Capitolul I

Modificarea constituţiei. Limitarea puterii magistraţilor

Credinţa fermă în unitatea şi atotputernicia comunităţii în cazul tuturor problemelor ei, acest centru de greutate al constituţiei italice, a pus în mîinile unui singur reprezentant ales pe viaţă o putere extraordinară, resimţită fără îndoială de inamicul ţării, dar extrem de apăsătoare pentru cetăţeanul însuşi. Abuzurile şi opresiunile nu puteau lipsi, iar consecinţa necesară a acestora au constituit-o încercările de a îngrădi această putere. Trăsătura distinctă a încercărilor de reformă şi revoluţiilor romane este că nu s-a trecut niciodată la limitarea puterii comunităţii în sine, nici la suprimarea organelor ei, că nu s-a încercat niciodată să se proclame drepturile naturale ale individului în faţa celor ale comunităţii, ci întotdeauna întreaga furie s-a îndreptat împotriva formei politice prin care era reprezentată comunitatea. De la Tarquini pînă la Gracchi, strigătul partidului progresist din Roma n-a cerut limitarea puterii statului, ci a puterii magistraţilor; chiar şi atunci, nu s-a uitat niciodată faptul că nu poporul trebuie să guverneze, ci că el trebuie să fie guvernat.

Această luptă s-a dat între cetăţeni. Alături de ea s-a desfăşurat o altă contradicţie: strigătul non-cetăţenilor care reclamau egalitatea în privinţa drepturilor politice. În această categorie intră agitaţiile plebeilor, latinilor, italicilor, liberţilor, care, cu toţii, fie că purtau titlul de cetăţeni, precum plebeii şi liberţii, fie că nu, precum latinii şi italicii, erau privaţi de egalitatea politică şi, în consecinţă, o reclamau.

O a treia contradicţie este de natură şi mai generală: aceea între cei avuţi şi cei săraci – în special cei care fuseseră degradaţi sau erau ameninţaţi cu pierderea proprietăţii. Relaţiile juridice şi politice ale Romei au determinat naşterea a numeroase gospodării ţărăneşti – în parte, mici proprietari care depindeau de bunăvoinţa capitaliştilor, în parte, mici arendaşi care depindeau de bunăvoinţa proprietarului funciar –, dar şi, adeseori, pierderea proprietăţii atît a indivizilor, cît şi a unor comunităţi întregi, fără să li se compromită libertatea personală. În felul acesta, proletariatul agricol a devenit de timpuriu destul de puternic pentru a influenţa hotărîtor destinele comunităţii. Proletariatul urban a cîştigat mult mai tîrziu o importanţă politică.

În contextul acestor opoziţii se desfăşoară istoria internă a Romei, dar şi aceea a celorlalte comunităţi latine, uitată cu desăvîrşire. Mişcările politice în rîndurile cetăţenilor cu drepturi depline, războiul dintre cei excluşi şi cei care excludeau, conflictele sociale dintre proprietari şi neproprietari, oricît se intersectează şi se înlănţuie ducînd deseori la alianţe bizare, sînt totuşi, în esenţa lor, deosebite. Întrucît reforma serviană, care, din punct de vedere militar, a pus locuitorul pe picior de egalitate cu cetăţeanul, pare să se fi născut mai mult din considerente administrative decît dintr-o tendinţă politică a unui partid, putem considera încercarea de limitare a puterii magistraţilor drept primul dintre conflictele care au determinat crizele interne şi modificările constituţionale. Primul succes al acestei vechi opoziţii romane îl constituie suprimarea puterii pe viaţă a reprezentantului comunităţii, altfel spus, suprimarea regalităţii.

O dovadă că această schimbare a fost rezultatul dezvoltării naturale a lucrurilor o constituie faptul că aceeaşi modificare constituţională s-a produs în mod asemănător în întregul spaţiu al lumii greco-italice. Nu numai la Roma, ci şi la ceilalţi latini, ca şi la sabeli, etrusci şi apuli, în general la toate comunităţile italice, ca şi la greci, conducătorii aleşi iniţial pe viaţă au fost înlocuiţi cu magistraţi anuali. Pentru ţinutul lucanian este semnificativ faptul că se guverna democratic în timp de pace şi că numai în caz de război magistraţii numeau un rege, mai exact un conducător asemănător cu dictatorul roman. De asemenea, comunităţile urbane sabelice, de exemplu cele de la Capua şi Pompei, s-au supus mai tîrziu unui „tutore al comunităţii” (medix tuticus), iar instituţii similare putem presupune şi în cazul celorlalte comunităţi ale Italiei. În consecinţă, cauzele care au dus la înlocuirea regilor cu consulii nu necesită altă explicaţie. Organismul politicii greceşti şi romane antice a dezvoltat mai degrabă de la sine, printr-un fel de legitate naturală, limitarea puterii pe viaţă la o durată mai scurtă, în general de un an. Oricît de simplă a fost cauza acestei schimbări, ocaziile au putut fi foarte diverse. După moartea unui conducător pe viaţă se putea hotărî ca un altul să nu mai fie ales – încercare întreprinsă, conform tradiţiei, de către senatul roman după moartea lui Romulus. De asemenea, regele putea să abdice voluntar, ceea ce ar fi intenţionat Servius Tullius, sau poporul se putea răzvrăti împotriva unui conducător tiranic şi-l putea alunga. În acest fel a sfîrşit şi regalitatea romană. Chiar dacă în jurul istoriei alungării ultimului dintre Tarquinii, a „Superbului”, s-au ţesut multe anecdote şi poveşti, nu putem sta în dubiu asupra hotărîrilor fundamentale ale acesteia. Tradiţia desemnează, verosimil, drept cauze ale răzvrătirii refuzul de a consulta senatul şi de a completa locurile devenite vacante, pronunţarea de condamnări la moarte şi confiscări fără consimţămîntul prealabil al consilierilor, acumularea de provizii imense de grîne în hambarele sale şi impunerea de însărcinări militare şi corvezi extenuante cetăţenilor. Cu privire la îndîrjirea poporului stă mărturie legămîntul formal, rostit de cetăţeni atît pentru ei, cît şi pentru urmaşii lor, de a nu mai accepta niciodată un rege şi ura nestăvilită care se leagă de atunci de titlul de rege şi mai ales dispoziţia ca „regele de sacrificiu”, care trebuia să fie creat pentru ca zeii să nu simtă lipsa intermediarului obişnuit, să nu poată deţine o altă magistratură şi să fie, în consecinţă, primul, dar şi cel mai neputincios dintre magistraţii romani. Împreună cu ultimul rege a fost exilată întreaga sa gintă – dovadă a trăiniciei de care se bucurau încă legăturile gentilice în acea epocă. Ca urmare, Tarquiniii s-au mutat la Caere, probabil patria lor strămoşească (p. 99), unde mormîntul lor a fost descoperit de curînd. În fruntea comunităţii romane au trecut doi conducători anuali în locul celui ales pe viaţă. Sub aspect istoric, numai atîta este sigur în legătură cu acest important eveniment. Cert este că, într-o comunitate mare, cu o dominaţie extinsă, precum a fost cea romană, puterea regală, mai ales dacă s-a păstrat timp de mai multe generaţii în sînul aceleiaşi familii, era mai rezistentă şi că lupta trebuie să fi fost mai aprigă decît în alte state mai mici. Însă nimic nu indică amestecul unor state străine în acest conflict. Marele război cu Etruria, care, de altfel, nu s-a apropiat atît de mult de data alungării Tarquiniilor decît prin confuzia cronologică din analele romane, nu poate fi interpretat ca o intervenţie a etruscilor în favoarea unui concetăţean nedreptăţit la Roma, pentru simplul fapt că etruscii, cu toate că au repurtat o victorie completă, n-au restaurat nici regalitatea romană şi nici nu i-au readus pe Tarquinii.

