ist-rom-15.html

Capitolul XIII

Agricultura, meşteşugurile şi comerţul

Agricultura şi comerţul se leagă atît de strîns de constituţie şi de istoria relaţiilor externe ale statului, încît trebuie să fie luate mereu în seamă pe parcursul acestei prezentări. Vom încerca aici, continuînd referirile izolate, să prezentăm într-un mod unitar economia italică şi îndeosebi pe cea romană.

S-a remarcat deja faptul că trecerea de la viaţa pastorală la cea agricolă este anterioară imigrării italicilor în peninsulă (p. 29). Agricultura a rămas principalul mijloc de dobîndire a celor necesare existenţei în toate comunităţile Italiei, la sabeli, etrusci şi, în aceeaşi măsură, la latini. În timpurile istorice n-au existat niciodată triburi propriu-zise de păstori, cu toate că, fără îndoială, diferitele populaţii au îmbinat într-o anumită măsură economia pastorală cu viaţa agricolă, în funcţie de natura locului. Cît de adînc a fost imprimat sentimentul necesităţii agriculturii pentru existenţa oricărei comunităţi o arată frumosul obicei de a începe edificarea unor oraşe noi prin trasarea unei brazde pe locul unde urma să fie ridicat zidul de incintă. La Roma în special, unicul caz în care putem vorbi cu certitudine despre situaţia agriculturii, reforma serviană dovedeşte clar nu numai că ţăranii au format iniţial piatra de temelie a statului, dar şi că s-a încercat constant menţinerea tuturor proprietarilor funciari ca nucleu al comunităţii. Întrucît în cursul secolelor o mare parte din proprietatea funciară a romanilor a trecut în mîinile non-cetăţenilor, iar drepturile şi îndatoririle cetăţeanului n-au fost condiţionate de proprietate, constituţia reformată a înlăturat o dată pentru totdeauna această neconcordanţă şi pericolele care izvorau din ea, împărţind membrii comunităţii, indiferent de situaţia lor politică, în „proprietari” şi „producători de copii” (proletarii) şi impunînd primilor sarcini publice. Întreaga politică a războiului şi a cuceririlor romane s-a bazat, ca şi constituţia, pe principiul proprietăţii; cum numai proprietarul deţinea drepturile în stat, ţelul războaielor l-a constituit înmulţirea numărului proprietarilor. Comunitatea învinsă era obligată să se integreze deplin în rîndul populaţiei agricole romane sau, dacă nu s-a recurs la această măsură extremă, ea nu trebuia să plătească o contribuţie de război sau un tribut fix, ci trebuia să cedeze o parte, de obicei a treia, din teritoriul său, care era colonizată, de regulă, de către ţăranii romani. Multe popoare au învins şi au cucerit precum romanii; nici unul nu i-a egalat însă în modul de a-şi însuşi pămîntul cucerit, muncindu-l cu sudoarea frunţii lor, dobîndind cu brăzdarul de plug, pentru a doua oară, ceea ce fusese cucerit cu lancea. Ceea ce este cucerit prin război poate fi pierdut prin război; nu însă şi cucerirea plugarului. Romanii au pierdut multe bătălii, n-au cedat însă aproape niciodată o palmă de teren roman la încheierea unei păci; faptul se datorează tenacităţii cu care ţăranii se ataşau de ogorul şi de bunurile lor. În stăpînirea pămîntului este consacrată puterea bărbatului şi a statului; măreţia Romei s-a înălţat pe proprietatea neîngrădită şi nemijlocită a cetăţenilor asupra pămîntului şi pe unitatea de nezdruncinat a acestei comunităţi de ţărani astfel constituite.

Am arătat mai sus că, la început, pămîntul cultivabil era lucrat în comun, probabil de către fiecare clan în parte, recolta sigură fiind împărţită între diferitele familii care intrau în componenţa acestuia (pp. 39-40); de fapt, există o relaţie strînsă între cultivarea în comun a pămîntului şi forma societăţii gentilice; în Roma de mai tîrziu, locuirea în comun şi munca în comun au fost, de altfel, foarte uzuale la coproprietari. Însăşi tradiţia referitoare la dreptul roman ne informează că averea consta, la început, din vite şi din dreptul de folosinţă a pămîntului şi că pămîntul n-a fost împărţit cetăţenilor sub forma proprietăţii private decît mult mai tîrziu. O dovadă şi mai concludentă o constituie desemnarea proprietăţii prin termeni care înseamnă „deţinere a vitelor” şi „sclavi şi vite” (pecunia; familia pecuniaque) şi a bunurilor personale ale copiilor casei şi ale sclavilor prin „oiţă” (peculium); de asemenea, cea mai veche formă de achiziţionare a proprietăţii era desemnată prin „punerea în mînă” (mancipatio), care se poate aplica numai bunurilor mobile (p. 117) ; îndeosebi, cea mai veche măsură a proprietăţii (heredium, de la herus, stăpîn), de două iugera sau pogoane prusace, se putea aplica numai grădinilor, şi nu lotului propriu-zis. Nu putem şti cînd şi cum s-a produs împărţirea terenului arabil. Istoric, este dovedit că cea mai veche formă a constituţiei n-a fost bazată pe proprietatea personală, ci pe proprietatea colectivă, în timp ce constituţia serviană presupune împărţirea anterioară a pămîntului. Din aceeaşi constituţie rezultă că cea mai mare parte a proprietăţii funciare era reprezentată de ferma de dimensiune mijlocie, care asigura munca şi mijloacele de subzistenţă pentru o familie, permiţînd întreţinerea vitelor de tracţiune şi întrebuinţarea plugului. Suprafaţa medie a unei întregi ferme romane nu poate fi stabilită cu certitudine, însă ea nu poate să fi avut, cum s-a afirmat mai sus (p. 80), mai puţin de 20 de iugera. Agricultura se concentra în esenţă asupra cultivării cerealelor, în special alacul (far), dar au fost cultivate intens şi legumele cu păstăi, rădăcinoasele şi multe altele. Cultura viţei-de-vie n-a fost introdusă odată cu venirea coloniştilor greci (p. 30), ceea ce este dovedit de listele de sărbători ale comunităţii romane anterioare epocii grecilor, care consemnează trei sărbători consacrate vinului, dedicate Părintelui Iovis, şi nu „Părintele eliberator”, mai tînărul zeu al vinului împrumutat de la greci. Foarte vechea legendă care-l prezintă pe regele din Caere, Mezentius, cerînd latinilor sau rutulilor un impozit asupra vinului, diferitele versiuni ale legendei care afirmă