Capitolul XI

Dreptul şi justiţia

Istoria singură nu poate să redea o imagine completă asupra vieţii unui popor în diversitatea ei infinită; ea trebuie să se mulţumească cu expunerea evoluţiei ansamblului. Creaţia şi acţiunea, gîndirea şi năzuinţele individului, oricît de mult ar fi dominate de spiritualitatea naţională, nu intră în sfera istoriei. Cu toate acestea, este necesar să se încerce determinarea acestor trăsături, chiar numai a contururilor lor generale, întrucît ne aflăm în epocile străvechi care, sub aspect istoric, se pierd în obscuritatea uitării. Acesta este, de fapt, unicul domeniu care ne poate face conştineţi de prăpastia care separă gîndirea noastră şi sentimentele noastre de cele ale popoarelor Antichităţii. Tradiţia care a ajuns pînă la noi, cu multitudinea ei de denumiri încîlcite ale popoarelor şi de legende neclare, se aseamănă cu frunzele uscate, despre care e greu să crezi că au fost cîndva verzi. În locul parcurgerii acestui labirint arid şi încercării de clasificare a acestor frînturi ale umanităţii, chonieni şi oenotrieni, siculi şi pelasgi, ar fi mai potrivită cercetarea felului în care viaţa reală a poporului din Italia antică s-a exprimat în legislaţie, cea spirituală în religie, care au fost agricultura şi comerţul ei, cum au deprins diferitele sale populaţii arta scrierii şi celelalte elemente ale culturii. Deşi cunoştinţele noastre sînt foarte sărace în ceea ce priveşte poporul roman, şi chiar mai incomplete cele referitoare la sabeli şi etrusci, această imagine mediocră şi imperfectă va permite cititorului să găsească totuşi, în locul simplului nume, o realitate sau cel puţin o idee apropiată de aceasta. Anticipînd rezultatul principal al unei asemenea cercetări, putem afirma că, la italici, şi îndeosebi la romani, s-au păstrat mai puţine ştiri despre viaţa primitivă decît la oricare alt popor de origine indo-germanică. Arcul şi săgeata, carul de luptă, imposibilitatea ca femeile să deţină proprietate, căsătoria prin cumpărarea soţiei, ritualul primitiv de înmormîntare, legea talionului, lupta dintre constituţia gentilică şi puterea comunităţii, un simbolism al naturii în plină înflorire – toate acestea şi multe alte fenomene asemănătoare trebuie să fie presupuse drept temelia civilizaţiei italice; însă în epoca în care această civilizaţie ne apare mai bine conturată germenii aceştia dispăruseră cu desăvîrşire şi numai prin comparaţie cu populaţiile înrudite putem deduce existenţa lor într-o perioadă anterioară. Din acest punct de vedere, istoria italică începe într-o epocă a civilizaţiei mult mai tîrzie decît cea grecească sau germană şi poartă de la începuturi un caracter relativ modern.

Legile majorităţii populaţiilor italice dispăruseră; cîteva indicii regăsim în tradiţia romană referitoare la dreptul latin asupra pămîntului. Întreaga jurisdicţie revine comunităţii, mai exact regelui, care ţine judecata sau „autoritatea” (ius) în zilele fixate pentru audienţe (dies fasti) de la tribuna justiţiei (tribunal), din locul adunării poporului, şezînd pe scaunul curul (sella curulis); alături de el se află lictorii (lictores), iar în faţa lui acuzatul sau părţile (rei). Ce-i drept, sclavul este judecat mai întîi de către stăpîn, iar femeia de către tată, soţ sau ruda cea mai apropiată pe linie bărbătească (p. 55); la început însă, sclavii şi femeile nu intrau în rîndul membrilor comunităţii. Asupra fiilor şi nepoţilor, supuşi autorităţii părinteşti, puterea tatălui se exercita în concurenţă cu jurisdicţia regală; ea nu a constituit însă o jurisdicţie reală, ci numai o consecinţă inerentă decurgînd din dreptul de proprietate al părintelui asupra copiilor săi. Nicăieri nu găsim urme despre o jurisdicţie proprie ginţilor şi nici despre vreo altă formă de judecată care să nu fie derivată din cea regală. În ceea ce priveşte dreptul de răzbunare personală, în special cea a sîngelui, un ecou al principiului străvechi se găseşte poate în