Dacă ne scapă conexiunea istorică a acestui important eveniment, în schimb, din fericire, sîntem mai temeinic informaţi asupra naturii modificării constituţionale. Puterea regală n-a fost nicidecum suprimată, lucru dovedit prin faptul că „regele interimar” era numit în cazul unei vacanţe, ca şi înainte. Regele unic numit pe viaţă a fost înlocuit prin doi regi anuali, care erau denumiţi conducători militari (praetores), judecători (iudices) sau simpli colegi (consules). Principiul colegialităţii, de unde provine acest nume atît de răspîndit ulterior, al regilor anuali apare aici într-o formă cu totul particulară. Puterea supremă n-a fost încredinţată celor doi magistraţi împreună, ci fiecare dintre cei doi consuli o deţinea şi o exercita cu aceeaşi plenitudine şi libertate, ca şi regele însuşi. Şi dacă, iniţial, avea loc o împărţire a atribuţiilor, de exemplu, unul dintre consuli prelua comanda armatei, celălalt, administrarea justiţiei, această uzanţă nu era nicidecum obligatorie şi fiecare dintre cei doi consuli era, sub aspect juridic, liber să intervină în sfera de atribuţii a colegului său. În consecinţă, atunci cînd puterea supremă se opunea ei însăşi, unul dintre consuli interzicînd ceea ce celălalt ordona, hotărîrile suverane consulare se anulau reciproc. Această instituţie ciudată, poate neromană, dar oricum latină, a unor puteri supreme concurente, care în totalitatea ei s-a dovedit viabilă pentru republica romană, dar pentru care e dificil de găsit o paralelă într-un alt stat mai mare, s-a născut, evident, din încercarea de a menţine puterea regală în plenitudinea ei, sub formă legală însă, şi, în consecinţă, de a nu împărţi magistratura regală sau de a o transfera de la un individ asupra altui colegiu, ci de a o dubla, pur şi simplu, distrugînd-o prin aceasta, în caz de nevoie, prin ea însăşi. Cu aceeaşi logică s-a procedat şi în cazul delimitării acestei perioade, pentru care străvechiul interregn de cinci zile oferea un pretext juridic. Reprezentanţii ordinari ai comunităţii erau obligaţi să nu rămînă mai mult de un an în magistratură, începînd cu ziua preluării ei; însă ei nu încetau să fie magistraţi odată cu expirarea acestui termen, ci numai după ce depuneau public magistratura şi într-un cadru solemn. Astfel, dacă se încumetau să păstreze magistratura dincolo de anul stabilit, actele lor oficiale nu pierdeau cu nimic din valabilitate, iar la începutul republicii ei nu-şi atrăgeau prin aceasta decît o responsabilitate morală. Contradicţia dintre puterea supremă şi ocuparea ei temporară, stabilită prin lege, a fost atît de viu resimţită, încît durata pe viaţă a fost înlăturată numai printr-o declaraţie a magistratului, care-şi proclama propria voinţă, liberă într-un anumit sens, astfel încît magistratul n-a fost îngrădit direct prin lege, ci numai determinat să se limiteze el însuşi. Cu toate acestea, limitarea magistraturii supreme, pe care deţinătorii ei abia dacă au îndrăznit s-o depăşească o dată sau de două ori, a fost de cea mai mare importanţă. Datorită ei, în cazul consulului se anula, înainte de toate, iresponsabilitatea de fapt a regelui. Ce-i drept, în comunitatea romană chiar şi regele a fost întotdeauna subordonat legii, şi nu mai presus de ea, dar, după lege, suveranul nu putea fi chemat în faţa propriei sale instanţe: putea să comită o crimă fără să existe pentru el tribunal sau pedeapsă. Şi consulul era apărat de magistratura pe care o ocupa, în cazul în care comitea o crimă sau se făcea vinovat de înaltă trădare, dar numai atîta timp cît dura aceasta; după retragerea ei, cădea sub jurisdicţia penală, la fel ca oricare alt cetăţean.

