Capitolul III

Egalizarea stărilor şi noua aristocraţie

Tulburările legate de tribunat par să se fi născut mai degrabă din disproporţiile de ordin social decît din cele de ordin politic şi există suficiente dovezi care conţin supoziţia că o parte dintre plebeii bogaţi, admişi în senat, au fost la fel de potrivnici transformărilor ca şi patricienii. Ei beneficiau de fapt de aceste privilegii împotriva cărora era orientată în primul rînd mişcarea şi chiar dacă sub alte aspecte se simţeau umiliţi, nu li se părea sosit momentul pentru a-şi proclama dreptul de participare la magistraturi, în situaţia în care întregul senat era ameninţat în privinţa puterii sale exclusive asupra finanţelor. Astfel se explică de ce în primii cincizeci de ani ai republicii nu s-a făcut nici un pas care să vizeze nemijlocit egalizarea politică a stărilor. Numai că această alianţă dintre patricieni şi plebeii bogaţi nu presupune nicidecum o garanţie a duratei ei. Neîndoielnic, o parte dintre familiile notabile ale plebeilor s-a raliat din capul locului partidului revoluţionar, în parte dintr-un sentiment de solidaritate cu cei egali lor, în parte datorită alianţei naturale care se formează între toţi cei prejudiciaţi, în fine, în parte întrucît au înţeles că, în perspectivă, concesiile faţă de mulţime vor fi inevitabile şi că, dacă vor fi bine dirijate, vor avea ca urmări suprimarea drepturilor exclusive ale patriciatului şi vor conferi astfel aristocraţiei plebeiene influenţa preponderentă în stat. Cum era de aşteptat, această convingere a pătruns în cercuri tot mai largi şi, în fruntea stării sale, aristocraţia plebeiană a început lupta împotriva aristocraţiei patriciene. Prin tribunat ea a deţinut un instrument legal de luptă şi putea să dea bătălii folosind arma mizeriei sociale, astfel încît să ajungă să dicteze nobilimii condiţiile păcii şi, ca mediatoare între cele două partide, să impună admiterea ei la magistraturi. O asemenea cotitură s-a produs în poziţia partidelor după căderea decemviratului. Faptul că tribunatul poporului nu se putea înlătura a devenit pentru oricine o realitate incontestabilă; aristocraţia plebeiană nu putea să facă nimic mai potrivit decît să se înstăpînească asupra acestei pîrghii formidabile şi s-o folosească pentru înlăturarea desconsiderării stării sale.

Un singur fapt e eficient pentru a demonstra neputinţa aristocraţiei patriciene în faţa plebeilor uniţi; principiul fundamental al partidului exclusivist, invalidarea căsătoriilor dintre aristocraţi şi plebei, a căzut din prima lovitură, la nici patru ani după revoluţia decemvirală. În anul 309 (445), prin Legea Canuleia s-a stipulat că uniunile maritale dintre aristocraţi şi plebei erau valabile, copiii născuţi în astfel de familii dobîndind starea tatălui. Concomitent, s-a impus ca în locul consulilor să fie numiţi tribuni militari – în mod normal şase ; după toate aparenţele, cîte unul pentru fiecare legiune – înzestraţi cu puterea consulară şi pe durata magistraturii consulare, fiind aleşi de către centurii. După vechea lege, oricare cetăţean sau imigrant obligat la serviciul militar putea să avanseze la gradul de ofiţer (pp. 79-80); în virtutea acestui principiu, magistratura supremă, după ce fusese temporar accesibilă plebeilor prin decemvirat, a fost deschisă în mod şi mai cuprinzător tuturor cetăţenilor născuţi liberi. Ne întrebăm însă ce interes urmărea aristocraţia prin renunţarea la deţinerea exclusivă a magistraturii supreme şi prin concesiile făcute, refuzînd plebeilor titlul de consul, dar acordînd acestora consulatul sub această formă neobişnuită. Pentru a putea răspunde, trebuie să ne reamintim că învestitura în magistratura supremă aducea cu sine drepturi onorifice, în parte personale, în parte ereditare; astfel, onoarea triumfului a fost condiţionată juridic de deţinerea magistraturii supreme şi n-a fost acordată niciodată unui ofiţer care n-o administrase el însuşi; tot astfel, urmaşii unui magistrat curul au avut libertatea de a expune, în anumite circumstanţe, imaginea unui asemenea strămoş în atrium sau în public, ceea ce nu era permis în cazul celorlalţi strămoşi. Deşi se poate dovedi mai greu, la fel de uşor se poate explica faptul că aristocraţia guvernantă a cedat mai degrabă conducerea însăşi decît drepturile onorifice legate de aceasta, mai ales cele ereditare; şi, de aceea, atunci cînd a fost obligată să împartă puterea cu plebeii, nu a conferit magistratului suprem dreptul de a deţine juridic scaunul curul, ci i-a acordat numai titlul de ofiţer superior, a cărui evidenţiere a fost numai de natură personală. De o importanţă politică mai mare decît refuzul dreptului de a-şi expune strămoşii şi decît onoarea triumfului a fost însă faptul că excluderea de la dezbateri a acestor plebei care şedeau în senat devenea o necesitate caducă pentru aceia dintre ei care intrau în rîndul senatorilor şi care trebuiau să fie interogaţi, întrucît erau sau fuseseră consuli desemnaţi. Astfel, a avut o însemnătate majoră pentru aristocraţie faptul de a permite plebeilor numai accesul la o magistratură consulară, dar nu la consulatul însuşi. În pofida acestei desconsideraţii umilitoare, datorită noii instituţii, privilegiile gentes-urilor, sub aspectul valorii lor politice, au fost înlăturate pe cale legală; dacă aristocraţia romană ar fi fost demnă de numele ei, ar fi trebuit să renunţe la luptă din momentul acesta. Numai că n-a făcut-o. Deşi de acum înainte o opoziţie legală şi înţeleaptă devenise imposibilă, îi mai rămînea un cîmp larg pentru opoziţia mizeră a procedeelor mărunte, a şicanelor şi intrigilor; cu toate că această rezistenţă a fost puţin onorabilă şi lipsită de prudenţă politică, într-un anumit sens s-a dovedit totuşi victorioasă.

Ea a obţinut într-adevăr concesii pentru omul de rînd, pe care aristocraţia romană unită nu le-ar fi acordat atît de uşor, dar, concomitent, a contribuit la prelungirea războiului civil cu încă un secol şi, în ciuda legilor, a permis nobilimii să menţină de fapt conducerea timp de alte cîteva generaţii. Mijloacele de care s-a servit aristocraţia au fost la fel de numeroase ca şi cele permise de răzbunarea politică în general. În loc să decidă o dată pentru totdeauna în problema primirii sau excluderii plebeilor din magistraturi, aristocraţii au trecut la concesii, deoarece au fost obligaţi s-o facă, dar numai pentru fiecare alegere; astfel, anual, reînvia lupta, dusă în van, relativă la numirea consulilor, patricieni sau tribuni militari din amîndouă stările; acest sistem de a învinge adversarul obosindu-l şi plictisindu-l n-a fost deloc cea mai ineficientă armă de care s-a servit aristocraţia. De asemenea, puterea supremă, pînă atunci indivizibilă, a fost împărţită pentru a întîrzia înfrîngerea inevitabilă, înmulţind punctele de atac. În felul acesta, stabilirea bugetului, a listelor de cetăţeni şi de impozite, care fuseseră supravegheate pînă atunci de către consuli, au fost încredinţate încă din anul 319 (435) unor „evaluatori” (censores), doi la număr, numiţi de centurii pe cel mult 18 luni, din rîndul aristocraţiei. Noua magistratură a devenit treptat o pavăză a partidului aristocraţiei, nu atît datorită influenţei ei financiare, cît datorită dreptului, legat de aceasta, de a ocupa locurile devenite vacante în senat şi în ordinul ecvestru şi de a şterge, cu ocazia redactării listelor senatului, ale cavalerilor şi ale cetăţenilor, anumite persoane din cuprinsul acestora. În această epocă, cenzura n-a deţinut totuşi marea importanţă şi supremaţia morală care i-au fost asociate ulterior.

Acest succes al partidului aristocraţiei a fost contrabalansat de importanta modificare referitoare la cvestură (din anul 333, 421). În această epocă au existat patru cvestori, dintre care doi erau însărcinaţi cu administrarea tezaurului municipal, fiind aleşi de către consuli, iar ceilalţi doi, trezorierii militari, erau aleşi de către tribuni; toţi patru însă erau desemnaţi din rîndul aristocraţiei. Acum, chiar şi primii dintre cei patru cvestori erau desemnaţi de către adunarea triburilor, care unea şi patricienii, şi plebeii, din dreptul de alegere consulul păstrînd numai conducerea alegerilor. Şi mai bogat în consecinţe a fost însă faptul că poporul, avîndu-se probabil în vedere că cei doi trezorieri militari erau mai degrabă ofiţeri decît magistraţi civili şi, în consecinţă, plebeii puteau să aspire atît la cvestură, cît şi la tribunatul militar, a cîştigat prin aceasta pentru prima dată privilegiul de eligibilitate, alături dreptul de alegere pe care-l deţinea dinainte; pe bună dreptate, pentru unii a fost o mare victorie, pentru ceilalţi o gravă înfrîngere faptul că, de acum înainte, patricienii şi plebeii aveau în egală măsură dreptul de a alege şi de a fi aleşi în cvestura militară, ca şi în cea civilă. În ciuda rezistenţei obstinate, aristocraţia înregistra eşec după eşec; înverşunarea creştea în măsura în care puterea ei se diminua. Ce-i drept, a mai încercat să atace direct drepturile acordate poporului prin contract, dar aceste tentative nu au fost manevre de partid bine cumpănite, ci acţiunile unei neputincioase dorinţe de răzbunare. O asemenea încercare a fost în special procesul împotriva lui Maelius. Spurius Maelius, un plebeu bogat, a vîndut într-o perioadă critică (315, 439) grîul la preţuri derizorii, aşa încît l-a făcut de ruşine şi l-a jignit pe administratorul grînelor (praefectus annonae), Gaius Minucius. Acesta l-a acuzat de dorinţa de a accede la puterea regală; nu putem şti pe cei temei, dar este puţin probabil ca un bărbat care nu deţinuse nici măcar tribunatul să se fi gîndit într-adevăr la regalitate. Cu toate acestea, autorităţile au luat reclamaţia în serios, iar numele de „rege” a exercitat întotdeauna asupra mulţimii Romei o înrîurire asemănătoare cu aceea manifestată în rîndul maselor engleze la auzirea numelui de „papă”. Titus Quinctius Capitolinus, consul pentru a şasea oară, l-a desemnat pe octogenarul Lucius Quinctius Cincinnatus ca dictator fără drept de provocatio, violînd fără menajamente legile în vigoare (p. 205); Maelius, citat în faţa acestuia, a încercat să se sustragă chemării; atunci, comandantul cavaleriei dictatorului, Gaius Servilius Ahala, l-a ucis cu propria mînă. Casa celui asasinat a fost dărîmată, grînele din hambarele sale au fost împărţite poporului în mod gratuit, iar cei care ar fi putut să răzbune moartea lui au fost înlăturaţi în secret. Această crimă judiciară mîrşavă, o ruşine mai degrabă pentru poporul orb şi credul, decît pentru perversul partid al aristocraţiei, a rămas nepedepsită; dar dacă această facţiune a sperat că va suprima astfel dreptul de provocatio, atunci violase degeaba legile şi degeaba vărsase sînge nevinovat. Mai eficiente decît oricare alte mijloace din mîinile aristocraţiei s-au dovedit a fi intrigile electorale şi trucurile preoţeşti. Gradul pe care trebuie să-l fi atins aceste intrigi electorale este demonstrat cel mai bine prin faptul că, în 321 (432), a părut deja necesar să se decreteze o lege specială împotriva manevrelor electorale care, bineînţeles, n-a servit la nimic. Cînd cei cu dreptul la vot nu puteau fi influenţaţi, prin corupţie sau ameninţări, rezolvarea problemei cădea în sarcina magistraţilor care prezidau alegerile; ei admiteau atîţia candidaţi plebei cîţi erau necesari pentru a anihila voturile opoziţiei sau îi excludeau de pe lista candidaţilor pe cei care urmau să fie aleşi de majoritate.

