Capitolul V

Supunerea latinilor şi campanienilor de către Roma

Marea operă a epocii regale fusese stabilirea hegemoniei Romei asupra Latiumului. Cert este că transformarea constituţiei romane nu putea rămîne fără o influenţă profundă atît asupra acestei relaţii a comunităţii romane cu Latiumul, cît şi asupra organizării interne a comunităţii latine. Acest punct de vedere este confirmat de tradiţie. Fluctuaţiile generate de către revoluţia din Roma în cadrul confederaţiei romano-latine sînt atestate prin legenda, povestită în culori vii, neobişnuite, a victoriei de la Lacul Regillus, dobîndită de dictatorul sau consulul Aulus Postumius (255? 499, 258? 496) asupra latinilor cu ajutorul Dioscurilor, şi, încă şi mai mult, prin reînnoirea alianţei dintre Roma şi Latium de către Spurius Cassius, în al doilea consulat al său (261, 493). Aceste povestiri ne oferă totuşi foarte puţine date asupra problemei principale, relaţiile juridice dintre tînăra republică romană şi confederaţia latină: iar ceea ce ştim din alte surse ne-a parvenit fără dată şi poate fi încadrat aici numai cu o probabilitate destul de mare. Este propriu hegemoniei faptul de a se transforma treptat, prin simpla deplasare a centrului de greutate, în suveranitate; nici aceea romană asupra Latiumului nu face excepţie de la această regulă. Ea a fost întemeiată pe o egalitate deplină în drepturi între statul roman, pe de o parte, şi confederaţia latină, pe de alta (p. 85); dar tocmai această egalitate nu putea fi realizată, în general şi îndeosebi, în timp de război sau la împărţirea teritoriilor cucerite, fără a distruge practic hegemonia. Conform constituţiei originare a confederaţiei, probabil n-a fost păstrat numai dreptul fiecăruia de a declara război şi de a încheia pace cu state străine, aşadar întreaga suveranitate statală, atît de către Roma, cît şi de către Latium, ci, în momentul în care izbucnea un război federativ, Roma şi Latium furnizau contingente egale, de obicei cîte „o armată” de două legiuni sau 8.400 de soldaţi, care îşi desemnau, pe rînd, comandantul suprem, iar acesta numea, după libera alegere, ofiţerii statului său major, cîte şase comandanţi de divizie (tribuni militum) pentru fiecare dintre cele patru diviziuni ale armatei. În caz de victorie, atît partea mobilă a prăzii, cît şi teritoriul cucerit erau împărţite în mod egal între Roma şi confederaţie, iar dacă se hotăra întemeierea de cetăţi în noul teritoriu, nu numai că garnizoana şi populaţia acestora erau formate în parte din colonişti romani, în parte din colonişti confederaţi, dar comunitatea nou-întemeiată era primită ca stat suveran în confederaţia latină, cu loc şi drept de vot în dietă. Aceste prevederi, a căror executare, dacă ar fi fost înfăptuită întocmai, ar fi anulat hegemonia în esenţa ei, nu puteau să ocupe decît o importanţă practică redusă, chiar şi în epoca regală; în epoca republicană trebuiau să sufere modificările necesare şi în privinţa formei lor. Printre primele care au căzut în desuetudine s-au aflat, fără îndoială, dreptul confederaţiei de a declara război şi de a încheia pace cu străinii, ca şi prevederea care stipula numirea alternativă a comandantului militar anual; războiul, pacea şi comandantul suprem au revenit exclusiv Romei. De aici decurge faptul că şi pentru trupele latine ofiţerii de stat-major erau numiţi întotdeauna de către comandantul suprem roman; acestei inovaţii i se va adăuga în curînd alta, aceea ca în calitate de ofiţeri de stat-major ai contingentului roman să fie numiţi în exclusivitate cetăţeni romani, iar în cazul celui latin, chiar dacă nu întotdeauna, aceştia să formeze majoritatea. Pe de altă parte, ca şi pînă atunci, nu se putea cere, de regulă, un contingent mai numeros decît cel furnizat de către comunitatea romană, iar