Acestor modificări principale şi fundamentale li se adaugă altele mai puţin importante şi mai degrabă formale, dar care au produs totuşi, în parte, efecte profunde. Privilegiul regelui de a-şi cultiva pămînturile prin corvezi şi relaţiile agricole de protecţie pe care le angaja cu imigranţii au căzut odată cu durata pe viaţă a magistraturii. Pînă acum, în procesul penal, ca şi în cazul amenzilor şi pedepselor corporale, regelui nu i-a revenit numai cercetarea şi judecarea cazului, dar şi hotărîrea de a-l graţia sau nu pe condamnat. Legea Valeria din anul 245 al Romei (508) stabilea obligaţia consulului de a autoriza apelul condamnatului, dacă pedeapsa cu moartea sau cea corporală n-a fost pronunţată prin legea marţială; o lege mai recentă (de dată incertă, dar anterioară anului 303 al Romei, 451) a extins această prevedere asupra unor amenzi substanţiale. Drept garanţie a acestui drept de apel, cînd consulul apărea ca judecător, şi nu ca general, lictorii consulari depuneau securile pe care le purtaseră pînă atunci în virtutea jurisdicţiei penale a stăpînului lor. Pe de altă parte, legea îl ameninţa pe magistratul care nu dădea curs apelului cu o pedeapsă la fel de gravă ca şi infamia, care, în timpurile acelea, nu era mai mult decît o pată morală şi putea cel mult să-i suspende unui cetăţean dreptul de a compărea ca martor. Iată, din nou, acelaşi principiu după care legea n-a putut să diminueze vechea putere regală, iar limitările impuse deţinătorului puterii supreme în urma revoluţiei nu au avut de fapt decît o valoare practică şi morală. În consecinţă, dacă consulul acţionează în limitele vechii puteri regale, poate să comită o nedreptate, dar nicidecum un delict, şi astfel nu poate să fie adus în faţa judecătorului. O limitare asemănătoare s-a produs în jurisdicţia civilă, întrucît este probabil ca acestei epoci să îi aparţină modificarea potrivit căreia dreptul magistratului de a încredinţa unui particular cercetarea unui caz, după ce s-au stabilit circumstanţele acestuia, este transformat într-o obligaţie. E probabil să se fi ajuns la aceasta în urma unei reglementări generale privind transmiterea magistraturii unor reprezentanţi sau succesori. În timp ce regele se bucura de o libertate absolută în ceea ce priveşte numirea de reprezentanţi, fără a fi însă obligat să o facă, consulului, în schimb, pare să-i fi fost limitat, prin două modalităţi, dreptul de a-şi transmite puterea. Delegările puterii, atît de extinse cîndva şi care contribuiau la splendoarea ce înconjura regalitatea, precum aceea a administratorului oraşului, pentru jurisdicţie, şi aceea a comandantului cavaleriei, pentru conducerea armatei (p. 59), au încetat să existe în fapt prin introducerea regelui anual. Căci numirea unui administrator al oraşului, la care se mai recurgea doar pentru cîteva ore, în care ambii consuli trebuiau să părăsească Roma pentru a participa la sărbătoarea latină, a constituit o simplă formalitate şi a fost considerată ca atare. De fapt, unul dintre ţelurile atinse prin colegialitatea magistraturii era că numai în cazuri excepţionale era nevoie de un reprezentant pentru jurisdicţie. Deşi în război comandantul suprem nu putea fi oprit să încredinţeze comanda, chiar şi asupra întregii armate, unui reprezentant, acesta ocupa acum numai poziţia unui simplu delegat (legatus) al comandantului. Noua republică n-a tolerat nici regele şi, cu atît mai puţin, nici reprezentantul cu puteri regale depline; în schimb, mai ales dacă un război dificil părea să recomande necesitatea restabilirii unicităţii originare a magistraturii, consulul avea puterea de a suspenda egalitatea colegială şi de a numi un al treilea coleg, cu titlul de dictator, căruia trebuia să i se supună atît consulul care l-a desemnat, cît şi colegul său; în mod excepţional, dar temporar, acesta exercita puterea regală în plenitudinea accepţiunii ei. A doua limitare impusă consulilor cu privire la posibilitatea delegării puterii lor a fost, poate, şi mai bogată în consecinţe. Ea consta în faptul că, dacă, în calitate de comandant al armatei, consulul avea dreptul de a transfera toate atribuţiile sale sau numai una dintre ele, în ceea ce priveşte atribuţiile civile, în anumite cazuri era obligat să le transfere, iar în toate celelalte îi era interzis. În această categorie de cazuri în care reprezentantul comunităţii deţinea teoretic competenţa, dar în care era obligat să nu acţioneze decît prin delegaţi – denumiţi, bineînţeles, de el –, intră procesele civile, pentru judecarea delictelor, pe care regele le încredinţa celor doi „cercetători ai crimei” (quaestores, p. 59), dar şi sarcina importantă de administrare a tezaurului public şi a arhivei de stat, care a fost adăugată competenţelor consacrate ale celor doi cvestori. În consecinţă, prin lege, cvestorii au devenit magistraţi permanenţi, aşa cum erau în fapt de mult timp, şi, întrucît erau desemnaţi de către consul, aşa cum înainte erau numiţi de către rege, trebuiau să părăsească funcţiile odată cu aceştia, la încheierea magistraturii anuale. În celelalte cazuri în care activitatea sa nu era limitată, magistratul suprem trebuia să acţioneze personal sau deloc : de exemplu, procesul nu putea fi judecat în faţa unui reprezentant al consulului. Această reglementare distinctă a delegării puterii civile şi militare explică de ce în conducerea propriu-zisă a statului roman nu este posibilă nici o autoritate delegată (pro magistratu), de ce magistraţii urbani propriu-zişi nu sînt niciodată reprezentaţi prin cetăţeni nemagistraţi şi de ce, pe de altă parte, reprezentanţii militari (pro consule, pro praetore, pro quaestore) sînt excluşi de la toate acţiunile din interiorul comunităţii propriu-zise. De asemenea, dreptul de a-şi desemna succesorul, pe care regele l-a exercitat neîngrădit, n-a fost nicidecum retras noului reprezentant al comunităţii, însă acesta era obligat să-l desemneze pe cel propus de comunitate. Prin aceasta, numirea magistratului suprem ordinar trecea, în esenţă, în mîinile comunităţii, însă în practică s-a menţinut o distincţie considerabilă între dreptul de a propune şi dreptul numirii formale. Consulul care conducea alegerile nu era un simplu preşedinte electoral ci, în virtutea prerogativelor sale, în esenţă asemănătoare cu cele ale regelui, putea să respingă anumiţi candidaţi şi să nu ţină seama de voturile care le-au fost acordate la început, putea chiar să limiteze alegerea la lista de candidaţi propusă de el însuşi şi, ceea ce era mai important, comunitatea nu avea, în baza dreptului ei de propunere, şi dreptul de destituire a unui magistrat, drept pe care ar fi trebuit să-l deţină dacă, într-adevăr, l-ar fi numit. Dimpotrivă, întrucît şi în această perioada succesorul era desemnat în exclusivitate de către predecesorul său şi întrucît, în consecinţă, niciodată un magistrat activ nu-şi deriva puterea de la un alt magistrat încă în exerciţiu, vechiul şi importantul principiu al dreptului public roman, după care magistratul suprem nu putea să fie niciodată destituit, a rămas în vigoare şi în perioada consulară. În sfîrşit, desemnarea preoţilor, care fusese o prerogativă regală (p. 58), nu a fost transferată consulilor, ci colegiul preoţilor hotăra în cazul eventualelor locuri vacante, iar vestalele şi preoţii simpli erau numiţi de colegiul pontifical, căruia îi revenea, de asemenea, şi exercitarea jurisdicţiei domestice a comunităţii asupra preoteselor Vestei. În vederea executării acestor activităţi, care nu puteau fi îndeplinite în mod satisfăcător decît de o singură persoană, colegiul a numit, probabil abia în epoca aceasta, un conducător, pe pontifex maximus. Această separare a autorităţii supreme sacrale de cea civilă, înainte ca „regele de sacrificiu”, despre care am vorbit, să-şi fi însuşit alături de titlu puterea civilă şi pe cea sacră a regalităţii, ca şi poziţia noului preot suprem, pe jumătate magistrat (ceea ce-l deosebea cu desăvîrşire de caracterul consacrat al sacerdoţiului roman), constituie una dintre cele mai semnificative şi prestigioase particularităţi ale unei revoluţii politice, al cărei obiectiv a fost, evident, impunerea unor limite puterii regale în interesul aristocraţiei. Am remarcat mai sus că inclusiv în manifestările exterioare consulul a rămas cu mult în urmă comparativ cu autoritatea şi respectul care-l înconjurau pe rege, că numele de rege şi consacrarea sacerdotală i-au fost suprimate, că securile le-au fost retrase lictorilor săi. Mai mult, în locul veşmîntului regal din purpură, pentru a se deosebi de ceilalţi cetăţeni, el nu purta decît o fîşie de purpură aplicată pe togă şi, pe cînd regele se înfăţişa în public în mod regulat în carul său, consulul trebuia să se conformeze ordinii generale şi să meargă în interiorul Cetăţii pe jos, ca oricare alt cetăţean. Aceste limitări ale plenitudinii, ca şi ale atributelor puterii magistratului nu se aplicau în realitate decît reprezentantului ordinar al comunităţii. Aşa cum am remarcat, în circumstanţe extraordinare cei doi conducători aleşi de către comunitate erau înlocuiţi printr-unul singur, „conducătorul poporului” (magister populi) sau „stăpînul” (dictator). Comunitatea nu exercita nici o influenţă asupra alegerii dictatorului; această numire depindea numai de unul dintre cei doi consuli în funcţie. Împotriva lui, provocatio era valabilă numai în măsura în care fusese şi pentru rege, deci numai dacă se supunea în mod voluntar. Odată numit, toţi ceilalţi magistraţi îi deveneau subordonaţi de drept. Durata magistraturii lui a fost, în schimb, limitată prin două restricţii: o dată, întrucît fiind coleg de magistratură cu acei consuli dintre care unul îl numise, nu putea să ocupe magistratura mai mult decît ei; în plus, durata maximă a magistraturii dictaturii a fost limitată la şase luni. O instituţie specifică a dictaturii a fost, de asemenea, împlinită prin obligaţia „comandantului armatei” de a-şi alege imediat un „comandant al cavaleriei” (magister equitum), care acţiona în subordinea sa ca un adjunct dependent, precum cvestorul pe lîngă consul, şi depunea magistratura odată cu aceasta. Această instituţie este, neîndoielnic, în legătură cu faptul că, prin constituţie, comandantului armatei, probabil în calitate de conducător al pedestrimii, îi era interzis să încalece. Avînd în vedere aceste prevederi, dictatura trebuie înţeleasă ca o instituţie care s-a născut concomitent cu aceea a consulatului şi în scopul înlăturării temporare a carenţelor puterii divizate, îndeosebi în caz de război, şi al reînvierii, pentru un timp, a puterii regale. Căci mai ales în cazul unui război, egalitatea în drepturi a consulilor trebuie să fi dat de gîndit; nu numai mărturii certe, ci mai ales cea mai veche denumire a magistratului însuşi şi a ajutorului său, ca şi limitarea magistraturii la durata expediţiei de vară şi excluderea apelului (provocaţio) certifică destinaţia preponderent militară a dictaturii originare. În general, consulii au continuat să fie ceea ce fuseseră regii : administratori, judecători şi generali supremi. Faptul era valabil chiar şi din punct de vedere religios, căci un rex sacrorum era numit numai pentru consemnarea numelui, consulul fiind cel care se ruga şi aducea jertfe pentru comunitate şi care cerceta, în numele acesteia, voinţa zeilor prin intermediul cunoscătorilor divinaţiei. Pentru cazuri extreme a fost păstrată posibilitatea renaşterii puterii regale nelimitate, fără interogarea prealabilă a comunităţii, prin suprimarea limitelor impuse de colegialitate şi a barierelor speciale ale diminuării competenţei. În felul acesta, problema de a conserva autoritatea regală de drept, dar de a o limita în fapt a fost rezolvată într-o modalitate într-adevăr romană, pe cît de perspicace, pe atît de simplă, de către oamenii de stat necunoscuţi care au realizat această revoluţie.

