Capitolul XII

Religia

Lumea zeilor romani s-a născut, cum am amintit mai sus (p. 34), din transpunerea Romei pămîntene într-o sferă mai elevată şi mai spirituală, în care grandiosul şi măruntul se repetau cu o exactitate scrupuloasă. Statul şi ginta, fenomenul natural singular, ca şi fiecare activitate spirituală în parte, fiecare om, fiecare loc şi obiect, chiar fiecare acţiune petrecută în spaţiul dreptului roman se regăsesc în lumea zeilor romani; şi cum cele pămînteşti sînt caracterizate de un du-te-vino perpetuu, aceeaşi fluctuaţie e reflectată şi de lumea zeilor. Geniul tutelar care domină fiecare acţiune nu trăieşte mai mult decît durează acţiunea ; geniul tutelar al individului trăieşte şi moare odată cu aceasta, iar eternitatea nu revine acestor fiinţe zeieşti decît în măsura în care acţiuni asemănătoare şi oameni de acelaşi fel şi, în consecinţă, spirite similare se nasc în mod perpetuu. Aşa cum zeii romani guvernează asupra romanilor, zeii proprii guvernează fiecare comunitate străină în parte; dar oricît de severă a fost distincţia dintre cetăţean şi străin, dintre zeul roman şi zeul străin, atît omul, cît şi zeul străin pot fi încetăţeniţi la Roma printr-o hotărîre a comunităţii, iar atunci cînd cetăţenii unui oraş cucerit au fost mutaţi la Roma, trebuie să fi fost invitaţi şi zeii acestei cetăţi să-şi pregătească aici un nou sediu. Sfera originară a zeilor, structura sa înainte de contactul cu grecii le putem recunoaşte din listele sărbătorilor publice (feriae publicae) ale comunităţii romane, care sînt conţinute în calendarul acesteia şi constituie, indubitabil, documentele cele mai vechi care ne-au parvenit din Antichitatea romană. În listele acestea, prioritatea îi revenea lui Iupiter şi lui Marte, ca şi alter ego-ului acestuia din urmă, Quirinus. Lui Iupiter îi sînt consacrate toate zilele cu lună plină (idus), de asemenea toate sărbătorile vinului, dar şi alte zile asupra cărora vom reveni mai jos; lui „Iovis cel Rău” (Vediovis) îi este consacrată ziua de 21 mai (Agonalia). Lui Marte, în schimb, îi e închinată ziua de Anul Nou, celebrat la 1 martie, şi, în general, marea sărbătoare a războinicilor din luna martie, numită după zeul însuşi. Aceasta, introdusă de cursa de cai (equirria) desfăşurată la 27 februarie, înregistrează momentele culminante în zilele „faurului scutului” (Sequirria sau Mamuralia, 14 martie), în cele ale dansului războinic pe locul adunării comunităţii (Quinquatrus, 19 martie), şi ale consacrării trompetelor (Tubilustrium, 23 martie). Aşa cum războiul începea întotdeauna cu această sărbătoare, tot aşa, după reîntoarcerea din expediţie, urma o nouă sărbătoare consacrată lui Marte, sărbătoarea consacrării armelor (Armilustrium, 19 octombrie). Celui de-al doilea Marte, lui Quirinus, i-a fost consacrată ziua de 17 februarie (Quirinalia). Dintre celelalte sărbători, cele referitoare la agricultură şi la cultivarea viţei-de-vie ocupă primul loc, iar sărbătorile pastorale au o importanţă secundară. În categoria acestora intră cu precădere lungul şir al sărbătorilor primăverii, din luna aprilie, cînd sînt aduse jertfe lui Tellus, altfel spus, ţărînei hrănitoare (Fordicidia, jertfa vacii gestante), la 15 aprilie, lui Ceres, zeiţa creşterii care dă vlăstare (Cerialia), la 19 aprilie, zeiţei turmelor, Pales, care fecundează (Parilia), la 21 aprilie, lui Iupiter, ca protector al viţei-de-vie şi al butoaielor care se deschid în ziua aceasta (23 aprilie) pentru prima dată după culesul din anul precedent (Vinalia), duşmanului înverşunat al semănăturilor, Ruginei (Robigus: Robigalia), la 25 aprilie. De asemenea, după munca îndeplinită şi după încheierea cu succes a depozitării darurilor pămîntului în hambare, se desfăşoară o sărbătoare dublă, consacrată zeului şi zeiţei strîngerii şi depozitării recoltei, lui Consus (de la condere) şi lui Ops; mai întîi, imediat după seceriş (Consualia, la 21 august, Opiconsiva, la 25 august), apoi la solstiţiul de iarnă, cînd hambarele îşi dezvăluie nemijlocit menirea (Consualia, la 15 decembrie; Opalia, la 19 decembrie). Viziunea înţeleaptă a vechilor maeştri de ceremonii a intercalat între aceste două zile de sărbătoare pe aceea a însămînţării (Saturnalia, de la Saëturnus sau Saturnus, la 17 decembrie). În acelaşi mod, sărbătoarea mustului sau vindecării (Meditrinalia), la 11 octombrie, denumită astfel pentru că mustului tînăr i se atribuiau puteri tămăduitoare, a fost consacrată lui Iovis, ca zeu al vinului, după încheierea culesului, în timp ce semnificaţia originară a celei de-a treia sărbători a vinului nu este stabilită cu certitudine (Vinalia, la 19 august). La aceste sărbători se adaugă, la sfîrşitul anului, sărbătoarea lupului (Lupercalia, la 17 februarie), a păstorilor în onoarea zeului bun, Faunus, sărbătoarea pietrelor de hotar (Terminalia, o sărbătoare a agricultorilor, celebrată la 23 februarie), sărbătoarea de vară de două zile a dumbrăvilor (Lucaria, la 19 şi 21 iulie), dedicată probabil zeităţilor pădurii (Silvani), sărbătoarea izvoarelor (Fontinalia, la 13 octombrie) şi sărbătoarea celei mai scurte zile care aduce soarele nou (An-geronalia, Divalia, la 21 decembrie). Aceeaşi importanţă o au, nici nu se putea altfel în portul Latiumului, sărbătorile navigatorilor consacrate zeităţilor mării (Neptunalia, la 23 iulie), ale portului (Portunalia, la 17 august) şi ale Tibrului (Volturnalia, la 27 august). În schimb, meşteşugurile şi artele sînt reprezentate în cercul zeilor numai de către Volcanus – zeul focului şi al artei fierăritului, căruia, în afara zilei care-i poartă numele (Volcanalia, la 23 august), îi este dedicată şi o a doua sărbătoare, a consacrării trompetelor (Tubilustrium, 23 mai) – şi, eventual, şi de către Carmentis – venerată iniţial ca zeiţă a descîntecelor şi a cîntecelor şi numai ulterior ca protectoare a naşterilor (Carmentalia, la 11 şi 15 ianuarie). Sărbătoarea zeiţei vetrei şi a geniilor cămării de provizii, a Vestei şi a Penaţilor (Vestalia, la 9 iunie) era dedicată vieţii domestice şi familiale; în acelaşi sens trebuie interpretate sărbătoarea zeiţei naşterii (Matralia, la 11 iunie), sărbătoarea belşugului de copii, consacrată lui Liber şi Libera (Liberalia, la 17 martie), sărbătoarea sufletelor celor decedaţi (Feralia, la 21 februarie) şi sărbătoarea, care dura trei zile, a stafiilor (Lemuria, la 9, 11 şi 13 mai). La relaţiile publice se referă două sărbători al căror sens nu-l putem desluşi – cea a fugii regelui (Regifugium, la 24 februarie) şi cea a fugii poporului (Poplifugia, la 5 iulie), dintre care cel puţin ultima a fost consacrată lui Iupiter – şi sărbătoarea celor şapte coline (Agonia sau Septimontium, la 11 decembrie). De asemenea, zeului începutului, lui Iupiter, i-a fost consacrată o zi proprie (Agonia, la 9 ianuarie). Alte cîteva sărbători, cea a Furrinei (la 25 iulie) şi cea consacrată lui Iupiter şi lui Acca Larentia, poate o sărbătoare a Larilor (la 23 decembrie), au fost uitate cu timpul. Acest tablou