut s-o abordeze numai de pe coasta de vest a Greciei sau din Sicilia şi este foarte probabil ca navigaţia elenă să fi înflorit destul de timpuriu pentru a-i devansa pe fenicieni în explorarea Adriaticii şi a Mării Tireniene. Din această cauză, nu există nici un motiv de a pretinde că fenicienii au exercitat cîndva o influenţă directă asupra italicilor. Asupra relaţiilor care s-au stabilit mai tîrziu între fenicieni, deţinători ai supremaţiei maritime în vestul Mediteranei, şi italicii care locuiau pe litoralul Mării Tireniene vom reveni mai jos.

După toate aparenţele, navigatorii greci au fost primii dintre locuitorii bazinului oriental al Mării Mediterane care au explorat coastele Italiei. Însă dintre întrebările semnificative, din ce ţinut şi în ce epocă au ajuns aceştia aici, doar prima poate primi un răspuns precis şi complet. Ţărmul eolic şi ionic al Asiei Mici a fost acela unde comerţul grec a înflorit pentru prima dată şi de unde grecii au pornit în cercetarea atît a interiorului Mării Negre, cît şi a coastelor italice. Numele de Marea Ionică, atribuit apelor ce separă Epirul de Sicilia, şi cel de Golf Ionic, cu care grecii au desemnat la început Marea Adriatică, au păstrat amintirea descoperirii de odinioară a ţărmului de sud şi de vest al Italiei de către corăbierii ionieni. Cea mai veche aşezare grecească din Italia, Cumae, este, după nume, ca şi după tradiţie, o colonie a oraşului omonim de pe coasta Anatoliei. Conform tradiţiei elene, foceenii din Asia Mică au fost primii dintre eleni care au străbătut Marea Occidentală mai îndepărtată. În curînd au urmat şi alţi greci pe aceste căi deschise de către cei din Asia Mică; ionienii din Naxos şi din Chalkis, din Eubeea, ahei, locrieni, rodieni, corinteni, megarieni, mesenieni, spartani. După descoperirea Americii, naţiunile civilizate ale Europei s-au întrecut în a naviga într-acolo şi în a se aşeza pe acele meleaguri; noii coloni, stabiliţi printre barbari, au păstrat sentimentul lor de solidaritate ca europeni civilizaţi cu mai multă putere decît în vechea lor patrie. Acelaşi lucru este valabil şi pentru greci. Navigaţia către Occident şi aşezarea în ţinuturile apusene nu a fost un privilegiu particular al uneia dintre cetăţi sau al unuia dintre neamurile greceşti, ci patrimoniul comun al naţiunii elene; şi aşa cum zămislirea Americii de Nord se datorează amestecării şi întrepătrunderii aşezărilor engleze şi franceze, olandeze şi germane, la fel s-au contopit şi în Sicilia greacă şi „Grecia Mare” populaţii provenite din cele mai diferite neamuri elene, astfel încît nu au mai putut fi deosebite unele de altele. Lăsînd la o parte aşezările care ocupă o poziţie mai izolată, precum cele ale locrienilor, cu coloniile lor Hipponion şi Medama, şi cele ale foceenilor, care n-au fost fondate decît la sfîrşitul acestei perioade, Hyele (Velia, Elea), se pot distinge trei grupe principale. Grupa, la origine ionică, cunoscută sub denumirea de oraşele chalcidice, din care fac parte, în Italia, Cumae şi celelalte colonii vecine de lîngă Vezuviu şi Region, iar în Sicilia, Zancle (mai tîrziu Messana), Naxos, Catana, Leontini şi Himera. Grupa aheană cuprinde Sybaris şi majoritatea coloniilor din Greacia Mare. Grupa doriană înglobează Siracusa, Gela, Acragas, în general majoritatea coloniilor din Sicilia, iar din Italia numai Taras (Tarentum), cu colonia acesteia, Heracleea. În general, preponderenţa înclină în favoarea imigranţilor aparţinînd triburilor elene mai vechi ale ionienilor şi populaţiei stabilite în Pelopones înaintea pătrunderii doriene. Dintre dorieni nu au participat activ decît comunităţile cu o populaţie eterogenă, precum Corint şi Megara; ţinuturile autentic doriene n-au deţinut decît un rol secundar în colonizare. Nici nu putea fi altfel, căci ionienii deveniseră din timpuri străvechi o naţiune de comercianţi şi navigatori, în timp ce dorienii părăsiseră relativ recent munţii lor continentali şi, aşezîndu-se în ţinuturile riverane, au păstrat întotdeauna o atitudine mai rezervată faţă de comerţul maritim. Diferitele grupe de imigranţi se disting cu precizie prin etalonul lor monetar. Imigranţii foceeni îşi bat monedele după etalonul babilonian, care a fost dominant în Asia. Oraşele chalcidice au preluat la început etalonul eginatic, mai exact pe acela care a prevalat la origini în toată Grecia europeană, şi acea modificare a lui pe care o reîntîlnim în Eubeea. Comunităţile aheene îşi bat monedele după etalonul corintic, iar dorienii după acela introdus de către Solon în Attica (160, 