Aşadar, prin modificarea constituţiei, comunitatea cîştiga cele mai importante prerogative; aceea de a desemna anual magistraţii şi aceea de a decide în ultimă instanţă asupra vieţii sau morţii unui cetăţean. Dar aceste drepturi nu puteau să revină acelei comunităţi pe care am avut-o în vedere pînă acum, altfel spus, patriciatului, care devenise în realitate o nobilime. Puterea poporului rezida în „mulţime”, care îngloba acum un număr mare de oameni renumiţi şi înstăriţi. Excluderea acestei mulţimi din adunarea poporului putuse fi tolerată, deşi ea contribuia în egală măsură la sarcinile publice, atît timp cît însăşi adunarea poporului nu intervenea în funcţionarea mecanismului statal şi atîta timp cît puterea regală, prin poziţia ei elevată şi independentă, era la fel de temută pentru cetăţeni, ca şi pentru locuitori, asigurînd astfel egalitatea în drepturi în cadrul naţiunii. Cînd însă comunitatea a fost chemată să aleagă ea însăşi şi să decidă în mod regulat, iar reprezentantul ei a decăzut de la rangul de stăpîn la cel de delegat temporar, relaţia aceasta nu mai putea fi menţinută, cu atît mai mult cu cît statul fusese reconstituit printr-o revoluţie care n-ar fi putut fi realizată fără colaborarea dintre patricieni şi locuitori. O lărgire a acestei comunităţi era inevitabilă şi ea a fost înfăptuită într-un mod cuprinzător prin admiterea în curii a întregii plebe, deci a totalităţii de non-cetăţeni care n-au fost nici sclavi şi nici cetăţeni ai unor comunităţi străine şi care locuiau la Roma în virtutea dreptului de ospitalitate, suspendîndu-se în felul acesta dreptul vechilor cetăţeni, care alcătuiau pînă acum curiile, de a se aduna şi hotărî singuri. Concomitent însă, adunării curiale, care pînă atunci fusese, de drept şi de fapt, prima autoritate în stat, i se anulează aproape toate privilegiile constituţionale. Numai în acţiunile pur formale sau în cele consacrate particularilor, ca, de exemplu, jurămîntul de credinţă care trebuia să fie depus în faţa consulului sau dictatorului după începerea magistraturii, aşa cum înainte era depus înaintea regelui (p. 58), sau ca dispensele legale necesare pentru arrogatio sau pentru testament, curiile îşi păstrau competenţa consacrată: în viitor însă, ele nu vor mai hotărî asupra nici unei acţiuni cu caracter politic. Sistemul curial a fost dezrădăcinat din cauza modificării constituţionale şi în baza faptului că el se întemeia pe ordinea gentilică, care se menţinea nealterată numai la vechii cetăţeni. Admiţînd plebeii în rîndul curiilor, li s-a permis şi lor, de drept, să se constituie în familii şi ginţi, ceea ce odinioară se putea întîmpla numai de fapt; tradiţia ne spune însă, şi în sine este lesne de înţeles, că numai o parte dintre plebei a adoptat structura gentilică şi că, în consecinţă, noua adunare curială număra, spre deosebire de componenţa ei originară, mulţi membri care nu aparţineau nici uneia dintre ginţi. Toate privilegiile politice ale adunării poporului, ca şi decizia asupra apelurilor în procese penale, mai ales a celor de natură politică, numirea magistraţilor şi adoptarea sau respingerea legilor au fost transferate sau redobîndite de către adunarea celor chemaţi sub arme, astfel încît centuriile au primit şi drepturile cetăţeneşti, după ce au suportat mult timp numai sarcinile. Prin această măsură, modoficările iniţiate de constituţia serviană, prin care armata dobîndea dreptul de a consimţi la declararea unui război de atac (p. 80), s-au dezvoltat în aşa fel încît curiile au fost umbrite cu desăvîrşire şi pentru totdeauna de către centurii şi s-a ajuns la obiceiul de a le considera pe acestea drept poporul suveran. Nici în această adunare nu se dialoga, cu excepţia cazului în care magistratul suprem lua cuvîntul sau delega pe alţii să vorbească; bineînţeles, în cazul unei provocatio, trebuiau să fie audiate ambele părţi. Decizia era luată pur şi simplu prin majoritatea centuriilor. Evident, această cale a fost aleasă din cauză că în adunarea curială toţi cei care deţineau dreptul de vot se aflau pe picior de deplină egalitate. După admiterea tuturor plebeilor în curii, rezultatul ar fi fost o democraţie desăvîrşită dacă decizia în problemele politice ar fi rămas o prerogativă a acestora. Adunarea centuriilor garanta nu preponderenţa nobilimii, ci a proprietarilor şi dreptul întîietăţii la vot, care, de cele mai multe ori, decidea soarta alegerilor, cavalerilor, altfel spus a celor înstăriţi.