este complet în ceea ce priveşte sărbătorile publice fixe; şi chiar dacă pe lîngă aceste sărbători periodice s-au adăugat, cu certitudine, din cele mai vechi timpuri, sărbători ocazionale, această enumerare, atît cu cele menţionate, cît şi cu cele omise, ne deschide totuşi o perspectivă de ansamblu asupra perioadei străvechi, dispărută pentru noi aproape cu desăvîrşire. Ce-i drept, unirea dintre comunitatea romană veche şi romanii de pe Colină se realizase înaintea perioadei în care s-a stabilit lista sărbătorilor, întrucît îl întîlnim pe Quirinus alături de Marte; însă templul capitolin încă nu fusese construit, întrucît lipsesc Iuno şi Minerva, încă nu fusese ridicat sanctuarul Dianei de pe Aventin şi nici nu fusese împrumutat de la greci vreun termen referitor la cult. Nucleul cultului roman şi, în general, al celui italic l-a constituit în epoca aceea, în care fiecare neam vieţuia de sine stătător în peninsulă, adorarea zeului Maurs sau Mars, zeul ucigaş, imaginat cu precădere ca apărătorul divin al comunităţii, cel care aruncă suliţa, cel care protejează turmele, cel care înfrînge inamicul – bineînţeles, în măsura în care fiecare comunitate îşi avea propriul Marte şi îl venera ca pe cel mai puternic şi mai sacru dintre toţi zeii. Din această cauză, fiecare grup care pleca să întemeieze o nouă comunitate, fiecare „primăvară consacrată” avea un Marte propriu. Lui Marte îi este consacrată prima lună, atît în calendarul romanilor, de altfel lipsit de zei, cît şi în cele ale celorlalţi latini şi ale sabelilor; dintre numele proprii romane, care, de asemenea, nu ne amintesc de nici un alt zeu, apar din timpuri străvechi cu precădere Marcus, Mamercus, Mamurius; de Marte şi de ciocănitoarea lui sacră se leagă cel mai vechi oracol; lupul, animal sacru al lui Marte, este, concomitent, şi simbolul comunităţii romane, iar ceea ce fantezia romană a putut produce în domeniul legendelor sacre ale triburilor se referă în exclusivitate la zeul Marte şi la alter ego-ul său, Quirinus. În lista sărbătorilor, Părintele Diovis, o reflectare mai autentică şi mai degrabă civilă decît războinică a spiritului comunităţii romane, ocupă un spaţiu mai mare decît Marte, aşa cum preotul lui Iupiter îi întrece prin poziţie pe cei doi preoţi ai zeului războiului. Marte deţine totuşi un rol extraordinar în această listă şi este cu totul verosimil ca, atunci cînd s-a stabilit această ordine a sărbătorilor, Iovis să se fi aflat alături de Marte, precum Ahuramazda alături de Mithra. Adevăratul nucleu al cultului zeilor în comunitatea romană războinică trebuie să fi fost pe atunci zeul războinic al morţii şi sărbătoarea lui din martie; alături de el, ca zeu al vinului „care-ţi înveseleşte inima”, nu „cel care-ţi ia toate grijile”, introdus mai tîrziu de către greci, a fost celebrat părintele Iovis însuşi.

În această prezentare nu ne-am propus o analiză detaliată a divinităţilor romane; din punct de vedere istoric, este însă important să se atragă atenţia asupra caracterului lor particular, în acelaşi timp modest şi profund. Abstracţia şi personificarea constituie baza mitologiei romane, ca şi a celei greceşti; şi zeul elen s-a născut dintr-un fenomen al naturii sau dintr-un concept şi îi apare grecului, ca şi romanului sub forma sa personală; faptul este demonstrat de conceperea divinităţilor ca masculine şi feminine şi de modul de a invoca o zeitate străină: „eşti zeu sau zeiţă, bărbat sau femeie”. La aceasta se adaugă credinţa că numele adevăratului geniu tutelar al comunităţii nu trebuie să fie pronunţat niciodată, pentru a nu fi cunoscut de către duşman, care, chemîndu-l, îl ademeneşte în afara teritoriului. O urmă a acestei concepţii profund corporale a rămas legată îndeosebi de Marte, cea mai veche şi cea mai naţională divinitate italică. În timp ce abstracţia, care constituie fundamentul oricărei religii, încearcă pretutindeni să se ridice la concepţii mai vaste şi mai cuprinzătoare şi să pătrundă tot mai adînc în esenţa lucrurilor, formele credinţei romane stagnează sau se reduc la un nivel al concepţiei şi al înţelegerii incredibil de modest. Dacă, pentru grec, fiecare noţiune semnificativă se lărgeşte repede spre grupuri figurate, spre ciclul de legende şi de idei, pentru roman, ideea fundamentală se conservă în rigiditatea ei originară. Religia romană nu poate oferi nici pe departe ceva asemănător cu transfigurarea morală pămînteană a religiei lui Apollo, cu entuziasmul dionisiac divin, cu cultele htoniene şi mistice, cu ideile lor profunde şi misterioase. Ea cunoaşte, ce-i drept, un „zeu rău” (Vediovis), arătări şi fantome (lemures), mai tîrziu şi zeităţi ale aerului infestat, ale febrei, ale bolilor, poate chiar ale furtului (laverna); ea nu a putut să producă însă acel fior misterios după care tînjeşte sufletul omului, nici să personifice elementele de neînţeles şi chiar rele care sălăşluiesc în om şi în natură şi care trebuie să facă parte dintr-o religie, dacă această religie are pretenţia de a reflecta omul în întregime. În religia romană nu a existat nimic misterios în afara numelor divinităţilor cetăţii, Penaţii; iar caracterul real al acestora a fost cunoscut, de altfel, de către toţi. Teologia naţională a romanilor a încercat, înainte de toate, să-şi formeze noţiuni precise despre fenomenele importante şi despre proprietăţile lor, să le confere o terminologie şi să le claseze sistematic – ţinînd seama de împărţirea persoanelor şi a lucrurilor, care a constituit şi fundamentul dreptului privat –, astfel încît cetăţeanul să poată invoca zeităţile şi familiile de zeităţi în ordinea corectă şi pentru a impune mulţimii invocarea corectă (indigitare). Astfel de noţiuni, produse ale abstracţiei pozitiviste, avînd, concomitent, un caracter respectabil şi ridicol, au constituit esenţa teologiei romane. Semănătura (saëturnus), munca cîmpului (ops), ţărîna (tellus) şi piatra de hotar (terminus) sînt printre divinităţile cele mai vechi şi mai venerate ale romanilor. Cea mai originală dintre toate divinităţile Romei şi poate unica pentru care s-a inventat o imagine de cult de o veritabilă factură italică a fost Ianus bifrons; totuşi, nici această zeitate nu se bazează decît pe o idee semnificativă pentru intensitatea sentimentului religios al romanilor, care constă în invocarea „Spiritului deschiderii” înaintea demarării oricărei acţiuni. Această concepţie dovedeşte, de asemenea, profunda convingere că ierarhizarea zeităţilor a fost la fel de necesară la romani ca şi individualizarea zeilor mai personali ai elenilor. Dintre toate cultele Romei, cel al geniilor, care guvernează în casă, asupra ei, dar şi în cămară, este poate cel mai profund; acestea au fost pentru cultul public Vesta şi Penaţii, pentru cultul familiei, zeităţile pădurii şi ale cîmpurilor, Silvanele, iar înainte de toate zeităţile propriu-zise ale casei. Lazii sau Larii, care primeau întotdeauna partea lor din masa familiei şi în faţa cărora, chiar şi în timpul lui Cato