Cu toate acestea, dacă era impusă o alegere incomodă, atunci era consultat preotul, pentru a şti dacă în timpul alegerilor nu interveniseră unele semne nefavorabile la auspicii sau la alte ceremonii religioase; în asemenea cazuri, aceştia nu întîrziau să le descopere. Fără a ţine seama de consecinţe şi fără a respecta exemplul înţelept al strămoşilor, a fost lăsată să se încetăţenească regula potrivit căreia avizul colegiilor sacerdotale referitor la zborul păsărilor, miracole şi altele de felul acesta îl obliga pe magistrat din punct de vedere juridic şi ţinea de competenţa colegilor să caseze orice act de stat, fie el consacrarea unui templu sau oricare altă activitate administrativă (fie lege sau alegere), pe temeiul unor nimicuri religioase. Pe această cale, s-a ajuns ca primul plebeu să ocupe cvestura abia în anul 345 (409), deşi eligibilitatea plebeilor pentru funcţie fusese stabilită încă din anul 333 (421), fiind recunoscută din acest moment ca legală; în mod asemănător, tribunatul militar cu puteri consulare a fost deţinut pînă în anul 354 (400) aproape în exclusivitate de către patricieni. Aşadar, a devenit evident că suprimarea legală a privilegiilor patricienilor n-a însemnat nicidecum asimilarea reală şi de fapt a aristocraţiei plebeiene cu aristocraţia gentes-urilor. La aceasta au contribuit mai multe cauze: teoretic, opoziţia obstinată a aristocraţiei putea să fie învinsă mult mai uşor într-un moment de derută, decît reprimată într-un mod durabil în alegerile care se desfăşurau anual; cauza principală a fost însă dezbinarea dintre conducătorii aristocraţiei plebeiene şi masa ţărănimii. Starea de mijloc, ale cărei voturi erau decisive în comiţii, nu şi-a asumat misiunea înălţării pe scut a celor care nu erau nobili, atîta timp cît doleanţele ei erau respinse în egală măsură de aristocraţia plebeiană şi de cea patriciană.

În timpul acestor conflicte politice, problemele sociale au fost în general date uitării sau tratate cu mai puţină energie. De cînd aristocraţia plebeiană îşi însuşise tribunatul în propriul ei interes, nu s-a mai pus în mod serios nici problema domeniilor, nici cea a reformei sistemului de credit, deşi nu lipseau nici teritorii nou-cucerite, nici ţărani ruinaţi sau pe cale de a se ruina. Cîteva distribuiri de pămînturi avuseseră loc îndeosebi în regiunile de graniţă nou-cucerite – de exemplu, pe teritoriul Ardeii, în 312 (442), Labiciei, în 336 (418), şi Veii, în 361 (393). Ele s-au întemeiat mai ales pe raţiuni militare, şi nu pe ajutorarea ţăranului, şi nicidecum în proporţii suficiente. Unii dintre tribuni, ce-i drept, au întreprins încercarea de a reactualiza legea lui Cassius; astfel, în anul 337 (417), Spurius Maecilius şi Spurius Metilius au prezentat o propunere pentru distribuirea tuturor pămînturilor statului, dar au eşuat din cauza opoziţiei propriilor lor colegi, altfel spus, a aristocraţiei plebeiene, ceea ce este definitoriu pentru situaţia de atunci. Unii dintre patricieni au încercat să remedieze criza generală, dar au avut aceiaşi sorţi de izbîndă pe care îi avusese odinioară Spurius Cassius. Un patrician precum Cassius, ca şi el evidenţiat prin glorie militară şi vitejie personală, Marcus Manlius, salvatorul Capitoliului în timpul asediului galilor, s-a prezentat drept campionul poporului oprimat, de care era legat prin camaraderie militară, dar şi prin ura amară faţă de rivalul său, celebrul general şi conducător al partidului optimaţilor, Marcus Furius Camillus. În momentul în care un ofiţer viteaz urma să fie întemniţat din cauza datoriilor, Manlius a intervenit în favoarea lui şi l-a eliberat plătind cu banii proprii; concomitent, şi-a scos pămînturile la mezat, declarînd în public că, atîta timp cît va deţine o palmă de pămînt, nu se vor comite asemenea nedreptăţi. Faptul a fost mai mult decît suficient pentru a uni întregul partid de guvernămînt, patricieni şi plebei, împotriva novatorului periculos. Procesul de înaltă trădare, acuzaţia de a fi intenţionat restabilirea regalităţii s-au combinat cu influenţa funestă exercitată asupra mulţimii orbite de frazeologia stereotipă a partidelor. Poporul însuşi l-a condamnat la moarte, iar renumele său nu a avut nici un efect: poporul a fost adunat pentru acest proces într-un loc de unde votanţii nu puteau zări acropola, acest simbol lipsit de grai care le-ar fi putut reaminti că patria lor fusese salvată în clipele cele mai grele de mîna aceluiaşi bărbat care era acum predat călăului. În timp ce încercările de reformă erau sufocate în germene, nedreptatea socială devenea tot mai vizibilă, întrucît, pe de o parte, posesiunile de domenii se lărgeau tot mai mult pe seama războaielor norocoase, iar pe de altă parte, se extindeau îndatorarea şi pauperizarea ţărănimii, mai ales din cauza războiului cu Veii (348-358, 406-396) şi incendierii capitalei în timpul invaziei galilor (364, 390). Ce-i drept, în momentul în care, cu ocazia războiului împotriva veienţilor, a devenit necesară prelungirea stagiului militar al soldaţilor, ei urmînd să rămînă sub arme, în mod extraordinar, nu numai în timpul verii, dar şi în timpul iernii, şi cînd ţărănimea era gata să refuze consimţămîntul ei în vederea unei declaraţii de război, prevăzînd ruina totală a poziţiei ei economice, senatul a făcut o concesie importantă: a pus solda, care fusese strînsă pînă atunci din contribuţiile districtelor, pe seama casei publice – altfel spus, pe seama banilor proveniţi din impozite indirecte şi din domenii (348, 406). Numai în cazul în care casa statului ar fi fost temporar goală, solda urma să fie plătită prin intermediul unei contribuţii generale (tributum), care însă a fost considerată un împrumut forţat şi trebuia să fie restituită de către stat mai tîrziu. Instituţia a fost echilibrată şi înţeleaptă, însă întrucît nu se baza pe fundamentul esenţial, acela de a exploata domeniile în beneficiul real al casei publice, la sarcinile mărite ale serviciului militar s-au adăugat contribuţii frecvente; prin faptul că nu fuseseră proclamate oficial impozite, ci numai avansuri, nu erau mai puţin ruinătoare pentru omul de rînd.

Este lesne de înţeles de ce în asemenea împrejurări, în care aristocraţia plebeiană se vedea privată în fapt de egalitatea politică în drepturi din cauza opoziţiei aristocraţiei şi indiferenţei poporului, iar ţărănimea oprimată era neputincioasă în faţa unei aristocraţii unite, amîndouă taberele trebuiau să se ajute printr-un compromis. În acest scop, tribunii poporului Gaius Licinus şi Lucius Sextius au supus atenţiei mulţimii mai multe propuneri: mai întîi, să fie suprimat tribunatul consular, cel puţin unul dintre consuli să fie plebeu, să fie permis accesul plebeilor în cel puţin unul dintre cele trei mari colegii sacerdotale, acela al păstrătorilor oracolelor, al cărui număr urma să fie ridicat la zece (duoviri, mai tîrziu decemviri sacris faciundis, p. 136); apoi, în ceea ce priveşte domeniile, să nu fie îngăduit nici unui cetăţean să întreţină pe păşunile publice mai mult de 100 de vite şi 500 de oi şi să ocupe mai mult de 500 de iugera (echivalentul a 494 de pogoane prusace) din teritoriile domeniale oferite spre ocupaţie; de asemenea, proprietarii să fie obligaţi să folosească la muncile cîmpului un număr de oameni liberi, proporţional cu cel al sclavilor lor rurali; în fine, să fie ameliorată situaţia debitorilor, reducîndu-se datoria lor prin scăderea dobînzilor plătite din capitalul împrumutat şi stabilindu-se perioade mai lungi la scadenţă. Tendinţa acestor propuneri este evidentă. Ele erau menite să deposedeze nobilimea de exclusivitatea magistraturii curule şi de distincţiile ereditare legate de aceasta. În mod semnificativ, se considera că proiectul putea fi realizat numai prin excluderea legală a nobililor din unul dintre cele două posturi consulare.