Senatul n-a fost vizat în aceeaşi măsură de reforma constituţională precum fusese comunitatea. Colegiul consacrat al bătrînilor nu numai că a continuat să rămînă în exclusivitate rezervat patricienilor, dar şi-a menţinut şi principalele prerogative: dreptul de a numi regele interimar şi de a repudia sau confirma drept constituţionale sau ilegale hotărîrile luate de către comunitate. Mai mult, aceste prerogative s-au înmulţit prin reformarea constituţiei, întrucît, de acum înainte, numirea magistraţilor era determinată nu numai de alegerea comunităţii, dar şi de confirmarea sau respingerea lor de către senatul patrician. Numai în cazul apelului (provocaţio) nu s-a cerut niciodată confirmarea, în măsura în care sîntem informaţi, întrucît este vorba aici de graţierea unui vinovat, iar dacă aceasta fusese acordată de către suverana adunare a poporului, nu se putea trece la anularea actului. Însă cu toate că prin suprimarea regalităţii drepturile constituţionale ale senatului patrician au fost mai degrabă sporite decît reduse, s-a produs totuşi o lărgire a lui; conform tradiţiei, imediat după suprimarea regalităţii, pentru probleme care erau discutate de obicei în senat şi care permiteau o abordare mai liberă, s-a permis şi accesul plebeilor, ajungîndu-se astfel la modificarea completă a întregii instituţii. Din cele mai vechi timpuri, senatul a avut, ce-i drept, însă nu singur şi nu cu precădere, şi calitatea de consiliu de stat; dacă nici în epoca regală nu se considerase anticonstituţional ca şi cetăţenii care nu erau senatori să participe la adunare (pp. 68-69), acum s-a instituit practica de a ataşa senatului patrician (patres), în asemenea ocazii, un număr de „adăugaţi” (conscripti) nepatricieni. Aceasta nu corespunde nicidecum cu o omologare; plebeii din senat n-au devenit senatori, ci au rămas membri ai stării cavalerilor, nu se numeau patres, ci conscripti şi n-au avut dreptul de a purta însemnele demnităţii senatoriale, tivul din purpură şi încălţămintea roşie (p. 67). Ei au rămas şi în continuare excluşi necondiţionat nu numai de la exercitarea autorităţii publice (auctoritas), care aparţinea senatului, ci chiar şi atunci cînd era vorba doar de un sfat (consilium) trebuiau să accepte să asiste pasiv la întrebarea adresată patricienilor şi numai la terminarea adunării să-şi exprime părerea, votînd cu picioarele (pedibus in sententiam ire, pedarii), precum spunea orgolioasa aristocraţie. Cu toate acestea, datorită noii constituţii, plebeii şi-au deschis cale liberă nu numai spre for, dar şi spre senat; acesta a fost primul şi cel mai anevoios pas spre egalitatea în drepturi. În ceea ce priveşte celelalte aspecte ale activităţii a senatului nu s-au făcut modificări esenţiale. Curînd, printre membri patricieni s-a remarcat, mai ales la interrogatio, o deosebire de rang, în sensul că aceia care fuseseră desemnaţi să urmeze la consulat sau fuseseră deja consuli erau trecuţi pe listă şi întrebaţi înaintea celorlalţi, iar poziţia primului dintre ei, principele senatului (princeps senatus), a devenit repede un loc de onoare foarte rîvnit. În schimb, consulul în exerciţiul funcţiunii valora, ca membru al senatului, tot atît de puţin ca şi regele, motiv pentru care votul lui n-a fost luat în considerare. Alegerile pentru senat, atît în senatul cel mai restrîns, patrician, cît şi în cel de conscripti, erau făcute de către consuli, la fel cum înainte erau făcute de către rege; numai că, dacă atunci regele mai lua, poate, în considerare întrucîtva reprezentarea în senat a diferitelor ginţi, acum, avînd în vedere că la plebei ordinea gentilică era dezvoltată doar parţial, acest considerent putea fi abandonat cu totul; în felul acesta, relaţia senatului cu ordinea ginţilor slăbea din ce în ce mai mult. Nu ştim nimic despre vreo limitare impusă consulilor alegători în direcţia respectării alegerii unui anumit număr de plebei în senat; o asemenea reglementare nici n-a fost necesară, întrucît consulii înşişi făceau parte din aristocraţie. În schimb, consulul s-a bucurat de la început de mult mai puţină libertate şi a fost îngrădit, prin interese de clasă şi cutume, mai mult decît regele. Îndeosebi regula prin care deţinerea consulatului presupunea intrarea în senat pe toată durata vieţii, dacă consulul nu fusese încă membru al senatului în momentul alegerii sale (ceea ce se mai putea întîmpla în epoca aceasta), trebuie să se fi stabilit de timpuriu ca o axiomă. De asemenea, pare să se fi instituit de timpuriu obiceiul ca locurile senatoriale devenite vacante să nu fie imediat ocupate, ci numai cu ocazia censului. Prin urmare, în mod regulat, în fiecare al patrulea an, lista senatorială era revizuită şi completată; cu acest prilej, a fost introdusă o limitare, deloc neglijabilă, privind colegiul însărcinat cu alegerea. Numărul total al senatorilor a rămas acelaşi, în el fiind incluşi şi conscripti; de aici putem conchide că patriciatul trebuie să se fi redus numeric.

