Capitolul II

Tribunatul poporului şi decemvirii

Datorită noii organizări a comunităţii, corpul vechilor cetăţeni a ajuns prin mijloace legale în posesia deplină a puterii politice. Guvernînd prin magistratură, care a fost redusă la un simplu instrument, avînd rolul preponderent în senat, deţinînd în exclusivitate toate funcţiile şi sacerdoţiile, înzestraţi cu cunoaşterea exclusivă a lucrurilor divine şi umane şi familiarizaţi cu rutina practicii politice, influenţi în adunarea comunităţii datorită mulţimii de aderenţi devotaţi, ataşaţi diverselor familii, în fine, autorizaţi să examineze şi să dezaprobe orice hotărîre a comunităţii, patricienii au putut să-şi păstreze încă mult timp stăpînirea efectivă, tocmai pentru că au renunţat la timp la pretenţiile lor de posesiune exclusivă a autorităţii legale. Plebeii, ce-i drept, nu puteau să rămînă indiferenţi faţă de lipsa lor de putere politică; totuşi, nobilimea nu trebuia încă să se teamă de o opoziţie de natură pur politică, dacă reuşea să ţină mulţimea, care nu dorea mai mult decît o administraţie corectă şi protejarea intereselor sale materiale, departe de lupta politică. Într-adevăr, în perioada care a urmat expulzării regilor, găsim diferite măsuri, îndeosebi din punct de vedere economic, care au fost, sau cel puţin păreau, menite cîştigării omului de rînd pentru guvernarea aristocraţiei. Taxele vamale portuare erau reduse; cînd preţul grîului creştea peste măsură, statul cumpăra mari cantităţi de cereale, iar comerţul cu sare a fost transformat în monopol de stat tocmai pentru a putea vinde cetăţenilor grîul şi sarea la preţuri minime; în sfîrşit, sărbătoarea naţională a fost prelungită cu o zi. În acelaşi context intră şi ordonanţa menţionată mai sus (p. 180), cu privire la amenzile aplicate în funcţie de avere, care au fost destinate nu numai pentru a limita prerogativa particulară care permitea magistraţilor să impună amenzi, dar care, în mod special, a avut destinaţia intenţionată de a proteja micile proprietăţi. Căci dacă magistratului i-a fost interzis să pedepsească în aceeaşi zi o persoană cu o amendă mai mare decît două oi şi treizeci de vite, exceptînd cazul în care îi acorda dreptul de provocatio, raţiunea acestei dispoziţii ciudate nu poate fi găsită decît în faptul că, atunci cînd era vorba de o persoană care nu avea decît cîteva oi, trebuia să fie stabilit un alt maximum decît cel pentru bogatul proprietar de turme şi cirezi. Faptul constituia o luare în considerare a bogăţiei sau sărăciei celui pedepsit şi ar putea să ofere o lecţie legislaţiilor moderne. Numai că aceste reglementări ţin de aparenţe; curentul principal se propagă mai degrabă în direcţia opusă. Odată cu modificarea constituţiei se produce şi o revoluţie cuprinzătoare în relaţiile financiare şi economice ale Romei. Guvernarea regilor s-a opus din principiu creşterii puterii capitalului şi a încurajat, atît cît i-a stat în putinţă, înmulţirea numărului gospodăriilor ţărăneşti. Dimpotrivă, noua guvernare aristocratică pare să fi tins de la început spre distrugerea claselor mijlocii, mai ales a proprietăţii mici şi mijlocii, şi spre dezvoltarea stăpînilor funciari şi capitalişti, pe de o parte, iar pe de alta, a proletariatului agricol.