594), cu excepţia Tarasului şi a Heracleei, care imită în linii mari mai degrabă etalonul vecinilor lor ahei, decît pe cel al dorienilor Siciliei. Epoca primelor călătorii şi a primelor aşezări va rămîne întotdeauna învăluită într-o adîncă obscuritate. Ce-i drept, putem întrezări în aceasta o anumită ordine. În cel mai vechi document al grecilor, poemele homerice, care aparţin, ca şi relaţiile iniţiale cu Occidentul, ionienilor din Asia Mică, orizontul nu se extinde cu mult dincolo de bazinul oriental al Mării Mediterane. Navigatori abătuţi de furtună în Marea Occidentală ar fi putut să aducă în Asia Mică vestea despre existenţa unui continent în vest, ca şi despre vîrtejurile marine şi insulele muntoase care scuipă foc; numai că în epoca poeziei homerice lipsea cu desăvîrşire orice informaţie verosimilă asupra Italiei şi Siciliei chiar în acel ţinut grecesc care a fost primul ce a înnodat relaţiile cu Occidentul. Fabuliştii şi poeţii Orientului au putut să populeze aşadar spaţiile deşerte ale Occidentului cu fantomele lor inconsistente, precum o vor face, la timpul lor, poeţii Occidentului cu Orientul fabulos. În poemele lui Hesiod, contururile Italiei şi ale Siciliei se precizează deja; în ele apar numele unor populaţii indigene, ale unor munţi şi oraşe din cele două ţări; totuşi, Italia este considerată încă un grup de insule. În schimb, în întreaga literatură posterioară lui Hesiod, Sicilia şi chiar totalitatea coastelor Italiei apar ca fiind cunoscute elenilor, cel puţin în liniile lor generale. De asemena, ordinea succesivă a coloniilor greceşti se poate determina cu o oarecare certitudine. Aşezarea cea mai veche a fost considerată, chiar de către Thukydides, Cumae ; fără îndoială, supoziţia sa nu este eronată. Într-adevăr, multe locuri de acostare se găseau mai la îndemînă navigatorului grec; însă nici unul n-a fost mai bine protejat împotriva furtunilor, ca şi împotriva barbarilor, decît insula Ischia, locul originar al oraşului; că aceste considerente au fost determinante pentru fondarea acestei aşezări o dovedeşte poziţia care, ulterior, a fost aleasă pe continent, stînca prăpăstioasă, însă apărată, care poartă şi astăzi venerabilul nume al metropolei din Anatolia. De altfel, în nici o parte a Italiei scenele legendelor din Asia Mică nu sînt localizate cu mai multă statornicie şi vivacitate ca pe meleagurile cetăţii Cumae, unde primii navigatori spre Occident, fermecaţi de legendele despre minunăţiile acestuia, au purces către ţara miracolelor, lăsînd urmele nepieritoare ale acestei lumi feerice pe care au crezut că o străbat în numele date Stîncii Sirenelor şi Lacului Averna, care ar conduce spre lumea tenebrelor. De asemenea, dacă la început grecii au ajuns vecinii italicilor datorită cetăţii Cumae, se poate explica foarte uşor de ce numele neamului italic care trăia în apropierea imediată a acesteia, cel al opiciilor, a fost folosit secole de-a rîndul pentru desemnarea italicilor în general. O tradiţie demnă de încredere afirmă că, între întemeierea cetăţii Cumae şi imigrarea masivă a elenilor în Italia de Sud şi în Sicilia, dar şi în cadrul acestei imigrări, ionienii din Calcida şi din Naxos ar fi fost, din nou, cei care au deschis calea celorlalţi, Naxos din Sicilia fiind, se spune, cel mai vechi dintre toate oraşele greceşti întemeiate în Italia şi în Sicilia printr-o colonizare propriu-zisă; numai după aceea au urmat, mai tîrziu, coloniile aheene şi doriene. Cu toate acestea, par imposibil de stabilit, chiar şi cu aproximaţie, datele acestei serii de evenimente. Drept punct de reper ar putea servi întemeierea oraşului aheean Sybaris în anul 33 al Romei (721) şi a oraşului dorian Taras în anul 46 al Romei (708); acestea sînt cele mai vechi date din istoria Italiei a căror exactitate, cel puţin aproximativă, nu poate fi contestată. Cu cît această epocă a fost precedată de primele colonii ioniene este un fapt la fel de nesigur ca şi vîrsta naşterii poemelor lui Hesiod sau, mai ales, a poemelor lui Homer. Dacă Herodot a delimitat corect epoca homerică, atunci, cu un secol înaintea întemeierii Romei grecii nu cunoşteau Italia. Dar această datare, ca şi toate celelalte din timpul vieţii lui Homer, nu poate fi considerată o mărturie, ci numai o concluzie; şi cel care analizează cu grijă istoria alfabetului italic şi realitatea, concludentă, că italicii îi cunoscuseră pe greci înainte ca numele mai nou de eleni să-l fi înlocuit pe acela, mai vechi, de Graeci, va fi înclinat să devanseze cu mult relaţiile originare ale italicilor cu grecii.