După cum se poate constata, în comunitatea romană totul a rămas, în limitele posibilului, legat de vechea stare, chiar şi după transformarea monarhiei în republică. În măsura în care o revoluţie poate fi conservatoare, cea romană a fost; prin ea nu s-a abolit practic nici unul dintre elementele constitutive ale statului. Aceasta constituie o caracteristică a întregii mişcări. Alungarea Tarquiniilor nu a fost opera unui popor îmbătat de entuziasmul libertăţii şi al carităţii, cum o prezintă unele relatări mult falsificate, ci opera a două mari partide politice, aflate de mai înainte în luptă şi conştiente de continuarea acesteia şi în viitor, patricienii şi plebeii, care, precum Tories şi Whigs în Anglia anului 1688, s-au unit pentru un moment în faţa pericolului comun care ameninţa transformarea statului într-o dominaţie tiranică, pentru a se dezbina imediat după eliminarea acestuia. Cetăţenii vechi nu se puteau debarasa de regalitate fără ajutorul celor noi; noii cetăţeni însă au fost atît de puternici încît le vor smulge întîietatea. Astfel de tranzacţii se limitează cu necesitate la cele mai mici concesiuni mutuale, obţinute prin negocieri interminabile, lăsînd viitorul să decidă care dintre cele două elemente constitutive va deţine preponderenţa şi dacă vor conlucra sau se vor afla în conflict unul cu celălalt. Se trag concluzii greşite asupra proporţiilor primei revoluţii romane dacă se iau în considerare numai inovaţiile nemijlocite, de exemplu modificarea duratei magistraturii supreme. Consecinţele indirecte au fost şi aici de departe mai importante şi, desigur, mai profunde decît le-au intuit chiar iniţiatorii.

Într-un cuvînt, aceasta a fost epoca în care s-a constituit corpul cetăţenilor romani în accepţiunea dată mai tîrziu acestei expresii. Plebeii fuseseră pînă atunci imigranţi, obligaţi la plata impozitelor şi la alte sarcini; totuşi, prin lege nu fuseseră nimic altceva decît străini toleraţi, iar situaţia lor faţă de străinii propriu-zişi nu părea să fie delimitată cu exactitate. Acum au fost trecuţi în registrele curiilor în calitate de cetăţeni şi, chiar dacă erau încă departe de egalitatea în drepturi, deşi în continuare cetăţenii vechi erau singurii îndreptăţiţi la acţiunile de autoritate rezervate prin constituţie senatului, deşi rămăseseră în continuare singurii eligibili în magistraturile civile şi sacerdotale şi singurii deţinători ai unor avantaje, ca, de exemplu, dreptul de folosinţă a păşunilor publice, a fost realizat primul şi cel mai dificil pas spre o egalitate deplină de cînd plebeii nu serveau numai în armată, ci votau şi în adunarea poporului, şi în senat; prin cererea consimţămîntului lor în cadrul acestui for, chiar şi cel mai sărac dintre imigranţi a fost la fel de protejat prin dreptul de provocatio, ca şi cel mai bogat dintre vechii cetăţeni. O consecinţă a acestei contopiri a patricienilor şi plebeilor într-o nouă corporaţie de cetăţeni romani a fost transformarea cetăţenilor vechi într-o aristocraţie a ginţilor, incapabilă de înnoire, întrucît aristocraţia nu mai deţinea dreptul de a hotărî exclusiv într-o adunare, iar primirea de noi familii în rîndul aristocraţiei prin hotărîrea comunităţii părea, în fapt, imposibilă. În timpul regilor, o atare izolare a fost străină aristocraţiei romane şi primirea de noi ginţi n-a fost un fenomen singular; acum s-a făcut simţită închistarea aristocraţiei, ca un simptom sigur al apropiatei pierderi a drepturilor ei politice şi a poziţiei în stat. Excluderea plebeilor de la toate magistraturile publice, de la toate sacerdoţiile, deşi au fost admişi în posturi de ofiţeri şi în senat, şi menţinerea cu o tenacitate anacronică a imposibilităţii juridice a unei căsătorii între vechii cetăţeni şi plebei au imprimat în continuare patriciatului însemnele nobilităţii exclusiviste şi absurd privilegiate. O a doua consecinţă a noii unificări a cetăţenilor trebuie să fi fost un regulament mai bine definit al dreptului de aşezare, atît pentru confederaţii latini, cît şi pentru celelalte state. Formularea cu mai multă precizie a condiţiilor în care putea fi dobîndit dreptul plebeian şi distingerea corpului de cetăţeni lărgit de noii non-cetăţeni devenea necesară nu atît pentru dreptul de vot din centurii, care, oricum, revenea numai proprietarului, ci mai ales pentru dreptul de provocatio, care a fost acordat plebeului, însă nu şi călătorului sau străinului. Aşadar, din această epocă datează, în sentimentul şi în spiritul poporului, atît ostilitatea dintre patricieni şi plebei, cît şi delimitarea severă şi orgolioasă dintre cives Romani şi străini. Cea dintîi a fost de natură tranzitorie, cea de-a doua însă, de durată, iar sentimentul unităţii politice astfel implantat în inimile naţiunii a fost suficient de puternic, mai întîi pentru a submina, iar apoi pentru a purta într-un curent irezistibil toate aceste deosebiri minore.