comandantul roman era obligat să nu dezmembreze contingentele latine şi să considere detaşamentul trimis de fiecare comunitate ca o diviziune separată a armatei, sub conducătorul care fusese desemnat de către comunitatea respectivă. Dreptul confederaţiei latine asupra unei părţi egale cu aceea a Romei din prada mobilă şi din pămîntul cucerit a rămas forma în vigoare; cu toate acestea, de timpuriu, rezultatele importante ale războiului au revenit, de fapt, fără îndoială, statului conducător. Chiar la fondarea cetăţilor confederate sau a aşa-numitelor colonii latine, cei mai mulţi au fost, de regulă, dacă nu chiar în totalitate, coloniştii romani; deşi, prin această mutare, din cetăţeni romani ei deveneau membrii unei comunităţi confederate, noul oraş fondat arăta probabil un ataşament deosebit faţă de metropola sa, realitate durabilă şi primejdioasă pentru confederaţie. Dimpotrivă, drepturile care, prin tratatele federate, erau asigurate cetăţenilor ca membri ai fiecărei cetăţi în parte n-au fost modificate. Acestea vizau îndeosebi egalitatea deplină în ceea ce priveşte achiziţionarea de proprietăţi funciare şi de bunuri mobile, comerţul şi libertatea de mişcare, căsătoria şi testamentul, dreptul nelimitat de a-şi alege domiciliul; ca urmare, bărbatul încetăţenit în una dintre cetăţile federate nu numai că se putea aşeza în mod legal în oricare din celelalte, ci participa, în calitate de cetăţean pasiv (municeps), la toate drepturile şi obligaţiile private şi politice, cu excepţia dreptului de alegere pasivă, şi era chiar autorizat, însă într-un sens limitat, să voteze în adunarea districtuală a comunităţii. În felul acesta trebuie să se fi constituit relaţia dintre comunitatea romană şi confederaţia latină, fără să putem determina care dintre elemente se bazează pe principii mai vechi şi care pe revizuirea din anul 261 (493) a alianţei.

Cu o certitudine ceva mai mare putem caracteriza drept o inovaţie (şi o putem aşeza în acest din urmă context) modificarea ordinii din comunităţile care aparţineau confederaţiei latine în conformitate cu modelul constituţiei consulare din Roma, cu toate că diferitele comunităţi au trecut, probabil din proprie iniţiativă, la suprimarea regalităţii (p. 177); coincidenţa între numirea noilor „regi” anuali din constituţia romană şi din cele ale comunităţilor latine şi aplicarea largă a principiului colegialităţii evidenţiază o legătură exterioară. Într-un moment oarecare, după alungarea Tarquiniilor din Roma, constituţiile comunităţilor latine trebuie să fi fost revizuite după modelul constituţiei romane. Punerea de acord a constituţiilor latine cu aceea a oraşului hegemon trebuie să aparţină, bineînţeles, unei epoci mai tîrzii. Logica pledează însă în favoarea supoziţiei potrivit căreia aristocraţia romană, după ce a obţinut suprimarea regalităţii pe viaţă la Roma, a dorit să impună aceeaşi schimbare constituţională şi comunităţilor din confederaţia latină; pînă la urmă, guvernul aristocratic a fost introdus peste tot în Latium, şi aceasta cu toată rezistenţa acerbă pe care a întîmpinat-o (punînd în pericol chiar existenţa alianţei romano-latine) fie din partea Tarquiniilor alungaţi, fie din partea gentes-urilor regale sau partidelor monarhice. Creşterea vertiginoasă a puterii etrusce tocmai în această perioadă, atacurile necontenite ale veienţilor, expediţia militară a lui Porsena trebuie să fi contribuit substanţial la menţinerea de către naţiunea latină a formei de unitate stabilită cîndva, mai exact la recunoaşterea în continuare a hegemoniei Romei şi, din aceste considerente, la dispunerea unei modificări a constituţiei, fără îndoială, pregătită, din multe puncte de vedere, dinainte, în sînul comunităţilor latine, poate chiar la supunerea în faţa unor drepturi hegemone lărgite.