De fapt, istoria grecilor italici şi a sicilienilor nu face parte din cea a Italiei; coloniştii eleni din Occident au păstrat întotdeauna cele mai strînse legături cu patria lor şi participau la sărbătorile naţionale şi la drepturile elenilor. Dar şi în cazul Italiei este important să se indice diversităţile de caracter care au apărut în aşezările greceşti ale acestei ţări sau, cel puţin, să se releve principalele trăsături care au permis colonizării greceşti să exercite o influenţă atît de variată asupra Italiei. Dintre toate aşezările greceşti, pentru foarte multă vreme şi-au păstrat caracterul lor activ şi exclusivist cele care au dat naştere ligii cetăţilor aheene, formată din oraşele Siris, Pandosia, Metabus sau Metapontion, Sybaris cu coloniile sale Poseidonia şi Laos, Crotona, Caulonia, Temesa, Terina şi Pyxus. Coloniştii lor au aparţinut, în ansamblu, unui trib grec care s-a cramponat în păstrarea dialectului său particular, diferit de cel dorian cu care avea, de altfel, multe afinităţi – de exemplu lipsa literei h –, care nu s-a îndepărtat de vechea scriere naţională elenă, neadoptînd alfabetul recent intrat în uzul general şi păstrîndu-şi, de asemenea, particularitatea naţională atît faţă de barbari, cît şi faţă de ceilalţi greci, datorită unei constituţii federale trainice. Despre aceşti ahei italici se poate afirma ceea ce relata Polybios referitor la liga aheeană din Pelopones: „nu numai că vieţuiesc într-o uniune federală şi frăţească, dar se folosesc şi de aceleaşi legi, aceleaşi greutăţi, măsuri şi monede, ca şi de aceiaşi magistraţi, consilieri şi judecători”. Această ligă de oraşe aheene a fost o colonizare propriu-zisă. Oraşele erau lipsite de porturi, cu excepţia Crotonei, care avea o radă acceptabilă, şi de un comerţ propriu. Sibaritul se mîndrea că poate încărunţi între podurile oraşului său lagunar, iar cumpărarea şi vînzarea ar fi rămas în seama milesienilor şi etruscilor. În schimb, grecii nu dominau în locul acesta numai imediata vecinătate a ţărmului, ci stăpîneau, de la o mare la alta, în Ţara vinului şi Ţara vitelor (Οἰνωτρία, Ἰταλία) sau „Elada Mare”; populaţia aborigenă de agricultori trebuia să trăiască în relaţii clientelare sau chiar de sclavie, cultivînd pămîntul sau plătind tribut grecilor. Sybaris, cel mai mare oraş al Italiei în acele timpuri, avea patru triburi barbare şi douăzeci şi cinci de localităţi în subordinea sa şi a putut să fondeze Laos şi Poseidonia pe ţărmul opus al Italiei. Şesurile nemaipomenit de fertile ale rîurilor Cratis şi Brandanos au oferit sibariţilor şi metapontinilor recolte îmbelşugate – poate că aici s-a cultivat pentru prima dată grîu pentru export. Prosperitatea extraordinară la care au ajuns statele acestea într-un răstimp relativ scurt este atestată într-un mod convingător de operele de artă, unicele, de altfel, care ne-au parvenit de la aceşti ahei italici; monedele lor, executate într-un stil tradiţional sever, care sînt şi primele monumente ale artei scrierii în Italia, au început să fie bătute, cum s-a dovedit, în anul 174 al Romei (580). Aceste monede dovedesc, nu numai că aheii din Occident participau la evoluţia magnifică a artei plastice care se produce tocmai în această perioadă în patria-mumă, dar şi că ei i-au fost poate superiori în domeniul tehnicii. În locul groaselor piese de argint, deseori bătute numai pe o singură parte şi întotdeauna anepigrafice, care se aflau în circulaţie în Grecia propriu-zisă, ca şi la dorienii din Italia, aheii italici, cu o originală măiestrie, au bătut cu ajutorul a două ştanţe, în parte în relief, în parte gravate, mari monede de argint întotdeauna inscripţionate. Aceasta trădează organizarea avansată a unui stat civilizat, căci modalitatea de ştanţare le conferea o garanţie împotriva falsificării monetare, comună acestei epoci, prin placarea unui nucleu din metal inferior cu straturi subţiri de argint. Totuşi, această înflorire rapidă n-a dat roade. Din cauza existenţei lipsite de griji, netulburată de opoziţia energică a populaţiei indigene, devenită pasivă din cauza muncii deloc aspre, înşişi grecii au pierdut aici de timpuriu elasticitatea trupului şi a spiritului. Nici un nume strălucitor al artei sau al literaturii greceşti nu-i glorifică pe aheii italici, în timp ce Sicilia poate oferi un şir nesfîrşit de nume, iar, în Italia, Regionul calcidic pe Ibykos şi Tarentumul doric pe Archytas. La acest popor, unde frigarea se rotea în permanenţă deasupra vetrei, n-a putut înflori nici o altă artă în afara pugilismului. Puternica aristocraţie, care, în cele mai multe comunităţi, a ajuns de timpuriu la conducere şi care a găsit întotdeauna un reazem de nădejde în guvernarea federală, nu permitea ascensiunea tiranilor. Unicul pericol de temut era ca guvernarea celor mai buni să se transforme în guvernarea celor puţini, mai ales dacă familiile privilegiate din diferitele comunităţi s-ar fi aliat şi sprijinit reciproc. Astfel de tendinţe se manifestă în societatea „prietenilor”, angajaţi unul faţă de celălalt în mod solidar, purtînd numele de Pythagoras. Ea propovăduia adularea clasei dominante, „egală cu zeii”, supunerea celei conduse, „egală animalelor”, şi a provocat prin această teorie şi practică o reacţie teribilă, care s-a încheiat cu suprimarea „prietenilor” pitagoreici şi cu înnoirea vechii constituţii federale. Numai că ostilităţile ireconciliabile dintre partide, răscoalele generale ale sclavilor, abuzurile sociale de toate felurile, punerea în practică a unei filozofii de stat nepractice, într-un cuvînt toate viciile unei civilizaţii corupte nu au încetat să bîntuie în sînul comunităţilor aheene, pînă cînd puterea lor politică nu s-a prăbuşit din aceste cauze. Astfel, nu este de mirare că aheii aşezaţi în Italia au exercitat o influenţă mai redusă asupra civilizaţiei ei decît ceilalţi colonişti greci. Popor devotat agriculturii, ei n-au fost capabili, asemena statelor comerciale, să-şi extindă înrîurirea dincolo de graniţele lor politice; în interiorul teritoriului lor, ei au aservit populaţia indigenă şi au călcat în picioare germenii unei civilizaţii naţionale fără să-i ofere însă, printr-o elenizare deplină, o nouă direcţie evolutivă. Astfel, la Sybaris şi Metapontion, la Crotona şi Poseidonia, spiritul grecesc, care s-a conservat cu vitalitate în alte locuri în ciuda tuturor nenorocirilor politice, a dispărut mai repede, fără urme şi fără glorie, cum nu s-a întîmplat în nici un alt ţinut. Nici populaţiile mixte, bilingve, care s-au născut mai tîrziu din rămăşiţele italicilor indigeni şi ale aheilor, ca şi din imigranţii mai recenţi de origine sabelică, n-au atins vreodată o prosperitate reală. Această catastrofă însă ţine, cronologic, de perioada următoare.