De asemenea, acesta a fost momentul în care a început să se deosebească legea de edict. Distincţia era implantată în intimitatea caracterului statului roman, căci, la Roma, însăşi puterea regală a fost subordonată şi nu s-a situat deasupra dreptului public. Numai că veneraţia profundă şi practică a romanilor, ca a oricărui popor născut pentru activitate politică, pentru principiul autorităţii a produs o regulă remarcabilă a dreptului constituţional şi privat, conform căreia fiecare ordin dat de un magistrat, necorespunzător legii, era valabil pe durata magistraturii sale, deci expira odată cu aceasta. Este evident că, din acest punct de vedere, atîta timp cît conducătorii au fost aleşi pe viaţă, trebuia să dispară de fapt deosebirea dintre lege şi edict, iar activitatea legislativă a adunării poporului nu putea să cunoască nici o dezvoltare. Dimpotrivă, i s-a deschis un cîmp vast de activitate din momentul în care magistraţii erau schimbaţi anual; căci dacă prin hotărîrea adoptată în cazul unui proces un consul comitea o ilegalitate, succesorul său putea să ordone o nouă cercetare a cazului.

În sfîrşit, acesta a fost momentul în care s-au separat puterea civilă de cea militară. În cazul celei dintîi, domină legea; în al celei de-a doua, securea. Pentru prima au fost determinate limitările constituţionale ale apelului (provocatio) şi ale delegării regulate, căci generalul acţiona neîngrădit, ca şi regele. S-a stabilit principiul potrivit căruia generalul şi armata să nu aibă acces în oraşul propriu-zis în circumstanţe ordinare. Hotărîrile organice şi durabile nu puteau să fie luate decît sub autoritatea puterii civile; era un fapt imanent spiritului, şi nu literei constituţiei. Bineînţeles, s-a întîmplat ca magistratul, ignorînd acest principiu, să-şi convoace armata aflată în tabără ca adunare a cetăţenilor; asemenea ordonanţă nu era, de fapt, împotriva legii, numai că obiceiul dezaproba asemenea procedee şi ele au căzut în curînd în desuetudine, ca şi cum ar fi fost interzise. Opoziţia dintre quiriţi şi soldaţi s-a manifestat treptat şi s-a înrădăcinat adînc în spiritul cetăţenilor.