În consecinţă, propunerile urmau să scoată membri plebei admişi în senat din poziţia umilă în care se găseau, ca asistenţi fără dreptul de a interveni (p. 186), sau cel puţin să obţină ca aceia care deţinuseră consulatul să dobîndească dreptul de a-şi da verdictul alături de foştii consuli patricieni, înaintea celorlalţi senatori patricieni (pp. 185, 207). Ele vizau, de asemenea, să sustragă nobilimii deţinerea exclusivă a demnităţii sacerdotale. Din motive lesne de înţeles, vechii cetăţeni rămîneau în posesia străvechilor sacerdoţii latine ale augurilor şi pontifilor, dar erau siliţi, în schimb, să deschidă noilor cetăţeni cel de-al treilea mare colegiu, de origine mai recentă, aparţinînd iniţial unui cult străin. În sfîrşit, aceste propuneri au urmărit să permită oamenilor de rînd participarea la drepturile cetăţeneşti comune, să aducă înlesniri debitorilor nenorociţi şi să ofere zilierilor fără lucru o ocupaţie. Suprimarea privilegiilor, reforma socială, egalitatea civilă – acestea au fost cele trei mari idei care se doreau a fi materializate. În zadar au utilizat patricienii ultimele lor mijloace de opoziţie împotriva acestor propuneri legale: nici dictatura şi nici venerabilul erou Camillus n-au reuşit decît să tergiverseze, dar nu să înlăture adoptarea lor. Poporul ar fi acceptat bucuros propunerile: ce semnificaţie putea să cîştige consulatul şi păstrarea oracolelor în comparaţie cu uşurarea datoriilor şi libertatea domeniului public? Dar, din nefericire, nobilimea plebeiană n-a fost populară; ea a cuprins toate aceste propuneri într-un singur proiect de lege şi, după o luptă prelungită care a durat, conform tradiţiei, unsprezece ani, senatul şi-a dat consimţămîntul, iar proiectul a fost adoptat în anul 387 (367).

Cu alegerea primului consul nepatrician – care a fost unul dintre autorii acestei reforme, fostul tribun al poporului Lucius Sextius Lateranus –, aristocraţia gentilică a încetat de fapt şi de drept să se numere printre instituţiile politice ale Romei. Întrucît, după votarea finală a acestor legi, bătrînul campion al ginţilor, Marcus Furius Camillus, a ctitorit un sanctuar al Concordiei, la poalele Capitoliului, într-un loc unde senatul obişnuia să se întrunească deseori (comitium), sîntem înclinaţi să credem că el a recunoscut în acest fapt împlinit sfîrşitul unei discordii care se prelungise prea mult. Consacrarea religioasă a noii înţelegeri în sînul comunităţii a constituit ultima acţiune publică a bătrînului erou şi om de stat şi sfîrşitul demn al lungii şi glorioasei sale cariere. Şi nu s-a înşelat întru totul: partea mai clarvăzătoare a gentes-urilor a acceptat de atunci pierderea privilegiilor politice exclusive şi s-a mulţumit să împartă conducerea cu aristocraţia plebeiană. În rîndul majorităţii patricienilor însă, spiritul incorigibil al nobililor nu s-a dezminţit. În virtutea privilegiului care a fost arogat de către apărătorii legitimităţii în toate timpurile, de a se supune legilor numai atunci cînd concordă cu interesele lor de partid, aristocraţii romani şi-au permis în diferite circumstanţe, violînd fără înconjur regulile stipulate, să numească doi consuli patricieni. Dar întrucît, ca răspuns la o asemenea alegere din anul 411 (343), poporul a hotărît formal ca amîndouă posturile consulare să fie ocupate de către nepatricieni, s-a înţeles ameninţarea ascunsă; poate şi-au dorit-o şi în continuare, dar n-au îndrăznit să se atingă de al doilea loc de consul. Aristocraţia lovea, de asemenea, în interesele sale, încercînd, în momentul votării legilor licino-sextine, să salveze cel puţin cîteva rămăşiţe ale vechilor privilegii prin intermediul unui sistem politic de basculare. Sub pretextul că aristocraţia era singura care cunoaştea dreptul, administrarea justiţiei a fost separată de consulat atunci cînd acesta a trebuit să fie accesibil plebeilor; în scopul acesta, a fost numit un al treilea consul sau, cum este cunoscut îndeobşte, un pretor. De asemenea, controlul pieţii şi drepturile de poliţie judiciară legate de acesta, ca şi celebrarea sărbătorii oraşului au fost trecute sub autoritatea a doi edili, desemnaţi acum, care, pentru a se distinge de edilii plebei, au fost denumiţi, datorită jurisdicţiei lor legate de un loc anume, „edili ai scaunului judiciar” (aediles curules). Numai că edilitatea curulă a devenit imediat accesibilă şi plebeilor, ea fiind îndeplinită succesiv de către patricieni şi de către plebei. Mai mult, în anul 398 (356), dictatura a devenit accesibilă plebeilor, aşa cum în anul care a precedat legile licino-sextine (386, 368) se întîmplase cu funcţia de comandant al cavaleriei, în anul 403 (351), cu cele două locuri de cenzori, în anul 417 (337), cu pretura; în acelaşi timp, în 415 (339), aristocraţia a pierdut în mod legal un loc de cenzor, aşa cum se întîmplase mai înainte şi în privinţa consulatului. Zadarnic un augur patrician a mai găsit la alegerea unui dictator plebeian neajunsuri ascunse ochilor profanilor (427, 327) şi în van cenzorul patrician nu a îngăduit colegului său, pînă la sfîrşitul acestei perioade (474, 380), să aducă sacrificiul solemn prin care se încheia censul; asemenea şicane n-au însemnat nimic mai mult decît capriciile nefaste ale patricienilor. La fel de puţin au putut să schimbe ceva şicanele făcute plebeilor de către conducătorii senatului, din cauza dreptului acestora de a participa la dezbateri; mai mult, s-a stabilit regula ca, la interrogatio, să nu se mai respecte originea patriciană, ci aceia care deţinuseră una dintre cele trei magistraturi ordinare supreme, consulatul, pretura sau edilitatea curală, să fie întrebaţi în această ordine, fără deosebire de stare, în timp ce acei senatori care nu ocupaseră nici una dintre aceste magistraturi să participe, ca şi pînă atunci, numai la exprimarea voturilor. În fine, dreptul senatului patrician de a respinge o hotărîre a comunităţii ca anticonstituţională, pe care, probabil, a îndrăznit să-l exercite foarte rar, i-a fost suspendat prin legea Publilia din anul 415 (339), iar prin legea Maenia, care n-a fost decretată înainte de jumătatea secolului al V-lea, patriciatul a fost silit să-şi facă publice eventualele temeri constituţionale din momentul stabilirii listei candidaţilor sau avansării propunerii legii, ceea ce înseamnă de fapt că sancţiona din capul locului toate legile. Redus în felul acesta, ca drept pur formal de confirmare a decretelor poporului, a rămas în mîinile nobilimii pînă în ultimii ani ai republicii.

Din motive lesne de înţeles, ginţile şi-au păstrat mai mult timp privilegiile religioase; multe astfel de privilegii, care nu mai aveau nici o importanţă politică, n-au fost niciodată atacate – îndeosebi eligibilitatea exclusivă pentru demnitatea celor trei flamines supremi, ca şi pentru aceea a regelui de sacrificiu şi a celor două colegii ale salilor. În schimb, cele două colegii ale pontifilor şi augurilor erau prea importante pentru a rămîne prerogativa exclusivă a patricienilor, întrucît implicau o influenţă considerabilă asupra jurisdicţiei şi asupra comiţiilor. Legea Ogulnia, din anul 454 (344), a permis accesul plebeilor şi la acestea, mărind numărul pontifilor de la cinci la opt, cel al augurilor, de la şase la nouă, distribuind locurile în mod egal între patricieni şi plebei în amîndouă colegiile. Lupta, care durase 200 de ani, va fi încheiată prin legea dictatorului Q. Hortensius, la originea căreia a stat o răzmeriţă primejdioasă a poporului, care stabilea egalitatea necondiţionată a hotărîrilor comiţiilor cu cele ale tribunilor, în locul egalităţii condiţionate. Situaţia s-a modificat astfel în sensul că acea parte din rîndul cetăţenilor care, cîndva, deţinuse de una singură dreptul la vot nu mai participa la votare în adunările tribute, forma cea mai importantă şi mai frecventă a luării deciziilor care se refereau la toţi cetăţenii.

În esenţă, lupta dintre ginţile romane şi oamenii de rînd se încheiase. Dacă, din importantele sale privilegii, nobilimea mai păstra încă deţinerea unui loc de consul şi a unui loc de cenzor, ea a fost exclusă, în schimb, de la tribunat, de la edilitatea plebee, de la al doilea loc de consul şi de cenzor şi de la participarea la votările triburilor, care se aflau, din punct de vedere juridic, pe picior de egalitate cu cele ale comiţiilor. Aceasta a fost pedeapsa cuvenită pentru rezistenţa sa anacronică şi îndărătnică: să vadă cum privilegiile patriciene de odinioară se transformau în tot atîtea dezavantaje. Cu toate acestea, aristocraţia romană a ginţilor nu a dispărut pe motiv că devenise o formă fără conţinut. Cu cît a devenit mai nesemnificativă şi mai neputincioasă, cu atît spiritul de castă s-a dezvoltat mai pronunţat în sînul ei. Orgoliul „ramnes-ilor” a supravieţuit ultimului lor privilegiu timp de secole; după ce au luptat cu îndîrjire pentru „a scoate consulatul din noroiul plebeian” şi s-au convins, în sfîrşit cu repulsie, de zădărnicia acestei întreprinderi, şi-au arătat cu aroganţă şi înverşunare nobleţea. Pentru înţelegerea corectă a istoriei Romei în secolul al V-lea şi al VI-lea, nu trebuie trecută cu vederea această aristocraţie care se considera prejudiciată; de fapt, nu putea face altceva decît să-şi piardă cumpătul şi să-i enerveze pe alţii, dar a făcut-o cît a putut mai bine. La cîţiva ani după legea Ogulnia (458, 296), s-a întîmplat ceva edificator în acest sens. O femeie patriciană căsătorită cu un plebeu notabil, care deţinuse cele mai înalte demnităţi în stat, a fost exclusă, din cauza acestei mezalianţe, din societatea femeilor nobile şi i s-a refuzat dreptul de participare la sărbătoarea comună a castităţii; în urma acestui fapt, la Roma s-a adorat separat o zeitate a castităţii patriciană şi una plebeiană. Fără îndoială că asemenea veleităţi nu prezentau o primejdie reală, iar partea cea mai mare a gentes-urilor nu s-a întinat cu o astfel de mizerabilă politică de şicane.