cel Bătrîn, pater familias era dator să-şi rostească rugăciunea imediat după întoarcerea sa acasă. Dimpotrivă, în ierarhia zeilor, aceste genii ale casei şi ale cîmpului ocupă mai degrabă ultimul decît primul loc; nici nu putea să fie altfel într-o religie care renunţă la idealizare: nu abstracţia cea mai largă şi generală, ci cea mai simplă şi cea mai individuală a fost aceea în care inima pioasă îşi găsea adevărata împlinire. În legătură directă cu această indiferenţă faţă de elementul ideatic se află tendinţa practică şi utilitaristă a religiei romane, care se manifestă cu evidenţă în lista sărbătorilor prezentată mai sus. Mărirea proprietăţii şi abundenţa de bunuri dobîndite din agricultură, păstorit, navigaţie şi comerţ sînt lucrurile pe care romanul le cere zeilor săi; astfel, este corect să afirmăm că zeul fidelităţii (Deus Fidius), zeiţa hazardului şi a norocului (Fors Fortuna) şi zeul comerţului (Mercurius), născuţi din relaţiile umane cotidiene, deşi nu figurează în acea străveche listă a sărbătorilor, au apărut totuşi de timpuriu, fiind veneraţi pe tot cuprinsul locuit de romani. Severul spirit de economie şi speculaţia mercantilă au fost prea adînc înrădăcinate în caracterul roman pentru a nu-şi găsi abstracţia corespunzătoare în lumea zeilor.

Despre lumea spiritelor sînt puţine de spus. Sufletele născute din muritori, „cei buni” (manes), continuă să existe sub forma unor umbre, fiind legate de locul unde se odihnea trupul (dii inferi) şi primind mîncare şi băutură de la cei în viaţă. Numai că ei dăinuiau în spaţiile abisului şi nici o punte nu ducea din lumea inferioară înspre oamenii de pe pămînt sau înspre zeii din înălţimi. Cultul grec al eroilor este cu totul străin romanilor, iar originea recentă, ca şi invenţia mediocră a legendei întemeierii Romei sînt dovedite prin transformarea, cu totul neromană, a regelui Romulus în zeul Quirinus. Numa, numele cel mai vechi şi mai venerat din tradiţia romană, n-a fost adorat niciodată ca zeu, aşa cum, de exemplu, Theseus era venerat la Atena.

Cele mai vechi corporaţii sacerdotale se leagă de cultul lui Marte; mai ales preotul zeului comunităţii, ales pe viaţă, „aprinzătorul lui Marte” (flamen Martialis), cum a fost numit datorită jertfei pe care o aducea în cinstea zeului, şi cei doisprezece „săritori” (salii), un grup de oameni tineri care executau în luna martie dansul războinic, acompaniindu-se cu cîntece. Am văzut deja (pp. 72-73) că fuziunea comunităţii de pe Colină cu cea de pe Palatin a produs dublarea lui Marte şi, în consecinţă, introducerea unui al doilea preot al lui Marte, flamen Quirinalis, şi a unui al doilea grup de dansatori, salii collini. La acestea se adaugă alte culte publice; unele dintre ele au avut, probabil, o origine cu mult anterioară întemeierii Romei, iar celebrarea lor a fost încredinţată fie unor preoţi individuali – pentru Carmentis, pentru Volcanus, pentru zeul portului sau fluviului –, fie unor colegii speciale de preoţi sau unor familii care o exercitau în numele poporului. O astfel de corporaţie a fost probabil colegiul celor doisprezece „fraţi ai cîmpului” (fratres arvales), care invocau în luna mai „zeiţa creatoare” (dea dia) pentru creşterea semănăturilor; cu toate acestea, nu este sigur că el se bucura în epoca aceasta de consideraţia deosebită pe care a cunoscut-o în epoca imperială. Lui îi urmează confreria Titii-lor, care a fost instituită pentru conservarea cultului particular al sabinilor romani (pp. 45-46), ca şi cei treizeci de „aprinzători curiali” (flamen curialis), instituţii pentru vetrele celor treizeci de curii ; de asemenea, amintita „sărbătoare a lupului (Lupercalia), care a fost celebrată în onoarea „zeului favorabil” (Faunus), pentru protejarea turmelor de către ginta Quinctiilor şi, după venirea romanilor de pe Colină, şi de cea a Fabiilor; ea era sărbătorită în luna februarie şi constituia un veritabil carnaval al păstorilor, în care „lupii” (luperci) alergau goi, încinşi numai cu pielea berbecului, şi loveau oamenii cu biciurile. Alte culte gentilice implică şi prezenţa comunităţii. La aceste culte străvechi ale comunităţii romane s-au adăugat treptat noi rituri. Cel mai important este acela care se bazează pe oraşul unit, întemeiat oarecum pentru a doua oară datorită ridicării zidului de incintă şi a acropolei; odată cu el apare cel mai mare, cel mai bun Iovis de pe Capitoliu, geniul poporului roman, situat în vîrful ierarhiei divinităţilor romane, iar „aprinzătorul” care-i este consacrat, flamen dialis, formează împreună cu cei doi preoţi ai lui Marte triada sacră a marilor preoţi. Concomitent, se introduce cultul noii vetre unice a oraşului – al Vestei – şi, legat de el, cel al Penaţilor comunităţii (pp. 89-90). Şase fecioare neprihănite, oarecum fiicele nemăritate ale poporului roman, îndeplineau acest oficiu pios şi trebuiau să păstreze aprinsă tot timpul flacăra de pe vatra comunităţii, spre a servi cetăţenilor drept exemplu şi semn distinctiv. Acest cult, jumătate domestic, jumătate public, a fost cel mai venerat de către romani; dintre toate riturile păgîne, el a opus la Roma rezistenţa cea mai îndîrjită în faţa creştinismului. Aventinul era consacrat Dianei, care reprezenta confederaţia latină (p. 86); însă tocmai din această cauză nu i-a fost acordat un sacerdoţiu roman anume. Comunitatea s-a deprins astfel să aducă numeroaselor divinităţi omagii prin sărbători generale sau corporaţii speciale afectate serviciului acestora; de asemenea, ea a stabilit în unele cazuri „aprinzători” speciali – de exemplu, zeiţei florilor (Flora) şi fructelor (Pomona) –, astfel încît numărul acestora s-a ridicat la cincisprezece. Cu toate acestea, întotdeauna s-au remarcat din rîndul lor cei trei „mari aprinzători” (flamines maiores), care, pînă în epoci recente, nu puteau fi aleşi decît din rîndul cetăţenilor vechi, la fel cum corporaţiile vechi ale saliilor de pe Palatin şi Quirinal pretindeau întotdeauna întîietatea faţă de toate celelalte colegii ale preoţilor. În consecinţă, ceremoniile necesare şi permanente consacrate zeilor au fost încredinţate de către stat, odată pentru totdeauna, unor corporaţii sau unor sacerdoţi permanenţi; iar acoperirea cheltuielilor sacrificiilor, fără îndoială ridicate, era asigurată în parte prin donaţiile de terenuri primite de temple, în parte prin amenzi (pp. 63, 118). Nu se poate pune la îndoială faptul că cultul public al celorlalte comunităţi latine şi al comunităţilor sabelice a fost în esenţă acelaşi; cel puţin flaminii, salii, lupercii şi vestalele nu sînt, după cum s-a dovedit, instituţii specifice Romei, ci comune tuturor latinilor; cel puţin primele trei colegii nu par să se fi format în comunităţile înrudite după model roman. În sfîrşit, aşa cum statul dă dispoziţii referitoare la zeii statului, în mod asemănător fiecare cetăţean în parte putea reglementa cercul său individual şi oferi zeilor nu numai sacrificii, dar le putea consacra şi spaţii şi preoţi proprii.