legende, conform cărora ucigaşul şi toţi cei care l-au protejat în mod ilegal puteau fi omorîţi de rudele cele mai apropiate ale victimei; aceleaşi legende găsesc însă condamnabil acest principiu, iar dreptul de răzbunare a sîngelui pare să fi fost suprimat de timpuriu la Roma datorită iniţiativei energice a comunităţii. De asemenea, în dreptul roman străvechi nu găsim nici o urmă a acelei influenţe asupra sentinţei care, în vechiul drept germanic, era exercitată de către prieteni şi de către adunare; la fel, nu întîlnim nimic care să amintească de dispoziţia, atît de frecventă în dreptul germanic, potrivit căreia voinţa şi puterea de a-ţi susţine dreptul cu arma în mînă erau considerate necesare sau cel puţin admisibile din punct de vedere juridic. Procedura judiciară adoptă forma unui proces public, dacă regele intervine din proprie iniţiativă, sau a unui proces privat, dacă o face numai în urma apelului părţii lezate. Prima formă n-a fost folosită decît în cazul tulburării ordinii publice; astfel, înainte de toate, în cazul trădării de ţară sau a alianţei cu inamicul public (proditio) ori a răzvrătirii împotriva autorităţii publice (perduellio). Ordinea publică era tulburată însă prin paricid (parricida), prin sodomie, prin violarea onoarei unei fete sau a unei femei, prin incendiere, prin mărturie falsă, de cel care vrăjea recolta prin magie reavoitoare sau secera în timpul nopţii grîul de pe ogorul pus sub protecţia zeilor şi a populaţiei; tuturor acestor culpabili li se rezerva aceeaşi soartă ca şi celor vinovaţi de înaltă trădare. Regele deschidea şi conducea procesul şi pronunţa sentinţa, după ce se sfătuise cu senatorii convocaţi. El era însă împuternicit ca, după ce a deschis procesul, să încredinţeze dezbaterea judiciară şi pronunţarea sentinţei unui reprezentant, desemnat întotdeauna din rîndul senatorilor. Astfel de reprezentanţi extraordinari sînt cei desemnaţi pentru anchetarea răzvrătirii armate (duoviri perduellionis). Reprezentanţii permanenţi par să fi fost „cercetătorii omorului” (quaestores parricidii), cărora le-a revenit la început obligaţia găsirii şi arestării ucigaşilor, ei îndeplinind astfel un fel de activitate poliţienească. Detenţia preventivă era regula, acuzatul putînd fi însă eliberat pe cauţiune. Tortura pentru smulgerea mărturiilor a fost aplicată numai sclavilor. Cel condamnat pentru tulburarea ordinii publice plătea întotdeauna cu viaţa; pedepsele capitale erau diferite. Cel care depunea mărturie falsă era aruncat de pe înălţimea stîncii cetăţii; hoţul de grîne era spînzurat, incendiatorul era ars. Regele nu putea acorda graţierea, acest drept aparţinînd comunităţii; însă putea să acorde sau să refuze condamnatului dreptul de a recurge la graţiere (provocatio). Dreptul cunoaşte, de asemenea, o graţiere a vinovatului prin intervenţia zeilor; cel care îngenunchează înaintea preotului lui Iupiter nu poate fi bătut cu nuiele în ziua aceea; cel care intră legat în templul acestuia trebuie să fie descătuşat; iar condamnatul care, mergînd spre supliciu, întîlneşte din întîmplare o vestală îşi redobîndeşte dreptul la viaţa. După propria apreciere, regele impune amenzi pentru violarea ordinii publice şi pentru delicte de poliţie; ele constau dintr-un anumit număr (de aici numele multa) de vite sau oi. De asemenea, lui îi revine dreptul de a pronunţa condamnarea la loviturile cu nuiaua. În toate celelalte cazuri în care a fost tulburată pacea individului şi nu cea publică, statul intervine numai în urma apelului făcut de către cel ofensat, care-l obligă pe incriminat, dacă este cazul, folosind chiar forţa, să compară împreună cu el înaintea regelui. După ce amîndouă părţile s-au prezentat înaintea regelui şi după ce acuzatorul şi-a expus singur cauza, iar cel acuzat a refuzat să se conformeze, regele poate să cerceteze el însuşi cazul sau să însărcineze un reprezentant pentru a-l rezolva în numele său. Forma obişnuită a satisfacţiei pentru acest