Totuşi, au determinat apariţia de ambele părţi a unui sentiment neplăcut şi, în timp ce lupta poporului împotriva patricienilor fusese, în sine, o necesitate politică şi întrucîtva chiar morală, aceste eforturi convulsive de a o prelungi, aceste genuri de inutile bătălii de ariergardă după ce victoria fusese decisă, ca şi competiţiile fără sens pentru poziţie şi situaţie au iritat şi au tulburat necontenit viaţa publică a cetăţenilor romani.

Unul dintre obiectivele compromisului din anul 387 (367), încheiat între cele două părţi ale plebeilor, vizînd înlăturarea patriciatului a fost realizat în întregime. În ce măsură putem afirma acelaşi lucru despre celelalte două obiective avute în vedere în cadrul acestui compromis? Noua ordine a lucrurilor a remediat lipsurile sociale şi a stabilit oare egalitatea politică? Ambele probleme sînt foarte strîns unite, întrucît, dacă nevoile economice ar fi ruinat starea de mijloc şi ar fi împărţit corpul cetăţenilor într-o minoritate bogată şi un proletariat nevoiaş, egalitatea cetăţenească ar fi fost anihilată, iar comunitatea republicană ar fi fost de fapt distrusă. De aceea, păstrarea şi creşterea stării de mijloc, mai ales a ţărănimii, a fost pentru fiecare om de stat patriot al Romei nu doar o sarcină importantă, ci cea mai importantă dintre toate. Plebeii, chemaţi acum pentru prima dată să participe la conducere, avînd obligaţii, datorită noilor lor drepturi politice, mai ales faţă de proletariat, care, în suferinţa lui, aştepta de la aceştia ajutor şi protecţie, au fost constrînşi din punct de vedere politic şi moral să încerce să-i uşureze situaţia prin măsuri guvernamentale, cel puţin în măsura în care asemenea ajutor era posibil. Înainte de toate, să reflectăm asupra remediilor reale cuprinse în această parte a legislaţiei din 387 (367) care s-a referit la această problemă. Reglementarea în favoarea zilierilor liberi nu putea să-şi atingă scopul propus: acela de a îngrădi sistemul latifundiilor şi munca cu sclavi şi de a asigura proletariatului liber cel puţin o parte din muncă. Aceasta se înţelege de la sine. Dar aici nici legislaţia nu putea să intervină fără a zgudui fundamentele ordinii civile din acea vreme, în aşa fel încît să depăşească cu mult orizontul acesteia. Dimpotrivă, în problema domeniilor publice, legislatorii ar fi putut să impună o cotitură, dar ceea ce s-a înfăptuit a fost cu totul insuficient. Noua organizare domenială, conferind atît dreptul de a mîna turme numeroase pe păşunile publice, cît şi pe acela de a ocupa, pînă la o cotă destul de ridicată, pămînturile domeniale care nu erau destinate păşunatului, a oferit bogaţilor o parte foarte considerabilă şi poate chiar disproporţionată din veniturile domeniale: prin ultima dispoziţie a conferit posesiei domeniale şi sistemului de ocupaţie, într-un anumit sens, o sancţiune legală, deşi acesta a rămas pasibil de zeciuială de drept şi putea să fie oricînd revocat. Aceste circumstanţe au fost agravate prin faptul că noua legislaţie nici nu a înlocuit, prin cîteva măsuri de constrîngere mai eficace, reglementările existente şi, evident, insuficiente cu privire la strîngerea impozitului pe păşunat şi a zeciuielii, nici n-a prescris o revizuire profundă a posesiei domeniale şi nici n-a instituit o magistratură care să traducă noua legislaţie în fapte. Distribuirea pămînturilor domeniale ocupate, în parte, acelora care le deţineau în limite rezonabile, în parte, plebeilor care nu deţineau proprietate, în amîndouă cazurile însă sub formă de proprietate deplină, suprimarea, pe viitor, a sistemului de ocupaţie şi instituirea unei autorităţi suficient de puternice pentru a realiza o distribuire imediată a tuturor viitoarelor achiziţii de teritorii, toate acestea erau atît de necesare în condiţiile existente, încît nu putem atribui această omisiune unei carenţe de clarviziune. Trebuie să ne amintim că aristocraţia plebee, deci tocmai acea parte care a fost realmente privilegiată în privinţa folosirii domeniilor, a fost cea care a propus noua ordine şi că unul dintre promotorii ei, Caius Licinius Stolo, s-a aflat printre primii condamnaţi pentru depăşirea maximului agrar; trebuie deci să ne punem întrebarea dacă legiuitorii au acţionat cinstit şi dacă n-au evitat deliberat să propună problemei spinoase a domeniilor o soluţie care să fi fost într-adevăr în avantajul tuturor.

Cu toate acestea, nu dorim să negăm avantajele care decurgeau din dispoziţiile legilor licino-sextine, aşa cum au fost ele, pentru micul fermier şi pentru zilier. De asemenea, trebuie să fie recunoscut faptul că, în perioada care a urmat imediat după votarea legii, autorităţile au vegheat, cel puţin relativ, la respectarea regulilor fixate asupra maximumului şi au sancţionat frecvent cu amenzi substanţiale pe deţinătorii de turme mari şi pe ocupanţii domeniului public. Şi în sistemul de impozite şi de credit s-au întreprins eforturi susţinute în această epocă, mai mari ca în cele anterioare sau ulterioare, pentru a tămădui rănile economiei naţionale, în măsura în care legislaţia în vigoare nu era compromisă. Obligaţia instituită în anul 397 (357), de a da 5% din valoarea unui sclav eliberat, a fost – fără a lua în considerare stavila care a fost pusă nedoritei înmulţiri a liberţilor – primul impozit perceput cu seriozitate din partea bogaţilor din Roma. De asemenea, au fost depuse eforturi pentru a remedia sistemul de credit. Legile împotriva cametei, stabilite încă de Cele Douăsprezece Table (p. 202), au fost reînnoite şi au devenit treptat tot mai severe, astfel încît limita maximă a dobînzii a fost redusă succesiv de la 10% (fixată în 397, 357), la 5% (în 407, 347), pentru anul cu 12 luni, pentru ca, în 412 (342), perceperea dobînzii să fie interzisă cu desăvîrşire. Ultima dispoziţie, naivă, a rămas formal în vigoare, dar, bineînţeles, nu va fi niciodată aplicată. Procentajul consacrat folosit mai tîrziu, de 1% pentru o lună sau de 12% pentru anul civil comun – ceea ce, după valoarea capitalului din Antichitate, corespunde întrucîtva procentajului actual de 5% sau 6% –, trebuie să fi fost stabilit, încă din această epocă, ca limita maximă a unei dobînzi rezonabile. Pentru sume mai mari se refuza dreptul de acuzaţie şi se permitea, poate, chiar retrocedarea judiciară; în plus, nu rareori, cămătari cunoscuţi au fost citaţi înaintea tribunalului poporului şi condamnaţi de către tribuni, fără menajamente, la amenzi substanţiale. Modificarea, prin legea Poetilia, a procedurii în caz de datorii a fost încă şi mai importantă (428 sau 411, 326 sau 313). Prin aceasta, fiecare debitor care declara sub jurămînt solvabilitatea sa putea să-şi salveze libertatea personală prin cedarea proprietăţii; pe de altă parte, s-a suprimat procedura sumară în cazul unei datorii pe bază de împrumut şi s-a stabilit regula ca nici un cetăţean roman să nu poată fi adus în starea de sclavie fără sentinţa juraţilor. Este evident că toate aceste mijloace au putut să amelioreze ici-colo inegalităţile economice, dar nu le-au putut suprima. Continuarea stării de criză se vădeşte prin numirea unei comisii de bancă pentru reglementarea relaţiilor de credit şi pentru achitarea de avansuri tezaurului public (402, 352), prin fixarea unor termene legale de plată (407, 347) şi, înainte de toate, prin primejdioasa răscoală a poporului din jurul anului 467 (287). Poporul, care nu reuşise să cadă de acord cu partidul opus asupra acordării de noi facilităţi în problema achitării datoriilor, s-a retras în afara zidurilor, pe Ianiculum, iar pacea comunităţii n-a putut fi restabilită decît la apariţia inamicului extern şi prin înlesnirile acordate de legea Hortensia (p. 213). Totuşi, ar fi foarte nedrept dacă acestor încercări serioase de stăvilire a sărăcirii stării de mijloc le-am opune insuficienţa lor; a considera inutilă aplicarea unor remedii parţiale şi a unor paliative în cazul unor lipsuri radicale numai pentru că ajută doar în parte constituie, ce-i drept, una dintre evangheliile propovăduite simplităţii, niciodată fără succes, dar, cu toate acestea, la fel de absurde. Dimpotrivă, trebuie să ne punem întrebarea dacă spiritul funest al demagogiei nu s-a înstăpînit de pe acum asupra acestei probleme şi dacă utilizarea unor astfel de mijloace violente şi primejdioase, cum fusese, de exemplu, diminuarea dobînzilor asupra capitalului împrumutat, erau într-adevăr necesare. Documentele de care dispunem nu ne permit să decidem asupra echităţii sau inechităţii acestei măsuri; dar recunoaştem cu suficientă limpezime că starea proprietarilor de mijloc a continuat să se afle, din punct de vedere economic, într-o situaţie periculoasă şi critică; că zadarnic au fost întreprinse de sus diverse încercări, prin legi prohibitive şi amînări, pentru a-i ajuta; că, totuşi, guvernul aristocratic a continuat să fie neputincios în faţa membrilor săi şi prea preocupat de interesele sale egoiste de castă pentru a veni în ajutorul stării de mijloc prin singurul mod eficient care se afla la îndemîna conducerii, abandonarea deplină şi irevocabilă a sistemului de ocupaţie a pămîntului statului. Aceasta ar fi contribuit, înainte de toate, la anihilarea reproşului adus guvernului, anume că beneficia de pe urma situaţiei mizere a celor guvernaţi. O îndreptare mai eficientă decît oricare alta pe care guvernul dorise sau putuse s-o acorde a fost adusă stării de mijloc prin succesele politice ale comunităţii romane şi prin extinderea treptată a dominaţiei romanilor asupra Italiei. Numeroasele şi marile colonii care au trebuit să fie fondate pentru consolidarea dominaţiei, dintre care cele mai multe aparţin secolului al V-lea, au oferit proletariatului agricol proprietatea asupra unor ferme, în timp ce emigraţia a uşurat situaţia celor care au rămas la vatră. Creşterea veniturilor indirecte şi extraordinare, starea strălucită a finanţelor romane în general au impus de acum înainte necesitatea de a recurge rareori la a impune fermierilor o contribuţie sub forma împrumutului forţat. Proprietarii mici de odinioară au fost neîndoielnic pierduţi pentru totdeauna, însă creşterea prosperităţii romanilor i-a aşezat pe vechii proprietari mai înstăriţi în categoria fermierilor, înmulţind astfel rîndurile stării de mijloc. Nobilimea a căutat să ocupe, în principal, marile terenuri nou-cîştigate; bogăţiile care se îndreptau spre Roma în cantităţi nemaiîntîlnite, datorită războiului şi comerţului, trebuie să fi determinat scăderea dobînzilor; populaţia din capitală, în creştere, aducea beneficii tuturor fermierilor din Latium; un înţelept sistem de corporaţii a unit un număr de comunităţi vecine, mai înainte supuse, cu comunitatea romană, întărind astfel îndeosebi starea de mijloc; în fine, victoriile glorioase şi succesele însemnate au dus la aplanarea conflictului dintre facţiuni. Situaţia disperată a fermierilor n-a fost nicidecum ameliorată, cu atît mai puţin au fost secate izvoarele acesteia; totuşi, nu ne putem îndoi că la sfîrşitul acestei perioade starea de mijloc a Romei se afla în general într-o poziţie cu mult mai puţin umilitoare decît în primul secol de după alungarea regilor.