Aşadar, Roma a avut destule colegii sacerdotale şi destui preoţi, însă cel care avea nevoie de un favor divin nu se adresa preotului, ci zeului însuşi. Cel care imploră şi cel care întreabă se adresează zeităţii – comunitatea, bineînţeles, prin gura regelui, curia prin curio, iar cavalerii prin comandanţii lor –şi nici o ingerinţă sacerdotală nu putea să voaleze sau să umbrească relaţia aceasta simplă şi originară. Totuşi, nu este un lucru uşor să comunici cu zeitatea. Zeul are felul său propriu de a vorbi, care poate fi înţeles numai de către iniţiat; cel care a deprins această vorbire nu numai că poate să afle voinţa zeului, dar o poate şi dirija şi chiar, în caz de necesitate, înşela sau constrînge. Din această cauză, este firesc faptul că adoratorul zeului solicită întotdeauna oameni iniţiaţi şi ascultă de sfatul lor; acest lucru a dat naştere corporaţiilor de specialişti în religie, o instituţie pe deplin naţional-italică, care a influenţat evoluţia politică cu mult mai mult decît preoţii individuali sau colegiile. În mod eronat, au fost confundate uneori cu acestea. Colegiilor le revenea sarcina oficierii cultului unei anumite divinităţi, acestor corporaţii însă, păstrarea tradiţiei relativă la îndeplinirea acţiunilor generale legat de cult, care presupuneau, pentru a corespunde tradiţiei, o anumită cunoaştere, impunînd astfel statului obligaţia de a veghea asupra transmiterii corecte a acestor cunoştinţe în propriul său interes. Aceste corporaţii exclusiviste, completîndu-şi singure locurile vacante, bineînţeles tot cu cetăţeni, au devenit, datorită acestei calităţi, păstrătorii artei divinaţiei şi ai ştiinţelor legate de aceasta. În cadrul constituţiei romane şi, în general, a celorlalte comunităţi latine, nu se găsesc la origine decît două asemenea corporaţii, augurii şi pontifii. Cei şase auguri puteau interpreta voinţa zeilor după zborul păsărilor, această artă a tălmăcirii fiind exersată cu atîta seriozitate, încît aproape că se ajunsese la constituirea unui sistem ştiinţific. Cei cinci „constructori de poduri” (pontifices) au împrumutat numele lor de la activitatea, pe cît de sacră, pe atît de importantă din punct de vedere politic, de a construi şi a demola podul peste Tibru. Inginerii romani erau cei care cunoşteau şi păstrau tainele măsurătorilor şi ale numerelor; de aici a derivat sarcina lor de a corecta calendarul statului, de a anunţa poporului perioadele cu lună nouă şi cu lună plină şi pe cele ale sărbătorilor, de a veghea ca fiecare act religios şi judiciar să se desfăşoare în zilele faste. Întrucît ei aveau o privire de ansamblu asupra tuturor ceremoniilor religioase, erau consultaţi în prealabil şi în materie de căsătorie, testament şi arrogatio, şi asupra posibilităţii contravenţiei împotriva dreptului divin în cazul unei întreprinderi propuse. Ei fixau şi proclamau prescripţiile exoterice generale, cunoscute sub numele de „legi regale”. În felul acesta, ei au obţinut, deşi într-o măsură mai restrînsă pînă la suprimarea regalităţii, conducerea generală a cultului roman şi a tot ceea ce se lega de acesta. Şi ce nu se lega de acesta!? Ei înşişi şi-au desemnat cunoştinţele prin expresia „cuprinderea lucrurilor divine şi umane”. Într-adevăr, începuturile jurisprudenţei temporale şi sacrale, ca şi cele ale consemnării istoriei s-au născut în sînul acestei corporaţii. Arta de a scrie istoria a fost în realitate asociată cu calendarul şi cu cărţile analelor; şi cum în condiţiile organizării curţilor de judecată romane nu se putea forma o tradiţie în interiorul lor, a devenit necesară conservarea cunoaşterii principiilor legale şi a procedurii în cadrul colegiului pontifilor, unicul competent să-şi dea avizul referitor la zilele de judecată şi la problemele de drept religios. Acestor două corporaţii de experţi în divinaţie, foarte vechi şi importante, le putem adăuga, într-o anumită măsură, colegiul celor douăzeci de soli ai statului (fetiales, cuvînt de origine incertă), destinaţi să păstreze, ca arhive în viaţă, memoria tratatelor încheiate cu comunităţile vecine, să decidă în cunoştinţă de cauză în cazul lezării pretinse a dreptului internaţional şi să ceară, cînd era necesar, satisfacţie sau declararea războiului. Relativ la dreptul popoarelor, ei îndeplineau aceeaşi funcţie pe care o îndeplineau pontifii relativ la dreptul sacru şi deţineau, în consecinţă, ca şi aceştia, sarcina de a indica legea, dar fără s-o poată traduce în fapt. Dar de oricîtă consideraţie s-ar fi bucurat aceste colegii şi oricît de importante şi cuprinzătoare au fost funcţiile ce li s-au acordat, niciodată nu s-a uitat, îndeosebi cînd era vorba de cele care ocupau poziţiile supreme, că sarcina lor nu era de a da ordine, ci sfaturi competente şi că n-au fost împuternicite să solicite nemijlocit o favoare din partea zeilor, ci să explice celui care-i întreba răspunsurile obţinute. În felul acesta, cel mai renumit preot nu numai că era inferior regelui în ceea ce priveşte ierarhia publică, dar nici nu-l putea sfătui dacă regele îl solicita. Regelui îi revenea atribuţia de a stabili dacă şi cînd trebuia observat zborul păsărilor; cel care „observa zborul păsărilor” îl asista numai şi îi interpreta, dacă era cazul, semnele mesagerilor cerului. De asemenea, feţialul şi pontiful nu se pot amesteca în treburile referitoare la dreptul internaţional sau public dacă cei în drept nu îi solicită; cu tot zelul lor religios, romanii au respectat cu o tenacitate remarcabilă principiul ca preotul să rămînă cu totul neputincios în conducerea statului şi, fiind exclus de la toate poziţiile guvernante, să dea ascultare celui mai mărunt magistrat, ca oricare cetăţean de rînd.