fel de vinovăţie a constituit-o un compromis încheiat între ofensator şi ofensat; statul intervenea numai în cazul în care hoţul nu dădea satisfacţie, printr-o compensaţie îndestulătoare (poena), celui de la care furase, păgubitorul, celui pe care-l păgubise, dacă cineva îşi tăinuise proprietatea sau nu dăduse curs unei pretenţii legale. Nu se poate preciza dacă şi în care circumstanţe furtul putea fi ispăşit în această epocă şi cît anume era îndreptăţit păgubaşul să ceară de la hoţ în cazul acesta. Bineînţeles că reclamantul cerea hoţului prins asupra faptului mai mult decît aceluia care era descoperit mai tîrziu, întrucît indignarea este mai mare în primul caz. Dacă furtul nu putea să fie ispăşit sau dacă hoţul era incapabil să plătească suma cerută de reclamant şi aprobată de către judecător, hoţul dvenea proprietate a reclamantului. În cazul prejudiciilor (iniuria) fizice sau relative la proprietate, care nu sunt de natură gravă, partea păgubită trebuia să accepte necondiţionat compensaţia; dar dacă acest delict cauzase pierderea unui membru, cel mutilat putea să ceară „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Întrucît pămîntul arabil a fost lucrat la romani timp îndelungat în sistemul indiviziunii şi a fost împărţit relativ tîrziu, ideea de proprietate a fost asociată, de la început, cu sclavii şi animalele (familia pecuniaque), şi nu cu imobilele. Ca fundament legal al acesteia n-a fost considerat dreptul celui mai puternic, ci, dimpotrivă, se considera că întreaga proprietate era concesionată cetăţeanului în posesie şi spre folosinţă de către comunitate; în consecinţă, numai cetăţeanul şi cel pe care comunitatea îl tratează, sub acest raport, egal cu cetăţeanul sînt capabili să deţină proprietate. Întreaga proprietate se poate transmite liber de la un individ la altul. Dreptul roman nu face diferenţă esenţială între bunurile mobile şi cele imobile, îndeosebi după ce noţiunea de proprietate privată s-a extins şi asupra bunurilor imobile, şi nu recunoaşte nici un drept necondiţionat al copiilor sau al celorlalte rude asupra averii părinteşti sau familiale. Cu toate acestea, tatălui nu-i este dată posibilitatea de a-şi dezmoşteni copiii în mod arbitrar, întrucît el nu poate să anuleze puterea părintească şi nici să întocmească un testament fără consimţămîntul întregii comunităţi, care îl poate refuza şi care, desigur, s-a folosit în astfel de cazuri de acest drept. În timpul vieţii sale, părintele putea, într-adevăr, să recurgă la unele dispoziţii în detrimentul copiilor săi, întrucît legea a fost parcimonioasă cu restricţiile personale faţă de proprietar şi, în general, permitea fiecărui bărbat adult să dispună liber de proprietatea sa. Însă dispoziţia prin care cel ce-şi înstrăina proprietatea şi îi priva astfel pe copiii săi de aceasta era asimilat cu demenţii şi pus sub tutelă judiciară trebuie să dateze din epoca în care pămîntul arabil fusese deja împărţit, proprietatea particulară cîştigînd astfel în ochii comunităţii o importanţă sporită. În felul acesta, cele două principii opuse, dreptul de decizie nelimitat al proprietarului şi menţinerea proprietăţii familiale, au fost conciliate în dreptul roman în limitele posibilului. Restricţii permanente ale dreptului proprietăţii n-au fost permise în nici un caz, exceptînd servituţile indispensabile pentru agricultură. Embaticul şi renta funciară permanentă nu au fost autorizate de către lege; în locul amanetării, pe care dreptul roman n-a cunoscut-o, s-a recurs la trecerea imediată a proprietăţii, care servea drept amanet, în posesia creditorului, ca şi cum el ar fi fost cumpărătorul proprietăţii, care îşi dădea cuvîntul de onoare (fiducia) că nu va înstrăina amanetul înaintea scadenţei şi că îl va restitui debitorului după înapoierea sumei împrumutate. Contractele încheiate între stat şi un particular şi obligaţiile celor care interveneau ca şi chezaşi pentru o datorie faţă de stat (praevides, praedes) erau