În sfîrşit, egalitatea civilă a fost într-un anumit sens atinsă sau, mai degrabă, restabilită prin reforma din anul 387 (367), prin acestea fiind hotărîtă şi evoluţia consecinţelor ei legitime. Ca şi odinioară, cînd patricienii alcătuiseră în fapt corpul cetăţenilor, aflîndu-se între ei necondiţionat pe picior de egalitate în ceea ce priveşte drepturile şi îndatoririle, acum, în sînul lărgit al corpului cetăţenilor n-au existat deosebiri arbitrare în faţa legii. Diferenţierile, care, într-o societate civilă, sînt generate cu necesitate de vîrstă, înţelegere, educaţie şi avere, au pătruns, bineînţeles, şi în sfera vieţii publice; numai că spiritul care stăpînea cetăţenii şi politica guvernului au tins să reducă aceste deosebiri la limitele cel mai de jos posibile. Întregul sistem roman avea în vedere ridicarea cetăţenilor la nivelul mediu al unor bărbaţi destoinici, dar şi împiedicarea apariţiei naturii geniale. Nivelul cultural al romanilor a rămas cu mult în urma evoluţiei puterii statului şi, instinctiv, a fost mai degrabă reprimat decît încurajat de către guvernanţi. Existenţa bogaţilor şi săracilor nu se putea suprima; ca într-o adevărată comunitate ţărănească însă, stăpînul mîna plugul la fel ca şi zilierul şi, atît pentru bogat, cît şi pentru sărac, s-a stabilit buna regulă potrivit căreia trebuie să trăieşti chibzuit şi, în consecinţă, să nu deţii nici un fel de capital mort. Cu excepţia solniţei şi a vasului pentru libaţii nu se întîlnea argintărie în nici una din casele romane ale acestor timpuri. Nu este un lucru lipsit de importanţă. Succesele considerabile repurtate de către comunitatea romană în secolul care s-a scurs între ultimul război cu Veii şi războiul cu Pyrrhos arată cu prisosinţă că patriciatul a fost înlocuit de către starea de mijloc, că moartea nobilului Fabius n-ar fi fost regretată de către întreaga comunitate, atît de către plebei, cît şi de către patricieni, mai mult sau mai puţin decît moartea plebeului Decius, că nici celui mai bogat aristocrat consulatul nu-i revenea de la sine. Un ţăran sărac din Sabina, Manius Curius, a putut să-l înfrîngă pe regele Pyrrhos pe cîmpul de bătălie şi să-l alunge din Italia, fără a înceta să fie un simplu fermier sabin şi să-şi cultive personal grîul pentru a avea pîine. Cu toate acestea, dincolo de impresionanta egalitate republicană, nu trebuie uitat că ea a fost, aproape în exclusivitate, de natură pur formală şi că ea a dat naştere sau, mai corect, a conţinut în germene o aristocraţie foarte bine conturată. Familiile nepatriciene bogate şi de vază se separaseră demult de mulţime şi se aliaseră cu patriciatul întru beneficiul drepturilor senatoriale şi urmărirea unei politici distincte şi deseori contrare celei a mulţimii. Legile licino-sextine abrogaseră deosebirile legale din sînul aristocraţiei şi transformaseră limitele care excludeau omul de rînd de la guvernare dintr-o barieră legală insurmontabilă într-un obstacol real, ce-i drept, nu de netrecut, însă greu de învins. Într-un fel sau altul, sîngele clasei conducătoare a Romei s-a împrospătat; în esenţă însă, guvernul a rămas, ca şi înainte, aristocratic. Şi în această privinţă, comunitatea romană a rămas o veritabilă republică de ţărani, în care proprietarul unui lot întreg nu se distingea, aparent, prin nimic de cel sărac şi trata cu el pe picior de egalitate, dar în care aristocraţia conducea cu o asemenea autoritate, încît un cetăţean neînstărit putea deveni mai degrabă conducătorul cetăţenilor din oraş decît primar în satul său. Într-adevăr, a însemnat foarte mult şi a fost extrem de promiţător faptul că, după noua legislaţie, şi cel mai sărac cetăţean putea să deţină magistratura supremă, ceea ce n-a constituit un impediment pentru ca un bărbat din păturile inferioare ale societăţii să ajungă foarte rar în această condiţie şi chiar şi atunci, cel puţin către sfîrşitul acestei perioade, numai printr-o alegere impusă de opoziţie. Fiecare guvernare aristocratică atrage de la sine un partid de opoziţie; şi, întrucît egalizarea stărilor n-a contribuit decît la modificarea aristocraţiei, întrucît noua pătură de conducători nu numai că a urmat vechiului patriciat, dar s-a grefat pe acesta şi s-a contopit cu el, opoziţia a continuat să existe în aceeaşi măsură şi şi-a urmat cursul din toate punctele de vedere. Deoarece discriminarea nu îi mai privea acum pe plebei, ci pe omul de rînd, noua opoziţie apare din capul locului ca reprezentanta claselor de jos şi mai ales a micilor proprietari şi, aşa cum noua aristocraţie s-a aliat cu patriciatul, tot astfel aceste prime mişcări ale noii opoziţii s-au întrepătruns cu luptele definitive împotriva privilegiilor patricienilor. Primele nume din rîndul conducătorilor populari au fost Manius Curius (consul în anii 464, 479, 480, 290, 275, 274; cenzor în anul 482, 272) şi Gaius Fabricius (consul în anii 472, 476, 481, 282, 278, 273; cenzor în anul 479, 275), amîndoi fără strămoşi şi fără avere, amîndoi desemnaţi în fruntea statului prin voturile comunităţii, de trei ori, în pofida principiului aristocratic de a limita realegerea în magistratura supremă, amîndoi adversari ai privilegiilor patriciene ca tribuni, consuli şi cenzori şi apărători ai stării micilor fermieri împotriva aroganţei crescînde a marilor familii. Partidele viitorului se conturaseră; interesele de partid au fost însă suspendate de ambele părţi în faţa intereselor comunităţii. Nobilul Appius Claudius şi ţăranul Manius Curius, adversari personali impetuoşi, au reuşit să înfrîngă împreună, prin sfat înţelept şi faptă îndrăzneaţă, pe regele Pyrrhos; iar dacă Gaius Fabricius, fiind cenzor, l-a amendat pe Publius Cornelius Rufinus pentru sentimentele şi deprinderile sale aristocratice, aceasta nu l-a împiedicat să-l ajute să ajungă la un al doilea consulat, avînd în vedere destoinicia sa recunoscută ca general. Ruptura era deschisă, dar adversarii îşi întindeau încă mîinile deasupra ei.

Am înfăţişat pînă aici sfîrşitul luptelor dintre vechii şi noii cetăţeni, diversele tentative, în parte încununate de succes, de a uşura situaţia stării de mijloc, începuturile formării, datorită egalităţii civile nou-cucerite, a unui nou partid aristocratic şi a unui nou partid democratic. Ne mai rămîn de descris constituţia guvernului în noile circumstanţe şi poziţiile în care se vor afla, după înlăturarea politică a nobilimii, cele trei elemente ale comunităţii republicane: cetăţenii, magistraţii şi senatul.