La popoarele latine, adorarea zeilor se bazează în principal pe ataşamentul omului faţă de cele lumeşti şi numai într-o măsură redusă pe frica de forţele nestăvilite ale naturii; înainte de toate, ea constă în manifestări ale bucuriei, în cîntece şi poeme, în jocuri şi în dansuri, mai ales în ospeţe. La fel ca la toate celelalte populaţii agricole la care alimentele obişnuite sînt vegetalele, tăierea animalelor a devenit şi în Italia o sărbătoare de familie şi, în acelaşi timp, un act de cult; porcul este ofranda cea mai agreată de zei, întrucît asigură bucatele atît de obişnuite în timpul sărbătorilor. Orice risipă şi orice exces de bucurie sînt însă contrare caracterului roman echilibrat. Zgîrcenia faţă de zeii înşişi este una dintre trăsăturile cele mai frapante ale cultului latin străvechi; şi jocul liber al fanteziei este reprimat cu o severitate de fier, datorită disciplinei consecvente pe care şi-a impus-o naţiunea însăşi. Din această cauză, monstruozităţile imaginaţiei, care sînt de nedespărţit de astfel de excese, au rămas străine romanilor. Ce-i drept, şi religia latină are în esenţă acea profundă trăsătură morală, care îndeamnă omul să stabilească o legătură între delict, pedeapsă şi lumea zeilor şi să considere delictul ca pe o ofensă adusă zeilor, iar pedeapsa, ca pe o ispăşire a acesteia. Executarea celui condamnat la moarte este un sacrificiu expiatoriu oferit divinităţii, ca şi uciderea inamicului într-un război drept; hoţul care fură roadele cîmpului în timpul nopţii îşi ispăşeşte fapta în faţa zeiţei Ceres prin spînzurare, aşa cum inamicul răuvoitor este consacrat, prin uciderea sa pe cîmpul de luptă, Pămîntului-mumă şi geniilor bune. Ideea profundă şi teribilă a substituirii se întîlneşte tot cu această ocazie; dacă zeii se mînie pe comunitate, fără a se putea găsi un vinovat anume, ei pot fi împăcaţi prin cineva care se oferă voluntar (devovere se); crăpăturile infestate ale pămîntului se închid la loc, bătăliile aproape pierdute se transformă în victorii dacă un cetăţean pur se aruncă drept victimă expiatorie în abis sau în rîndurile inamice. „Primăvara consacrată” se întemeiază pe un principiu asemănător; tot ce se naşte în rîndul oamenilor şi animalelor într-o anumită perioadă este consacrat zeilor. Dacă putem să desemnăm asemenea practici drept sacrificii umane, atunci ele aparţin în mod esenţial credinţei latine; trebuie să adăugăm totuşi că, atît cît putem pătrunde în trecut, această sacrificare, în măsura în care priveşte viaţa, se limitează la cel vinovat condamnat de către un tribunal civil şi la cel nevinovat care alege moartea în mod voluntar. Sacrificii umane de altă natură, ireconciliabile cu principiul de bază al sacrificiului în general, nu au fost admise niciodată la romani, iar dacă se întîlnesc la alte populaţii indo-germanice, ele constituie începutul decadenţei şi barbariei; la romani vom găsi cu greu o împrejurare în care superstiţia şi desperarea au căutat o soluţie extraordinară folosindu-se de astfel de mijloace revoltătoare. Cu privire la credinţa în fantome, teama de vrăjitorii şi practici misterioase, se găsesc la romani urme relativ puţine. Instituţiile oraculare şi profetice n-au atins niciodată în Italia importanţa pe care au dobîndit-o în Grecia şi n-au reuşit niciodată să exercite o influenţă reală asupra vieţii private şi publice. Pe de altă parte însă, religia latină a intrat de timpuriu într-un stadiu al prozaismului şi aridităţii şi s-a redus la un ceremonial penibil şi searbăd. Înainte de toate, zeul italicului este, cum s-a amintit mai sus, un instrument pentru obţinerea unor bunuri lumeşti foarte concrete. Tendinţa care a imprimat credinţelor italice predilecţia lor pentru lucrurile palpabile şi reale se recunoaşte şi astăzi cu claritate în cultul sfinţilor Italiei moderne. Zeii stau în faţa oamenilor precum creditorul în faţa debitorului; fiecare dintre ei deţinea un drept de necontestat asupra anumitor ceremonii şi ofrande şi, întrucît numărul zeilor a fost la fel de mare ca şi cel al momentelor vieţii umane, neglijarea sau adoraţia incompletă a fiecărui zeu în parte se răzbuna într-o împrejurare asemănătoare: cunoaşterea obligaţiilor religioase care-i reveneau cetăţeanului roman a constituit o sarcină dificilă şi delicată. Din această cauză, preoţii, pontifii, cunoscători ai legilor divine şi îndrumători în aplicarea acestora, trebuiau să dobîndească o influenţă remarcabilă. Bărbatul corect îndeplineşte obligaţiile impuse de ritual cu aceeaşi riguroasă punctualitate cu care se conformează angajamentelor sale lumeşti, adaugînd ceva acestora, dacă şi zeul, la rîndul său, o făcuse în prealabil pentru el. Bărbatul chiar speculează cu zeul său; practic, legămîntul este un contract formal încheiat între zeu şi om: în schimbul unui anumit serviciu îndeplinit, omul promite zeului o recompensă echivalentă; principiul legal al romanilor, conform căruia nici un contract nu putea fi încheiat de către reprezentanţi, nu constituie ultimul argument pentru care a fost eliminată în Latium orice mijlocire a sacerdoţilor în problemele religioase ale oamenilor. Aşa cum comerciantul roman, fără a aduce prejudicii reputaţiei sale, nu îndeplineşte contractul decît textual, la fel, în relaţiile cu zeii, după prescripţiile teologilor romani, a fost oferită şi luată imaginea unui lucru în locul lucrului în sine. Romanii ofereau stăpînului bolţii cereşti căpăţîni de ceapă şi de mac, pentru ca fulgerele lui să le lovească pe acestea, şi nu capetele oamenilor; pentru a împăca cererea de ofrande a Tatălui Tibru, în apele sale se aruncau anual treizeci de păpuşi făcute din papură. Ideile graţiei divine şi ale împăciuirii sînt amestecate aici pînă la contopire cu şiretenia pioasă, prin care se încearcă inducerea în eroare şi concilierea stăpînului primejdios printr-o satisfacere aparentă. În felul acesta, frica faţă de zei exercită, într-adevăr, o influenţă puternică asupra spiritelor mulţimii, dar în nici un caz nu este vorba de acea obedienţă faţă de natura atotstăpînitoare sau faţă de un zeu atotputernic care stă la temelia panteismului sau monoteismului; dimpotrivă, ea îmbracă un caracter foarte terestru şi, în esenţă, nu se deosebeşte de acea şovăială cu care debitorul roman se apropie de creditorul său corect, de neînduplecat şi foarte puternic. Astfel, este evident că o asemenea religie a fost favorabilă mai degrabă lichidării decît dezvoltării oricărei concepţii artistice şi speculative, în timp ce grecul a conferit ideilor simple ale preistoriei substanţa cărnii şi sîngelui uman. Aceste idei n-au devenit numai elementele artelor plastice şi ale poeziei, ci au dobîndit, de asemenea, universalitatea şi elasticitatea care constituie particularitatea cea mai profundă a naturii umane şi, din această cauză, esenţa tuturor religiilor care aspiră la guvernarea lumii. Datorită acestor idei, simpla contemplare a naturii a putut evolua spre concepţii cosmogonice, noţiunea morală modestă, spre concepţii umaniste şi, timp îndelungat, religia greacă a reuşit să cuprindă în sînul ei concepţiile fizice şi metafizice, întreaga dezvoltare ideatică a naţiunii, şi a evoluat în lărgime şi profunzime pînă cînd imaginaţia şi speculaţia au spart vasul care le-a adăpostit. În Latium însă, personificarea conceptelor referitoare la zei a continuat să rămînă atît de