Naţiunea permanent unită a reuşit nu numai să-şi menţină, dar şi să-şi lărgească în toate direcţiile poziţia dominantă. Am relevat deja faptul că etruscii n-au putut deţine decît pentru puţină vreme supremaţia asupra Latiumului şi că relaţiile vor reveni la poziţia deţinută în epoca regală; însă abia după un secol de la alungarea Tarquiniilor din Roma vom asista la o extindere propriu-zisă a graniţelor romane în această direcţie. Cuceririle republicane timpurii şi cele din epoca regală se vor îndrepta numai împotriva vecinilor din est şi din sud, împotriva sabinilor dintre Tibru şi Anio, a ecvilor de pe cursul superior al lui Anio şi a volscilor de la Marea Tireniană. Poziţia de mai tîrziu a ţinutului sabin ne va arăta cît de timpuriu ajunsese sub dominaţia Romei; încă din perioada războaielor samnite, armatele romane au traversat acest ţinut ca pe o ţară paşnică şi, foarte de timpuriu, mult mai repede decît volscii, de exemplu, sabinii vor abandona dialectul propriu în favoarea celui roman. Expansiunea romană nu pare să fi întîmpinat aici dificultăţi considerabile. O participare relativ redusă din partea sabinilor la rezistenţa disperată a ecvilor şi volscilor se poate deduce din analele lor; dar, ceea ce este mai important, în această zonă nu întîlnim fortăreţe, atît de numeroase în cîmpia volscă. Se prea poate ca absenţa opoziţiei sabine să se datoreze deplasării hoardelor sabine în Italia sudică, ce datează probabil din această epocă; ademeniţi de aşezările fermecătoare de la Tifernus şi Volturnus, nu şi-au mai disputat cu romanii meleagurile lor natale, iar aceştia vor fi pus stăpînire, fără prea multă opoziţie, pe teritoriul sabin pe jumătate părăsit.

Opoziţia ecvilor şi a volscilor a fost mult mai energică şi durabilă. Nu ne propunem să relatăm aici despre ostilităţile care izbucneau în fiecare an între aceste popoare şi care sînt relatate în cronica romană în aşa fel încît nu se poate distinge între incursiunea neînsemnată şi războiul plin de consecinţe, conexiunea istorică fiind abandonată cu desăvîrşire; ne vom limita la indicarea succeselor permanente. Putem recunoaşte însă cu uşurinţă că ţelul principal al romanilor şi latinilor a fost dezbinarea ecvilor şi volscilor şi controlul asupra căilor de comunicaţie dintre ei; în acest scop, au fost întemeiate aşa-numitele colonii latine, Cora, Norba (în jurul anului 262, 492), Signia (după tradiţie reîntărită în anul 259, 495), toate de-a lungul liniei de demarcaţie dintre ţinutul ecvilor şi cel al volscilor. Aderarea hernicilor la alianţa latinilor şi romanilor (268, 486) a contribuit la izolarea desăvîrşită a volscilor şi a oferit federaţiei un bastion în faţa triburilor sabelice, care se întindeau spre sud şi est; aşa se explică de ce acestui popor puţin numeros i s-a acordat egalitatea deplină cu celelalte două în consiliul ligii şi în împărţirea prăzii. Ecvii, mai puţin redutabili, n-au mai constituit de atunci un pericol; a fost suficientă, din cînd în cînd, o expediţie de jaf împotriva lor. Volscii au opus o rezistenţă mai serioasă, iar liga n-a putut să li se impună decît avansînd treptat prin construirea de fortăreţe pe teritoriul lor. Velitrae a fost fondată din anul 260 (494) ca un bastion pentru Latium; au urmat Suessa Pometia, Ardea (312, 442) şi, destul de curios, Circeii, fondată sau cel puţin întărită în anul 361 (393), care, atîta timp cît Antium şi Tarracina se bucurau încă de libertate, nu putea să comunice cu Latium decît pe calea apei. S-a încercat de mai multe ori cucerirea Antiumului, însă ea a reuşit temporar abia în anul 287 (467); în 295 (459), oraşul şi-a redobîndit libertatea şi abia după incendiul galic romanii vor cuceri, în urma unui război violent de treisprezece ani, o supremaţie decisivă asupra teritoriului pomptin (365-377, 389-377), care a fost consolidată prin fondarea fortăreţelor Satricum (369, 385) şi Setia (372, 382, întărită în 375, 379); în anul 371 (383), acesta a fost împărţit în loturi şi în districte cetăţeneşti. După această dată, volscii s-au mai revoltat, poate, dar n-au mai purtat războaie împotriva Romei.