Reducerea taxelor vamale portuare, deşi era în general o măsură populară, a favorizat în primul rînd marele comerţ. Un avantaj şi mai însemnat a fost acordat puterii capitalului prin sistemul administrării indirecte a finanţelor. Cu greu se pot determina cauzele profunde care i-au dat naştere; dar chiar dacă originile datează din epoca regală, introducerea consulatului a mărit ponderea intervenţiei particulare în afacerile publice, fie datorită succesiunii rapide a magistraţilor, fie datorită extinderii influenţei financiare a tezaurului prin afaceri de genul celor ale cumpărării şi vînzării grînelor şi sării. În felul acesta au fost puse bazele acelui sistem de arendare a finanţelor a cărui dezvoltare a luat proporţii atît de funeste pentru comunitatea romană. Rînd pe rînd, statul a pus toate veniturile sale indirecte şi toate plăţile şi afacerile mai complicate în mîinile unor intermediari, care dădeau sau primeau în schimb o sumă globală şi acţionau în continuare în interes propriu. Bineînţeles, numai capitaliştii bogaţi şi, întrucît statul veghea asupra securităţii garantate, numai marii proprietari funciari puteau să participe la aceste afaceri. Astfel, s-a ridicat o clasă de arendaşi de impozite şi de antreprenori, care, prin creşterea rapidă a averilor lor, prin puterea lor asupra statului, ai cărui servitori păreau să fie, şi prin fundamentul imoral şi steril al dominaţiei lor financiare, pot fi comparaţi foarte bine cu speculanţii de la bursă din zilele noastre. În primul rînd şi cu efecte nefaste, noua direcţie a administrării financiare s-a manifestat în mînuirea pămînturilor publice, ducînd îndeosebi la distrugerea materială şi morală a claselor mijlocii. Folosirea păşunilor publice şi, în general, a domeniilor statului a fost prin însăşi natura sa un privilegiu al cetăţenilor; dreptul formal îl excludea pe plebeu de la folosirea lor. Dar întrucît, exceptînd conversiunea terenurilor publice în proprietate particulară prin assignatio, dreptul roman nu cunoştea reglementări stabile privind folosirea acestor pămînturi de către particulari, cel puţin nici un drept aşa de respectabil precum era cel al proprietăţii private, depindea numai de bunul plac al regelui de a permite sau de a limita această folosire, atîta timp cît terenurile publice rămîneau ca atare; neîndoielnic, a făcut deseori uz de dreptul său, ori cel puţin de puterea sa, în favoarea plebeilor. Dar odată cu instaurarea republicii, revine în vigoare severul principiu potrivit căruia folosirea păşunilor publice este permisă de drept numai cetăţenilor cu drepturi depline, altfel spus, numai patricienilor; şi chiar dacă senatul accepta, ca şi înainte, excepţii în favoarea bogatelor familii plebeiene care au intrat în cadrul său, au fost prejudiciaţi, în schimb, micii proprietari plebei şi zilierii, care aveau nevoie de păşunile publice mai mult decît toţi ceilalţi. De asemenea, pînă atunci se plătea o taxă de păşunat pentru vitele mînate pe terenurile publice, care a fost, ce-i drept, destul de moderată, lăsînd întreţinerii vitelor pe aceste pămînturi caracterul unui privilegiu, dar care aducea în tezaurul public o sumă nicidecum neglijabilă. Acum cvestorii patricieni percepeau această taxă foarte neglijent şi tolerant şi au permis ca ea să cadă treptat în desuetudine. Pînă cînd erau cîştigate prin război noi domenii, în timpul regalităţii erau ordonate distribuiri regulate de pămînturi, în care au fost incluşi toţi cetăţenii săraci şi imigranţii; numai acel teritoriu care nu se preta agriculturii era anexat păşunii publice. În timpul republicii, acestea n-au fost abandonate cu desăvîrşire, nici n-au fost înfăptuite numai în favoarea celor bogaţi; numai că au devenit mai rare şi mai meschine, iar în locul lor s-a dezvoltat vătămătorul sistem al ocupaţiei. Altfel spus, pămînturile publice n-au fost date nici în proprietate, nici în arendă formală pe o perioadă definită, ci au fost acordate cu drept de uzufruct primului ocupant şi urmaşiilor săi legitimi, astfel încît statul putea să reintre oricînd în posesia lor, ocupantul trebuind să dea visteriei statului a zecea parte din grîu sau a cincea din recolta de ulei sau vin. Este vorba de precarium-ul descris mai sus (p. 144), aplicat în privinţa domeniilor de stat; se poate ca acesta să fi fost utilizat în cazul pămîntului public mai demult, mai ales ca instituţie tranzitorie pînă la traducerea în viaţă a distribuirilor. Acum însă, această posesie „precară” nu numai că a devenit permanentă, dar, cum era şi de aşteptat, numai persoanele privilegiate şi protejaţii lor au avut acces la ea, iar dările, a zecea sau a cincea parte, au fost strînse cu aceeaşi neglijenţă ca şi taxa de păşunat. Proprietarii mici şi mijlocii au fost loviţi aşadar de trei ori: ei au fost privaţi de folosirea comunităţilor cetăţenilor; povara impozitelor creştea din cauza neregularităţilor înregistrate de intrarea veniturilor din domenii în tezaurul public; au stagnat distribuirile de pămînturi care deschiseseră pentru proletariatul agricol un debuşeu permanent, asemănător celui care ar crea astăzi un sistem de migraţie grandios şi bine organizat. La acestea se adăuga marea proprietate, ale cărei începuturi datează probabil din această epocă, care a alungat micii clienţi agricoli, făcînd loc sclavilor – o lovitură mai greu de suportat şi, cu certitudine, mai funestă decît toate uzurpările politice la un loc. Războaiele împovărătoare, deseori cu un sfîrşit nefericit, impozitele exorbitante de război şi corvoadele au contribuit din plin la deposedarea proprietarului de domeniul său şi la transformarea lui în slugă, dacă nu în sclav, a creditorului său. Capitaliştii, înaintea cărora se deschidea un nou cîmp de sigure speculaţii lucrative, în parte şi-au mărit pe această cale proprietatea funciară, în parte i-au lăsat ţăranului, ale cărui persoană şi proprietate erau date în mîna lor prin legea debitorilor, proprietatea nominală şi posesia temporară. Este cazul obişnuit şi cel mai funest, chiar dacă astfel putea fi evitată ruinarea completă a particularului. Această situaţie precară a ţăranului dependent de mila creditorului, în care proprietatea nu presupunea decît sarcini, ameninţa să demoralizeze şi să distrugă politic întreaga stare a ţăranilor. Intenţia legislatorului de a contracara insolvabilitatea şi de a transmite sarcinile statului asupra proprietarilor reali de pămînt, prin înlocuirea datoriei ipotecare cu trecerea imediată a proprietăţii la creditor (pp. 121-122), a fost eludată prin sistemul de credit riguros şi personal, foarte propice pentru comercianţi, dar ruinător pentru ţărani. Divizibilitatea liberă a pămîntului conţinea în ea însăşi pericolul creării unui proletariat agricol îndatorat peste măsură; sub imperiul acestor consecinţe, cînd toate sarcinile au sporit, toate căile de eschivare s-au blocat, mizeria şi deznădejdea nu au întîrziat să se răspîndească cu o rapiditate exasperantă în rîndul clasei mijlocii a ţăranilor.

Contradicţia dintre bogaţi şi săraci, care s-a născut din aceste relaţii, nu este nicidecum identică cu aceea dintre gentes şi plebei. Dacă cea mai mare parte a patricienilor era alcătuită din proprietari înstăriţi, nu lipseau nici familiile bogate şi cu vază din rîndul plebeilor; şi întrucît senatul – care, chiar şi atunci, se compunea poate în majoritate din plebei, excluşi, ce-i drept, din magistraturile patricieniene – şi-a asumat conducerea finanţelor, este lesne de înţeles că toate avantajele economice, pentru obţinerea cărora se abuzase de privilegiile politice ale nobilimii, erau în favoarea tuturor bogaţilor şi că povara apăsa cu atît mai mult asupra omului de rînd, cu cît cei mai înzestraţi şi mai rezistenţi trecuseră, prin admiterea lor în senat, din clasa exploatată în cea a exploatatorilor. Prin aceasta însă, poziţia politică a aristocraţiei nu se putea permanentiza. Dacă ea s-ar fi putut converti, guvernînd drept şi protejînd clasele mijlocii – aşa cum au încercat unii consuli din rîndul ei, fără a se putea impune din cauza poziţiei magistraturii –, ar fi reuşit să se menţină mult timp în posesia exclusivă a magistraturilor. Dacă ar fi consimţit să acorde plebeilor bogaţi şi cu vază deplina egalitate în drepturi, legînd, poate, conferirea patriciatului de admiterea în senat, ambele clase ar fi putut guverna şi specula, nepedepsite, încă mult timp împreună. Însă nici una, nici alta n-a avut loc; egoismul şi miopia politică, privilegiile propriu-zise şi necesare ale oricărei nobilimi adevărate nu s-au dezminţit nici la Roma şi au dezbinat comunitatea puternică în lupte inutile, fără finalitate şi fără glorie.