că celţii au fost ademeniţi să traverseze Alpii datorită relatărilor despre nobilele roade ale Italiei, îndeosebi viţa-de-vie şi vinul, vorbesc despre orgoliul latinilor privind planta magnifică care a stîrnit invidia vecinilor. Preoţii latini au tins de timpuriu către o modalitate perfecţionată de cultivare a viţei-de-vie. La Roma, culesul începea abia după ce marele preot al comunităţii, flamen-ul lui Iupiter, îşi dăduse consimţămîntul şi-l începuse el însuşi; de asemenea, dreptul sacru al toscanilor interzicea punerea în vînzare a vinului nou înainte ca preotul să fi anunţat sărbătoarea deschiderii butoaielor. La aceste mărturii trebuie să fie adăugate nu numai uzanţa generală a libaţiilor cu vin în ritualul de sacrificii, dar şi indicaţia susţinută de către preoţii romani, statuată legal de către regele Numa, de a nu oferi zeilor niciodată vin obţinut de la viţa-de-vie netăiată; la fel cum, pentru a introduce practica de uscare a grîului, ei au interzis folosirea în sacrificii a grîului neuscat. Cultura măslinului este de dată mai recentă şi a fost adusă în Italia, în mod sigur, de către greci. Măslinul pare să fi fost cultivat mai întîi pe coastele occidentale ale peninsulei, către sfîrşitul celui de-al II-lea secol al Romei (VII); această mărturie concordă cu rolul, subordonat sevei viţei-de-vie, pe care-l deţine ramura de măslin şi măslina în cultul roman. Stima pe care romanii au purtat-o, de altfel, ambelor plante nobile e dovedită de butucul de viţă-de-vie şi de măslinul îngrijite în mijlocul forului oraşului, în apropierea Lacului lui Curtius. Dintre pomii fructiferi, a fost cultivat îndeosebi smochinul, cu fructe hrănitoare, fiind probabil indigen. Legenda originilor Romei s-a ţesut în jurul vechilor smochini şi mai mulţi pomi de acest fel au crescut pe Palatin şi în for. Ţăranul şi fiii lui erau aceia care brăzdau cu plugul şi îndeplineau, în general, muncile cîmpului; este neverosimil ca sclavii şi zilierii liberi să fi fost folosiţi în mod normal la muncile unei ferme obişnuite. Plugul era tras de boi, dar şi de vaci; pentru transportarea poverilor se foloseau cai, măgari şi catîri. Creşterea vitelor pentru carne şi lapte nu a existat ca ramură specială sau, cel puţin, a fost foarte restrînsă pe pămînturile care aparţineau clanului; însă pe lîngă animalele mici, care erau duse la păscut pe păşunile comune, în curtea ţăranului se creşteau porci şi păsări de curte, îndeosebi gîşte. În general, ţăranul nu obosea să are de mai multe ori pe an; ogorul era considerat neglijent cultivat dacă brazdele nu erau trase atît de dese încît grăparea să devină inutilă; culturile erau însă mai degrabă intensive decît raţionale şi nu i s-a adus nici o îmbunătăţire plugului deficitar şi nici procedeelor necorespunzătoare ale recoltării şi treieratului. Probabil că acest fapt a fost condiţionat mai mult de dezvoltarea redusă a mecanicii raţionale decît de cramponarea încăpăţînată a ţăranilor în tradiţie, întrucît italicului, caracterizat de simţ practic, i-a fost străină comoditatea generată de ataşamentul faţă de un sistem de cultivare ereditar; de timpuriu, trebuie să fi fost preluate sau dezvoltate de ingeniozitatea proprie o serie de ameliorări evidente ale agriculturii, precum cultivarea furajelor şi irigarea cîmpului. Însăşi literatura latină debutează cu un tratat teoretic de agricultură. Munca perseverentă şi înţeleaptă era urmată de odihna bine-venită, şi aici, religia îşi traduce în fapt sarcina de uşurare a muncii omului de rînd, oferindu-i perioade de linişte şi o libertate de mişcare mai mare. De patru ori pe lună, în medie, în fiecare a opta zi (nonae), ţăranul mergea la oraş pentru a vinde şi cumpăra şi pentru a-şi rezolva celelalte afaceri. Odihna propriu-zisă era rezervată însă numai sărbătorilor şi îndeosebi lunii de repaus care urma terminării însămînţatului de iarnă (feriae sementivae); în aceste perioade, plugul se odihnea, urmînd poruncile zeilor, şi se odihneau atît ţăranul, cît şi sclavul şi boul. În mare, în felul acesta era cultivat un lot roman obişnuit în timpurile vechi. În cazul administrării neglijente a bunurilor, moştenitorii nu aveau altă protecţie decît dreptul de a pune sub tutelă, ca lipsit de discernămînt, pe cel care risipea în mod iresponsabil proprietatea moştenită. Dreptul de a dispune asupra moştenirii a fost retras femeilor, iar dacă se căsătoreau, de obicei le era ales un soţ din aceeaşi gintă, pentru a menţine unitatea proprietăţii în cadrul acesteia. Legea a încercat să prevină înglodarea în datorii a proprietăţii funciare, prevăzînd, în cazul datoriei ipotecare, trecerea imediată a proprietăţii de la debitor la creditor; dacă era vorba de un simplu împrumut, în mod normal, procedura executivă aducea cu sine falimentul real; acest ultim mijloc nu şi-a atins scopul decît parţial, aşa cum vom vedea în continuare. Nici o restricţie n-a fost impusă prin lege împărţirii libere a proprietăţii. Oricît de bine-venit ar fi fost ca urmaşii să rămînă în posesia nedivizată a proprietăţii moştenite, legea originară permitea dizolvarea unei asemenea comunităţi oricînd, în favoarea oricărui coproprietar; nimic mai frumos dacă doi fraţi trăiesc paşnic împreună, însă a fi constrînşi să o facă era străin spiritului liberal al dreptului roman. Constituţia serviană arată că, încă din timpurile regalităţii, Roma n-a fost lipsită de proprietari de vile şi grădini, în care plugul era înlocuit de săpăligă. Împiedicarea divizării exagerate a pămîntului a fost încredinţată cutumei şi bunului-simţ al populaţiei; faptul că nu s-a greşit cu această metodă, proprietăţile rămînînd, în majoritatea lor, unitare, e dovedit de obiceiul general roman de a le desemna cu nume individuale invariabile. Comunitatea nu exercita decît o influenţă indirectă prin întemeierea unor colonii, care antrena formarea unui anumit număr de loturi întregi şi, de asemenea, suprimarea unui anumit număr de mici proprietari, întrucît coloniştii se recrutau din rîndurile lor.