În adunările lor ordinare, cetăţenii au continuat să rămînă autoritatea supremă în stat şi guvernul legal; prin lege s-a stabilit numai ca, exceptînd hotărîrile care au fost deferite, o dată pentru totdeauna, centuriilor, şi anume alegerea consulilor şi a cenzorilor, voturile triburilor să fie la fel de valabile ca şi cele centuriilor, fapt care pentru adunarea plebeo-patriciană a fost stabilit prin legea valero-horaţiană din 305 (449) şi lărgit de Legea Publilia (din 415, 335), iar pentru adunarea triburilor, prin Legea Hortensia din jurul anului 467 (287) (p. 214). Aceasta nu constituie de fapt o inovaţie radicală, avînd în vedere că, în general, erau aceleaşi persoane care deţineau dreptul de a vota în cele două adunări: totuşi, nu trebuie uitat că în comiţiile curiilor toţi votanţii se aflau pe picior de egalitate, pe cînd în comiţiile centuriilor operaţia sufragiului era graduală, respectînd averea votantului; din acest punct de vedere, schimbarea a fost în mod sigur o inovaţie nivelatoare şi democratică. De o importanţă mult mai mare a fost faptul că, spre sfîrşitul acestei perioade, străvechea condiţie a dreptului la vot, proprietatea, a început să fie desconsiderată. Appius Claudius, cel mai îndrăzneţ inovator pe care l-a cunoscut istoria romană, a stabilit, în timpul cît a fost cenzor, în anul 442 (312), fără a consulta senatul sau poporul, lista cetăţenilor, în aşa fel încît omul care deţinea pămînt era primit în tribul pe care şi l-a ales şi, după aceea, în funcţie de avere, era introdus în centuria corespunzătoare. Această schimbare depăşea însă cu mult spiritul timpului pentru a fi definitiv acceptată. Unul dintre succesorii imediaţi ai lui Appius, Quintus Fabius Rullianus, faimosul învingător al samniţilor, nu a înlăturat-o cu desăvîrşire în timpul cît a fost cenzor, în anul 450 (304), dar a încercat s-o restrîngă în asemenea limite, încît puterea reală în adunările cetăţenilor a continuat să rămînă în mîinile posesorilor de pămînturi şi de bani. El a încorporat pe toţi aceia care nu aveau pămînt, ca şi pe liberţii a căror proprietate a fost evaluată la mai puţin de 30.000 de sesterţi (2.175 de taleri) în cele patru triburi urbane, care nu mai ocupau astfel primul, ci ultimul loc. Dimpotrivă, cartierele rurale, care între anii 367 (487) şi 513 (241) au crescut treptat de la 17 la 31 – aşadar partea majoritară a votanţilor tinzînd către o preponderenţă absolută – au fost rezervate prin lege tuturor cetăţenilor născuţi liberi care erau proprietari, ca şi liberţilor a căror proprietate depăşea valoarea de 30.000 de sesterţi. În cadrul centuriilor, egalitatea între cetăţenii născuţi liberi, proprietari sau neproprietari, a rămas aşa cum fusese stabilită de către Appius; în schimb, liberţii care n-au fost primiţi în triburile rurale au fost privaţi de dreptul de vot. În felul acesta, s-a asigurat preponderenţa proprietarilor în cadrul comiţiilor triburilor, pe cînd în cadrul comiţiilor centuriilor, unde erau necesare mai puţine măsuri de precauţie din cauza preferinţei statutare faţă de cei înstăriţi, liberţii nu puteau să producă nici un rău. Datorită acestei măsuri înţelepte şi moderate a bărbatului care, în urma faptei sale războinice, dar încă şi mai mult în urma celei paşnice, a primit pe drept numele „cel Mare” (Maximus), pe de o parte, s-a impus obligativitatea serviciului militar, cum era de aşteptat, şi asupra cetăţenilor neproprietari, pe de altă parte, s-a ridicat o stavilă în faţa puterii crescînde a foştilor sclavi, ceea ce constituia, din nefericire, o necesitate indispensabilă într-un stat care sancţiona sclavia. O jurisdicţie morală particulară, care s-a asociat treptat censului şi revizuirii listelor de cetăţeni, a exclus din această categorie şi pe indivizii consideraţi nedemni de către comunitate şi a conservat cetăţenilor deplina puritate morală şi politică. Comiţiile manifestau în această perioadă o tendinţă de lărgire a competenţei, dar şi aceasta numai treptat. Creşterea numărului magistraţilor care urmau să fie aleşi de către popor aparţine într-o anumită măsură acestei epoci; este semnificativ faptul că din anul 392 (362) tribunii militari ai unei legiuni, iar din anul 443 (311) cîte patru din fiecare dintre primele patru legiuni n-au mai fost desemnaţi de către comandantul militar, ci de către cetăţeni. În general, în această perioadă cetăţenii nu puteau să intervină în administraţie; numai dreptul de a declara război a fost păstrat cu tărie, cum este şi firesc, iar acesta era valabil nu de drept, ci de fapt (327, 327) şi în cazul în care un armistiţiu prelungit, încheiat în locul unei păci, expira şi începea un nou război. În celelalte circumstanţe, o problemă de administraţie a fost supusă poporului numai atunci cînd autorităţile conducătoare intrau în conflict, iar una dintre ele supunea cazul adunării, dar şi atunci cînd fruntaşilor partidului moderat din cadrul aristocraţiei, lui Lucius Valerius şi Marcus Horatius sau primului dictator plebeu, Gaius Marcius Rutilus, nu le-au fost acordate din partea senatului triumfurile meritate în anul 305 (449), respectiv 398 (356); cînd consulii anului 459 (295) nu s-au putut înţelege în privinţa competenţei lor mutuale şi cînd senatul a hotărît, în anul 364 (390), predarea unui sol, care nu şi-a îndeplinit îndatoririle, galilor, un tribun consular adresîndu-se comunităţii din această cauză. Acesta din urmă a fost primul caz în care un decret al senatului a fost anulat de către popor, iar comunitatea a plătit-o scump. Uneori, guvernul oferea intenţionat poporului decizia în probleme dificile; de exemplu, cînd Caere, căreia poporul îi declarase război, a cerut pacea înainte ca ostilităţile să fi început efectiv (401, 353), senatul a ezitat să execute hotărîrea poporului fără un consimţămînt formal din partea comunităţii; mai tîrziu, cînd senatul a vrut să respingă umila cerere de pace a samniţilor, vrînd să evite indignarea produsă de o asemenea declaraţie, a deferit-o poporului (436, 318). Numai spre sfîrşitul acestei epoci constatăm o extindere considerabilă a competenţei comiţiilor triburilor şi în problemele de administraţie, îndeosebi prin consultarea acestora la încheierea unor tratate de pace sau a unor alianţe. Această extindere datează foarte probabil de la Legea Hortensia din anul 467 (287). Însă cu toată lărgirea competenţei adunărilor cetăţenilor, influenţa practică a acesteia asupra afacerilor de stat a început mai degrabă să scadă, îndeosebi către sfîrşitul acestei epoci. Înainte de toate, semnificaţia originară a adunării poporului a fost anihilată de extinderea graniţelor romane. Ca adunare a unor persoane care trăiau pe teritoriul originar al comunităţii, ea putuse să se întrunească într-un număr suficient şi să-şi cunoască intenţiile fără discuţii; dar corpul cetăţenilor romani nu mai era acum o comunitate, ci mai degrabă un stat. Ce-i drept, în măsura în care localităţile încorporate au rămas asociate în triburile rurale, aşa cum în tribul Papiria decideau cu precădere voturile tusculanilor, sentimentul municipal, dintotdeauna predominant în Italia, a pătruns şi în comiţiile romane şi a introdus în acestea, cel puţin atunci cînd se vota pe triburi, o anumită solidaritate intimă şi un spirit de comunicare propriu, care, bineînţeles, a dat naştere la animozităţi şi rivalităţi de toate genurile. În circumstanţe extraordinare, votările primeau, ce-i drept, energie şi independenţă; de regulă însă, comiţiile au rămas, atît în alcătuirea, cît şi în puterea lor de decizie, dependente de personalitatea preşedintelui ori de accident, dacă nu au fost dominate de cetăţenii domiciliaţi în capitală. De aceea, este pe deplin explicabil de ce adunările cetăţenilor, care deţinuseră în primele două secole ale republicii o mare importanţă practică, încep să devină treptat o simplă unealtă la îndemîna magistratului care le prezida; desigur, o unealtă foarte periculoasă, întrucît magistraţii chemaţi să le prezideze au fost foarte numeroşi şi fiecare hotărîre a comunităţii a fost considerată, în ultimă instanţă, drept expresia legală a voinţei poporului. Lărgirea drepturilor constituţionale ale cetăţenilor n-a fost de mare interes în momentul acela, întrucît, ca niciodată înainte, n-au fost practic capabili de o voinţă sau de o acţiune personală şi întrucît încă nu exista o demagogie în adevăratul sens al cuvîntului. În cazul în care ar fi existat un asemenea spirit demagogic, nu ar fi încercat lărgirea competenţei corpului cetăţenilor, ci dezlănţuirea dezbaterilor politice înaintea lor; în schimb, pe durata întregii perioade, romanii se vor conforma vechilor principii în virtutea cărora numai magistratul putea să convoace cetăţenii şi să deţină dreptul de a interzice toate discuţiile şi fiecare propunere de amendament. În această epocă, devalorizarea crescîndă a constituţiei se manifesta, în principal, numai prin faptul că adunările originare luau o atitudine prin excelenţă pasivă şi nu interveneau în guvernare nici în favoarea şi nici în detrimentul ei.