valide fără alte formalităţi. Dimpotrivă, contractele încheiate între particulari în circumstanţe ordinare nu se bucurau de asistenţă juridică din partea statului; creditorul se putea baza numai pe cuvîntul de onoare al debitorului, considerat sacru după cutumele comerţului, şi, poate, pe teama inspirată de zeii răzbunători ai sperjurului, în cazul în care s-a recurs, cum s-a procedat mai întotdeauna, la depunerea unui jurămînt. Singurele contracte care puteau genera o acţiune legală erau cele ale logodnei, potrivit cărora părintele care nu-şi dădea fiica promisă ca logodnică trebuia să plătească o compensaţie; de asemenea, cele ale cumpărării (mancipatio) şi referitoare la împrumut (nexum). Cumpărarea era considerată legal încheiată atunci cînd vînzătorul punea lucrul cumpărat în mîinile cumpărătorului (mancipare) şi cînd cumpărătorul plătise, concomitent, vînzătorului preţul stabilit, în prezenţa martorilor. După ce cuprul a înlocuit vitele şi oile ca etalon al valorii, această plată se făcea prin cîntărirea cantităţii de cupru convenite pe un cîntar ţinut de către o persoană nepărtinitoare. În aceste condiţii, atît vînzătorul, cît şi cumpărătorul trebuiau să îndeplinească fiecare stipulaţie specială convenită dinainte; în caz contrar, se îndatorau faţă de cealaltă parte contractantă, ca şi cum ar fi sustras lucrul respectiv. Reclamaţia în cazul unei cumpărări se putea face numai atunci cînd fuseseră îndeplinite de către ambele părţi toate condiţiile cerute; cumpărarea pe credit nu conducea la schimbul de proprietate şi, astfel, nu putea fi temeiul unei acuzaţii. Împrumuturile erau contractate într-un mod asemănător; creditorul plătea în prezenţa martorilor cantitatea de cupru prestabilită, cu obligaţia înapoierii acesteia (nexum). Debitorul trebuia să ramburseze, pe lîngă capitalul împrumutat, şi o dobîndă, care, în circumstanţe ordinare, trebuie să se fi ridicat la 10% pe an. Restituirea împrumutului se desfăşura în epoca aceea sub aceeaşi formă. Dacă debitorul nu îndeplinea angajamentele sale faţă de stat, el însuşi împreună cu ceea tot ce deţinea era vîndut fără proces; pretenţia statului era suficientă pentru constatarea datoriei. Dacă, dimpotrivă, un particular reclama regelui violarea proprietăţii sale (vindiciae) sau dacă împrumutul nu era înapoiat, forma procedurii era diferită, fie că faptele în cauză trebuiau să fie stabilite prin dovezi, fie că erau suficient de edificatoare prin ele însele. Aceasta se întîmpla foarte rar în problemele legate de proprietate; în reclamaţiile referitoare la împrumuturi însă, cauza putea fi stabilită uşor, după normele de drept în vigoare, prin intermediul martorilor. Stabilirea faptelor în cauză se făcea sub forma unui pariu, fiecare dintre părţi depunînd un gaj (sacramentum), drept garanţie pentru cazul pierderii procesului; în cauzele importante, care depăşeau valoarea a zece vite, se depuneau cinci vite; pentru cele mai puţin importante, cinci oi. Judecătorul decidea apoi care dintre părţi a cîştigat pariul, după care gajul părţii care pierduse revenea preoţilor în vederea utilizării la sacrificiile publice. Cel care pierduse şi lăsa să treacă treizeci de zile fără să fi dat satisfacţie oponentului său, sau partea a cărei obligaţie de a plăti fusese stabilită de la început, deci debitorul care nu putea dovedi prin martori rambursarea datoriei intrau sub incidenţa procedurii „sechestrului” (manus iniectio); reclamantul îl înhăţa, oriunde l-ar fi găsit, şi îl tîra înaintea judecătorului pentru a achita datoria recunoscută. Partea inculpată nu putea să se apere singură; o terţă persoană putea să intervină în favoarea ei şi să arate că acest act de violenţă fusese ilegal (vindex), în acest caz procedura fiind suspendată. Acest mod de reprezentare făcea ca responsabilitatea să treacă asupra reprezentantului şi, în consecinţă, numai proprietarii puteau să devină reprezentanţi în cazul proprietăţii. Dacă nu intervenea