Cu mult mai greu ne putem da seama de structura proprietăţii mai întinse. Numărul acestora trebuie să fi fost considerabil, avînd în vedere poziţia cavalerilor în cadrul constituţiei serviene, şi se explică cu uşurinţă prin împărţirea pămînturilor gentilice, care trebuiau să determine apariţia, în sînul lor, a categoriei unor proprietari funciari mai mari, din cauza numărului inegal al membrilor pe care îi includeau ginţile şi care participau la această distribuţie, ca şi a afluenţei capitalului comercial la Roma. O economie latifundiară propriu-zisă, bazată pe un număr considerabil de sclavi, cum se va întîlni mai tîrziu la Roma, e imposibil să fi existat în epoca aceea. Dimpotrivă, acestei epoci trebuie să-i fie asociată vechea definiţie care-i desemna pe senatori ca patres, din cauza pămînturilor pe care le distribuiau oamenilor săraci, precum un părinte copiilor săi; şi la început, proprietarul trebuie să fi distribuit acea parte din domeniul său pe care nu putea să o cultive cu forţe proprii, uneori chiar întreaga proprietate, unor oameni dependenţi care lucrau pămîntul divizat în parcele mici, aşa cum se obişnuieşte şi astăzi în Italia. Cel care primea pămîntul putea fi un copil al casei sau sclavul donatorului; dacă era un om liber, el se încadra în situaţia care a fost desemnată mai tîrziu prin termenul „ocupaţie prin încredinţare” (precarium). Acesta ocupa pămîntul atîta timp cît îi convenea proprietarului, neavînd nici un mijloc legal pentru păstrarea lui; dimpotrivă, proprietarul îl putea alunga oricînd credea de cuviinţă. Această relaţie nu implica automat plata unei taxe din partea celui care primea pămîntul în folosinţă, însă deseori a existat o plată constînd, de regulă, în cedarea unei părţi a recoltei, ceea ce apropie această relaţie de sistemul de arendare. Totuşi, ea a fost întotdeauna diferită de acesta, întrucît lipsea o scadenţă care trebuia respectată, ca şi dreptul de a-şi intenta reciproc proces. Unica protecţie acordată de lege în cazul nerespectării arendei consta în dreptul proprietarului de a-şi alunga arendaşul. Cert este că această relaţie se baza pe o reciprocă fidelitate, care n-a putut să subziste fără ajutorul unei puternice sancţiuni a obiceiului consacrat prin religie; această sancţiune n-a lipsit. În ultimă instanţă, instituţia religioasă şi morală a clientelei s-a bazat, neîndoielnic, pe această concesionare spre folosinţă a pămîntului. Introducerea ei n-a fost nicidecum posibilă numai după abolirea proprietăţii comune asupra pămîntului, întrucît, la fel ca şi individul de mai tîrziu, ginta putea acorda celor dependenţi dreptul de folosinţă asupra pămîntului ei şi tocmai de aceasta se leagă faptul că clientela romană n-a fost de natură personală: clientul cu ginta lui intra de la început sub protecţia şi fidelitatea patronului şi a gintei acestuia. Această antică formă a proprietăţii funciare explică de ce din marii proprietari romani s-a constituit o nobilime rurală, şi nu una urbană. Întrucît instituţia dăunătoare a intermediarilor a rămas străină romanilor, proprietarul rămînea la fel de legat de pămîntul său, ca şi cel căruia i se concesionase un lot sau ca şi ţăranul; el urmărea toate activităţile, ajutînd personal; romanul bogat considera că e o mare onoare să fie stimat ca un bun gospodar. Casa lui se găsea în mijlocul proprietăţii; în oraş deţinea numai o locuinţă, pentru a încheia afacerile şi, poate, pentru a respira un aer mai plăcut în timpul căldurilor mari. Această organizare a oferit însă, înainte de toate, o bază morală pentru relaţiile dintre nobili şi oamenii de rînd, diminuînd esenţial pericolele care s-ar fi putut naşte de aici. Posesorii „prin încredinţare”, recrutaţi din familii de ţărani ruinaţi, clienţi şi liberţi, au alcătuit marea masă a proletariatului (p. 75) şi nu depindeau de proprietar mai mult decît micul arendaş de seniorul său. Numărul sclavilor care lucrau pe pămîntul stăpînului a fost cu siguranţă mai mic decît cel al arendaşilor liberi. Pretutindeni acolo unde o naţiune imigrantă nu a subjugat o populaţie în întregime, sclavii par să fi existat numai într-o proporţie redusă, lucrătorii liberi deţinînd astfel un rol cu totul diferit de cel pe care îl vor deţine ulterior în stat. La fel, în Grecia, „zilierii” (ϑῆτες) au avut deseori rolul sclavilor din epocile ulterioare, iar în cîteva comunităţi, la locrieni de exemplu, sclavia n-a existat pînă în timpurile istorice. La început, sclavul însuşi a fost, de regulă, de origine italică; prizonierul de război volsc, sabin, etrusc avea cu stăpînul său relaţii diferite decît cele care se vor stabili mai tîrziu între acesta şi un sirian sau celt. Mai mult, avînd un lot în folosinţă, deţinea, chiar dacă nu de drept, cel puţin de fapt, pămînt, vite, o soţie şi copii, asemenea proprietarului, iar după instituirea emancipării (p. 119) nu era fantezistă speranţa eliberării prin muncă. Dacă acesta a fost