Coloniile celorlalţi greci au avut un caracter diferit şi au exercitat o cu totul altă influenţă asupra Italiei. Neîndoielnic, nici ei nu au dispreţuit agricultura şi cuceririle teritoriale; nu era propriu mentalităţii elenilor, cel puţin după ce au atins dezvoltarea lor deplină, să se mulţumească, precum fenicienii, cu întemeierea de factorii în ţara barbară. Dar toate aceste oraşe au fost întemeiate mai ales în vederea comerţului şi, în consecinţă, spre deosebire de cele aheene, au fost amplasate alături de cele mai bune porturi şi locuri de debarcare. Originea, ocazia şi epoca acestor întemeieri au fost foarte diferite; totuşi, s-a statornicit între ele, cum nu s-a întîmplat în liga oraşelor aheene, o anumită comunitate de acţiune – în toate oraşele s-a folosit, în general, alfabetul grecesc recent şi ele au conservat un caracter doric în limba lor, care s-a răspîndit şi în oraşele care, precum Cumae, de exemplu, au vorbit la origine dialectul fluid al ionienilor. Aceste aşezări au devenit, în moduri foarte diverse, de o importanţă mai mare sau mai mică pentru Italia; este suficient să amintim aici pe acelea care au determinat într-un mod hotărîtor destinele populaţiei italice, Tarentumul doric şi Cumae ionică. Dintre toate coloniile greceşti ale Italiei, Tarentumului i-a revenit rolul cel mai strălucitor. Portul său excelent, unicul utilizabil pe întreaga coastă de sud, a transformat acest oraş în antrepozitul natural al comerţului din Italia de Sud şi, în oarecare măsură, chiar în acela al circulaţiei mărfurilor pe Adriatica. Pescuitul prodigios în golful său, producerea şi prelucrarea lînii sale alese, ca şi vopsirea acesteia cu purpura tarentină, care a putut rivaliza cu cea din Tyr – ambele industrii încetăţenite aici din Miletul Asiei Mici –, au solicitat mii de mîini de lucru şi au adăugat exportul comerţului de tranzit. Monedele bătute la Tarentum într-un număr mai mare decît în orice alt loc al Italiei greceşti, ele fiind destul de frecvent din aur, atestă şi astăzi, indubitabil, caracterul activ şi extins al comerţului tarentin. Relaţiile comerciale ale Tarentumului trebuie să se fi extins chiar în epoca în care aceasta încă îşi disputa cu Sybaris locul întîi între coloniile din Italia de Sud. Se pare însă că tarentinii n-au urmărit niciodată cu eforturi permanente şi norocoase lărgirea consistentă a teritoriului lor, precum coloniile aheene.

Dacă colonia greacă situată în extremitatea orientală a Italiei s-a ridicat atît de repede şi atît de grandioasă, oraşele situate mai spre nord, în vecinătatea Vezuviului, au atins o prosperitate mai modestă. Aici, locuitorii din Cumae au trecut de pe binecuvîntata insulă Aenaria (Ischia) pe continent şi au înălţat pe o colină un al doilea oraş, situat în imediata vecinătate a mării, de unde au fondat apoi portul Dikaearchia (mai tîrziu, Puteoli), oraşele Partenope şi Neapolis. Ei au trăit, ca toţi locuitorii coloniilor calcidice în general, după legile pe care le-a emis Charondas din Catana (în jurul anului 100, 650), sub o constituţie democratică, moderată însă datorită unui cens foarte ridicat, care a conferit puterea unui consiliu ales din rîndurile celor mai bogaţi. Această constituţie s-a dovedit viabilă, îndepărtînd în general de oraşele respective pericolul tiraniei unui uzurpator sau al sărăciei. Despre relaţiile externe ale grecilor din Campania ştim foarte puţin. Ei s-au limitat, fie din necesitate, fie prin libera alegere, la un teritoriu şi mai îngust decît cel al tarentinilor; necucerind şi neasuprind indigenii, ci stabilind cu aceştia relaţii comerciale paşnice, şi-au creat pentru ei înşişi o situaţie prosperă şi au ocupat primul loc în rîndul misionarilor civilizaţiei greceşti în Italia.