transparentă, încît nici artistul şi nici poetul nu s-au putut forma la umbra acestora, religia latină menţinîndu-se întotdeauna pe o poziţie indiferentă şi chiar ostilă faţă de artă. Întrucît zeul n-a fost şi nici nu putea fi nimic altceva decît spiritualizarea unui fenomen terestru, el îşi afla locul (templum) său şi obiectivarea sa tocmai în această replică terestră. Ziduri şi efigii făcute de mîna omului păreau să întunece şi să tulbure concepţiile spirituale. Din această cauză, cultul roman originar nu cunoştea nici imagini ale zeilor, nici edificii ale lor; şi cu toate că şi în Latium zeul a fost adorat de timpuriu într-o imagine şi i s-a construit o capelă mică (aedicula), probabil după model grecesc, această reprezentare figurativă a fost considerată contrară legilor lui Numa şi, în general, o inovaţie impură şi străină. Cu excepţia lui Ianus bifrons, religia romană nu poate oferi nici o imagine particulară a unui zeu; Varro persifla mulţimea că rîvnea la păpuşi şi imagini. Absenţa totală a capacităţii creatoare în religia romană a constituit cauza esenţială a sărăciei desăvîrşite a poeziei şi, mai ales, a speculaţiei romane. Aceeaşi deosebire se manifestă şi în domeniul practic al religiei. Beneficiul practic pe care comunitatea romană îl datora religiei a fost un cod moral de reguli dezvoltat de către preoţi, în special pontifi, alături de procedura legală. Această lege morală a înlocuit, pe de o parte, tutela poliţienească într-o perioadă în care legea nu trecuse încă la protejarea cetăţeanului prin poliţia de stat, pe de alta, a predat tribunalului zeilor şi a pedepsit cu sancţiuni divine infracţiunile împotriva obligaţiilor morale, care nu lezau sau lezau numai într-o anumită măsură legea statului. Primei categorii îi aparţine, de exemplu, în afara determinării precise a zilelor sacre şi a unei cultivări pricepute a cîmpurilor şi a viţei-de-vie, despre care vom vorbi mai jos, şi cultul focului sau cel al Larilor, care sînt în strînsă legătură cu consideraţiile poliţieneşti-sanitare; înainte de toate însă, practica incinerării cadavrelor, adoptată de romani într-o epocă timpurie, cu certitudine mai devreme decît au făcut-o grecii, care presupune o concepţie raţională asupra vieţii şi a morţii, străină preistoriei şi chiar contemporaneităţii. Faptul că religia latină a reuşit să impună această practică şi alte inovaţii asemănătoare trebuie să fie considerat un mare progres. Efectul moral al acestei legi a fost însă cu mult mai important. Putem înţelege acest lucru dacă avem în vedere că fiecare sentinţă, cel puţin pedeapsa capitală, a fost concepută iniţial ca o anatemă a divinităţii ofensate prin crimă. Această anatemă nu numai că sprijinea judecata înfăptuită de către comunitate, ci o şi suplinea. Dacă soţul îşi vindea soţia, iar părintele, fiul căsătorit, dacă un copil îşi bătea tatăl sau nora socrul, dacă patronul încălca obligaţiile sale faţă de oaspete sau faţă de client, dreptul civil nu prevedea pedepse pentru asemenea delicte; însă blestemul divin urma să apese asupra nelegiuitului. Nu trebuie să interpretăm aceasta ca o scoatere în afara legii a celui blestemat (sacer); o asemenea măsură, contrară oricărei ordini civile, nu a fost impusă decît în circumstanţe extraordinare, pentru agravarea anatemei religioase, în timpul luptelor dintre stările Romei. Executarea blestemului divin nu revine jurisdicţiei civile şi cu atît mai puţin cetăţeanului particular sau preotului lipsit de orice putere; cel blestemat nu este condamnat înaintea oamenilor, ci înaintea zeilor. Însă credinţa populară sinceră pe care se bazează această anatemă trebuie să se fi extins în aceste timpuri străvechi şi asupra celor nechibzuiţi şi înrăiţi; cu atît mai profund trebuie să se fi exercitat în cazul acesta puterea morală a religiei, întrucît nu se întina printr-un apel la judecata seculară. Religia nu a avut în Latium merite mai mari decît sprijinirea ordinii publice şi a moralei. Din acest punct de vedere, Grecia a înregistrat un progres imens faţă de Latium, întrucît nu datorează religiei numai întreaga dezvoltare spirituală, ci şi unitatea sa naţională, în măsura în care a putut fi realizată; în jurul oracolelor şi sărbătorilor zeilor, în jurul templului de la Delfi şi de la Olimpia, în jurul muzelor, fiicele credinţei, se grupează tot ceea ce a devenit semnificativ în viaţa elenă şi tot ceea ce este moştenire comună a naţiunii. Totuşi, tocmai în această privinţă Latiumul este superior Eladei prin unele trăsături. Religia latină, redusă la nivelul unei viziuni ordinare, este înţeleasă în întregime de către toţi şi accesibilă tuturor în aceeaşi măsură; din această cauză, comunitatea romană şi-a păstrat egalitatea între cetăţeni, în timp ce Elada, unde religia se situa la nivelul gîndirii celor aleşi, a trebuit să suporte din primele timpuri toate binecuvîntările şi nenorocirile pe care le poate aduce aristocraţia spiritului. Religia latină s-a născut, ca şi toate celelalte, din efortul pătrunderii în abisul gîndirii; numai contemplării superficiale, care estimează greşit adîncimea fluviului, întrucît apele sale sînt limpezi, poate să-i pară searbădă lumea transparentă a spiritelor ei. Această credinţă sinceră a dispărut, bineînţeles, în decursul timpurilor la fel ca roua care piere sub razele soarelui; în consecinţă, şi religia latină a degenerat ulterior, latinii păstrînd totuşi simplitatea credinţei lor un timp mult mai îndelungat decît majoritatea popoarelor, îndeosebi decît grecii. Aşa cum culorile sînt nu numai efectele, dar şi obscurităţile luminii, arta şi ştiinţa sînt nu numai creatoarele, dar şi distrugătoarele credinţei; la fel cum necesitatea guvernează această evoluţie şi distrugere, aceeaşi lege a naturii rezervă şi epocii primitive anumite rezultate, pe care generaţiile următoare au încercat în van să le atingă. Tocmai evoluţia spirituală grandioasă a elenilor, care a creat acea desăvîrşită unitate religioasă şi literară, a determinat imposibilitatea atingerii adevăratei unităţi politice; ei au sacrificat astfel simplitatea, docilitatea, devotamentul, spiritul de asociere, care constituie principalele condiţii ale oricărei unităţi statale. De aceea, ar fi timpul să abandonăm acea viziune infantilă asupra istoriei care-i ridică în slăvi pe greci în detrimentul romanilor şi pe romani în detrimentul grecilor. Aşa cum trandafirul este preţuit şi alături de stejar, nu trebuie să fie lăudate sau defăimate cele două organisme măreţe pe care le-a zămislit Antichitatea, ci trebuie să înţelegem că preeminenţa lor se condiţionează reciproc prin imperfecţiunile specifice. Cea mai profundă şi esenţială cauză a diversităţii celor două naţiuni constă, neîndoielnic, în faptul că Latiumul, spre deosebire de Grecia, n-a intrat, în perioada formării sale, în contact cu Orientul. Nici un popor din lume n-a fost capabil să repete prin eforturi proprii minunăţiile civilizaţiei greceşti şi, mai tîrziu, pe cele ale civilizaţiei creştine; istoria nu a produs asemenea străluciri decît acolo unde ideile religiei aramaice au germinat într-un sol indo-germanic. Dacă, din această cauză, Elada este considerată prototipul evoluţiei pur umane, atunci, cu nimic mai prejos, Latiumul constituie prototipul evoluţiei naţionale, iar noi trebuie să o admirăm atît pe prima, cît şi pe cealaltă şi să învăţăm din amîndouă.