stadiul proprietăţii funciare din timpurile străvechi, atunci ea n-a constituit un flagel pentru comunitate, ci i-a fost de un real folos. Nu numai că a asigurat subzistenţa unui număr mare de familii, ce-i drept, sub nivelul proprietăţii medii şi mici, dar din rîndurile proprietarilor liberi şi situaţi într-o poziţie relativ înaltă s-au recrutat conducătorii şi magistraţii fireşti ai comunităţii, în timp ce posesorii prin „încredinţare”, agricultorii şi cei fără pămînt constituiau materialul potrivit pentru politica de colonizare romană, care n-ar fi putut reuşi fără ei. Este adevărat că statul poate să-i dea pămînt celui care nu are o proprietate, însă celui care nu este agricultor nu-i poate insufla voinţa şi tăria de a lucra cu plugul.

Păşunile n-au fost afectate prin distribuirea pămînturilor. Statul, şi nu clanul, este considerat proprietarul păşunilor comunităţii; el le foloseşte, în parte, pentru turmele sale, destinate jertfelor şi altor scopuri, menţinute permanent într-un număr considerabil datorită amenzilor în vite, în parte le concesionează proprietarilor de vite în schimbul unui impozit moderat (scriptura). La origine, dreptul de păşunat pe domeniile publice trebuie să fi avut o oarecare legătură cu proprietatea asupra pămîntului; la Roma n-a existat însă nici o conexiune legală între loturile particulare şi un anumit drept de folosinţă asupra păşunii comune, întrucît proprietatea putea fi achiziţionată şi de locuitori. Dreptul de folosinţă a păşunilor comune a rămas însă întotdeauna un privilegiu al cetăţeanului şi îi era acordat locuitorului numai în mod excepţional, prin graţia regală. În această epocă, terenul public pare să fi deţinut, în general, o poziţie secundară în economia naţională, întrucît păşunile originale ale comunităţii nu puteau fi prea întinse, iar teritoriul cucerit era distribuit, în cea mai mare parte, ca pămînt arabil ginţilor sau, într-o epocă ulterioară, indivizilor.

Neîndoielnic, agricultura a constituit ocupaţia iniţială şi principală a romanilor; au fost însă prezente şi ramuri ale industriei, aşa cum se poate deduce din dezvoltarea timpurie a vieţii urbane în acest emporium al latinilor. Într-adevăr, printre instituţiile regelui Numa, mai exact printre organizaţiile existente la Roma din timpuri imemoriale, sînt enumerate opt corporaţii ale meşteşugarilor: flautiştii, orfevrii, lucrătorii în cupru, dulgherii, piuarii, boiangii, olarii şi cizmarii. Cu acestea, numărul meşteşugarilor care lucrau la comandă pentru vînzare este în esenţă epuizat pentru timpurile cele mai vechi, întrucît coptul pîinii şi arta medicinei nu erau cunoscute încă, iar femeile torceau ele însele lîna pentru îmbrăcăminte. E destul de straniu faptul că nu apare o corporaţie particulară a fierarilor. Astfel, se confirmă din nou constatarea că prelucrarea fierului a început în Latium relativ tîrziu; de aceea, plugul sacru şi cuţitul de tuns al preoţilor folosite în ritual au rămas pînă în epoci tîrzii confecţionate în exclusivitate din cupru. Aceste corporaţii trebuie să fi deţinut în perioada de care ne ocupăm o importanţă majoră pentru viaţa urbană a Romei şi pentru poziţia ei în Latium, care nu poate fi estimată la reala ei valoare în comparaţie cu condiţiile mizere în care se va găsi industria latină de mai tîrziu, datorită introducerii masive a muncii servile şi importului din ce în ce mai mare de mărfuri de lux. Vechile cîntece ale Romei nu îl elogiau numai pe puternicul zeu al războiului, Mamers, dar şi pe iscusitul armurier Mamurius, care s-a priceput să făurească pentru concetăţenii săi scuturi asemenea celui de sorginte divină căzut din cer. Zeul focului şi al forjei, Volcanus, apare şi el pe străvechile liste de sărbători romane. În consecinţă, şi la Roma, ca în toate locurile, meşteşugul de a prelucra fierul de plug şi sabia a mers mînă în mînă cu arta de a le mînui şi nu se observă nimic din dispreţul arogant care se va încetăţeni mai tîrziu. După ce constituţia serviană a impus serviciul militar exclusiv proprietarilor, industriaşii au fost excluşi, de fapt, dacă nu prin lege, din cauza situaţiei lor de non-proprietari, de la dreptul de a purta armele, exceptînd detaşamentele speciale formate din lucrători în cupru şi muzicanţi, ataşate legiunilor. Probabil că aşa a început deprecierea morală şi inferioritatea politică a meşteşugarilor. Instituţia corporaţiilor a îndeplinit acelaşi scop ca şi colegiile preoţilor, cărora li se aseamănă, după cum arată şi denumirea lor; cunoscătorii în materie se uneau întru conservarea mai solidă şi mai sigură a tradiţiei. Persoanele incapabile au fost excluse probabil printr-o metodă oarecare; nu se găsesc însă urme ale unor tendinţe monopoliste şi nici ale unor măsuri de protecţie în faţa pericolului fabricaţiei necorespunzătoare; cert este că despre nici o altă latură a vieţii romane mărturiile nu sînt aşa de sporadice precum cele referitoare la meşteşuguri.