satisfacţia şi nici reprezentarea, regele lăsa persoana sechestrată în seama creditorului, care o putea lua şi trata drept căzută în sclavie. După şaizeci de zile, perioadă în care debitorul era expus de trei ori în for, întrebîndu-se de fiecare dată dacă nu simte nimeni milă faţă de el, în cazul în care toate acestea rămîneau fără rezultat, creditorii obţineau dreptul de a-l omorî şi de a-şi împărţi bunurile sale sau de a-l vinde în străinătate ca sclav, împreună cu copiii săi şi cu bunurile sale, sau de a-l păstra în locul unui sclav, întrucît, după dreptul roman, el nu putea să devină pe deplin sclav, atît timp cît rămînea pe teritoriul comunităţii romane (p. 85). În felul acesta, cu o severitate riguroasă, comunitatea romană proteja bunurile şi proprietatea fiecăruia, atît împotriva hoţilor şi persoanei ofensatoare, cît şi împotriva deţinerii ilegale de proprietate, proprietăţii ilegale şi a debitorului insolvabil. Aceeaşi protecţie a fost extinsă asupra bunurilor persoanelor incapabile să poarte armele, în consecinţă incapabile să-şi apere proprietatea, asupra minorilor, debililor mintal şi îndeosebi asupra proprietăţii femeilor. În asemenea cazuri, moştenitorii cei mai apropiaţi au fost chemaţi să exercite tutela asupra acestora. După moartea unei persoane, proprietatea trecea în mîinile celor mai apropiaţi moştenitori. Toţi cei cu gradul de rudenie identic, inclusiv femeile, primeau părţi egale; văduva intra în posesia unei părţi egale cu cele ale copiilor. Numai adunarea poporului putea să acorde dispensa de la regula succesorală ordinară, în prealabil fiind necesar consimţămîntul preoţilor, din cauza obligaţiilor sacre legate de proprietate. Astfel de dispense par să fi fost de timpuriu destul de frecvente, iar cînd lipseau, ele puteau fi suplinite oarecum, datorită puterii, necondiţionate în timpul vieţii, a fiecăruia asupra proprietăţii sale; întreaga proprietate era cedată unui prieten, care o distribuia după moartea proprietarului în conformitate cu voinţa defunctului. Emanciparea a fost necunoscută timpurilor vechi. Proprietarul putea, bineînţeles, să renunţa la exercitarea dreptului său de proprietate; însă aceasta nu putea suprima imposibilitatea, pentru stăpîn, de a contracta cu sclavul obligaţii mutuale; cu atît mai puţin era permis ca acesta să obţină, relativ la comunitate, drepturile de ospitalitate sau chiar pe cele de cetăţean. În consecinţă, emanciparea trebuie să fi avut loc numai de fapt şi de drept şi nu-i răpea stăpînului posibilitatea de a-l trata pe emancipat după bunul său plac, ca pe un sclav. Însă, în cazurile în care stăpînul se obliga nu numai înaintea sclavului, ci şi faţă de comunitate să-i acorde acestuia libertatea, se făcea o excepţie de la această regulă. Nu exista însă o anumită procedură legală pentru această obligaţie a stăpînului – dovada cea mai concludentă este faptul că, la început, nu exista emancipare –, ci au fost folosite procedurile oferite de lege în alte cazuri: testamentul, procesul, censul. Dacă stăpînul îl declarase liber pe sclav, stabilindu-şi înaintea adunării poporului conţinutul testamentului său, sau dacă i se permisese sclavului său să-şi reclame el însuşi libertatea înaintea judecătorului sau să se înscrie pe listele cenzoriale, libertul nu era considerat cetăţean; era însă liber faţă de fostul său stăpîn, ca şi faţă de moştenitorii acestuia, intrînd astfel în categoria clienţilor şi, mai tîrziu, în aceea a plebeilor (pp. 73-74). Emanciparea fiului a avut de înlăturat mai multe piedici decît aceea a sclavului, întrucît, în timp ce relaţia dintre stăpîn şi sclav se datorează unui accident şi poate să fie înlăturată în mod arbitrar, părintele nu poate înceta să deţină această calitate. Din această cauză, pentru a ieşi de sub autoritatea părintească, fiul a fost obligat să intre mai întîi în sclavie şi abia apoi să fie eliberat; în perioada în cauză nu pare să fi existat însă vreo emancipare a fiului.