În timp ce de ambele părţi ale strîmtorii Region, pe continent, pe întreaga coastă de sud şi de vest pînă la Vezuviu şi pe jumătatea mai mare a Siciliei, se întindeau teritoriile greceşti, coasta occidentală a Italiei de la nord de Vezuviu şi întreaga coastă orientală s-au aflat într-o situaţie cu totul diferită. Nici o aşezare greacă nu se ridică pe ţărmul italic al Adriaticii, fapt care se leagă neîndoielnic de numărul redus şi de importanţa secundară a coloniilor greceşti de pe malul iliric opus şi din numeroasele insule adiacente. Ce-i drept, două oraşe considerabile, Epidamnus sau Dyrrhachion (azi Durazzo) – 127, 627 – şi Apollonia (lîngă Avlona) – 167, 587 – au fost întemeiate pe coasta cea mai apropiată de Grecia încă din timpul regilor; mai la nord însă, cu excepţia coloniei nesemnificative de pe insula Corcyra-Neagră (Curzola), întemeiată în jurul anului 174 (580), nu putem semnala existenţa nici unei aşezări greceşti vechi. Încă nu s-a explicat îndeajuns de temeinic de ce colonizarea greacă a fost aşa de săracă tocmai în aceste ţinuturi. Natura însăşi pare să-i fi îndrumat pe eleni tocmai în această direcţie; de fapt, din timpurile cele mai îndepărtate au existat căi comerciale permanente, care, pornind de la Corint şi, înainte de toate, de la colonia de pe Corcyra, întemeiată la puţin timp după Roma, în jurul anului 44 (710), îşi aveau antrepozitele pe coasta italică, în oraşele de la gurile Padului, Spina şi Hatria. Furtunile Mării Adriatice, inospitalitatea, cel puţin a coastelor ilirice, sălbăticia indigenilor nu sînt suficiente pentru a explica această stare de lucruri. Pentru Italia, faptul că elementele de civilizaţie venite din Orient nu şi-au exercitat mai întîi influenţa asupra ţinuturilor sale orientale, ci au ajuns aici numai prin intermediul celor occidentale a avut însă consecinţe dintre cele mai semnificative. Însuşi comerţul adriatic desfăşurat de Corint şi de Corcyra a fost împărţit cu cel mai estic oraş comercial din Grecia Mare, Tarentumul doric, care, deţinînd Hydrusul (Otranto), a stăpînit intrarea în Marea Adriatică dinspre partea italică. Întrucît pe coasta de est, exceptînd porturile de la gurile Padului, nu existau în vremurile acelea emporii care merită să fie amintite – înflorirea Anconei se petrece într-o epocă mult ulterioară, iar dezvoltarea Brundisiumului chiar mai tîrziu –, este verosimilă ipoteza că navigatorii din Epidamnos şi Apollonia şi-au descărcat deseori mărfurile la Tarentum. De asemenea, tarentinii au stabilit relaţii multiple cu Apulia, urmînd căile de uscat; lor li se datorează toate elementele de civilizaţie greacă din sud-estul Italiei. Dar în această epocă putem constata numai începuturile procesului; elenismul Apuliei nu se va dezvolta decît într-o epocă ulterioară.

Pe de altă parte, nu se poate pune la îndoială faptul că ţărmul Italiei occidentale a fost explorat destul de către eleni în timpurile cele mai vechi, şi chiar la nord de Vezuviu, şi că au existat factorii elene pe insulele şi promontoriile acestuia. Prima mărturie despre aceste călătorii este localizarea legendei lui Ulise pe coastele Mării Tireniene. Dacă identificăm insula lui Eol cu Insulele Lipare, dacă în promontoriul lacinian recunoaştem insula lui Calipso, în cel misenian, Insula Sirenelor, iar în cel circeic, insula Circei, dacă promontoriul abrupt de la Tarracina este interpretat drept mormîntul lui Elpenor, dacă lestrigonii vieţuiau la Caieta şi Formiae, dacă cei doi fii ai lui Ulise şi ai Circei, Agrios, „cel Sălbatic”, şi Latinos, stăpîneau asupra tirenienilor „în colţul cel mai ascuns al Insulelor sacre” (după o tradiţie mai recentă, Latinus ar fi fiul lui Ulise şi al Circei, iar Auson, fiul lui Ulise şi al lui Calipso), atunci toate acestea sînt rodul imaginaţiei navigatorilor ionieni, care se gîndeau la patria scumpă în timp ce traversau Marea Tireniană. Aceeaşi vivacitate a sentimentului care a pătruns în poemul ionian al călătoriilor lui Ulise se regăseşte în localizarea legendei la Cumae însăşi, ca şi în toate zonele străbătute de corăbierii cumeieni. Alte urme ale acestor călători străvechi se găsesc în numele grecesc al insulei Aethalia (Ilva, Elba), care, împreună cu Aenaria, pare să facă parte din primele locuri ocupate de greci, şi poate şi în cel al portului Telamon din Etruria. Lor li se pot adăuga cele două localităţi situate pe ţărmul Caerei, Pyrgi (lîngă S. Severa) şi Alsion (lîngă Palo); originea greacă a acestora este dovedită nu numai de numele lor, ci şi de arhitectura particulară a zidurilor de a Pyrgi, al căror caracter diferă fundamental de cel al zidurilor Caerei, ca şi de cel al zidurilor de incintă etrusce în general. Aethalia, „Insula Focului”, cu minele ei bogate în cupru şi îndeosebi în fier, trebuie să fi deţinut neîndoielnic rolul principal în acest comerţ şi aici trebuie să-şi fi găsit centrul colonizarea străinilor, ca şi relaţiile lor cu indigenii; şi aceasta cu atît mai mult cu cît topirea minereurilor nu se putea realiza pe insula mică şi săracă în păduri fără a întreţine relaţii cu continentul. Poate că minele de argint de la Populonia, situate pe promontoriul din faţa Elbei, au fost cunoscute şi exploatate de către grecii acestei epoci. Dacă, ceea ce nu se poate pune la îndoială, străinii, practicînd întotdeauna în această epocă, alături de comerţ, pirateria şi jaful, nu se sfiau să prade indigenii şi să-i ducă în sclavie ori de cîte ori aveau ocazia, atunci şi aceştia aplicau, la rîndul lor, dreptul de răzbunare; faptul că latinii şi tirenienii au avut, în această îndeletnicire, mai multă energie şi mai mult noroc decît vecinii lor din Italia de Sud e dovedit nu numai de legendele, ci şi, îndeosebi, de rezultatul acestor lupte. Italicii au reuşit să se debaraseze în aceste zone de străini şi să rămînă sau să redevină după scurt timp nu numai stăpînii oraşelor şi porturilor lor comerciale, dar şi stăpînii propriei lor mări. Aceeaşi invazie elenă, care a supus şi a deznaţionalizat triburile din Italia de Sud, a îndrumat popoarele din Italia Centrală, bineînţeles cu totul împotriva intenţiei dascălilor lor, spre comerţul maritim şi spre întemeierea de oraşe. Aici, italicul trebuie să fi schimbat pentru prima dată pluta şi barca cu galera cu rame feniciană şi greacă. Aici întîlnim pentru prima dată mari oraşe comerciale, îndeosebi Caere în Etruria sudică, Roma pe Tibru, care, judecînd după numele lor italic, ca şi după poziţia lor la o anumită distanţă de mare, au fost, ca şi oraşele comerciale de la gurile Padului, Spina şi Hatria, şi Ariminum, mai la sud, aşezări italice, şi nicidecum greceşti. Se înţelege că nu putem să relatăm cursul acestei reacţii străvechi a naţionalităţii italice împotriva invaziei străine; ceea ce se poate recunoaşte însă este o realitate de cea mai mare importanţă pentru evoluţia ulterioară a Italiei; această reacţie a urmat în Latium şi în Etruria sudică o altă direcţie decît în ţinuturile toscane propriu-zise şi pe meleagurile adiacente.