Comerţul italicilor s-a limitat, lucru de la sine înţeles, la schimbul de mărfuri în interior. Tîrgurile (mercatus), care nu trebuie confundate cu piaţa săptămînală (nundinae), au o tradiţie străveche în Latium. Ele urmau, probabil, întîlnirilor şi sărbătorilor internaţionale; la Roma, ele trebuie să fi fost aşadar în legătură cu sărbătoarea care se celebra în sanctuarul federal de pe Aventin. Latinii, care, în acest scop, veneau anual la Roma pe 13 august, foloseau această ocazie pentru a-şi încheia afacerile şi a cumpăra cele necesare. O importanţă asemănătoare, poate chiar mai mare, a deţinut-o pentru Etruria adunarea anuală care se ţinea lîngă templul lui Voltumna (poate lîngă Motenfiascone), pe teritoriul oraşului Volsinii. Această adunare a constituit şi o ocazie de tîrg şi era frecventată de către indigeni, dar şi de către comercianţii romani. Cel mai important dintre toate tîrgurile italice a fost însă cel care se desfăşura la poalele lui Soracte, în dumbrava Feroniei, situată într-o poziţie cum nu se putea mai favorabilă pentru schimbul de mărfuri între cel trei mari naţiuni. Acest vîrf izolat şi înalt, pe care natura însăşi pare să-l fi aşezat în mijlocul cîmpiei Tibrului pentru a servi drept punct de reper călătorului, se află pe graniţa care separă ţinutul etrusc de cel sabin; totuşi, se pare că a aparţinut mai degrabă celui din urmă, fiind uşor accesibil atît din Latium, cît şi din Umbria. Comercianţii romani apar în mod regulat în acest loc, iar daunele pe care le-au suferit au generat multe discordii cu sabinii. Este neîndoielnic faptul că schimbul de mărfuri cu ocazia acestor tîrguri a avut loc cu mult înaintea sosirii în Marea Occidentală a vreunei corăbii greceşti sau feniciene. În aceste împrejurări, ţinuturile învecinate se într-ajutorau cu grîne în cazul unor recolte insuficiente; cu aceste ocazii, se făcea schimb de vite, sclavi, metale în general, în sfîrşit tot ceea ce putea să pară util sau dorit în acele timpuri străvechi. Cel mai vechi etalon de schimb consta în vite şi în oi, o vită valorînd zece oi. Recunoaşterea acestora ca etalon valoric, într-un cuvînt, ca monedă, ca şi stabilirea unei proporţii între animalele mari şi mici, ne amintesc, aşa cum o dovedeşte şi obiceiul răspîndit la germani, nu de perioada greco-italică, ci de o epocă cu o pură economie pastorală. Pe lîngă acestea, în Italia, unde metalul devenise necesar în cantităţi considerabile, îndeosebi pentru cultivarea pămîntului şi producerea de armament, dar unde puţine ţinuturi îşi puteau satisface nevoile din resursele proprii, a apărut de timpuriu un al doilea etalon de schimb, cuprul (aes); latinii, săraci în cupru, desemnau evaluarea cu termenul „arămire” (aestimatio). În această stabilire a cuprului drept echivalent valabil pe întregul cuprins al peninsulei, ca şi în inventarea semnelor numerice elementare, asupra cărora vom reveni mai jos (p. 153), în fine, în sistemul duodecimal al italicilor, regăsim urme ale sărbătorilor internaţionale ale populaţiilor italice din timpul în care erau încă unicii stăpîni ai ţării.