În ceea ce priveşte puterea magistraţilor, deşi diminuarea ei n-a fost tocmai ţelul luptelor purtate între cetăţenii vechi şi cei noi, ea a fost totuşi una dintre cele mai semnificative urmări ale lor. La începutul luptelor dintre stări, mai exact al divergenţelor legate de deţinerea puterii consulare, consulatul a însemnat încă unica şi indivizibila magistratură, în esenţă de natură regală; consulul, asemenea regelui de odinioară, îşi desemna încă toţi subordonaţii după libera alegere. La sfîrşitul acestei lupte, atribuţiile cele mai importante – jurisdicţia, poliţia străzilor, alegerea senatorilor şi a cavalerilor, censul şi administrarea finanţelor – au fost separate de consulat şi transferate unor magistraţi care, ca şi consulul, erau numiţi de către comunitate şi care se aflau mai degrabă pe picior de egalitate cu acesta, decît în subordinea lui. Consulatul, cîndva unica magistratură ordinară a statului, n-a mai rămas necondiţionat prima dintre ele. În noua ordine a rangului şi a succesiunii ordinare a magistraţilor, consulatul se afla, ce-i drept, înaintea preturii, edilităţii şi cvesturii, dar după cenzură, de care erau legate, în afara prerogativelor financiare foarte importante, stabilirea listelor de cetăţeni, de cavaleri şi de senatori şi, implicit, un control moral destul de arbitrar asupra întregii comunităţi, ca şi asupra fiecărui cetăţean în parte, fie el de condiţie umilă ori nobilă. Ideea unei autorităţi limitate a magistraţilor sau a unei competenţe speciale, care păruse vechiului drept constituţional al romanilor ca ireconciliabilă cu noţiunea de putere supremă, a început să cîştige teren şi să distrugă ideea primară a unui imperium unic şi indivizibil. Un început în această direcţie a fost realizat prin instituirea magistraturilor permanente subordonate, îndeosebi a cvesturii (p. 181); ea a fost definitivată prin legile licino-sextine (387, 367), care au stabilit trei magistraţi supremi ai comunităţii, primii doi pentru administraţie şi conducerea războiului, cel de-al treilea pentru conducerea justiţiei. Consulii, deşi au fost întotdeauna şi pretutindeni egali în privinţa puterii, şi-au împărţit de fapt din primele timpuri diferitele sfere de atribuţii (provinciae). La început, s-a convenit asupra acestei diviziuni prin înţelegere, iar în lipsa acesteia prin tragere la sorţi; cu timpul însă, vor interveni celelalte puteri constituţionale întru uzurparea acestor delimitări de competenţă efectivă. În mod obişnuit, senatul delimita anual aceste provinciae şi, cu toate că nu le împărţea nemijlocit între magistraţii concurenţi, el putea să acţioneze într-un mod decisiv şi asupra persoanelor, în urma consultării şi rugăminţilor. În cazuri deosebite, senatul ar fi obţinut şi o decizie din partea comunităţii, care ar fi rezolvat definitiv o problemă de competenţă (pp. 219-220); totuşi, guvernul a recurs foarte rar la acest expedient îndoielnic. Cele mai importante chestiuni, ca, de exemplu, tratatele de pace, le-au fost retrase consulilor, care au fost obligaţi să recurgă în asemenea circumstanţe la senat şi să acţioneze în conformitate cu instrucţiunile acestuia. În sfîrşit, în cazuri extreme, senatul putea oricînd să-i suspende pe consuli din magistratură, întrucît, după un obicei niciodată stabilit prin lege, dar niciodată încălcat în practică, proclamarea dictaturii depindea numai de rezoluţia senatului, iar desemnarea persoanei care urma să fie promovată, deşi, constituţional, revenea consulului, era uzurpată în mod obişnuit de către senat. Vechea unitate şi plenitudinea imperium-ului s-a păstrat mai mult timp în cadrul dictaturii decît al consulatului, deşi, fiind o magistratură extraordinară, avea bineînţeles din capul locului o competenţă specială, care, din punct de vedere legal, era expusă restricţiilor mai puţin decît consulatul. Totuşi, prin noile concepţii asupra competenţei care şi-au creat loc în viaţa juridică a Romei, a fost afectată treptat şi dictatura. Mai întîi, în anul 391 (363) întîlnim un dictator numit dintr-un scrupul teologic: numai pentru îndeplinirea unei ceremonii religioase. Şi chiar dacă acesta, fără îndoială în conformitate cu constituţia, nu ţinea deloc seama de această limitare a puterii sale şi preluase conducerea armatei, opoziţia magistratului nu se va mai manifesta cu ocazia numirilor ulterioare (la fel limitate), consemnate mai întîi în anul 403 (351), iar după aceea destul de frecvent. Dimpotrivă, dictatorii se vor considera şi ei de acum înainte legaţi de competenţele lor speciale. În ultimă instanţă, mai multe limitări serioase ale magistraturii au fost cuprinse în interdicţia din anul 412 (342) de acumulare a sarcinilor curule ordinare, şi, concomitent, în ordonanţa prin care o persoană nu putea deţine, în împrejurări ordinare, aceeaşi magistratură înainte de scurgerea unei perioade de zece ani, iar cenzura nu putea fi ocupată în nici un caz de două ori de către o persoană. Guvernul era încă destul de puternic pentru a nu se teme de instrumentele sale şi putea să renunţe, din această cauză, tocmai la cele mai redutabile. Ofiţeri destoinici au fost adesea absolviţi de aceste reguli şi s-au înregistrat cazuri asemănătoare celui al lui Quintus Fabius Rullianus, care a fost de cinci ori consul într-un interval de 28 de ani, şi al lui Marcus Valerius Corvus (384-483, 370-271), care, după ce deţinuse şase consulate – primul la 23, ultimul la 72 de ani – şi fusese timp de trei generaţii nădejdea concetăţenilor şi spaima inamicilor, a fost coborît în mormînt la vîrsta de 100 de ani.

Aşadar, în timp ce magistratul roman se transforma tot mai mult şi tot mai sigur din stăpîn absolut într-un însărcinat al statului, adică într-un administrator al comunităţii, vechea magistratură opusă, tribunatul poporului, a suferit o transformare asemănătoare, nu atît exterioară, cît interioară; acesta a avut în sînul comunităţii o dublă menire. La început a fost destinat să-l apere pe cel nevoiaş şi pe cel umil, printr-un ajutor oarecum revoluţionar (auxilium), de violenţa abuzivă a magistraţilor; mai tîrziu, a fost întrebuinţat pentru înlăturarea incapacităţii legale a plebeilor şi a privilegiilor nobilimii gentilice. Acest ultim deziderat a fost îndeplinit. Nu numai că destinaţia originară a fost în sine mai mult un ideal democratic decît o realitate politică, dar a fost la fel de odioasă şi aristocraţiei plebee, în mîinile căreia trebuia, în mod necesar, să se găsească, şi se şi găsea, tribunatul; de asemenea, ea era incompatibilă cu noua ordine – născută din egalizarea stărilor, avînd, poate, o tentă şi mai aristocratică decît cea precedentă şi dezarmată de aristocraţia gentilică şi de neîmpăcat cu constituţia consulară patriciană. Dar în locul suprimării tribunatului au fost preferate transformarea lui dintr-o armă a opoziţiei într-un instrument de conducere şi introducerea tribunilor poporului, care au fost excluşi de fapt de la orice participare în administraţie şi, în categoria autorităţilor guvernamentale, nu erau nici magistraţi, nici membri ai senatului. Dacă din punctul de vedere al jurisdicţiei fuseseră, de la început, egalii consulilor şi dobîndiseră, asemenea lor, încă din primele etape ale luptelor dintre stări, iniţiativă legislativă, acum vor primi (nu cunoaştem data exactă, dar probabil cu ocazia sau imediat după egalizarea stărilor) o poziţie egală cu aceea a consulilor înaintea autorităţii care exercita de fapt conducerea, senatul. La început, asistau doar la dezbaterile senatului, şezînd pe un scaun în dreptul uşii; acum, vor obţine, ca toţi ceilalţi magistraţi şi alături de aceştia, un loc în senat şi dreptul de a participa la discuţii. Dacă le-a fost refuzat dreptul la vot, cauza rezidă în acel principiu general al dreptului constituţional roman, potrivit căruia putea să dea sfat numai cel care nu era îndreptăţit la faptă. În consecinţă, în timpul anului lor de exerciţiu, toţi magistraţii aveau numai un loc, nu şi un vot, în cadrul consiliului de stat (p. 185). Urmările nu se vor opri însă aici. Tribunii au primit prerogativa distinctă a magistraturii supreme, care, în rîndul magistraţilor ordinari, se cuvenea numai consulilor şi pretorilor: dreptul de a convoca senatul, de a-l consulta şi de a obţine din partea lui un decret. Faptul a fost necesar, deoarece, după ce guvernarea a trecut de la aristocraţia gentilică la aristocraţia unită, conducătorii aristocraţiei plebee trebuiau să fie asimilaţi în senat cu cei ai patricienilor. Aşadar, în măsura în care acest colegiu al opoziţiei, exclus la început de la orice participare la administrarea statului, îndeosebi de la afacerile într-adevăr urbane, a devenit a doua putere executivă supremă şi unul dintre instrumentele cele mai utilizate şi necesare guvernului, mai exact ale senatului, pentru a comunica cu cetăţenii şi mai ales pentru a stăvili excesele magistraţilor, tribunatul a fost privat de caracterul său originar şi anihilat din punct de vedere politic. Această stare de lucruri a fost însă determinată de necesitate. Cu toate că lipsurile aristocraţiei romane sînt evidente, iar creşterea continuă a supremaţiei aristocraţiei trebuia să fie corelată cu înlăturarea reală a tribunatului, nu putem nega faptul că nu se putea guverna veşnic cu o autoritate nu numai lipsită de destinaţie şi menită doar înşelării prin nişte perspective iluzorii a unui proletariat suferind, ci, concomitent, şi foarte revoluţionară, aflîndu-se în posesia unei puteri anarhice de limitare a autorităţii magistraţilor, ba chiar a statului însuşi. Dar crezul în ideal, în care este statuată toată puterea, ca şi întreaga neputinţă a democraţiei, era legat în spiritul romanilor în modul cel mai intim de tribunatul poporului şi nu trebuie să ne amintim de Cola Rienzi pentru a fi convinşi că acesta, oricît de minor ar fi fost avantajul pe care l-ar fi oferit mulţimilor, nu putea fi înlăturat fără o teribilă lovitură de stat. În consecinţă, cu abilitatea politică înnăscută acestor republicani, s-a încercat distrugerea tribunatului prin mijloace cît mai puţin sesizabile. Aşadar, numele acestei magistraturi, revoluţionară în esenţa ei, a fost păstrat în continuare de către conducerea aristocratică a republicii; o anomalie pentru prezent şi viitor, o armă periculoasă şi tăioasă în mîinile unui partid revoluţionar, care se va forma. În această epocă şi pentru mult timp încă, aristocraţia a deţinut o atît de mare putere şi un control atît de desăvîrşit asupra tribunatului, încît nu putem depista nici o urmă a unei opoziţii colegiale a tribunilor faţă de senat; în cazul unor tentative izolate de opoziţie a vreuneia dintre aceşti magistraţi, guvernul rămînea stăpîn asupra situaţiei fără dificultate şi, de obicei, prin intermediul tribunatului însuşi.