Dar cu cît liga romanilor, latinilor şi hernicilor obţinea succese mai răsunătoare împotriva etruscilor, sabinilor, ecvilor şi volscilor, cu atît mai mult îşi abandona spiritul de înţelegere. Cauza acestei stări de lucruri a constituit-o, probabil, în parte, creşterea puterii legendare a Romei, despre care am vorbit mai sus, ea născîndu-se cu necesitate în împrejurările date, dar care le apărea totuşi latinilor ca o povară grea, în special prin actele de odioasă injustiţie comise de către comunitatea conducătoare. Lor le aparţine ruşinoasa sentinţă în arbitrajul dintre aricieni şi ardeaţi din anul 308 (446); romanii, chemaţi ca arbitri pentru un teritoriu disputat de către cele două oraşe, şi l-au însuşit, iar atunci cînd, din cauza acestei sentinţe, la Ardea se vor isca disensiuni interne, poporul vrînd să treacă de partea volscilor, în timp ce aristocraţia rămînea ataşată Romei, romanii vor exploata fără ruşine şi acest conflict, folosindu-l ca pretext pentru a trimite în bogatul oraş colonişti romani, cărora le-au fost distribuite proprietăţile adepţilor partidului antiroman (312, 442). Cauza principală a dizolvării interne a ligii a constat tocmai în subjugarea inamicilor comuni, menajamentele şi devotamentul dintre părţi sfîrşindu-se atunci cînd a apărut convingerea că ele nu mai au nevoie una de alta. Ruptura deschisă dintre latini şi hernici, pe de o parte, şi romani, pe de alta, a fost prilejuită parţial de cucerirea Romei de către celţi şi de slăbirea ei temporară cauzată de acest eveniment, parţial de ocuparea definitivă şi distribuirea teritoriului pomptim; aliaţii de odinioară se vor găsi în curînd faţă în faţă pe cîmpul de luptă. Un mare număr de voluntari latini participaseră deja la ultima rezistenţă disperată a volscilor, iar acum cele mai vestite oraşe latine, Lanuvium (371, 383), Praeneste (372-374 şi 400, 382-380 şi 354), Tusculum (373, 381) şi Tibur (390 şi 400, 360 şi 354), ba chiar şi multe fortăreţe întemeiate de liga romano-latină, precum Velitrae şi Circeii, au trebuit să fie supuse prin forţa armelor, iar tiburtinii nu se vor sfii să facă front comun împotriva Romei cu hoardele galice care năvăleau din nou. Nu s-a ajuns însă la o răscoală concertată, iar Roma a putut, fără eforturi exagerate, să le vină de hac oraşelor răzvrătite. Tusculum a fost chiar obligat (373, 381) să renunţe la republica sa şi să intre în corpul de cetăţeni romani – primul caz în care un întreg corp de cetăţeni a fost integrat comunităţii romane –, în timp ce i se lăsau zidurile şi o anumită autonomie comunală. Puţin după aceea, Satricum va avea o soartă asemănătoare. Lupta împotriva hernicilor a fost mai dificilă (392-396, 362-358) : primul general consular din rîndurile plebei, Lucius Genucius, va muri în luptă, dar şi în cazul acesta romanii vor triumfa. Criza se va termina prin reînnoirea tratatelor (396, 358) Romei cu confederaţia latină şi cu hernicii. Conţinutul exact al acestora nu ne este cunoscut, dar, probabil, cele două confederaţii s-au supus din nou, şi chiar în condiţii mai dureroase, hegemoniei romane. Instituirea, în acelaşi an, a două noi districte cetăţeneşti în teritoriul pomptin demonstrează fără tăgadă imensul progres pe care l-a realizat puterea romană.

Criza în relaţiile dintre Roma şi Latium a fost nemijlocit legată de dizolvarea confederaţiei latine, care a avut loc în jurul anului 370 (384), cu toate că nu se poate determina cu siguranţă dacă efectul său a fost revolta Latiumului prezentată mai sus. Conform dreptului pe atunci în vigoare, fiecare oraş suveran fondat de către Roma şi Latium intra în rîndul comunităţilor îndreptăţite să participe la sărbătoarea federală şi la dietă, în timp ce fiecare comunitate încorporată de alta şi, prin urmare, anihilată din punct de vedere politic, era scoasă de pe lista membrilor ligii. Concomitent însă, după uzanţa latină, numărul de treizeci de comunităţi federate a rămas neschimbat în sensul că, dintre oraşele participante, dreptul de vot o dată stabilit l-au avut numai treizeci de cetăţi: un număr de comunităţi care aderaseră mai tîrziu au fost ignorate din cauza importanţei lor scăzute, în vreme ce, din cauza încălcărilor prin care s-au compromis, altele au fost private de acest drept. În jurul anului 370 (384), configuraţia confederaţiei se prezenta astfel: dintre localităţile latine vechi, cu excepţia cîtorva dispărute sau a căror poziţie nu este cunoscută, au mai rămas autonome şi cu drept de vot următoarele: Nomentum, între Tibru şi Anio; Tibur, Gabii, Scaptia, Labici, Pedum şi Praeneste, între Anio şi Munţii Albani; Corbio, Tusculum, Bovillae, Aricia, Corioli şi Lanuvium, de-a lungul drumurilor acestor munţi; în sfîrşit, Laurentum şi Lavinium, în cîmpia care se întinde de-a lungul ţărmului. La acestea se adaugă coloniile fondate de către Roma şi liga latină: Ardea, pe fostul teritoriu al rutulilor, şi Velitrae, Satricum, Cora, Norba, Setia şi Circeii, pe cel al volscilor. În plus, şaptesprezece localităţi, ale căror nume nu sînt transmise cu exactitate, puteau participa la sărbătoarea latină, însă nu aveau drept de vot. Confederaţia latină a rămas de atunci neschimbată, compusă din 47 de comunităţi cu drepturi parţiale şi 30 cu drept de vot; nici comunităţile latine fondate mai tîrziu, precum Sutrium, Nepete (p. 238), Cales, Tarracina, nu vor intra în confederaţie şi nici comunităţile latine despuiate mai tîrziu de autonomie, precum Tusculum şi Satricum, n-au fost şterse de pe listă.