Însă criza care a urmat nu a pornit de la cei prejudiciaţi din punct de vedere politic, ci de la ţăranii nevoiaşi. Analele scrise cu mult timp după aceea au fixat revoluţia politică în anul 244 (510), cea socială în anii 259 (495) şi 260 (494); într-adevăr, ele par să se fi succedat destul de repede, intervalul de timp dintre ele a fost probabil mai extins. Aplicarea riguroasă a legii datoriilor – spune tradiţia – a provocat indignarea întregii clase a ţărănimii. Aşadar, cînd, în anul 259 (495), s-a trecut la recrutările pentru un război primejdios, bărbaţii obligaţi la serviciul militar au refuzat să se supună ordinului, astfel încît consulul Publius Servilius a trebuit să suspende temporar aplicarea legii datoriei şi a dat ordin de punere în libertate a persoanelor întemniţate pentru datorii, interzicînd alte eventuale arestări. Ţăranii s-au prezentat şi au contribuit la dobîndirea victoriei. Reîntorşi de pe cîmpul de bătălie, pacea cucerită datorită lor le-a readus închisoarea şi lanţurile; celălalt consulul, Appius Claudius, a aplicat cu o severitate nemiloasă legea datoriilor, iar colegul său, implorat de foştii săi soldaţi, nu a îndrăznit să se opună. Părea că principiul colegialităţii nu fusese introdus pentru apărarea poporului, ci în sprijinul perfidiei şi al despotismului, însă trebuia îndurat ceea ce nu putea fi schimbat. Iar cînd, în anul următor, războiul a reînceput, cuvîntul consulului n-a fost ascultat. Ei s-au supus numai dictatorului desemnat, Marius Valerius, în parte din teamă faţă de autoritate, în parte încrezîndu-se în sentimentele sale favorabile cauzei populare. Valerii fuseseră una dintre vechile gentes în ochii cărora guvernarea era un privilegiu şi o onoare, nu o sursă de venituri. Victoria a poposit iarăşi sub stindardele romane; dar cînd victorioşii s-au reîntors şi dictatorul a prezentat proiectele sale de reformă, acestea au eşuat din cauza opoziţiei îndărătnice a senatului. Armata se afla încă sub arme, ca de obicei, în faţa porţilor oraşului; cînd a sosit vestea, s-a dezlănţuit furtuna care plutea de mult în aer, spiritul de colectivitate şi organizarea militară solidară i-au antrenat şi pe cei mai fricoşi sau indiferenţi; armata şi-a abandonat comandantul şi tabăra şi s-a deplasat în formaţiunea militară condusă de către comandanţii de legiune, tribunii militari, majoritatea plebei, în zona districtului Crustumeria, între Tibru şi Anio, unde a ocupat o colină şi şi-a manifestat intenţia de a fonda în acest loc, cel mai fertil al teritoriului roman, un nou oraş, al plebeilor. Secesiunea a demonstrat într-un mod palpabil, chiar şi celor mai aprigi opresori, că un astfel de război civil se va sfîrşi cu propria lor ruinare; senatul a cedat. Dictatorul a mijlocit înţelegerea, cetăţenii s-au reîntors între zidurile oraşului, unitatea exterioară a fost restabilită. După aceea, poporul a conferit lui Marius Valerius supranumele de „cel Mare” (Maximus), iar dealului de dincolo de Anio, „cel Sfînt”. Ce-i drept, era ceva grandios şi sublim în această revoluţie, începută şi tradusă în fapt de către mulţimea însăşi, fără un comandament definit, sub conducerea întîmplătoare a ofiţerilor numiţi întîmplător, şi fără vărsare de sînge; cetăţenii şi-o aminteau cu plăcere şi cu un sentiment de mîndrie. Consecinţele ei se vor face simţite de-a lungul multor secole; din ea s-a născut tribunatul poporului.

În afara prevederilor tranzitorii de genul acelora care remediau situaţia celor mai oprimaţi datornici şi care reglementau situaţia unui număr de ţărani prin fondarea diferitelor colonii, dictatorul a reuşit să impună, constituţional, o lege, pe care trebuia să jure fiecare membru al comunităţii, care asigura amnistierea cetăţenilor pentru călcarea jurămîntului militar; aceasta a fost depusă apoi într-un templu, sub supravegherea şi în grija a doi magistraţi speciali aleşi din rîndul plebeilor: „stăpînii casei” (aediles). Această lege prevedea, pe lîngă cei doi consuli patricieni, doi tribuni plebei, aleşi de către plebeii constituiţi în curii. Puterea tribunilor era neputincioasă în faţa imperium-ului militar, altfel spus, în faţa autorităţii dictatorilor, oriunde s-ar fi aflat, şi în faţa celei a consulilor, în afara oraşului; puterea tribuniciană era pe picior de egalitate cu puterea civilă ordinară, aceea exercitată de către consuli, deşi, în realitate, nu avusese loc o separaţie a puterilor. Tribunii au obţinut, pe de o parte, dreptul de a anihila, printr-un protest personal şi imediat, orice ordin emis de către un magistrat, prin care cetăţeanul vizat se simţea lezat, iar pe de altă parte, şi-au primit sau şi-au asumat privilegiul de a pronunţa nestingheriţi sentinţele capitale şi de a le apăra în faţa adunării poporului, dacă se recurgea la provocatio. La aceste prerogative s-a adăugat în curînd şi aceea de a se adresa poporului în general şi de a prezenta proiecte de lege.

Aşadar, la început, puterea tribuniciană a inclus dreptul de a opri arbitrar actele de administraţie şi executarea legilor, de a permite unei persoane obligate la serviciul militar să se sustragă nepedepsită de la recrutare, de a împiedica sau a anula arestarea unui debitor condamnat sau detenţiunea sa preventivă. Pentru ca aceste garanţii legale să nu fie zădărnicite de absenţa supraveghetorilor, s-a hotărît, de asemenea, că tribunul nu-şi putea petrece noaptea în afara oraşului şi că poarta sa trebuia să rămînă deschisă zi şi noapte. Tribunii nu puteau totuşi să împiedice ca judecătorul să-şi pronunţe sentinţa, senatul să-şi adopte decretul, centuriile, să-şi dea voturile. În virtutea magistraturii judiciare, ei puteau să cheme înaintea lor, prin mesagerii de care dispuneau, pe oricare cetăţean, chiar şi pe consulul în exerciţiu; dacă acesta refuza să dea curs cererii lor, puteau să-l aresteze şi să-l întemniţeze pe perioada instrucţiei sau să-i permită să-şi găsească o cauţiune şi apoi să-l condamne la moarte sau la o amendă în bani. În cazul acesta, cei doi edili plebei, numiţi în acelaşi timp, erau ataşaţi tribunilor ca ajutoare şi subordonaţi acestora ; la fel erau şi „cei zece bărbaţi pentru instrucţia procesului” (iudices decemviri, mai tîrziu decemviri litibus iudicandis); competenţa acestora era cunoscută. Edilii au deţinut puteri judiciare ca şi tribunii, dar mai ales pentru cazurile minore care se încheiau cu amenzi în bani. Dacă se făcea apel împotriva hotărîrii lor, în nici un caz acesta nu ajungea în faţa centuriilor, cu care tribunii n-au avut dreptul să stabilească legături, ci în faţa totalităţii plebeilor, care trebuia să se adune şi să voteze, şi în cazul acesta, pe curii. Această procedură a fost mai degrabă un act de violenţă decît unul juridic, mai ales dacă era aplicată împotriva unui neplebeu, cum trebuie să se fi întîmplat de regulă. Nu se putea pune în concordanţă nici cu spiritul şi nici cu litera constituţiei faptul că patricianul urma să fie tras la răspundere de către autorităţi, care nu reprezentau colectivitatea cetăţenilor, ci numai o asociaţie constituită în interiorul acesteia, şi să fie silit să apeleze tocmai la această asociaţie, şi nu la colectivitatea cetăţenilor. Aceasta a fost procedura linşajului; ea a fost impusă, partizanii ei străduindu-se cel puţin să-i dea o înfăţişare legală.