În felul acesta a existat şi a acţionat religia romană în dezvoltarea ei pură, individuală şi cu totul naţională. Caracterul ei naţional nu este nicidecum prejudiciat prin faptul că, din timpurile cele mai vechi, au fost preluate conţinutul şi formele unor culte străine, aşa cum nici concesionarea dreptului de cetăţenie unor străini n-a deznaţionalizat statul roman. Neîndoielnic, Roma şi Latiumul şi-au schimbat de timpuriu zeităţile, ca şi mărfurile; mai remarcabilă este transferarea la Roma a zeităţilor şi cultelor neînrudite. Despre cultul distinct al sabinilor, care a fost menţinut de către Tities, am vorbit mai sus (p. 129). Mai îndoielnică este supoziţia împrumutării unor concepţii religioase de la etrusci; lases, străvechiul termen pentru genii (de la lascivus), şi Minerva, zeiţa minţii (mens, menervare), care, în general, sînt considerate a fi, la origine, divinităţi etrusce, sînt mai degrabă originare din Latium, avînd în vedere criteriul etimologic. De necontestat şi, oricum, în concordanţă cu tot ceea ce ştim despre relaţiile romane este realitatea pătrunderii cultelor greceşti la Roma, mai devreme şi mai intens decît oricare altele de origine străină. Oracolele Greciei au constituit prima cauză a acestei pătrunderi. Limbajul zeilor romani se reducea, în general, la cuvintele „da” sau „nu” şi cel mult la transmiterea voinţei lor prin sistemul tragerii la sorţi, care pare să fi fost de origine italică, în timp ce, din timpuri străvechi, sub influenţa orientală, zeii greci, mai vorbăreţi, rosteau adevărate profeţii. Romanii s-au străduit de timpuriu să adune aceste sfaturi, iar copiile prorocirilor preotesei lui Apollo, ale Sibyllei din Cumae, au constituit un dar foarte preţuit al oaspeţilor lor greci din Campania. Pentru lectura şi interpretarea acestor copii a fost desemnat de timpuriu un colegiu format din doi experţi (duoviri sacris faciundis), care n-au fost inferiori în rang decît pontifilor şi augurilor, asistaţi de doi sclavi cunoscători de limbă greacă, întreţinuţi pe cheltuiala statului. Aceşti conservatori ai oracolului erau consultaţi în cazuri îndoielnice, cînd trebuia îndepărtat un pericol iminent, fără a se şti care divinitate urma să fie invocată şi cum trebuie îndeplinit ritualul. În căutarea sfatului divin, romanii s-au adresat încă de timpuriu chiar şi lui Apollo din Delfi. Exceptînd legendele referitoare la aceste legături despre care am vorbit mai sus (p. 112), găsim dovada lor mai întîi în integrarea cuvîntului thesaurus în toate limbile italice cunoscute nouă, apoi în cea mai veche formă a numelui lui Apollo, Aperta, „Deschizătorul”, o denaturare etimologică a doricului Apollo, a cărei vechime este trădată tocmai de barbaria ei. Grecul Herakles s-a încetăţenit, de asemenea, de timpuriu în Italia ca Herclus, Hercoles, Hercules şi a fost conceput mai întîi, într-un mod foarte straniu, ca zeul cîştigului temerar şi al extinderii extraordinare a proprietăţii. Din această cauză, atît comandantul militar, cît şi comerciantul îi depuneau, drept ofrandă, pe altarul principal (ara maxima) situat în Piaţa vitelor a zecea parte din prada sau din bunurile dobîndite. Astfel, el a devenit zeul tratatelor comerciale în general, care, în timpurile mai vechi, erau contractate lîngă acest altar şi întărite prin jurămînt, identificîndu-se din acest punct de vedere cu zeul latin al fidelităţii (deus fidius). Cultul lui Hercule a devenit de timpuriu unul dintre cele mai răspîndite; el a fost, pentru a parafraza un scriitor antic, adorat în toate părţile Italiei, iar pe străzile oraşelor, ca şi lîngă drumuri, i-au fost consacrate numeroase altare. De asemenea, zeităţile navigatorilor, Castor şi Polydeukes sau, la romani, Pollux, zeul comerţului, Hermes, la romani Mercurius, şi zeul medicinei, Asklapios sau Aesculapius, au fost cunoscuţi romanilor de timpuriu, chiar dacă venerarea lor publică datează din epoci ulterioare. Din această perioadă trebuie să dateze şi numele sărbătorii „bunei zeiţe” (bona dea), Damium, corespunzător grecescului δάμιον sau δήμιον. Un împrumut străvechi trebuie să stea şi la temelia faptului că vechul Liber pater al romanilor a fost conceput mai tîrziu ca „Părintele eliberator”, contopindu-se astfel cu zeul vinului la greci, „Eliberatorul” (Lyaeos), şi că zeul roman al adîncurilor s-a numit „Cel care dăruieşte belşugul” (Pluton – Dispater). Soţia acestuia însă, Persephone, s-a schimbat, datorită transformării primei silabe şi a sensului, în romana Proserpina, ceea ce înseamnă „Germinatoarea”. Însăşi divinitatea confederaţiei latino-romane, Diana de pe Aventin, pare să fi imitat zeiţa ligii ionienilor din Asia Mică, Artemida din Efes; cel puţin imaginea sculptată a acesteia a preluat tipul efesian (p. 89). Numai pe aceste căi, prin miturile lui Apollo, Dionysos, Pluto, Hercule şi Artemida, religia aramaică a exercitat o influenţă îndepărtată şi mijlocită asupra Italiei. Se observă cu uşurinţă că pătrunderea religiei greceşti se bazează înainte de toate pe relaţiile comerciale şi că negustorii şi navigatorii au fost primii care au adus divinităţile greceşti în Italia. Aceste cazuri izolate de împrumuturi străine sînt însă de importanţă secundară, iar urmele simbolismului natural al timpurilor primitive, dintre care una ar putea să fie legenda despre vitele lui Cacus (p. 29), au dispărut aproape cu desăvîrşire; în toate trăsăturile sale principale, religia romană a fost o creaţie organică a poporului în mijlocul căruia o întîlnim.