Acestea au fost legile sub care trăiau cetăţenii şi clienţii la Roma; în măsura în care putem urmări faptele, între cele două clase a existat de la început cea mai deplină egalitate a dreptului privat. Străinul, dimpotrivă, dacă nu îşi găsise un patron şi avînd, în consecinţă, statutul unui client, era în afara legii, atît în privinţa persoanei, cît şi a proprietăţii sale. Ceea ce îi lua cetăţeanul roman valora, sub aspect legal, cît scoica adunată de pe ţărmul mării; de fapt, pămîntul situat în afara graniţelor romane putea fi luat în proprietate de către cetăţean, de drept însă acesta neputînd deveni proprietarul lui, întrucît particularul nu era îndreptăţit să lărgească limitele teritoriului comunităţii. În război, situaţia era alta; ceea ce era cucerit de soldatul care lupta sub stindardele legiunii, bunuri mobile şi imobile, nu-i revenea lui, ci statului şi, în consecinţă, depindea de acesta dacă frontiera era lărgită sau restrînsă. Excepţii de la aceste reguli generale se produc în condiţiile unor tratate de stat speciale, care asigură anumite drepturi membrilor unor comunităţi străine în cadrul statului roman. Îndeosebi liga perpetuă dintre Roma şi Latium a declarat toate contractele încheiate între romani şi latini drept legale şi a instituit o procedură civilă expeditivă, prin intermediul unor „recuperatori juraţi” (reciperatores); contrar uzanţei romane, care, în alte împrejurări, încredinţa decizia unui singur judecător, aceştia judecau întotdeauna după principiul majorităţii şi în număr impar. Într-un fel, ei pot fi consideraţi ca formînd un tribunal comercial, alcătuit din judecători ai ambelor naţiuni şi un preşedinte. Procesul se desfăşura pe locul unde se încheiase contractul şi trebuia terminat în cel mult zece zile. Bineînţeles, formele care reglementau relaţiile dintre romani şi latini au fost, în general, aceleaşi care reglementau raporturile mutuale ale patricienilor şi plebeilor; căci mancipatio şi nexum n-au fost la origine nişte acte formale, ci expresia semnificativă a ideilor de drept care au dominat, cel puţin în regiunile de limbă latină. Relaţiile cu ţinuturile propriu-zis străine au fost reglementate altfel şi prin forme deosebite. În timpurile străvechi, Roma trebuie să fi încheiat tratate privind comerţul şi legislaţia cu locuitorii din Caere şi alte popoare prietene. Acestea au devenit fundamentul dreptului privat internaţional (ius gentium), care s-a dezvoltat la Roma treptat, paralel cu dreptul public. O reminiscenţă a formării acestui sistem îl constituie straniul mutuum, „schimbarea” (de la mutare, precum dividuus), o formă a împrumutului care nu se bazează pe recunoaşterea obligatorie a debitorului, declarată în mod necesar înaintea martorilor, precum nexum-ul, ci numai pe simpla transmitere a banilor de la un individ la altul, şi care s-a născut neîndoielnic în relaţiile cu străinii. Este semnificativ să constatăm că acest cuvînt reapare în greaca siciliană drept μοῖτον; cu aceasta trebuie să fie pusă în legătură reapariţia latinului carcer în cuvîntul sicilian ϰάρϰαρον. Întrucît s-a dovedit că ambele cuvinte sînt de origine italică, prezenţa lor în dialectul sicilian este o mărturie importantă a frecvenţei relaţiilor dintre navigatorii latini şi populaţia acestei insule, care îi obliga să împrumute bani aici, devenind astfel pasibili de recluziune pentru neplata datoriilor; aceasta constituie, în primele sisteme de legi, consecinţa comună în cazul neachitării împrumutului. În schimb, numele închisorii siracuzane „Carierele” sau λατομίαι a fost transferat de timpuriu asupra închisorii romane de stat lărgite, lautumiae.