De această închidere a confederaţiei se leagă şi fixarea limitelor geografice ale Latiumului. Atîta timp cît confederaţia latină fusese deschisă, limitele Latiumului s-au deplasat în măsura în care au fost întemeiate noi oraşe federale; dar, întrucît coloniile latine mai recente nu au primit dreptul de participare la sărbătoarea latină, ele n-au fost considerate sub aspect geografic ca făcînd parte din Latium – probabil din această cauză Ardea şi Circeii au fost socotite drept oraşe din Latium, în timp ce Sutrium şi Tarracina, nu. Oraşele cărora le-a fost acordat dreptul latin după anul 370 (385) nu numai că au fost excluse din comunitatea confederată, dar au fost şi izolate unele de altele din punctul de vedere al dreptului privat. Relaţiile comerciale şi, probabil, căsătoria (commercium et conubium) erau permise fiecăreia dintre ele doar cu comunitatea romană, dar nu şi cu celelalte comunităţi latine, astfel încît un cetăţean din Sutrium putea să deţină în proprietate deplină un lot de pămînt la Roma, însă nu şi la Praeneste, şi putea să aibă copii legitimi cu o romană, dar nu cu o soţie tiburtină. De asemenea, dacă pînă acum oraşele s-au bucurat de o libertate destul de largă şi dacă s-a putut constitui, de exemplu, o ligă separată a celor cinci comunităţi latine vechi – Aricia, Tusculum, Tibur, Lanuvium şi Laurentum – şi a celor trei cetăţi latine noi – Ardea, Suessa Pometia şi Cora –, în jurul sanctuarului Dianei din Aricia, în epoci mai tîrzii, deloc întîmplător, nu mai întîlnim asemenea confederaţii speciale ce ar fi putut pune în pericol hegemonia romană. La fel, putem atribui acestei epoci transformarea progresivă a constituţiilor comunităţilor şi modelarea lor deplină după constituţia Romei. Pe lîngă cei doi pretori, vor apărea mai tîrziu doi edili, cu elemente caracteristice magistraturii latine, însărcinaţi cu intendenţa poliţiei urbane şi a pieţei şi cu administrarea justiţiei, care se leagă de aceasta. Instituirea acestor funcţionari urbani trebuie să fi avut loc, bineînţeles, în acelaşi timp şi sub influenţa puterii conducătoare în toate comunităţile federaţiei şi, cu siguranţă, nu a putut precede instituirea edilităţii curule la Roma (387, 367); probabil că a avut loc în acelaşi timp. Fără îndoială, această reglementare a constituit numai o verigă dintr-un lanţ de măsuri menite să restrîngă libertăţile şi să modifice organizarea comunităţilor municipale în interesul politicii aristocraţiei. După căderea cetăţii Veii şi cucerirea teritoriului pomptin, Roma s-a simţit destul de puternică pentru a strînge hăţurile hegemoniei şi a aduce toate oraşele latine într-o asemenea stare de dependenţă, încît să devină practic supuse din toate punctele de vedere. În această perioadă (406, 348) cartaginezii s-au angajat, printr-un tratat comercial încheiat cu Roma, să nu aducă nici o vătămare latinilor supuşi ei, îndeosebi oraşelor maritime Ardea, Antium, Circeii, Tarracina; însă în cazul în care una dintre cetăţile latine ar fi părăsit alianţa romanilor, fenicienii aveau dreptul de a o ataca, iar în eventualitatea că o cucereau, se angajau să nu-i dărîme zidurile, ci să predea cetatea romanilor. Acest lucru arată cu claritate prin ce constrîngeri comunitatea romană cel puţin, dacă nu şi aceea a hernicilor, a păstrat dreptul formal asupra unei treimi din prada de război şi poate încă alte cîteva rămăşiţe ale egalităţii în drepturi de odinioară; dar ceea ce s-a pierdut a fost destul de important pentru a explica înverşunarea împotriva Romei care domnea în această perioadă printre latini. Nu numai că oriunde Roma era combătută de armate, numeroşi voluntari latini