Această nouă jurisdicţie a tribunilor şi a edililor şi deciziile, care decurgeau de aici, prin provocatio ale adunării plebeilor au fost destinate, fără îndoială, prin intenţia lor, să fie la fel de legale ca şi jurisdicţia consulilor şi cvestorilor sau judecata prin provocatio a centuriilor. Dar concepţiile de drept asupra crimei împotriva comunităţii (pp. 115-116) şi asupra convenţiei impotriva ordinii (pp. 115-116) au fost atît de labile, iar definirea lor juridică atît de dificilă, ba chiar imposibilă, încît aplicarea justiţiei bazată pe aceste categorii a purtat, aproape inevitabil, amprenta unui caracter arbitrar. Din această epocă, în care însăşi ideea dreptului s-a alterat din cauza luptelor dintre stări şi în care conducătorii partidelor recunoscute deţineau fiecare jurisdicţia lor concurentă cu cealaltă, aceasta a început să se apropie tot mai mult de o simplă poliţie arbitrară. Prima victimă a fost magistratul. Cît timp acesta deţinea magistratura, după dreptul de stat roman nu era supus nici unei jurisdicţii şi nu era responsabil nici după aceea, în măsura în care acţionase ca magistrat, deci în sfera competenţelor sale. Chiar după ce s-a introdus provocatio, nimeni nu a îndrăznit să se depărteze de aceste principii (p. 180). Acum însă, puterea tribuniciană a devenit în fapt un control exercitat asupra fiecărui magistrat, în parte imediat, în parte mai tîrziu, care a fost cu atît mai apăsător cu cît nici crima şi nici pedeapsa nu fuseseră stabilite formal de către lege. De fapt, datorită jurisdicţiei concurente a tribunilor şi consulilor, proprietatea, persoana şi viaţa cetăţenilor au fost expuse capriciului adunărilor partidelor. Acestei jurisdicţii concurente i s-a adăugat şi concurenţa în iniţiativa legislativă. Întrucît tribunii trebuiau să se adreseze poporului pentru a-şi apăra sentinţa în proces, era în interesul lor să convoace adunarea poporului şi în alte scopuri pentru a-i vorbi sau pentru a o lăsa să vorbească. Acest drept a fost garantat prin Legea Iulia (262, 492), care ameninţa cu pedeapsă aspră orice persoană ce ar fi întrerupt discursul unui tribun sau care ar fi îndemnat adunarea să se împrăştie. În aceste condiţii, este neîndoielnic faptul că tribunul nu putea fi contrazis şi că nu puteau fi supuse votării alte propuneri decît confirmarea sentinţelor sale. Aceste rezoluţii ale mulţimii (plebi scita) n-au fost adevărate decrete ale poporului, ci, la început, ceva asemănător hotărîrilor actualelor adunări populare; cum însă deosebirea dintre adunarea centuriilor şi adunarea mulţimii a fost de natură formală, validitatea acestor hotărîri autonome ale comunităţii era recunoscută imediat, cel puţin din partea plebeiană; şi Legea Iulia, de exemplu, a fost votată astfel. În felul acesta, tribunii poporului au fost desemnaţi, o dată pentru totdeauna, ca pavăză protectoare a individului, conducători şi îndrumători ai tuturor; au fost înzestraţi cu o putere judiciară nelimitată în procesele penale pentru a putea să confere autoritate ordinului lor; în fine, persoana lor a fost declarată inviolabilă (sacrosancti). Poporul jura, fiecare bărbat pentru sine şi copiii lui, că va apăra tribunul, iar cel care atenta la persoana sa nu numai că era considerat ca aflîndu-se sub jurisdicţia zeilor, dar chiar era scos în afara legii şi blestemat.

Tribunii mulţimii (tribuni plebis) provin din tribunii militari şi le datorează numele; din punct de vedere juridic însă, nu există nici o legătură între ei. Dimpotrivă, în ceea ce priveşte puterile, tribunii poporului sînt omologii consulilor. Apelul consulului către tribuni şi dreptul de intercessio al tribunului împotriva consulului sînt întru totul echivalente cu apelul şi cu intercessio al unuia dintre consuli către, respectiv împotriva celuilalt, iar cele două cazuri nu sînt nimic altceva decît aplicarea principiului general al legii că între două autorităţi egale aflate în conflict, cel care interzice are prioritate faţă de cel care ordonă. De asemenea, tribunilor şi consulilor le sînt comune numărul originar, curînd mărit, durata anuală a magistraturii – care începea la fiecare 10 decembrie pentru tribuni – şi inamovibilitatea; la fel, colegialitatea ciudată care se conferea fiecărui consul şi fiecărui tribun, dar şi întreaga putere ce decurgea din magistratură şi care, în cazul neînţelegerilor dintre colegi, nu lua în considerare voturile, ci dădea întîietate lui „nu” în raport cu „da”. Din această cauză, acolo unde tribunul interzicea, era suficient vetoul individual, cu toată opoziţia colegilor săi, însă cînd acuza, putea fi oprit de către oricare dintre ei. Consulii şi tribunii deţin, amîndoi, o jurisdicţie completă, în concurenţă; aşa cum consulii sînt ajutaţi de cei doi cvestori, tribunii sînt ajutaţi de cei doi edili. Consulii sînt în mod obligtoriu patricieni, tribunii, în mod obligtoriu plebei. Primii deţin o putere mai deplină, ultimii, una mai puţin limitată, întrucît consulul se supune interdicţiei şi jurisdicţiei tribunului, pe cînd tribunul nu se supune în faţa consulului. În felul acesta, puterea tribuniciană constituie o copie a celei consulare, dar este, concomitent, şi contrariul ei. Puterea consulilor este, în esenţă, pozitivă, cea a tribunilor, negativă. De aceea, numai consulii, nu şi tribunii, sînt magistraţi ai poporului roman; primii sînt aleşi de întreaga colectivitate a cetăţenilor, ceilalţi, numai de către plebei. Ca simbol al acestei realităţi, consulul apare în public cu însemnul şi suita care revin magistratului comunităţii, tribunul însă stă pe un taburet în locul scaunului curul şi este lipsit de suită, de tivul de purpură şi, în general, de orice însemn al magistraturii; în senat, tribunul nici nu ocupă loc şi nici n-are drept de vot. Astfel, în această instituţie ciudată, dreptul de veto absolut este opus în modul cel mai sever şi cel mai izbitor dreptului de poruncă absolută, consacrarea şi reglementarea legală a disensiunilor dintre bogaţi şi săraci fiind sinonimă cu aplanarea ei.