Dacă luăm în considerare ansamblul instituţiilor descrise mai sus, care, în esenţă, sînt cele mai vechi documente ale dreptului roman privat, consemnate aproximativ la o jumătate de secol după suprimarea regalităţii, existenţa lor (dacă nu în toate detaliile, atunci cel puţin în ansamblu) neputînd fi pusă la îndoială nici pentru epoca regilor, recunoaştem legile unui oraş cu o viaţă agricolă şi comercială remarcabile prin liberalismul şi consecvenţa lor. În aceste legi, limbajul convenţional al simbolurilor, reprezentat şi de dreptul germanic, a dispărut cu desăvîrşire în această epocă. Cu certitudine, el trebuie să fi existat cîndva şi la italici; urme ciudate ale acestuia sînt, de exemplu, percheziţia domiciliară, pe durata căreia cel care o făcea trebuia să apară numai în cămaşă, fără alte veşminte, atît după cutumele romane, cît şi după cele germane, şi mai ales forma latină străveche a declarării războiului. Aceasta ne prezintă cel puţin două simboluri care apar şi la celţi, şi la germani: „iarba pură” (herba pura, în franconă, chrene chruda), simbol al gliei natale, şi bastonul ars şi însîngerat, semn al începutului ostilităţilor. Cu puţine excepţii, în care consideraţii religioase au conservat uzanţele străvechi – de exemplu la declararea războiului de către colegiul feţialilor se mai adaugă în special confarreatio –, dreptul roman, în măsura în care îl cunoaştem, respinge în mod uniform şi din principiu simbolul şi reclamă întotdeauna, nici mai mult, nici mai puţin, exprimarea întreagă şi clară a voinţei. Transmiterea unui obiect, somaţia de a depune mărturie, încheierea căsătoriei au fost considerate întotdeauna îndeplinite numai atunci cînd părţile îşi exprimaseră intenţiile într-un mod inteligibil; a existat, ce-i drept, obiceiul de a-i înmîna noului proprietar obiectul în cauză, de a trage de ureche pe cel citat drept martor, de a pune un voal pe capul miresei şi de a o conduce într-o procesiune solemnă în casa soţului; însă toate aceste uzanţe străvechi au devenit, încă din epoca celor mai vechi legi romane, obiceiuri lipsite de semnificaţie legală. Aşa cum din religie a fost înlăturată alegoria, ca şi orice personificare, la fel, în principiu, a fost înlăturată din drept orice simbolistică. De asemenea, a fost suprimat cu desăvîrşire acel stadiu primitiv pe care îl prezintă instituţiile elene şi germane, în care puterea comunităţii se mai află încă în luptă cu autoritatea asociaţiilor gentilice şi cantoanele mai mici integrate în corpul comunităţii; nu există o alianţă mutuală ofensivă şi defensivă legală în sînul comunităţii, care să suplinească ajutorul justiţiei, nici mărturii convingătoare ale răzbunării sîngelui sau ale restricţiilor asupra proprietăţii, care îngrădeau autoritatea individului asupra bunurilor sale. Asemenea instituţii trebuie să fi existat la început şi în Italia; poate urme ale lor se mai regăsesc în unele instituţii ale dreptului sacru, precum ţapul ispăşitor pe care ucigaşul involuntar trebuia să-l dea rudelor celor mai apropiate ale victimei; întorcîndu-ne însă la începuturile istoriei Romei, pe care le putem surprinde prin deducţie, constatăm că acest stadiu a fost depăşit demult. Ce-i drept, ginta şi familia n-au fost anihilate în interiorul comunităţii romane, dar omnipotenţa teoretică şi practică a statului în sfera sa proprie nu este limitată prin aceste asociaţii şi nici prin libertatea acordată şi garantată cetăţenilor de către stat. Întotdeauna, statul constituie fundamentul legii; libertatea nu este decît o altă expresie a dreptului de cetăţean în accepţiunea sa cea mai largă; întreaga proprietate are la bază concesionarea din partea comunităţii, explicită sau implicită, către un privat; contractul nu este valabil decît după ce comunitatea l-a confirmat prin reprezentanţii ei, testamentul, numai după ce a fost confirmat de către obşte. Sfera dreptului public este delimitată cu precizie faţă de cea a dreptului privat; crimele comise împotriva statului generează nemijlocit un act de justiţie din partea acestuia şi sînt pedepsite întotdeauna cu moartea; crimele comise împotriva concetăţeanului sau oaspetelui sînt reglementate, de regulă, pe calea compromisului, prin expiaţie sau prin acordarea satisfacţiei din