Într-un mod semnificativ, legenda însăşi îi opune pe latini „tirenienilor sălbatici” şi ţărmul liniştit de la vărsarea Tibrului coastei neprimitoare a volscilor. Aceasta nu înseamnă că aşezarea grecilor a fost tolerată în unele ţinuturi ale Italiei Centrale, în timp ce în altele nu. În timpurile istorice, la nord de Vezuviu n-a existat nici o comunitate grecească independentă, iar dacă Pyrgi a deţinut cumva vreodată această poziţie, ea trebuie să fi revenit în posesia italicilor, mai exact a locuitorilor din Caere, înaintea perioadei de la care debutează tradiţia noastră. Dar în Etruria meridională, în Latium şi pe coasta orientală, relaţiile paşnice cu comercianţii străini au fost protejate şi încurajate, ceea ce nu se întîmpla în alte locuri. Cu totul remarcabilă a fost poziţia Caerei. „Caeriţii – spune Strabon – s-au bucurat de o mare reputaţie printre greci datorită curajului şi dreptăţii lor şi pentru că, deşi au fost atît de puternici, nu se dedau la jafuri”. Prin aceasta el nu se referă la piraterie, pe care navigatorii caeriţi au practicat-o la fel ca toţi ceilalţi; Caere a fost însă un port liber atît pentru fenicieni, cît şi pentru greci. Am amintit deja de staţiunea feniciană – numită mai tîrziu Punicum – şi de cele două elene, de la Pyrgi şi de la Alsion. Acestea au fost porturile pe care caeriţii evitau să le jefuiască şi aceasta a fost neîndoielnic cauza pentru care Caere, care nu avea decît o radă mediocră şi nici o mină în apropiere, a putut să atingă aşa de repede o mare prosperitate şi să cucerească pentru comerţul grec originar o importanţă şi mai mare decît oraşele italice, destinate prin natura lor să devină antrepozite la gurile Tibrului şi Padului. Oraşele amintite aici au fost şi cele care au întreţinut străvechi raporturi religioase cu Grecia. Primul dintre toţi barbarii care a oferit daruri lui Zeus Olimpianul a fost regele toscan Arimnos, poate un conducător din Ariminum. Spina şi Caere au deţinut tezaure particulare în templul lui Apollo de la Delfi, ca şi celelalte comunităţi ce întreţineau legături directe cu acest sanctuar, care, ca şi oracolul din Cumae, intră de timpuriu în tradiţiile străvechi ale Caerei şi Romei. Aceste oraşe, în care italicii cîrmuiau paşnic şi aveau relaţii amicale cu negustorii străini, au devenit bogate şi puternice înaintea celorlalte şi au ajuns să fie locurile de depozitare atît pentru mărfurile, cît şi pentru germenii civilizaţiei elene.

Astfel s-au dezvoltat relaţiile „tirenienilor sălbatici”. Aceleaşi cauze care au condus în ţinutul latin şi pe meleagurile de pe malul drept al Tibrului şi de pe cursul inferior al Padului, acestea din urmă fiind mai degrabă tributare etruscilor decît aflate sub supremaţia lor, la emanciparea locuitorilor lor de puterea maritimă a străinilor au condus în Etruria propriu-zisă la dezvoltarea pirateriei şi a puterii maritime; alte cauze sau poate un caracter naţional diferit au împins evoluţia acestui popor spre violenţă şi jaf. În cazul acesta ei nu s-au mulţumit să-i înlăture pe greci din Aethalia şi Populonia; nici comerciantul particular n-a fost tolerat aici şi, în curînd, piraţii toscani au străbătut mările în toate direcţiile, numele tirenienilor semănînd groaza printre greci; pe bună dreptate, aceştia considerau cangea drept o invenţie a etruscilor şi au numit Marea Occidentală a Italiei „Marea Toscanilor”. Rapiditatea cu care aceşti corsari s-au răspîndit îndeosebi în Marea Tireniană e dovedită bine de aşezările lor de pe coasta latină şi campaniană. Ce-i drept, latinii s-au menţinut în Latiumul propriu-zis, iar grecii în jurul Vezuviului; lîngă şi între ei însă, etruscii stăpîneau la Antium, ca şi la Surrentum. Volscii au devenit clienţi ai etruscilor; pădurile lor furnizau lemnul pentru carenele galerelor etrusce, iar dacă pirateria celor din Antium nu a luat sfîrşit decît după ocupaţia romană, putem lesne înţelege de ce navigatorii greci au numit ţinutul sudic al volscilor „Ţara lestrigonilor”. Promontoriul înalt de la Surrentum împreună cu stînca şi mai prăpăstioasă, însă lipsită de port, de la Capri au format un punct de observaţie excelent pentru corsarii care stăpîneau marea între golfurile de la Neapolis şi Salerno; ele au fost ocupate din vreme de către etrusci. Tradiţia spune că ei au fondat în Campania chiar o ligă proprie de douăsprezece oraşe, iar comunităţi vorbitoare de etruscă au existat în interiorul continentului chiar în epoci istorice. Aceste aşezări au fost probabil rezultatul indirect al dominaţiei maritime a etruscilor în Marea Campaniei şi al rivalităţii cu cumeienii de la Vezuviu. Totuşi, etruscii nu s-au limitat la jafuri şi piraterie. Relaţiile paşnice cu oraşele greceşti sînt atestate îndeosebi de monedele de aur şi de argint, care, cel mai