Modul în care comerţul maritim şi-a exercitat influenţa asupra italicilor rămaşi independenţi a fost relatat, în linii generale, mai sus. Triburile sabelice nu au resimţit aproape deloc efectul acestuia. Ele populau numai o fîşie de ţărm îngustă şi neospitalieră şi tot ce şi-au însuşit de la alte naţiuni, alfabetul de exemplu, le-a parvenit prin intermediul toscanilor sau latinilor, ceea ce explică şi lipsa dezvoltării urbane. Şi comerţul Tarentumului cu apulii şi mesapii pare să fi fost puţin extins în această epocă. Cu totul altfel se prezintă situaţia pe coasta de vest, unde greci şi italici convieţuiau în Campania, păstrînd relaţii paşnice şi unde, în Latium şi mai ales în Etruria, se desfăşura un schimb de mărfuri bogat şi regulat. Cele mai vechi articole de import pot fi determinate, în parte, prin obiecte găsite în mormintele străvechi, mai ales din Caere, în parte, prin urme păstrate în limba şi instituţiile romanilor şi, cu predilecţie, prin influenţele asimilate de către meşteşugul roman; căci, înainte ca bunurile străine să fie imitate, ele trebuie să fie cumpărate timp îndelungat. Ce-i drept, nu putem stabili nivelul dezvoltării meşteşugurilor pînă la separarea popoarelor, nici cum au evoluat în continuare în perioada în care Italia a rămas în întregime a italicilor; nu putem şti în ce măsură piuarii, boiangii, tăbăcarii şi olarii italici şi-au făurit meşteşugul în mod independent sau dacă au primit influenţe din Grecia sau Fenicia. În mod sigur, arta orfevrilor, care a existat la Roma din timpuri imemoriale, nu poate să fi apărut decît după începerea comerţului maritim, care a răspîndit folosirea podoabelor de aur pe o întindere mare a peninsulei. Astfel, în cele mai vechi camere mortuare de la Caere şi Vulci (în Etruria) şi de la Praeneste (în Latium) întîlnim plăcuţe de aur gravate cu imaginile unor lei înaripaţi şi cu alte ornamente, similare celor babiloniene. Pot fi purtate discuţii nesfîrşite despre fiecare obiect în parte, dacă e din import sau doar e o imitaţie locală; este însă indiscutabil că, în general, întreaga coastă occidentală a Italiei a importat în aceste timpuri obiecte metalice din Orient. Cînd va fi vorba despre artă, vom arăta mai explicit că arhitectura, ca şi modelarea în lut şi în metal au primit un imbold puternic prin înrîurirea greacă, mai exact, că cele mai vechi unelte şi modele au venit din Grecia. În camerele mortuare menţionate, în afara podoabelor din aur mai erau depuse vase acoperite cu un email albastru sau din argilă verzuie, de origine egipteană, dacă e să judecăm după material şi stil, ca şi după hieroglifele gravate pe ele; vase din alabastru pentru unguente, de origine orientală, dintre care cele mai multe o reprezintă pe Isis; ouă de struţ ornamentale cu sfincşi şi cu grifoni pictaţi sau incizaţi; mărgele din sticlă şi chihlimbar. Acestea din urmă ar fi putut să provină din nord, aduse pe uscat, însă celelalte obiecte dovedesc importul de unguente şi de podoabe de toate felurile din Orient. Tot de aici au fost aduse pînzeturile şi purpura, fildeşul şi tămîia, fapt dovedit de folosirea timpurie a fîşiilor din pînză, a veşmintelor din purpură şi a sceptrului din fildeş purtate de către rege, a tămîiei, cu ocazia sacrificiilor, ca şi de străvechile nume împrumutate (λίνον, linum; πορφύρα, purpura; σϰῆπτρον, σϰίπον, scipio, probabil şi ἐλέφας, ebur ; ϑύος, thus).

Aceeaşi semnificaţie trebuie acordată unui anumit număr de cuvinte care se referă la unele alimente şi băuturi, în special numele uleiului, al cănilor (ἀμφορεύς, amp[h]ora, ampulla; ϰρατήρ, cratera), al banchetului (ϰωμάζω, comissari), al unei delicatese (ὀψώνιον, oposnium), al aluatului (μάζα, massa) şi al diferitelor prăjituri (γλυϰοῦς, lucuns; πλαϰοῦς, placenta; τυροῦς, turunda), în timp ce, dimpotrivă, unele nume latine, al farfuriei (patina, πατάνη) şi al slăninii (arvina, ἀρβίνη), au pătruns în greaca siciliană. Obiceiul de mai tîrziu de a aşeza în morminte vase de lux de origine attică, corciriană şi campaniană dovedeşte, ca şi aceste mărturii lingvistice, importul străvechi al vaselor greceşti în Italia. Pielăria grecească trebuie să se fi impus în Latium cel puţin în domeniul armamentului, ceea ce este dovedit prin faptul că latinii desemnează scutul (scutum, precum lorica, de la lorum) cu cuvîntul grecesc pentru piele (σϰοῦτος). În fine, trebuie să enumerăm în acest context numeroşii termeni referitori la navigaţie, deşi principalele cuvinte din acest domeniu, velă, catarg, vergă, sînt, foarte curios, de origine pur latină; de asemenea, denumirea greacă a scrisorii (ἐπιστολή, epistula), a mărcii (τέσσαρα, tessera), a balanţei (στατήρ, statera) şi a banilor daţi ca avans (ἀρραβών, arrabo, arra) în limba latină şi, în schimb, preluarea unor termeni juridici latini în greacă siciliană, ca şi împrumuturile lingvistice pentru proporţiile şi denumirile monedelor, măsurilor şi greutăţilor, asupra cărora vom reveni. Dovada cea mai concludentă a vechimii lor este îndeosebi caracterul barbar pe care-l trădează toate aceste împrumuturi; înainte de toate, formarea caracteristică a acuzativului din nominativ (placenta = πλαϰοῦντα; ampora = ἀμφορέα; statera = στατῆρα). De asemenea, cultul zeului comercianţilor (Mercurius) pare să fi fost condiţionat mai întîi de ideile greceşti, iar sărbătoarea lui a fost fixată la idele lui mai tocmai pentru că poeţii eleni îl celebrau ca fiu al frumoasei Maia. În consecinţă, atît Italia străveche, cît şi Roma imperială îşi procurau articolele de lux din Orient, înainte de a se fi încercat fabricarea pe plan local după modelele importate. În schimb, ea nu putea să ofere decît produsele sale brute, constînd, înainte de toate, în cupru, argint şi fier, apoi în sclavi şi lemn pentru corăbii, în chihlimbarul venit de la Marea Baltică şi în grîul său, dacă dincolo de mare se înregistrase cumva o recoltă insuficientă.