Dar care au fost avantajele acestei creaţii care a compromis unitatea statului, care a supus magistraţii unui control oficial variabil, aflat sub tensiunile momentului, care, în ceasul pericolului, putea opri administraţia după bunul-plac al unui singur şef al opoziţiei, ridicat pe tronul rival, şi care, conferind tuturor magistraţilor o jurisdicţie concurentă, a transferat legal această administrare din domeniul dreptului în cel al politicii, corupînd-o pentru toate timpurile? Nu se poate contesta faptul că tribunatul, chiar dacă n-a contribuit nemijlocit la egalitatea politică a stărilor, a servit totuşi ca o armă redutabilă în mîinile plebeilor atunci cînd aceştia au cerut admiterea în magistraturile statului. Dar aceasta n-a fost veritabila destinaţie a tribunatului. Tribunatul n-a fost o concesie din partea stării privilegiate din punct de vedere politic, ci din partea bogaţilor stăpîni funciari şi a capitaliştilor; el trebuia să asigure mulţimii garanţii legale şi să furnizeze o administrare mai echitabilă a finanţelor. Acest scop nu l-a îndeplinit şi nici nu putea să-l îndeplinească. Tribunul putea să reglementeze injustiţii particulare, pedepse revoltătoare, dar greşeala nu rezida în ilegalitatea care a fost proclamată drept legalitate, ci în drept, care era el însuşi nedrept. Dar cum ar fi putut tribunul să oprească cursul obişnuit al justiţiei? Chiar dacă ar fi putut, nu i-ar fi servit la nimic, atîta timp cît nu erau secate izvoarele sărăciei, sistemul greşit de impozitare, proasta organizare a creditului, ocuparea nefastă a domeniilor. Împotriva acestora nimeni n-a îndrăznit să ia măsuri, probabil pentru că plebeii bogaţi erau la fel de interesaţi în menţinerea acestor abuzuri, ca şi patricienii. Astfel, o magistratură ciudată a fost creată cu scopul de a prezenta poporului un instrument palpabil, dar care nu putea să opereze reforma economică necesară. Ea nu constituie o mărturie a clarviziunii politice, ci un compromis neizbutit între aristocraţia bogată şi mulţimea fără căpetenii. S-a susţinut că tribunatul poporului ar fi scutit Roma de tiranie. Dacă această afirmaţie ar fi adevărată, ar însemna foarte puţin; modificarea formei de stat nu constituie în sine un rău pentru popor; dimpotrivă, a fost o nenorocire pentru romani că monarhia a fost introdusă prea tîrziu, după ce energia fizică şi morală a naţiunii se epuizase. De altfel, această aserţiune nici nu este corectă, lucru dovedit prin faptul că statele italice au fost cu regularitate lipsite de tirani, pe cînd în cele elene aceştia s-au ridicat cu regularitate pretutindeni. Cauza rezidă în simplul fapt că tirania este pretutindeni o consecinţă a votului universal şi că italicii au exclus, timp mai îndelungat decît grecii, cetăţenii neproprietari de la adunarea comunităţii; cînd soarta Romei era în pericol, monarhia n-a întîrziat să se instaleze, ba chiar s-a legat direct de magistratura tribuniciană. Utilitatea tribunatului poporului nu poate fi negată de nimeni: el a netezit calea legală pentru opoziţie şi a împiedicat deseori injustiţia. Dar în aceeaşi măsură este evident că, acolo unde şi-a dovedit utilitatea, a fost folosit pentru scopuri cu totul străine celor pentru care a fost înfiinţat. Experimentul hazardat de a oferi conducătorilor opoziţiei un veto constituţional şi de a-i înzestra cu puterea de a şi-l exercita fără menajamente rămîne totuşi un expedient, prin care statul este dezechilibrat politic şi prin care neajunsurile sociale au fost prelungite ca urmare a folosirii paliativelor inutile.

Războiul civil fusese însă organizat; el putea să-şi urmeze calea. Partidele stăteau faţă în faţă aliniate ca pentru bătălie, fiecare cu conducătorii săi. O parte dorea restrîngerea puterii consulare şi extinderea celei tribuniciene ; suprimarea tribunatului era ţelul celeilalte părţi. Impunitatea asigurată prin lege în caz de nesubordonare, refuzul de a se înrola pentru apărarea ţării, preocupările care urmăreau condamnarea la închisoare sau la amendă, îndreptate mai ales împotriva magistraţilor care violaseră drepturile comunităţii sau chiar suscitaseră nemulţumirea ei – toate acestea au fost armele plebeilor, cărora patricienii le opuneau violenţa, înţelegerea cu inamicii politici, uneori chiar şi pumnalul asasinului. Străzile deveniseră scena încăierărilor; şi de o parte, şi de cealaltă se viola caracterul sacru al magistraţilor. Multe familii de cetăţeni ar fi emigrat, se spune, căutînd un loc mai liniştit în comunităţile învecinate; nu avem motive să nu credem. Ceea ce ne dovedeşte energia politică a acestui popor nu rezidă în faptul că a adoptat o asemenea constituţie, ci că a suportat-o şi, în ciuda celor mai violente convulsii, comunitatea a rămas unită. Incidentul cel mai bine cunoscut din timpul acestor conflicte este istoria lui Gaius Marcius, un aristocrat viteaz care a primit porecla de Coriolan după cucerirea Corioliei. Indignat de refuzul centuriilor de a-i acorda consulatul, în anul 263 al Romei (491), ar fi propus, după versiunea unora, suspendarea vînzării de grîne din hambarele statului pînă cînd poporul, flămînzit, ar fi abandonat tribunatul; după versiunea altora, ar fi cerut direct suprimarea tribunatului. Acuzat de tribuni, temîndu-se pentru viaţa şi libertatea sa, ar fi părăsit oraşul, dar numai pentru a se reîntoarce în fruntea unei armate volsce, cu care a fost pe punctul de a cuceri oraşul străbunilor săi pentru inamicul public. Cuvintele grave ale mamei sale i-ar fi trezit conştiinţa, el expiînd prima trădare printr-o a doua şi pe amîndouă prin moarte. Cît adevăr cuprinde această istorioară nu se poate spune, dar, cu certitudine, povestea este veche, fiind caracterizată de aroganţa naivă a analiştilor romani cu o aureolă patriotică şi aruncînd o lumină asupra caracterului josnic şi imoral al acestor lupte dintre stări. În aceeaşi categorie intră povestea despre atacul asupra Capitoliului, în anul 294 (460), înfăptuit de o ceată de refugiaţi politic, conduşi de sabinul Appius Herdonius; ei au chemat sclavii sub arme şi numai după o luptă aprigă şi cu ajutorul tusculanilor, veniţi în goană, această gloată catilinară a putut fi înfrîntă de armata romană. Acelaşi caracter al exasperării fanatice îl implică şi alte evenimente ale acestor timpuri, a căror semnificaţie istorică nu mai poate fi desprinsă de înşelătoarele naraţiuni de familie; de exemplu, preponderenţa gintei Fabia, dintre ai cărei membri a fost cîte un consul între anii 269 şi 275 (485-479), şi reacţia împotriva ei, emigrarea Fabiilor şi exterminarea lor de către etrusci la Cremera (277, 477). În legătură cu acest eveniment se află poate faptul că dreptul de a-şi numi succesorul, acordat pînă atunci magistratului, a fost abolit, cel puţin în ceea ce priveşte pe unul dintre cei doi consuli (în jurul anului 273, 481). Un fapt şi mai odios a fost uciderea tribunului poporului Gnaeus Genucius, care îndrăznise să îi tragă la răspundere pe amîndoi consulii şi care a fost găsit mort în patul său în dimineaţa zilei fixate pentru acuzaţie (281, 473). Urmarea imediată a acestei nelegiuiri a fost legea Publilia (283, 471), una dintre cele mai bogate în consecinţe din cîte cunoaşte istoria umană. Două dintre cele mai importante reglementări, introducerea adunării triburilor plebeiene şi asimilarea, deşi condiţionată, a plebiscitului cu legea formală, hotărîtă de întreaga comunitate, trebuie să fie atribuite, prima, în mod incontestabil, a doua, probabil, propunerii tribunului poporului Valero Publilius din anul 283 (471). Plebeii îşi rostiseră pînă atunci hotărîrile în curii; în consecinţă, în această adunare particulară a lor s-a votat, pe de o parte, fără deosebire de avere şi de locuire, ci numai după numărul capetelor; pe de altă parte, graţie spiritului intrinsec al adunării curiilor, care-i lega pe toţi membrii înrudiţi, clienţii marilor familii patriciene au votat şi ei în adunarea plebeilor. Amîndouă circumstanţele au oferit aristocraţiei prilejul de a-şi exercita deseori influenţa asupra acestei adunări şi, mai ales, de a dirija alegerea tribunului în interesul ei; amîndouă au căzut în desuetudine prin noul sistem de votare după cartiere. Prin constituţia serviană fuseseră formate patru asemenea cartiere, în vederea recrutării; acestea cuprindeau concomitent şi oraşul şi teritoriul acestuia (p. 77); mai tîrziu, poate în anul 259 (495), teritoriul roman a fost împărţit în 20 de districte, dintre care primele patru au rămas cele vechi, restrînse acum la oraş şi vecinătatea lui imediată, iar celelalte 16 au fost formate din teritoriul oraşului, avînd la bază districtele cantonale gentilice, cel mai vechi pămînt roman din ţinutul rural. La acestea s-a adăugat, probabil numai în urma legii Publilia şi pentru a obţine inegalitatea dorită a totalităţii secţiunilor de votare, al 21-lea tribus, cel crustuminian, care-şi lua numele de la localitatea unde plebeii se constituiseră ca entitate şi unde a luat naştere tribunatul (p. 194). De acum înainte, adunările particulare ale plebeilor nu se mai desfăşurau după diviziunea în curii, ci după cea în triburi. În aceste secţiuni, care se bazau în exclusivitate pe proprietatea funciară, votau numai bărbaţii proprietari, fără deosebire de mărimea proprietăţii, din sate şi cătune. Această adunare a triburilor, care, de altfel, a format structura curiilor, a fost în adevăratul sens al cuvîntului o adunare a stării de mijloc independente, din care erau excluşi liberţii şi majoritatea clienţilor, întrucît nu erau proprietari; pe de altă parte, marea proprietate nu deţinea preponderenţa ca în centurii. Această întrunire a mulţimii (concilium plebis) a fost o adunare generală a cetăţenilor, într-o măsură şi mai redusă decît adunarea curiilor plebee, întrucît nu numai că îi excludea pe toţi patricienii, precum aceasta, dar şi pe toţi plebeii neproprietari; mulţimea a fost însă destul de puternică pentru a impune egalitatea legală a hotărîrii ei cu aceea a centuriilor, dacă aceasta fusese aprobată în prealabil de către senat. Este cert că această ultimă reglementare a fost statornicită legal înaintea decretării Legii Celor Douăsprezece Table; nu se mai poate stabili dacă a fost introdusă tocmai cu ocazia plebiscitului publilian sau dacă a fost creată printr-o lege astăzi necunoscută, fiind aplicată numai în cazul plebiscitului publilian. De asemenea, este nesigur dacă prin această lege numărul tribunilor a fost ridicat de la doi la cinci sau dacă această schimbare se produsese deja înainte.