tîrziu după anul 200 (554), au fost bătute în special la Populonia, după modelul şi etalonul greceşti. Faptul că ele sînt modelate după ştanţele atice, chiar după cele din Asia Mică, şi nu după cele din Grecia Mare, constituie, de altfel, un indiciu mai mult pentru dovedirea atitudinii ostile a etruscilor faţă de grecii italici. Ei ocupau în realitate poziţiile cele mai favorabile pentru comerţ, mult mai avantajoase decît cele deţinute de către locuitorii Latiumului. Trăind într-o ţară care se întindea de la o mare la alta, ei dispuneau pe ţărmul occidental de marele port liber al Italiei, pe cel oriental, de gurile Padului şi de Veneţia acelor vremuri; de asemenea, de drumul pe uscat, care, din timpuri străvechi, conducea de la Pisa, de lîngă Marea Tireniană, la Spina, de la Adriatică; în plus, de mănoasele cîmpii de la Capua şi Nola din Italia meridională. Ei deţineau principalele articole italice destinate exportului; fierul din Aethalia, cuprul de la Volaterra şi din Campania, argintul de la Populonia şi chihlimbarul adus de la Marea Baltică (p. 101). Sub protecţia pirateriei, un fel de „acte de navigaţie” brutale, comerţul lor propriu nu întîrzia să înflorească. De asemenea, nu se poate surprinde concurenţa dintre comercianţii etrusci şi milesieni pentru piaţa de la Sybaris, ca şi faptul că îmbinarea aceea dintre comerţ şi piraterie a dat naştere unui lux fără rost şi fără măsură, în care energia Etruriei s-a consumat de timpuriu.

Dacă în Italia etruscii şi, într-o măsură mai redusă, latinii se aflau în opoziţie faţă de eleni, acest antagonism a avut implicit o anumită influenţă asupra rivalităţii care stăpînea pe atunci comerţul şi navigaţia pe Marea Mediterană: rivalitatea dintre fenicieni şi eleni. Nu este cazul să relatăm aici în amănunt cum, în timpul perioadei regale romane, aceste două naţiuni şi-au disputat supremaţia pe toate ţărmurile Mediteranei – în Grecia, în Asia Mică, în Creta, Cipru, pe litoralul african, pe ţărmurile spaniole şi celtice. Aceste lupte n-au fost disputate nemijlocit pe pămîntul Italiei; consecinţele lor însă au fost resimţite totuşi profund şi pe o durată mai lungă şi aici. Energia juvenilă şi aptitudinile mai diversificate ale concurentului mai tînăr îi oferă acestuia, de la început, un avantaj cert : elenii s-au debarasat nu numai de factoriile feniciene din patria lor, din Europa şi din Asia, ci i-au alungat şi din Creta şi din Cipru, au prins rădăcini în Egipt şi în Cyrene şi s-au înstăpînit asupra Italiei meridionale şi a jumătăţii mai mari a insulei siciliene. Peste tot, micile stabilimente ale fenicienilor au cedat colonizării greceşti mai energice. După scurt timp au fost întemeiate Selinus (126, 628) şi Acragas (174, 580), pe coasta de vest a Siciliei. Marea Occidentală, mai îndepărtată, a fost străbătută de neînfricaţii foceeni din Asia Mică. Massalia a fost ridicată pe ţărmul celtic (în jurul anului 150, 604) şi a fost descoperită coasta spaniolă. Cam pe la mijlocul secolului al II-lea (VII) însă, fenomenul colonizării greceşti scade în intensitate, cauza acestei stagnări constituind-o, fără îndoială, ascensiunea rapidă a celui mai puternic oraş fenician din Libia, Cartagina – probabil pentru a contracara pericolul care ameninţa întreaga seminţie feniciană din cauza concurenţei greceşti. Chiar dacă naţiunea care a deschis comerţul pe Mediterana s-a văzut înlăturată de pe poziţia unei dominaţii exclusive a Mării Occidentale de către rivalul ei mai tînăr, pierzînd concomitent stăpînirea ambelor căi de legătură dintre bazinul oriental şi cel occidental şi monopolul relaţiilor comerciale dintre Orient şi Occident, ea a reuşit totuşi să salveze pentru orientali supremaţia maritimă la vest de Sardinia şi de Sicilia; pentru menţinerea acestei supremaţii, Cartagina a folosit întreaga energie tenace şi circumspectă proprie rasei aramaice. Aşezările feniciene mai vechi, precum cele siciliene, pe care le descrie Thukydides, au fost factorii comerciale; Cartagina şi-a supus teritorii întinse, dens populate şi cu fortăreţe puternice. Dacă, pînă atunci, coloniile feniciene s-au aflat izolate în faţa celor greceşti, puternicul oraş libian a centralizat acum toate resursele militare ale celor care intrau în sfera lui de influenţă, cu o vigoare căreia istoria grecilor nu-i poate opune nimic asemănător. Momentul cel mai bogat în consecinţe al acestei reacţii a fost constituit poate de relaţiile strînse pe care fenicienii, mai slabi, le-au stabilit cu indigenii Siciliei şi Italiei pentru a rezista în faţa grecilor. Cînd cnidienii şi rodienii au încercat, în jurul anului 175 (579), să se stabilească la Lilybaeon, în mijlocul aşezărilor feniciene din Sicilia, ei au fost alungaţi de către indigeni, elimii din Segeste, aliaţi cu fenicienii. Cînd