luptînd, sub steaguri străine, împotriva comunităţii care îi comanda, dar în anul 405 (349) însăşi adunarea federală latină le-a refuzat romanilor contingentul său. După toate aparenţele, era iminentă o nouă revoltă a întregii confederaţii latine ori de cîte ori se prefigura un conflict cu o altă naţiune italică, în mod sigur capabilă să ţină piept puterii reunite a întregii naţiuni latine. După înfrîngerea volscilor, pentru moment, romanii nu vor trebui să înfrunte în sud nici o populaţie mai importantă; legiunile lor s-au apropiat de Liris fără a întîmpina vreo rezistenţă. În 397 (357) au luptat cu succes împotriva privernaţilor, în 409 (345), cu auruncii, cărora le-a fost smulsă Sora, de pe Liris. Astfel, armatele romane au sosit la graniţa samniţilor şi tratatul de prietenie încheiat în anul 400 (354) de cele mai puternice şi cele mai curajoase naţiuni italice a fost semnul cel mai sigur al unei lupte apropiate pentru supremaţie în Italia, luptă care va izbucni concomitent cu criza din interiorul naţiunii latine.

Naţiunea samnită, care, în epoca expulzării Tarquiniilor din Roma, era de mai mult timp în posesia ţinutului deluros care se întinde între cîmpiile Apuliei şi Campaniei dominîndu-le pe amîndouă, a fost împiedicată în înaintarea ei, într-o direcţie, de către daunieni – puterea şi înflorirea Arpiei aparţine acestei epoci –, în cealaltă, de către greci şi etrusci. Prăbuşirea puterii etrusce către sfîrşitul secolului al III-lea, amurgul coloniilor greceşti în decursul celui următor i-au deschis însă calea spre vest şi sud, iar samniţii nu vor întîrzia să înainteze, hoardă după hoardă, pînă la mările meridionale ale Italiei, iar uneori şi dincolo de acestea. Mai întîi vor apărea în cîmpia din jurul golfului, unde numele de campanieni se va încetăţeni începînd cu secolul al patrulea; etruscii fuseseră anihilaţi aici, grecii strîmtoraţi: primii vor pierde Capua (330, 424), ceilalţi, Cumae (334, 420). În acelaşi timp, poate chiar mai devreme, lucanienii îşi vor face apariţia în Grecia Mare; ei se aflau angajaţi într-un conflict cu populaţiile din Terinae şi Turii şi se vor stabili în oraşul grec Laos cu mult timp înainte de anul 364 (390). În această perioadă, efectivele lor armate se ridicau la 30.000 de pedestraşi şi 4.000 de călăreţi. Spre sfîrşitul secolului al IV-lea se poate vorbi pentru prima dată de confederaţia separată a brutienilor care, spre deosebire de celelalte triburi sabelice, nu s-au detaşat sub formă de colonie, ci în urma unui război cu lucanienii, amestecîndu-se cu foarte multe elemente străine. Grecii Italiei sudice au încercat, bineînţeles, să se apere în faţa presiunii barbarilor; liga cetăţilor aheene a fost reconstituită în anul 361 (393), stabilindu-se ca, în eventualitatea unui atac al lucanienilor asupra unuia dintre oraşele confederate, toate celelalte să trimită contingente, comandanţii contingentelor absente urmînd a fi pedepsiţi cu moartea. Dar nici uniunea Greciei Mari n-a mai ajutat la nimic, întrucît stăpînul Siracusei, Dionysios cel Bătrîn, se aliase cu italicii împotriva conaţionalilor săi. În timp ce Dionysios smulgea flotelor Greciei Mari supremaţia asupra mărilor italice, cetăţile greceşti erau ocupate sau distruse una după alta de către italici; într-un interval incredibil de scurt, această strălucitoare constelaţie de oraşe greceşti a fost nimicită şi pustiită. Numai cîteva aşezări greceşti, ca, de exemplu, Neapolis, au reuşit, cu eforturi uriaşe şi mai mult prin tratate decît cu puterea armelor, să-şi păstreze cel puţin existenţa şi naţionalitatea. Numai Tarentumul a rămas pe deplin independent. El s-a menţinut datorită