Într-adevăr, după egalizarea stărilor, senatul era acela care guverna comunitatea şi aproape fără nici o opoziţie. Însăşi componenţa lui devenise alta. De la suprimarea regalităţii, conducerea neîngrădită a magistraţilor supremi, aşa cum era după înlăturarea vechii reprezentanţe gentilice (p. 67), a suferit însă restricţii substanţiale (p. 185). Pasul următor spre emanciparea senatului de sub autoritatea magistraturii a fost realizat prin trecerea listelor senatoriale de la magistraţii supremi ai comunităţii în competenţa unei autorităţi subordonate, de la consuli la cenzori (p. 208). Ce-i drept, atunci sau puţin timp după aceste evenimente, chiar dacă n-a devenit obligatoriu, a fost totuşi formulat mai categoric dreptul magistratului însărcinat cu stabilirea listei de a-i elimina pe senatorii cu defecte morale şi de a-i exclude, în consecinţă, din rîndurile senatului. Astfel, s-a constituit acea jurisdicţie morală stranie pe care se baza în principal prestigiul înalt de care se bucurau cenzorii. Desigur, asemenea incriminări au putut să contribuie la îndepărtarea unor persoane care dăunau prestigiului adunării sau care se opuneau spiritului majorităţii, dacă amîndoi cenzorii erau de acord asupra acestui lucru, dar nu puteau să le transpună într-o relaţie de dependenţă faţă de magistratură. Dreptul magistraţilor de a constitui senatul după propria lor apreciere a fost limitat decisiv la Legea Ovinia, votată aproximativ la mijlocul acestei perioade, probabil imediat după legile licino-sextine. Această lege a conferit un loc şi un vot în senat oricărui cetăţean care fusese edil curul, pretor sau consul şi îi obliga pe cenzori ca, la începerea magistraturii lor, fie să-i înscrie din oficiu în listele senatoriale fie să-i excludă de pe aceste liste, dar numai din acele motive care ar fi fost suficiente şi pentru excluderea unui senator ordinar. Numărul acestor ex-magistraţi n-a fost, bineînţeles, nici pe departe suficient pentru a menţine senatul la cifra ordinară de 300 de senatori, cifră care nu putea să scadă întrucît lista senatorială era, în acelaşi timp, şi cea a juraţilor. În felul acesta, a rămas destulă libertate de acţiune pentru dreptul electiv al cenzorilor. Numai că senatorii, care nu deţinuseră anterior o magistratură, aleşi de cenzori – îndeosebi cetăţeni care administraseră o magistratură publică necurulă, care se remarcaseră prin vitejia personală, care omorîseră un inamic în luptă sau salvaseră viaţa unui cetăţean – participau la votare, dar nu şi la discuţii (pp. 212-213). Nucleul senatului, acea parte a acestuia în care se concentrau guvernarea şi administraţia, nu se mai baza astfel, după Legea Ovinia, pe bunul-plac al unui magistrat, ci, indirect, pe alegerea de către popor; în felul acesta, comunitatea romană nu va ajunge pînă la marea instituţie a timpurilor moderne, întrucît totalitatea senatorilor care nu participau la discuţii formau o masă compactă de membri capabili de judecată şi cu drept de judecată, dar care au votat în linişte, ceea ce, pentru colegiile guvernante, era pe cît de necesar pe atît de dificil de realizat. Competenţa senatului a cunoscut puţine modificări formale. Senatul s-a ferit cu grijă să ofere un motiv de acţiune opoziţiei sau ambiţiei prin schimbări de constituţie nepopulare sau prin violări evidente ale acesteia, dar nu s-a împotrivit – chiar dacă nici nu a încurajat – extinderii în sens democratic a competenţei cetăţenilor. Dar dacă cetăţenii au cîştigat aparenţa, senatul a dobîndit esenţa puterii: influenţa decisivă asupra legislaţiei şi a alegerilor magistraţilor şi controlul deplin al statului. Fiecare nou proiect de lege era supus unei deliberări preliminare în senat şi foarte rar un magistrat se aventura să prezinte comunităţii o propunere fără consimţămîntul senatului sau împotriva voinţei lui. Dacă totuşi se întîmpla, senatul avea, prin facultatea de intercessio a magistraţilor şi prin casaţia preoţilor, o multitudine de mijloace pentru a sufoca în germene orice propunere incomodă sau pentru a o înlătura mai tîrziu. În cazuri extreme, deţinea, ca autoritate administrativă supremă, nu numai executarea, dar şi puterea de a refuza executarea decretelor comunităţii. În afară de acestea, senatul, cu consimţămîntul tacit al comunităţii, şi-a atribuit dreptul de a suspenda aplicarea legilor în circumstanţe critice, sub rezerva ratificării acestei rezoluţii de către comunitate, rezervă care a fost de la început nesemnificativă şi care a devenit treptat o formalitate desăvîrşită; ulterior, nici nu se va mai face efortul de a cere decretul de ratificare al comunităţii. În ceea ce priveşte alegerile, ele au trecut, în măsura în care depindeau de magistraţi şi erau de importanţă politică, realmente în mîinile senatului. În felul acesta, el şi-a asumat, aşa cum am arătat mai sus, dreptul de a desemna dictatorul. O consideraţie mai mare era necesară în relaţiile cu comunitatea; nu i-a putut fi suspendat dreptul de a conferi magistraturile, dar, precum s-a remarcat, s-a vegheat cu grijă ca această alegere a magistraţilor să nu se transforme în conferirea unor competenţe, ca, de exemplu, aceea de comandant al armatei, atunci cînd războiul era iminent. Pe de altă parte, concepţia nou-introdusă despre competenţă, ca şi dreptul conferit senatului de a hotărî asupra legilor au oferit acestuia o influenţă considerabilă asupra desemnării magistraţilor. Mai sus (p. 223), s-a vorbit despre influenţa pe care senatul a exercitat-o asupra sferelor de atribuţii, îndeosebi ale consulilor.

Una dintre aplicaţiile cele mai importante ale dreptului de dispensă a fost dezlegarea magistratului de termenul legal al oficiului său; ce-i drept, fiind contrară legilor fundamentale ale statului, nu putea fi acordată în interiorul teritoriului propriu-zis al oraşului, dar era valabilă în afara acestuia, cel puţin în măsura în care consulul sau pretorul, al cărui termen fusese prelungit, continua să-şi exercite atribuţiile după încheierea termenului legal ca „în locul consulului sau pretorului” (pro consule, pro praetore). Acest drept important de a prelungi termenul unei magistraturi, în esenţă identic cu dreptul de desemnare, aparţinea, de drept, exclusiv comunităţii şi a fost utilizat iniţial numai de către aceasta; totuşi, în anul 447 (307) şi în mod regulat după aceea, autoritatea comandantului suprem a fost prelungită printr-un simplu decret al senatului. La acestea se adaugă influenţa covîrşitoare şi abil concertată a aristocraţiei asupra alegerilor, pe care, de obicei, dar nu întotdeauna, le orienta spre candidaţii agreaţi de către guvern. În sfîrşit, în ceea ce priveşte administraţia, războiul, pacea şi tratatul, întemeierea de colonii, asigurarea pămînturilor, construcţia edificiilor, în principiu orice problemă de importanţă permanentă şi generală şi îndeosebi întregul sistem al finanţelor, totul depindea numai de senat. Senatul a fost acela care, din an în an, transmitea instrucţiunile generale magistraţilor pentru a limita sferele lor de atribuţii şi pentru a stabili trupele şi banii care reveneau fiecăruia dintre ei; se recurgea la el în toate împrejurările importante. Administratorii tezaurului public, cu excepţia consulului, nu puteau opera nici o plată unui magistrat sau unui particular fără să fi fost autorizaţi în prealabil de un decret al senatului. Numai în rezolvarea afacerilor curente şi în administraţia judiciară şi militară specială colegiul de guvernare suprem nu se amesteca; aristocraţia romană avea prea mult simţ şi prea mult tact politic pentru a dori transformarea controlului asupra republicii într-o tutelă a funcţionarului, iar a mecanismului într-o maşină. Este evident că noua guvernare a senatului, cu toată menajarea formelor existente, implica o transformare completă a vechii republici. Activitatea liberă a cetăţenilor a fost frînată şi blocată, magistraţii au fost reduşi la simpli preşedinţi ai adunărilor şi la comisari executivi ai acestora, o corporaţie cu caracter exclusiv consultativ a preluat succesiunea ambelor autorităţi constituţionale şi a devenit, deşi într-o formă destul de modestă, guvernul central al statului; aceasta a însemnat într-adevăr revoluţie şi uzurpare. Totuşi, dacă fiecare revoluţie şi fiecare uzurpare este judecată în faţa instanţei istoriei exclusiv prin capacitatea de a guverna, atunci chiar şi sentinţa ei severă trebuie să admită că această corporaţie a înţeles din timp şi şi-a îndeplinit cu demnitate marea ei îndatorire. Ajuns la putere nu prin vanul hazard al naşterii, ci, în esenţă, prin alegerea liberă a naţiunii; confirmat din patru în patru ani prin judecata morală gravă a celor mai demni bărbaţi; numit pe viaţă şi nelegat de expirarea unei magistraturi sau de opinia nestatornică a poporului; acţionînd în înţelegere şi cu rîndurile unite după egalizarea stărilor; însumînd în sine cu inteligenţă, abilitate politică şi practică tot ceea ce naţiunea deţinea; deţinînd o putere absolută în legătură cu toate problemele financiare şi în conducerea politicii externe, avînd o autoritate nelimitată asupra executivului datorită duratei scurte a acestuia şi datorită intercesiunii tribuniciene, care intrase în serviciul senatului după înlăturarea luptelor dintre stări, senatul roman a constituit expresia cea mai nobilă a naţiunii şi, sub aspectul consecvenţei şi al priceperii în politică, al unităţii şi al patriotismului, al plenitudinii de putere şi al curajului nestrămutat, a fost şi este încă prima corporaţie politică a tuturor timpurilor, „o adunare de regi” care a ştiut să îmbine energia despotică cu dezinteresul republican. Niciodată un stat n-a fost reprezentat, în relaţiile sale externe, cu mai multă fermitate şi mai demn decît a fost Roma în timpurile sale bune prin intermediul senatului. În administraţia internă însă, nu se poate ascunde faptul că aristocraţia financiară şi funciară, cu precădere reprezentate în senat, au acţionat partinic în problemele care ameninţau interesele lor şi că înţelepciunea şi energia corporaţiei au fost, în asemenea cazuri, deseori folosite în dezavantajul statului. Dar marele principiu, statornicit după lege, ca toţi cetăţenii romani să fie egali înaintea legii în ceea ce priveşte drepturile şi îndatoririle şi posibilitatea carierei politice care se oferea astfel, mai exact a intrării oricui în rîndurile senatului, au menţinut, împreună cu gloria succeselor militare şi politice, armonia statului şi a naţiunii şi au scutit inegalitatea stărilor de îndîrjirea şi ura care caracterizează lupta dintre patricieni şi plebei. Întrucît turnura fericită a politicii externe a putut oferi bogaţilor, timp de peste un secol, un cîmp de afirmare pentru interesele lor, fără a trebui să treacă la asuprirea clasei mijlocii, poporul roman a fost capabil, prin intermediul senatului, să înfăptuiască cea mai grandioasă dintre realizările umane, o autoconducere înţeleaptă şi fericită, pe o durată mai mare decît aceea hărăzită de obicei unui popor.