foceenii s-au aşezat în jurul anului 217 (537) în Alalia (Aleria) din Corsica, în faţa Caerei, pentru a-i alunga de acolo, etruscii şi cartaginezii şi-au unit flotele, numărînd astfel 120 de vele; deşi flota foceană, cu numai jumătate din totalul corăbiilor inamice, şi-a atribuit victoria în această bătălie navală – una dintre cele mai vechi din cîte cunoaşte istoria –, etruscii şi cartaginezii şi-au atins totuşi scopul; foceenii au abandonat Corsica şi au preferat să se aşeze pe ţărmul mai puţin expus al Lucaniei, la Hyele (Velia). Tratatul încheiat între Etruria şi Cartagina nu stabilea numai reguli referitoare la importul de mărfuri şi la dreptul maritim, ci includea şi o alianţă militară (συμμαχία), despre a cărei importanţă vorbeşte însăşi bătălia de la Alalia. O trăsătură caracteristică a poziţiei locuitorilor din Caere o constituie lapidarea prizonierilor foceeni în piaţa de la Caere, urmată, pentru a expia acest sacrilegiu, de daruri oferite lui Apollo din Delfi. Latiumul nu a participat la această luptă împotriva elenilor; mai mult, în timpuri străvechi constatăm stabilirea unor relaţii amicale între romani şi foceenii de la Hyele şi Massalia; se spune chiar că ardeaţii ar fi fondat împreună cu zachintienii o colonie în Spania, Saguntumul de mai tîrziu. Totuşi, latinii nu s-au asociat elenilor; faptul e dovedit atît prin relaţiile strînse existente între Roma şi Caere, cît şi prin raporturile străvechi dintre latini şi cartaginezi. Neamul canaaneenilor a ajuns cunoscut romanilor prin intermediul elenilor, întrucît ei l-au denumit întotdeauna cu termenul grecesc (p. 102). Totuşi, ei nu au împrumutat de la greci nici numele oraşului Cartagina, nici pe cel al poporului afrilor; faptul că la romanii mai vechi mărfurile celor din Tyr au fost desemnate prin termenul sarranus, înlăturînd astfel orice posibilitate a unei medieri greceşti, dovedeşte, ceea ce va fi confirmat şi prin tratatele încheiate în epocile următoare, anume că între Latium şi Cartagina au existat relaţii comerciale din cele mai vechi timpuri. Puterea unită a italicilor şi fenicienilor a reuşit într-adevăr să domine partea occidentală a Mării Mediterane. Nord-estul Siciliei, cu porturile importante de la Soloeis şi Panormos, pe coasta de nord, de la Motye, situat pe promontoriul orientat înspre Africa, a rămas sub stăpînirea nemijlocită sau indirectă a cartaginezilor. În timpul lui Cyrus şi Cresus, tocmai cînd înţeleptul Bias a încercat să-i determine pe ionieni să părăsească Asia Mică în totalitatea lor şi să se aşeze în Sardinia (în jurul anului 200, 554), generalul cartaginez Malchus le-a zădărnicit planul, supunînd prin forţa armelor o parte considerabilă din această insulă importantă; jumătate de secol după acest eveniment, întregul cuprins al Sardiniei se găsea în stăpînirea incontestabilă a comunităţii cartagineze. Corsica, dimpotrivă, cu oraşele sale Alalia şi Niceea, a revenit etruscilor, iar indigenii au plătit acestora tribut din produsele săracei lor insule: răşină, ceară şi miere. În Marea Adriatică, dar şi în apele din vestul Siciliei şi al Sardiniei, au dominat etruscii aliaţi cu cartaginezii. Ce-i drept, grecii n-au renunţat la luptă. Rodienii şi cnidienii izgoniţi din Lilybaeon s-au aşezat pe insulele situate între Sicilia şi Italia şi au format aici oraşul Lipara (175, 579). În ciuda izolării sale, Massalia a înflorit şi a monopolizat în curînd comerţul, de la Nizza pînă la Pirinei. Tocmai aici, Lipara a întemeiat o colonie la Rhoda (astăzi Rosaas) şi zachintienii s-au aşezat, se spune, la Saguntum; chiar şi la Tirgis (Tanger), în Mauretania, ar fi domnit dinaşti greci. Expansiunea s-a terminat însă şi pentru greci; după fondarea Acragasului n-au mai reuşit să ocupe teritorii însemnate în Marea Adriatică şi nici în Marea Occidentală, iar apele Spaniei, ca şi cele ale Oceanului Atlantic, le-au rămas inaccesibile. În fiecare an, liparii s-au răfuit cu „piraţii” toscani, cartaginezii cu massalioţii, iar cirenienii în special cu grecii din Sicilia; nici una dintre cele două părţi n-a obţinut succese durabile, iar rezultatul acestor lupte seculare a fost, în general, doar menţinerea status-quo-ului. Astfel, cel puţin indirect, Italia datora fenicienilor faptul că provinciile sale din nord şi din centru au rămas necolonizate şi că aici, în special în Etruria, s-a dezvoltat o putere maritimă naţională. Nu lipsesc însă mărturiile că fenicienii au crezut de cuviinţă să manifeste nu împotriva Latiumului, ci împotriva confederaţiei etrusce, mai puternică, acea invidie pe care o implică de obicei orice supremaţie maritimă. O relatare, adevărată sau nu, relevă predominanţa intereselor rivale; este vorba de refuzul cartaginezilor de a-şi da acordul pentru întemeierea unei colonii în Insulele Canare.