O operă cu mai multă clarviziune decît toate aceste manevre de partide a fost încercarea lui Spurius Cassius de a distruge omniprezenţa financiară a celor bogaţi şi de a seca astfel adevăratul izvor al răului. El a fost patrician şi nimeni din ordinul său nu-l egala prin rang şi glorie; după două triumfuri, în al treilea consulat al său 268 (486) a supus adunării cetăţenilor propunerea de a măsura pămîntul public, o parte fiind arendată în folosul tezaurului public, iar cealaltă împărţită între cei nevoiaşi; altfel spus, a încercat să smulgă senatului puterea de decizie asupra domeniilor publice şi, cu sprijinul cetăţenilor, să pună capăt sistemului egoist de ocupaţie. El s-a gîndit neîndoielnic că distincţia personalităţii sale, legitimitatea şi înţelepciunea măsurii propuse vor fi hotărîtoare chiar şi în cadrul acestui conflict al pasiunii şi al slăbiciunii, dar s-a înşelat. Aristocraţia a ripostat ca un singur om, plebeii bogaţi au trecut de partea ei; omul de rînd a fost nemulţumit, întrucît Spurius Cassius, respectînd dreptul federal şi justeţea, a vrut, cu ocazia acestei asignaţii, să acorde jurisdicţia şi confederaţilor latini; Cassius trebuia să moară. Acuzaţia că ar fi vrut să dobîndească puterea regală cuprinde un crîmpei de adevăr, întrucît încercase, precum regii, să protejeze cetăţenii liberi în faţa ordinului său. Legea sa a fost înmormîntată odată cu el, dar, de atunci, fantoma ei a neliniştit necurmat sufletul bogaţilor şi a reînviat necontenit, pînă cînd conflictele care i-au urmat au dus la distrugerea republicii.

Atunci s-a întreprins o nouă încercare de înlăturare a puterii tribuniciene asigurînd omului de rînd egalitatea în drepturi pe o cale mai regulată şi mai eficientă. Tribunul poporului Gaius Terentilius Arsa a propus, în anul 292 (462), numirea unei comisii, alcătuită din cinci membri, pentru a elabora o culegere de legi publice pe care consulii trebuiau să le respecte de acum înainte în exercitarea puterii lor juridice. Senatul însă a refuzat sancţionarea acestei propuneri şi au trecut zece ani pînă cînd aceasta a fost realizată – ani de conflicte foarte violente între stări, agitaţi, în plus, de războaie şi tulburări interne. Cu o îndărătnicie constantă, partidul aristocraţiei a împiedicat votarea acestei legi în senat, iar poporul a numit iarăşi aceiaşi tribuni. S-a încercat înlăturarea atacului prin concesiuni de altă natură; în anul 297 (457) s-a aprobat ridicarea numărului tribunilor de la cinci la zece – desigur, un cîştig foarte îndoielnic; în anul următor, printr-un plebiscit care a fost admis în cadrul privilegiilor comunităţii întărite prin jurămînt, Aventinul, care pînă atunci fusese o dumbravă sacră nelocuită, a fost împărţit între cetăţenii mai săraci, pentru a-şi construi locuinţe transmisibile prin succesiune. Poporul a primit ceea ce i s-a oferit, dar n-a încetat să ceară legea publică. În sfîrşit, un compromis a fost adoptat în anul 300 (454), cînd senatul a cedat în principiu. A fost hotărîtă redactarea dreptului public; în acest scop, urmau să fie aleşi în mod extraordinar de către centurii 10 bărbaţi, care urmau să exercite, concomitent, şi magistratura supremă în locul consulilor (decemviri consulari imperio legibus scribundis); pentru funcţia respectivă urmau să fie eligibili nu numai patricienii, dar, pentru prima dată, şi plebeii. Faptul a constituit un important pas înainte spre egalitatea politică deplină şi n-a fost prea scump plătit prin suspendarea tribunatului poporului şi a dreptului de provocatio pe durata decemviratului; cei zece bărbaţi au fost obligaţi doar să nu violeze libertăţile constituţionale ale comunităţii. Înainte însă a fost trimisă o delegaţie în Grecia pentru a aduce la Roma legile lui Solon şi alte legi greceşti; abia după întoarcerea delegaţiei au fost aleşi cei 10 bărbaţi pentru anul 303 (451). Deşi exista posibilitatea de a alege şi plebei, voturile au fost acordate totuşi doar patricienilor – atît de puternică era încă aristocraţia – şi numai după ce prima comisie n-a reuşit în întreprinderea ei şi devenise necesară o nouă alegere pentru anul 304 (450) au fost desemnaţi şi cîţiva plebei – primii magistraţi de origine nearistocratică care au stat în fruntea statului roman. Dacă aceste măsuri sînt judecate în conexiunile lor, nu putem pune la îndoială recunoaşterea scopului lor: limitarea puterii consulare prin legea scrisă, în locul intervenţiei tribuniciene. În ambele părţi trebuie să se fi format convingerea că lucrurile nu puteau să evolueze în felul acesta şi că permanenţa anarhiei ar duce inevitabil la ruinarea comunităţii, nicidecum la realizarea unui cîştig de către o parte sau cealaltă. Oameni serioşi trebuie să fi recunoscut că intervenţia tribunilor în administraţie, ca şi activitatea lor de acuzator produceau efecte într-adevăr negative, iar unicul beneficiu pe care tribunatul l-a adus omului de rînd a fost protecţia împotriva unei jurisdicţii partinice, acţionînd asemenea unei curţi de casaţie împotriva arbitrajului magistratului. Fără îndoială că atunci cînd plebeii au cerut o lege scrisă, patricienii au răspuns că, în acest caz, protecţia juridică a tribunilor era inutilă; amîndouă părţile par să fi fost de acord cu acest compromis. Nu se cunoaşte şi probabil nu a existat niciodată o înţelegere privind situaţia care ar fi urmat redactării legii; asigurarea dată plebeilor, anume că libertăţile lor constituţionale nu vor fi violate, trebuie să fie interpretată în sensul că tribunatul poporului şi celelalte instituţii ale plebeilor nu urmau să fie suprimate prin codificarea iminentă, ceea ce, de altfel, nici nu s-a întîmplat. Dar, neîndoielnic, intenţia a fost ca decemvirii să propună poporului, în momentul retragerii lor, să abandoneze puterea tribuniciană şi să se încreadă în consuli, care nu ar mai fi judecat după bunul lor plac, ci după legea scrisă.