poziţiei sale mai îndepărtate şi datorită spiritului războinic al cetăţenilor, întreţinut de luptele neîncetate cu mesapii. Dar şi această cetate a trebuit să lupte necontenit cu lucanienii pentru existenţa sa şi a fost nevoită să caute aliaţi şi mercenari în patria grecească. În perioada în care Veii şi cîmpia pomptină au devenit romane, hoardele samnite stăpîneau întreaga Italie de Sud, cu excepţia cîtorva colonii greceşti, fără legătură între ele, şi a coastei apulo-mesapiene. Periplul grec, redactat în jurul anului 418 (336), îi situează pe samniţii propriu-zişi, cu cele „cinci limbi” ale lor, de la o mare la cealaltă şi îi plasează în vecinătatea lor pe campanieni, lîngă Marea Tireniană, la nord, iar pe lucanieni, la sud. Printre aceştia sînt cuprinşi, aici, ca şi în multe alte cazuri, şi brutienii. Ei se extind deja pe întreaga lungime a ţărmului, de la Paestum, lîngă Marea Tireniană, pînă la Turii, lîngă Marea Ionică. Într-adevăr, dacă comparăm succesele dobîndite de cele două mari naţiuni ale Italiei, latinii şi samniţii, înainte de a intra în contact, vom constata că traiectoria cuceririlor samnite a fost cu mult mai cuprinzătoare şi mai strălucitoare decît cea a romanilor. Dar caracterul acestor cuceriri a fost cu totul deosebit. De la solidul centru urban pe care Latium îl avea în Roma, dominaţia acestei naţiuni se va extinde treptat în toate direcţiile – ce-i drept, în limite relativ restrînse, dar prinzînd rădăcini după fiecare pas, în parte prin fondarea de cetăţi după modelul oraşelor dependente, în parte prin romanizarea teritoriului cucerit. Nu la fel s-a întîmplat în Samnium. Aici nu există nici o comunitate hegemonă şi, de aceea, nici o politică de cuceriri. În timp ce cucerirea teritoriului veienţilor şi a celui pomptin a însemnat o lărgire reală a puterii Romei, Samnium a fost mai degrabă slăbit decît fortificat prin naşterea cetăţilor din Campania, a confederaţiei lucaniene şi a celei brutiene, întrucît fiecare hoardă, după ce a găsit noile aşezări pe care le căuta, îşi va urma propriul destin. Triburile samnite ocupau un teritoriu disproporţionat de mare, fără a vădi intenţia de a şi-l însuşi în întregime ; oraşele greceşti mai mari, Tarentum, Turii, Crotona, Metapontion, Heracleia, Region şi Neapolis, deşi slăbite şi deseori dependente, continuau să existe, elenii fiind toleraţi chiar în zonele de cîmpie şi în oraşele mai mici. Cumae, de exemplu, Poseidonia, Laos şi Hipponion au rămas, precum o dovedesc Periplul şi monedele, oraşe greceşti chiar şi sub dominaţia samnită. În felul acesta au luat naştere populaţii eterogene, ca, de exemplu, brutienii, cu cele două limbi cuprinzînd elemente greceşti, alături de cele samnite şi, poate, chiar rămăşiţe ale vechilor autohtoni. Dar şi în Lucania, şi în Campania trebuie să fi avut loc astfel de amestecuri, deşi într-o proporţie mai redusă. Farmecului primejdios al culturii elene nu i s-a putut sustrage nici naţiunea samnită, mai ales în Campania, unde Neapolis a intrat de timpuriu în relaţii amicale cu imigranţii şi unde cerul îi umaniza chiar şi pe barbari. Capua, Nola, Nuceria, Teanum, cu toate că aveau o populaţie pur samnită, au adoptat obiceiurile greceşti şi o constituţie greacă; de fapt, forma indigenă a constituţiei cantonale nu putea să supravieţuiască în noile circumstanţe. Oraşele samnite ale Campaniei au început să bată monede, în parte cu caractere greceşti; ca mărime, Capua a devenit, prin comerţ şi agricultură, al doilea oraş al Italiei; prin bogăţie şi lux era deja primul. Corupţia prin care, după relatările anticilor, acest oraş le întrecea pe toate celelalte din Italia se reflectă mai