Totuşi, a fost nevoie de timp pentru a dezvolta consecinţele acestui republicanism nou; oricît de viu s-au răsfrînt efectele ei asupra posterităţii, revoluţia aceasta trebuie să fi apărut contemporanilor sub un aspect diferit. Într-adevăr, cetăţenii au primit dreptul de cetăţeni; iar noul corp de cetăţeni a cîştigat în adunarea comunităţii prerogative largi; însă dreptul de reprobare al senatului patrician, care se ridica şi se considera faţă de adunare ca o cameră a nobilimii, neutraliza juridic liberul-arbitru al acesteia chiar şi în problemele cele mai importante; fără a fi capabil să anuleze voinţa reală a maselor, putea în fapt s-o tergiverseze şi s-o tempereze. Dacă aristocraţia părea să nu fi pierdut prea mult renunţînd la pretenţia de a reprezenta singură comunitatea, ea a cîştigat categoric în alte privinţe. Regele fusese, bineînţeles, patrician, ca şi consulul, iar numirea membrilor senatului a fost prerogativa ambilor ; aflat însă, datorită poziţiei sale excepţionale, atît deasupra plebeilor, cît şi a patricienilor, putea să se sprijine pe mase împotriva aristocraţiei; în schimb, consulul, deţinător al autorităţii doar pe o perioadă determinată, rămînea, atît înainte, cît şi după alegere, un aristocrat în cadrul stării sale, ordonînd azi, dar supunîndu-se mîine; astfel încît, în sufletul său, aristocratul trebuia să fie cu mult mai puternic decît magistratul. Dacă, accidental, în magistratură era desemnat un patrician potrivnic dominaţiei aristocraţiei, atunci puterea sa era paralizată fie de către colegiile sacerdotale pătrunse de un sever spirit aristocrattic, fie de către colegul său, dacă nu era mai lesne suspendată prin dictatură; lucru foarte important, îi lipsea primul element al puterii politice: timpul. Conducătorul unui stat, cu oricîtă autoritate ar fi investit, nu va cîştiga niciodată puterea politică dacă nu va rămîne un timp îndelungat în fruntea comunităţii, întrucît condiţia necesară a oricărei stăpîniri este durata ei. În consecinţă, consiliul comunităţii, ales pe viaţă, a cîştigat mai ales datorită dreptului de a da sfaturi magistratului în toate acţiunile acestuia; aşadar, nu consiliul restrîns, al patricienilor, ci acela lărgit, al patricienilor şi plebeilor, a dobîndit automat asupra stăpînilor anuali o asemenea influenţă, încît relaţiile juridice s-au inversat, în sensul că senatul a preluat, în esenţă, puterea guvernării, iar cel care fusese pînă atunci regentul a decăzut în poziţia de preşedinte al senatului, ale cărui ordine le executa. În cazul unei propuneri care urma să fie supusă comunităţii spre acceptate sau respingere, consultarea prealabilă a senatului şi obţinerea acordului acestuia, deşi n-au fost necesare constituţional, au fost consacrate prin obicei şi eludate numai din motive grave. Acelaşi lucru era valabil pentru tratate de stat importante, pentru distribuirea şi administrarea pămîntului public, în general pentru fiecare act ale cărui consecinţe se prelungeau peste durata anuală a magistraturii, iar consulul nu se ocupa decît de rezolvarea afacerilor curente, de conducerea proceselor civile şi comanda armata pe timp de război. Deosebit de importantă prin efectele sale a fost inovaţia prin care nu-i era permis nici consulului, dar nici dictatorului, înzestrat, de altfel, cu puteri nelimitate, să aibă acces la tezaurul public fără încuviinţarea senatului. Senatul a impus consulului obligaţia de a încredinţa administrarea casei comunităţii, pe care o administrase sau ar fi putut s-o administreze regele însuşi, la doi magistraţi permanenţi, ce-i drept, subordonaţi consulilor şi aleşi de ei, dar care, se înţelege de la sine, depindeau de senat mai mult decît consulii (p. 181). Senatul a preluat aşadar conducerea tezaurului public, iar acest drept de administrare a banilor publici, asumat de către senat, poate fi comparat, datorită efectelor sale, cu dreptul de consimţire în privinţa impozitelor în monarhiile constituţionale ale timpurilor noastre. Consecinţele acestui fapt se dezvăluie de la sine. Prima şi cea mai importantă condiţie a oricărei guvernări aristocrattice se bazează pe faptul că toată puterea în stat nu-i revine unui individ, ci unei corporaţii. La Roma, o corporaţie preponderent aristocrattică, senatul, a preluat guvernarea şi, concomitent, puterea executivă, care nu numai că a rămas în mîinile aristocraţiei, dar a fost supusă cu desăvîrşire corporaţiei guvernante. Ce-i drept, în senat se găseau destui bărbaţi care aparţineau nobilimii, dar deoarece nu puteau să ocupe magistraturi sau să participe la luarea hotărîrilor, deci întrucît erau excluşi de la orice participare activă la guvernare, aveau, cu necesitate, un rol secundar în senat şi erau ţinuţi într-o dependenţă pecuniară faţă de această corporaţie prin privilegiul economic, foarte important, de folosire a păşunilor publice. Dreptul consulilor patricieni (care se forma treptat) de a revizui şi de a modifica cel puţin la patru ani lista senatorilor, lipsit de semnificaţie pentru aristocraţie, putea fi folosit foarte uşor în interesele ei şi, prin acest mijloc, unui plebeu incomod i se putea bara intrarea în senat sau chiar putea fi exclus. Deşi cu totul justă, aserţiunea potrivit căreia urmarea imediată a revoluţiei a fost stabilirea dominaţiei aristocraţiei nu constituie însă întregul adevăr. Dacă majoritatea contemporanilor credeau că revoluţia a însemnat pentru plebei numai un despotism şi mai inflexibil, noi, cei de astăzi, discernem în ea înşişi germenii libertăţii născînde. Ceea ce au dobîndit patricienii nu a însemnat o pierdere pentru comunitate, ci pentru puterea magistraţilor; ce-i drept, comunitatea n-a dobîndit decît puţine drepturi, foarte strict limitate, care au fost cu mult mai puţin practice şi palpabile decît cuceririle aristocraţiei şi a căror valoare nu putea fi recunoscută nici de unul dintr-o mie, însă în ele sălăşluia garanţia pentru viitor. Pînă atunci, imigranţii nu avuseseră nici o valoare din punct de vedere politic, vechii cetăţeni reprezentaseră totul. Acum, cînd sînt incluşi în comunitate, vechii cetăţeni sînt depăşiţi. Oricît de mult ar lipsi pînă la deplina egalitate cetăţenească, prima breşă este aceea care decide căderea unei fortăreţe, şi nu ocuparea ultimului post. Republica deţinea aşadar temeiul dotării existenţei sale politice chiar de la începutul consulatului. Totuşi, dacă revoluţia republicană, deşi mai întîi a mărit puterea politică a aristocraţiei, putea fi considerată o victorie a vechilor imigranţi sau a plebeilor, revoluţia n-a avut nici sub acest aspect caracterul pe care noi, astăzi, sîntem obişnuiţi să-l denumim democratic. Simplul merit personal, fără recomandarea originii şi a avuţiei, putea să asigure mai uşor intrarea în senat sub domnia regilor decît sub cea a patricienilor. În vremea regalităţii, accesul în senat nu îi era interzis nimănui prin lege; acum, cel mai înalt ţel al ambiţiei plebeiene devenise primirea în apendicele redus la tăcere din senat. Natura lucrurilor a dovedit că, dacă aristocraţia admitea plebeii în senat, aceştia nu erau aleşi dintre cei mai înzestraţi, ci cu predilecţie dintre conducătorii bogatelor şi notabilelor familii plebeiene, care, odată admise, vegheau cu suspiciune asupra păstrării locurilor ce le-au fost oferite. Aşadar, în timp ce în cadrul vechilor cetăţeni a existat o deplină egalitate în drepturi, noii cetăţeni sau imigranţii de odinioară s-au divizat din capul locului într-un număr de familii privilegiate şi o mulţime ţinută într-o stare de inferioritate. Puterea statului însă a revenit, prin organizarea centurială, acelei clase care, începînd cu reforma serviană a sistemului militar şi a impozitelor, a purtat în exclusivitate sarcinile cetăţeneşti: proprietarii. Nu marilor proprietari, nici micilor ţărani, ci stării proprietarilor mijlocii. Vechii cetăţeni, deşi mai puţini, deţineau încă privilegiul de a avea tot atîtea voturi ca şi cei noi. Aşadar, în timp ce vechilor cetăţeni şi aristocraţiei ginţilor li se apropia cuţitul de os, au fost aşezate temeliile pentru un nou corp de cetăţeni, în cadrul căruia accentul era pus pe proprietate şi vechime. Aici se pot constata primele semne ale formării unei noi aristocraţii, bazată în primul rînd pe consideraţia efectivă de care se bucurau aceste familii. Aceasta era nobilimea viitorului. Caracterul conservator al republicii romane nu s-a putut revela mai clar; revoluţia care a dat naştere republicii a trasat primele contururi ale unei noi organizaţii politice, la fel de conservatoare şi aristocratice.