Dacă a fost conceput astfel, planul a fost înţelept; totul depindea de acceptarea acestei rezolvări paşnice de către spiritele învrăjbite ale ambelor părţi. Decemvirii anului 303 (451) au supus legea poporului şi, confirmată, aceasta a fost gravată pe 10 table de cupru, care au fost aşezate în for, fixate de tribuna rostrelor, în faţa senatului. Întrucît părea necesară o adăugire, în anul 304 (450) au fost aleşi din nou 10 bărbaţi care au redactat încă două table; astfel s-a născut prima şi singura culegere de legi a Romei, Legea Celor Douăsprezece Table. Ea a fost rezultatul unui compromis între partide şi, din această singură cauză, nu poate să fi conţinut modificări profunde ale dreptului existent, între acestea unele privind ordonanţe de poliţie sau simple reglementări adaptate circumstanţelor momentului. Nici în sistemul de credit nu s-a produs o altă atenuare decît stabilirea unui maximum – probabil mai scăzut – pentru dobînzi (10%) şi fixarea unui pedepse severe pentru cămătar, care, printr-o circumstanţă foarte caracteristică, era cu mult mai aspră decît cea care ar fi lovit hoţul, necruţătorul proces pentru datorii rămînînd neschimbat, cel puţin în trăsăturile sale principale. Neîndoielnic, intenţiile de schimbare a ordinii stărilor au fost şi mai puţin prezente; mai mult, deosebirea juridică dintre proprietari şi neproprietari, invaliditatea căsătoriei dintre patricieni şi plebei au fost din nou întărite prin lege. De asemenea, pentru a restrînge capriciile magistratului şi a apăra cetăţeanul, s-a stipulat în mod special că ultima lege deţine întotdeauna prioritatea faţă de cea precedentă şi nici o hotărîre a poporului nu poate fi luată împotriva unui singur cetăţean. Trăsătura cea mai remarcabilă a constituit-o suprimarea dreptului de provocatio pentru comiţiile triburilor în cazuri capitale, drept confirmat însă pentru centurii; acest fapt poate să fie explicat numai prin ipoteza că jurisdicţia penală fusese într-adevăr uzurpată de către plebei, iar decemvirii au crezut, chiar fără a atenta la libertăţile constituţionale ale acestora, că vor putea să anuleze astfel cel puţin instrumentul cel mai periculos al tribunilor, procesul capital tribunician. Adevărata semnificaţie politică a acestei măsuri a rezidat nu atît în conţinutul legislaţiei, cît în obligaţia consulilor, acum statuată formal, de a judeca în conformitate cu procedura şi cu regulile stabilite prin Legea Celor Douăsprezece Table; de asemenea, în expunerea publică a legilor, prin care administrarea justiţiei era supusă unui control public şi prin care consulul era obligat să pronunţe o sentinţă într-adevăr nepărtinitoare şi publică.

Sfîrşitul decemviratului este învăluit într-un întuneric desăvîrşit. Conform tradiţiei, decemvirii nu mai trebuiau decît să publice ultimele două table şi să cedeze apoi locul magistraturii ordinare. Însă ei au tergiversat lucrurile: sub pretextul că legile nu fuseseră terminate încă, şi-au prelungit magistratura după încheierea anului, fapt posibil în baza dreptului constituţional roman, întrucît magistratul numit pentru o anumită perioadă nu înceta să fie magistrat decît odată cu depunerea formală a magistraturii. Facţiunea moderată a aristocraţiei, în frunte cu Valerii şi Horatii, ar fi încercat, se spune, să impună în senat votarea abdicării decemvirilor; dar conducătorul lor, Appius Claudius, de fapt un aristocrat înnăscut care s-a transformat în aceste împrejurări în demagog şi tiran, a dobîndit autoritatea necesară în senat, iar poporul s-a supus. Recrutarea a două armate s-a realizat fără opoziţie şi a început războiul împotriva volscilor, ca şi împotriva sabinilor. Atunci, fostul tribun al poporului, Lucius Siccius Dentatus, cel mai viteaz bărbat din Roma, care luptase în 120 de bătălii şi se putea lăuda cu 45 de cicatrice glorioase, a fost găsit mort în faţa taberei decemvirilor, ucis mişeleşte, după cum se spunea. Ideea de revoluţie cuprinsese spiritele ; izbucnirea ei a fost precipitată de sentinţa injustă pronunţată de Appius în procesul împotriva libertăţii fiicei centurionului Lucius Verginius, logodnica fostului tribun al poporului Lucius Iulius. Această sentinţă o despărţea pe fată de ai săi, răpindu-i libertatea şi condiţia legală, şi l-a determinat pe tatăl ei să-i împlînte el însuşi pumnalul în piept pentru a o feri de o ruşine sigură. În timp ce poporul, înmărmurit din cauza acestei fapte nemaiîntîlnite, înconjura leşul frumoasei fete, decemvirul a ordonat lictorilor să aducă în faţa tribunalului său pe părintele şi, după aceea, pe logodnicul fetei, pentru a i se da socoteală lui, a cărui sentinţă nu mai putea fi atacată prin provocatio, de rebeliune împotriva autorităţii sale. Acum paharul se umpluse. Apăraţi de mulţimea furioasă, părintele şi logodnicul fetei scăpară din mîinile lictorilor despotului şi, în timp ce senatul tremura şi era nehotărît, cei doi s-au înfăţişat cu numeroşi martori ai oribilului eveniment în faţa celor două tabere. Nemaiauzitul fapt a fost relatat : înaintea ochilor tuturor s-a deschis prăpastia creată în securitatea juridică prin suprimarea tribunatului, şi ceea ce făcuseră părinţii au repetat fiii. Din nou, armatele îşi părăsesc comandanţii, mărşăluiesc în formaţii prin oraş şi spre Muntele Sacru, îşi aleg din nou tribunii. Decemvirii refuză în continuare să-şi depună puterea, iar armata intră cu tribunii săi în oraş şi-şi stabileşte tabăra pe Aventin. În sfîrşit, acum cînd războiul civil devenise iminent, decemvirii renunţă la puterea lor uzurpată şi dezonorantă. Lucius Valerius şi Marcus Horatius au mijlocit un al doilea compromis, prin care tribunatul poporului a fost restaurat. Acuzaţiile împotriva decemvirilor se sfîrşesc cu sinuciderea în închisoare a lui Appius Claudius şi Spurius Oppius, cei mai vinovaţi dintre ei; ceilalţi opt au luat calea exilului, iar statul le-a confiscat proprietatea. Prudentul şi moderatul tribun al poporului, Marcus Duilius, a împiedicat alte urmări judiciare, utilizînd la timpul potrivit vetoul său.