partea părţii ofensatoare, şi nu sînt ispăşite niciodată cu moartea, ci în cel mai rău caz cu pierderea libertăţii. Liberalismul cel mai larg în exercitarea comerţului se găseşte alături de cea mai riguroasă procedură de execuţie, la fel cum în statele comerciale ale zilelor noastre dreptul universal de a emite cambii este însoţit de procedura severă care asigură rambursarea. Cetăţeanul şi clientul se găsesc în relaţii de deplină egalitate; de asemenea, tratatele publice acordă şi oaspeţilor o cuprinzătoare egalitate în drepturi; femeile sînt considerate egale barbaţilor în ceea ce priveşte capacitatea juridică, deşi sînt îngrădite în ceea ce priveşte administrarea bunurilor lor; adolescentul devenit adult poate dobîndi imediat drepturile cele mai largi pentru a dispune de proprietatea sa şi fiecare individ care deţine, sub orice formă, dreptul de a dispune de proprietate este tot atît de suveran în sfera lui, precum statul în sfera publică. Sistemul de credit este foarte caracteristic; nu există un credit funciar, în locul datoriei ipotecare intervine trecerea imediată a proprietăţii de la debitor asupra creditorului, procedeu cu care se încheie astăzi procesul ipotecar. Pe de altă parte, creditul personal este garantat în modul cel mai complet, întrucît legea îl împuterniceşte pe creditor să îl trateze pe debitorul insolvabil ca pe un hoţ şi să-i aplice cu seriozitate, printr-o dispoziţie legală, ceea ce Shylock a cerut mai mult în batjocură de la duşmanul său de moarte; mai mult, articolul referitor la „a tăia ceea ce e prea mult” este, în cazul acesta, mai bine îngrădit prin clauze decît a făcut-o evreul. Legea nu putea să exprime cu mai multă claritate dezideratul ei de a stabili concomitent o proprietate funciară neîndatorată şi un credit comercial, de a suprima cu o energie inexorabilă orice proprietate aparentă şi fiecare încălcare de cuvînt. Dacă la cele spuse se adaugă faptul că dreptul de şedere a fost acordat de timpuriu tuturor latinilor (p. 86) şi că validitatea căsătoriei civile a fost pronunţată puţin mai tîrziu, înţelegem de ce statul acesta, care a impus cetăţenilor cele mai grele sarcini şi care a împins ideea subordonării individului faţă de societate pînă la limite necunoscute pînă atunci şi după aceea, n-a putut realiza lucrul acesta decît suprimînd barierele relaţiilor comerciale şi acordînd spaţiu libertăţii tot atît de mult pe cît o îngrădise. Permiţînd sau interzicînd, dreptul apare întotdeauna ca o necesitate absolută; dacă străinul neprotejat este aidoma unei sălbăticiuni hăituite, oaspetele este pe picior de egalitate cu cetăţeanul. Un contract nu oferă, în mod obişnuit, un motiv de acuzaţie; dar dacă dreptul creditorului a fost recunoscut, atunci acesta devine atotputernic, încît debitorului nu i se oferă salvarea din nici o parte şi nici îngăduinţă sau aprobare; s-ar putea spune că legea îşi face o plăcere din prezentarea celor mai aspre prevederi, din antrenarea consecinţelor extreme, pentru a impune, chiar şi celei mai reduse minţi, caracterul tiranic al conceptului de drept. Forma poetică, simbolismul vioi, care se manifestă atît de plăcut în legiuirile germanilor, sînt străine romanilor; în dreptul roman, totul este limpede şi concis ; el nu cunoaşte nici simbolul, nici vreo instituţie inutilă. Dreptul roman nu este crud; tot ceea ce este necesar se traduce în fapt, fără ceremonii, chiar şi pedeapsa cu moartea; faptul că omul liber nu poate fi torturat constituie un principiu ancestral al dreptului roman, pentru a cărui dobîndire alte popoare au trebuit să lupte milenii de-a rîndul. Acest drept este totuşi înfricoşător din cauza severităţii sale inexorabile, care nu poate să fie atenuată prin practica umană, întrucît este un drept naţional; mai teribile decît toate acoperişurile de plumb şi camerele de tortură au fost aceste morminte vii, pe care debitorul le vedea deschizîndu-se în faţa lui în „turnurile pentru datornici” ale bogaţilor. Grandoarea Romei însă este conţinută în şi întemeiată tocmai pe realitatea că poporul roman şi-a creat el însuşi şi a îndurat un drept în care principiile eterne ale libertăţii şi ale supunerii, ale proprietăţii şi ale pedepsirii legale au dominat fără restricţii şi mai domină încă şi astăzi.