Religia sabelică şi umbriană se bazează, cum rezultă din puţinele date care ni s-au păstrat, pe concepţii fundamental identice cu cele latine, aducînd însă unele variaţii locale de conţinut şi de formă. Deosebirea ei de cea latină este demonstrată cu prisosinţă de întemeierea unei corporaţii proprii la Roma, pentru conservarea obiceiurilor sabine (p. 46); dar tocmai din această cauză oferă o explicaţie instructivă aspra naturii acestei diferenţe. Observarea zborului păsărilor a constituit pentru ambele populaţii modul ordinar de consultare a zeilor. Tities însă căutau alte păsări pe cer decît augurii Ramnes-ilor. Oriunde ni se oferă termenul de comparaţie se vădesc relaţii asemănătoare; amîndouă triburile îşi consideră zeii ca abstracţii impersonale ale lumii terestre, însă diferă în expresia pe care le-o conferă şi în ritual. Cu siguranţă, aceste diferenţe le-au părut esenţiale adoratorilor din timpurile acelea; noi nu mai putem desluşi astăzi deosebirea caracteristică, chiar dacă a existat una.

Însă referitor la viaţa sacră a etruscilor, fragmentele păstrate emanau un alt spirit. Caracterul ei predominant îl constituie o mistică obscură şi totuşi plictisitoare, combinaţiile cifrice şi divinaţia, şi acel cult pompos al absurdului, care-şi cucereşte întotdeauna adepţi. Ce-i drept, nu cunoaştem cultul etrusc nici pe departe aşa de detaliat şi precis cum îl cunoaştem pe cel latin; şi chiar dacă este neîndoielnic faptul că multe dintre trăsăturile sale au fost adăugate de subtilitatea meticuloasă a unei epoci mai recente şi că tocmai principiile sumbre şi fantastice, care se îndepărtau cel mai mult de natura cultului latin, au fost transmise cu predilecţie de către tradiţie, rămîn totuşi destule elemente pentru a arăta că misticismul şi barbaria acestui cult îşi au bazele în profunzimile caracterului poporului etrusc. Întrucît cunoaştem foarte puţin despre concepţiile religioase etrusce, nu putem stabili contradicţii evidente faţă de cele latine; în mod sigur însă, zeii dominanţi au fost cei mînioşi şi răutăcioşi, aşa cum şi cultul lor este crud şi include îndeosebi sacrificarea prizonierilor; astfel au fost măcelăriţi prizonierii foceeni la Caere, iar prizonierii romani la Tarquinii. În locul lumii paşnice a „Spiritelor bune” ale celor decedaţi, care, la romani, vieţuiesc netulburate în sferele inferioare, religia etruscă prezintă un veritabil infern, în care bietele suflete sînt condamnate la tortură prin bătăi şi muşcături de şerpi, fiind terorizate de căpetenia morţilor, o făptură sălbattică, bătrînă, pe jumătate animal, cu aripi, purtînd un ciocan mare. Această figură a servit mai tîrziu la luptele de gladiatori din Roma: în acest fel era travestit cel care trebuia să elibereze arena de trupurile celor ucişi. Tortura se lega atît de strîns de condiţia umbrelor, încît s-a imaginat o eliberare din această stare, care, după anumite jertfe misterioase, avea drept urmare trecerea nefericitului suflet în mijlocul zeilor din înălţimi. Demn de reţinut este faptul că, pentru a popula lumea lor subterană, etruscii au împrumutat de timpuriu cele mai sumbre viziuni ale grecilor, precum învăţătura lui Acheron şi pe Charon, care au ocupat o poziţie remarcabilă în înţelepciunea etruscă. Dar, înainte de toate, etruscul este preocupat de tălmăcirea semnelor şi miracolelor. Romanii recunoşteau, într-adevăr, şi ei voinţa zeului în natură; însă augurul lor nu înţelegea decît semnele simple şi recunoştea numai la modul general dacă acţiunea va comporta binele sau răul. Perturbările din natură erau considerate de ei aducătoare de nenorociri şi întrerupeau orice acţiune; astfel, de exemplu, fulgerul şi tunetul determinau sistarea desfăşurării adunării poporului. În plus, se încerca evitarea lor, omorînd, de exemplu, copilul diform cît mai repede posibil. De cealaltă parte a Tibrului însă, etruscii nu s-au mulţumit cu atît. Înzestrat cu un spirit profund, etruscul tălmăcea credinciosului, din fulgere şi din intestinele animalelor de jertfă, viitorul său pînă în cele mai mici detalii, iar cu cît semnul sau miracolul fusese mai neobişnuit, cu atît mai convins declara semnificaţia acestuia şi indica, eventual, mijloacele prin care nenorocirea ar putea fi evitată. Astfel s-au născut învăţătura despre fulgere, haruspiciile, interpretarea miracolelor, toate născocite de o minte care s-a rătăcit în meticulozitatea absurdului: în acest sens, foarte semnificativă e ştiinţa fulgerelor. Un pitic, numit Tages, cu o înfăţişare de copil, dar cu părul cărunt, care a fost scos la lumina zilei de plugul unui ţăran din Tarquinii – s-ar putea crede că aceste practici, concomitent puerile şi senile, s-au caricaturizat prin însăşi persoana acestuia – ar fi revelat etruscilor această ştiinţă şi a murit imediat după aceea. Discipolii şi urmaşii lui ştiau care dintre zeităţi obişnuiau să arunce fulgere, cum se putea recunoaşte zeul după culoarea fulgerului şi regiunea bolţii cereşti în care se produce, dacă fulgerul anunţa o schimbare de lungă durată sau numai un eveniment singular şi, în cazul acesta, dacă evenimentul era irevocabil hotărît sau dacă putea fi amînat pînă la o anumită dată prin anumite practici, dar şi alte asemenea cunoştinţe stranii, oferite, bineînţeles, în schimbul unor sume de bani. Toate aceste fantasmagorii contraveneau spiritului roman, fapt dovedit prin aceea că, chiar dacă mai tîrziu această artă a fost folosită şi la Roma, nu s-a întreprins totuşi niciodată încercarea de a o încetăţeni; în această perioadă, romanii se mulţumeau încă cu oracolele lor şi cu cele ale grecilor. Religia etruscă se situează pe o treaptă mai înaltă decît cea romană, întrucît ea a dezvoltat cel puţin începuturile unei speculaţii voalate sub formele religioase, care romanilor le lipseşte cu desăvîrşire. Asupra lumii, cu zeii ei, stăpînesc zeii ascunşi, pe care îi interoghează însuşi Iupiterul etruscilor. Această lume este însă finită şi, aşa cum a primit existenţa, va trebui s-o piardă după scurgerea unei anumite perioade de timp, ale cărei etape sînt saecula. Despre valoarea spirituală conţinută cîndva în această cosmogonie şi despre filozofia etruscă nu ne putem face o idee sigură; însă şi ele par să fi fost caracterizate de la început de fatalism searbăd şi de calcule insipide.