Aceasta este povestea, aşa cum a fost ea permanentizată de condeiul aristocraţiei; făcînd abstracţie şi de circumstanţele secundare, este totuşi imposibil ca marea criză care a produs Legea Celor Douăsprezece Table să se fi terminat cu asemenea aventuri romantice şi incomprehensibilităţi politice. Decemviratul a fost a treia mare victorie a plebeilor, după suprimarea regalităţii şi instituirea tribunatului poporului; de aceea, este lesne de înţeles îndîrjirea partidului de opoziţie împotriva instituţiei, ca şi împotriva căpeteniei acesteia, Appius Claudius. Plebeii obţinuseră astfel dreptul de vot pasiv pentru suprema magistratură în stat şi dreptul public comun. Deci nu ei au fost aceia care aveau motive să se răzvrătească împotriva noii magistraturi şi să restaureze prin forţa armelor regimul consular, prin excelenţă patrician. Acest ţel putea fi urmărit numai de partidul aristocraţiei şi, dacă decemvirii patriciano-plebei au încercat să se menţină în magistratură dincolo de perioada consacrată, aristocraţia trebuie să fi fost aceea care s-a împotrivit în primul rînd şi nu va fi uitat, bineînţeles, să argumenteze că şi plebeii pierduseră prin aceasta drepturile lor constituţionale, îndeosebi tribunatul. În momentul în care aristocraţia a reuşit să înlăture decemvirii, se poate presupune, desigur, că plebeii au pus din nou mîna pe arme pentru a-şi asigura atît rezultatele revoluţiei de mai înainte (din 260, 494), cît şi pe acelea ale ultimei mişcări. Legile valerice şi horatice (305, 449) nu se pot înţelege decît ca un compromis realizat în urma acestui conflict. Noul compromis s-a încheiat, fireşte, din nou, în favoarea plebeior şi a însemnat o nouă şi sensibilă limitare a puterii aristocraţiei. Se înţelege de la sine că a fost reînfiinţat tribunatul poporului şi că a fost definitiv stabilită legea scrisă, obţinută prin presiuni asupra aristocraţiei, iar consulii au fost obligaţi s-o respecte în jurisdicţia lor. Ce-i drept, prin această lege tribunii au pierdut jurisdicţia în cazurile penale; dar hotărîrea centuriilor luată în urma propunerii consulilor, ca, de acum înainte, fiecare magistrat, în consecinţă şi dictatorul, să fie obligat, din momentul desemnării sale, să permită dreptul de provocatio, trebuie să fi fost o compensaţie suficientă pentru această pierdere; dacă cineva va numi un magistrat în alte condiţii, va ispăşi fărădelegea cu moartea. În rest, dictatorul şi-a păstrat puterea anterioară, iar actele sale oficiale nu puteau fi suspendate, asemenea celor ale consulilor, de vetoul tribunilor. Prin dreptul de a pronunţa fără provocatio sentinţa pentru amenzi şi de a aduce această sentinţă în faţa comiţiilor triburilor, tribunii au păstrat destule mijloace pentru a anula existenţa civilă a unui adversar.

O altă limitare a omnipotenţei consulare a constituit-o transferarea administrării fondurilor pentru armată în mîinile a doi trezorieri aleşi de către comunitate (quaestores), care însă au fost aleşi prima dată (307, 447) din rîndurile aristocraţiei, în timp ce numirea trezorierilor care administrau tezaurul oraşului a rămas în continuare o atribuţie a consulilor. Adunarea în care, sub conducerea unuia dintre consuli, au fost aleşi trezorierii casei militare a fost cea a tuturor bărbaţilor proprietari, fie ei patricieni sau plebei, votîndu-se după cartiere: în aceasta găsim o concesie acordată ţărănimii plebee, care domina cu mult mai mult această adunare decît comiţiile centuriale. O concesie şi mai bogată în consecinţe a constituit-o admiterea triburilor la dezbaterile senatului. Într-adevăr, admiterea tribunilor în sala de şedinţe i se părea senatului un act ireconciliabil cu demnitatea sa; de aceea, le-a fost rezervat un taburet lîngă uşă, pentru a putea urmări de aici dezbaterile. Dar nu se putea obstacula intervenţia tribunilor împotriva unei hotărîri a senatului care nu le convenea şi nici stabilirea, deşi treptată, a noului principiu, potrivit căruia orice rezoluţie a senatului sau a adunării poporului era suspendată prin intervenţia unuia dintre tribuni. În fine, pentru a preîntîmpina deformările şi falsificările decretelor senatului, de a căror valabilitate depindea doar valabilitatea celor mai importante plebiscite (p. 201), s-a ordonat ca, de acum înainte, acestea să fie depuse nu numai în templul lui Saturn, sub oblăduirea cvestorilor oraşului, dar şi în templul lui Ceres, sub îngrijirea edililor plebei. În felul acesta, conflictul început pentru suprimarea puterii tribunilor s-a încheiat prin desăvîrşirea dreptului lor de a anula după propria judecată nu numai acte de administrare singulare, în urma apelului adresat de către persoane lezate, dar şi toate rezoluţiile puterilor constituante ale statului. Securitatea persoanei tribunului, ca şi durata neîntreruptă şi integritatea colegiului tribunului au fost consfiinţite cu jurămintele cele mai sacre şi cu toate garanţiile venerabile pe care le putea oferi religia. De atunci, la Roma nu s-a mai întreprins niciodată încercarea de a suprima această magistratură.