Din aceste relaţii care s-au stabilit între cerere şi ofertă, ceea ce s-a explicat şi mai sus, rezultă cauza pentru care comerţul din Latium se deosebeşte atît de profund de cel din Etruria. Latinii, care duceau lipsă de principalele articole de export, nu puteau să desfăşoare decît un comerţ pasiv şi au fost obligaţi, chiar în timpurile cele mai vechi, să importe de la etrusci cuprul, de care nu se puteau lipsi, oferind în schimb vite şi sclavi. Străvechiul obicei de a vinde sclavii pe malul drept al Tibrului a fost amintit mai sus (p. 85). Astfel, balanţa comercială toscană trebuia să se încline cu necesitate în favoarea cetăţilor Caere, Populonia, Capua şi Spina. Este şi cauza rapidei dezvoltări a bunăstării în aceste ţinuturi, pe cînd Latiumul rămîne cu precădere un ţinut agricol. Acelaşi contrast se repetă în toate celelalte aspecte; cele mai vechi morminte construite şi amenajate după exemplul grec, însă de o extravaganţă pe care grecii n-au cunoscut-o, se află la Caere, în timp ce ţinutul latin, cu excepţia cetăţii Praeneste, care pare să fi deţinut o poziţie singulară datorită relaţiilor sale cu Falerii şi cu Etruria meridională, nu se poate mîndri cu nici un singur mormînt fastuos în această epocă; aici, ca şi la sabeli, o simplă pajişte pare să fi fost suficientă pentru a adăposti corpul neînsufleţit. Cele mai vechi monede, care sînt cu puţin posterioare celor din Grecia Mare, aparţin Etruriei, îndeosebi Populoniei; Latiumul s-a mulţumit, pe durata întregii epoci regale, cu bucăţi de cupru evaluate după greutate şi nu a introdus monedele străine – foarte puţine au fost găsite aici, de exemplu, una emisă de Poseidonia. În arhitectură, plastică şi toreutică s-au exercitat aceleaşi influenţe asupra Etruriei şi Latiumului, dar numai în Etruria capitalul le vine în sprijin şi determină o răspîndire largă şi o tehnică înaintată. În general, trebuie să fi fost aceleaşi mărfuri care au fost cumpărate, vîndute şi fabricate în Latium şi în Etruria; în ceea ce priveşte intensitatea schimburilor însă, ţinutul sudic a fost depăşit cu mult de cel nordic. Tocmai de această realitate trebuie să legăm faptul că articolele de lux produse în Etruria după modele greceşti şi-au găsit cumpărători şi în Latium, în special la Praeneste, şi în Grecia însăşi, în timp ce Latiumul n-a exportat niciodată ceva asemănător.

O diferenţă similară celei din domeniul comerţului se manifestă şi în alegerea căilor comerciale. Despre comerţul străvechi al etruscilor în Marea Adriatică nu putem decît să avansăm presupunerea că el s-a orientat dinspre Spina şi Hatria cu predilecţie înspre Corcyra. Mai sus (p. 111), s-a remarcat faptul că etruscii occidentali se încumetau să pătrundă în mările orientale şi stabileau relaţii de schimb nu numai cu Sicilia, dar şi cu Grecia propriu-zisă. Vechile relaţii cu Attica sînt atestate nu numai de vasele ateniene – pe care le întîlnim într-un număr atît de mare în mormintele etrusce mai recente şi care au fost importate în această epocă pentru alte scopuri decît cel de împodobire a mormintelor, în timp ce, pe de altă parte, candelabrele din bronz şi cupele tireniene din aur au devenit de timpuriu un articol căutat pe piaţa ateniană –, ci mai ales de monede. Piesele de argint de la Populonia sînt bătute după un model străvechi, prezentînd pe avers capul Gorgonei, iar pe revers un pătrat ştanţat. Ele au fost descoperite la Atena şi de-a lungul vechiului drum al chihlimbarului, în zona Poznaniei, şi constituie, după toate probabilităţile, moneda bătută la Atena din porunca lui Solon. De asemenea, excluzîndu-i pe greci, am remarcat că etruscii au negociat, mai ales după constituirea alianţei maritime etrusco-cartagineze, cu precădere cu cartaginezii; este remarcabil faptul că, în cele mai vechi morminte din Caere, obiectele indigene din bronz şi argint sînt depăşite de mărfurile orientale care ar fi putut fi, într-adevăr, aduse de către comercianţii greci, dar şi, cu mai mare probabilitate, importate de către navigatorii fenicieni. Totuşi, nu trebuie să fie acordată acestor relaţii cu fenicienii o importanţă exagerată şi, mai ales, nu trebuie uitat niciodată că alfabetul, ca şi toate celelalte influenţe şi împrumuturi ale culturii indigene au venit în Etruria prin mijlocirea grecilor, şi nu a fenicienilor. Comerţul latin şi-a ales o altă direcţie. Cu toate că sînt destul de rare circumstanţele în care putem compara integrarea elementelor elene la romani şi la etrusci, totuşi, acolo unde este posibil, se vădeşte o independenţă desăvîrşită a fiecăruia dintre aceste două popoare. Această afirmaţie este dovedită pregnant de alfabet; cel adus etruscilor din coloniile chalcido-doriene din Sicilia sau Campania diferă foarte mult de cel transmis latinilor din acelaşi ţinut; amîndouă popoarele s-au adăpat la acelaşi izvor, fiecare însă la timpul său şi în alt loc. Acelaşi fenomen se repetă, în parte, şi în lexic; romanul Pollux şi toscanul Pultuke sînt, fiecare, forme corupte ale grecescului Polydeukes; toscanul Utuze sau Uthuze s-a format din Odysseus; latinul Ulixes reproduce forma consacrată în Sicilia; de asemenea, toscanul Aivas corespunde vechii forme greceşti a acestui nume, latinul Aiax, unei forme secundare, probabil tot de origine siciliană; latinul Aperta sau Apello şi samnitul Appellun s-au născut din doricul Apellon; toscanul Apulu, din Apollon. În felul acesta, limba şi scrierea latină indică direcţia comerţului latin, care s-a îndreptat în exclusivitate spre Cumae şi Sicilia. Toate urmele care ni s-au păstrat din timpurile acelea îndepărtate conduc la aceeaşi concluzie: moneda din Poseidonia găsită în Latium; cumpărarea grînelor în anii cu recolte proaste de la volsci, cumeieni, siculi şi, bineînţeles, de la etrusci; înainte de toate însă, corespondenţa dintre sistemul monetar latin şi cel sicilian. Aşa cum denumirea locală dorico-chalcidică a monedei de argint, νόμος, şi măsura siciliană ἡμίνα au intrat cu acelaşi înţeles în limba latină ca nummus şi hemina, la fel, denumirile italice pentru greutăţi, libra, triens, quadrans, sextans, uncia, folosite în Latium la cîntărirea cuprului care servea drept monedă, au pătruns în limba populară a Siciliei în secolul al III-lea al Romei (VI) sub formele corupte şi hibride de λίτρα, τριᾶς, τετρᾶς, ἑξᾶς, οὐγϰία. Mai mult, dintre sistemele greceşti de greutate şi monetare, cel din Sicilia este singurul ordonat într-o proporţie determinată faţă de sistemul de piese din cupru din Italia; nu numai argintul a fost fixat convenţional, poate şi legal, la o valoare de 250 de ori mai mare decît cea a cuprului, ci echivalentul livrei de cupru siciliene (1/120 din talantul attic, 2/3 din livra romană), urmînd acest sistem, a fost bătut ca monedă de argint într-o epocă foarte îndepărtată la Siracusa (λίτρα, ἀργυρίου, ceea ce ar însemna „livră de cupru în argint”). Astfel, nu putem pune la îndoială de faptul că lingourile de cupru italice au circulat şi în Sicilia ca substituenţi ai monedei; şi aceasta confirmă cu strălucire ipoteza conform căreia comerţul latinilor în Sicilia a fost de natură pasivă, iar banii latini se scurgeau, în consecinţă, spre Sicilia. Alte argumente care dovedesc vechimea comerţului dintre Sicilia şi Italia – de exemplu, denumirile italice pentru preţul comercial, închisoare, farfurie, preluate de către dialectul sicilian şi invers, introducerea cuvintelor siciliene în latină – au fost menţionate mai sus (pp. 120, 148). De asemenea, se întîlnesc mărturii, deşi mai puţin edificatoare, despre străvechile relaţii comerciale ale latinilor cu oraşele chalcidice din Italia meridională, Cumae şi Neapolis, şi cu foceenii din Elea şi Massalia. Faptul că acest comerţ a fost cu mult mai puţin intens decît cel stabilit cu sicilienii e dovedit cu prisosinţă de realitatea potrivit căreia toate numele greceşti pătrunse în Latium într-o epocă timpurie – este suficient să ne amintim de Aesculapius, Latona, Aperia, machina – sînt de origine dorică. În cazul în care comerţul cu oraşele de sorginte ionică, precum Cumae şi coloniile foceene, s-ar fi ridicat la aceeaşi intensitate care îl caracterizează pe cel cu dorienii sicilieni, ar fi trebuit să apară şi forme ionice alături de cele dorice; trebuie să menţionăm totuşi că şi în aceste colonii ionice elementul doric a pătruns de timpuriu şi că dialectul lor a fost foarte instabil. În timp ce toate datele atestă un comerţ intens al latinilor cu grecii Mării Occidentale, în general, şi cu cei din Sicilia, în special, mărturiile care ar putea atesta relaţiile cu alte popoare lipsesc cu desăvîrşire; înainte de toate, este remarcabil faptul că, exceptînd unele nume de localităţi, ne lipsesc complet dovezile lingvistice ale străvechilor relaţii ale latinilor cu naţiunile care vorbeau limba aramaică. Dacă, în continuare, dorim să cunoaştem modul în care s-a desfăşurat acest comerţ, dacă a fost întreprins de către comercianţi italici în exteriorul Italiei sau de către comercianţi străini în interiorul ei, prima ipoteză se bucură de mai mult credit, cel puţin în ceea ce priveşte Latiumul; este greu de conceput că termenii latini care desemnau echivalentul monedei şi preţul comercial ar fi putut să pătrundă în limbajul comun al locuitorilor din Sicilia, dacă negustorii sicilieni s-ar fi deplasat la Ostia pentru a schimba podoabele lor cu cupru. În sfîrşit, în ceea ce priveşte persoanele şi stările care desfăşurau acest comerţ în Italia, putem afirma că la Roma nu s-a dezvoltat o pătură de mari comercianţi, independentă şi opusă celei a proprietarilor funciari. Cauza acestui fenomen surprinzător rezidă în faptul că marele comerţ din Latium s-a găsit de la început în mîinile marilor proprietari funciari – o supoziţie care nu este atît de ciudată cum pare la prima vedere. Într-un ţinut brăzdat de mai multe rîuri navigabile, marele proprietar, răsplătit de arendaşii săi prin dări în produse, trebuie să fi avut bărci încă de timpuriu; lucru firesc şi, de altfel, atestat. În consecinţă, comerţul maritim trebuie să fi revenit cu atît mai mult proprietarilor de pămînturi, cu cît numai ei deţineau concomitent ambarcaţiunile şi produsele de export: roadele pămîntului. Într-adevăr, contradicţia dintre aristocraţia funciară şi cea financiară nu este cunoscută vechilor romani; marii proprietari au fost în acelaşi timp şi speculanţi, şi capitalişti. Dacă comerţul ar fi fost foarte intens, această confuzie nu s-ar fi putut menţine; însă, cum am arătat, la Roma exista într-adevăr un comerţ de o anumită importanţă, în măsura în care toate schimburile ţinutului latin se concentrau aici. În esenţă însă, Roma n-a fost un oraş comercial, precum Caere sau Tarentum, ci a fost şi a rămas centrul unei comunităţi agricole.