ales în sistemul de recrutare a mercenarilor şi în luptele de gladiatori cu care şi-a cîştigat renumele. Nicăieri recrutorii nu găseau un asemenea aflux ca în această metropolă a civilizaţiei imorale; pe cînd Capua însăşi nu ştia cum să se apere de atacurile samniţilor, tineretul belicos al Campaniei se precipita, sub conducerea comandanţilor aleşi din rîndurile lui, îndeosebi înspre Sicilia. Influenţa pe care aceste deplasări ale mercenarilor o vor exercita asupra Italiei o vom trata mai jos; ele prezintă o trăsătură a moravurilor campaniene la fel de caracteristică precum luptele de gladiatori care, dacă nu s-au născut la Capua, au fost totuşi dezvoltate aici pînă la perfecţiune. Aici, cupluri de gladiatori vor apărea chiar şi în timpul banchetelor, iar numărul lor era determinat de rangul oaspeţilor invitaţi. Această degenerare a celui mai important oraş samnit, care a avut la origine, fără îndoială, şi influenţa spiritului etrusc, va avea circumstanţe funeste pentru întreaga naţiune; chiar dacă aristocraţia campaniană a reuşit să asocieze bravura cavalerească şi o înaltă cultură spirituală cu cea mai profundă corupţie, nu putea deveni niciodată pentru naţiunea sa ceea ce nobilimea romană era pentru naţiunea latină. Deşi cu o intensitate mai scăzută, influenţa elenă s-a exercitat şi asupra lucanienilor şi brutienilor, aşa cum se exercitase şi asupra campanienilor. Obiectele găsite în toate mormintele acestor ţinuturi dovedesc că arta elenă a fost cultivată aici cu o frenezie barbară; bogatele podoabe din aur şi chihlimbar, splendida ceramică pictată, găsite astăzi în lăcaşurile morţilor, ne ajută să constatăm cît de mult se îndepărtaseră aceşti oameni de obiceiurile strămoşilor. Alte indicaţii ne sînt oferite de scriere; vechea scriere naţională adusă din nord a fost abandonată de lucanieni şi de brutieni în favoarea celei greceşti, în timp ce, în Campania, alfabetul naţional, probabil şi limba însăşi, s-a dezvoltat independent, sub înrîurirea modelatoare a celei greceşti, atingînd o claritate şi o fineţe mai mare. Se întîlnesc chiar urme izolate ale influenţei filozofiei greceşti. Doar ţara samnită propriu-zisă a rămas neatinsă de aceste inovaţii care, oricît de frumoase şi naturale au putut fi, au contribuit totuşi în mare măsură la slăbirea treptată a legăturilor de unitate naţională, de altfel foarte fragile de la început. Din cauza influenţei spiritului elen s-a produs o ruptură adîncă în ramura samniţilor. „Filoelenii” civilizaţi ai Campaniei au început, precum elenii înşişi, să tremure în faţa triburilor mai sălbatice ale muntenilor, care nu conteneau să pătrundă în Campania şi să tulbure coloniştii originari degeneraţi. Roma a fost un stat închis, care dispunea de întreaga forţă a Latiumului; locuitorii puteau să cîrtească, dar se supuneau. Naţiunea samnită a fost însă dispersată şi divizată, iar dacă confederaţia din ţara propriu-zis samnită a păstrat cu fidelitate moravurile şi curajul strămoşilor, ea se deosebea profund şi sub acest aspect de celelalte populaţii şi cetăţi samnite.

De fapt, această neînţelegere dintre samniţii din cîmpie şi cei din zona muntoasă îi va conduce pe romani dincolo de Liris. Sidicinii din Teanum şi campanienii din Capua au cerut ajutor romanilor împotriva propriilor conaţionali, care le atacau teritoriul în număr tot mai mare, ameninţînd să se aşeze aici (411, 343). Cînd alianţa solicitată a fost refuzată, delegaţia campaniană a negociat în schimbul protecţiei supunerea sub suzeranitatea Romei; romanii n-au putut rezista unei asemenea momeli. Delegaţi romani au fost trimişi la samniţi pentru a-i informa despre noua achiziţie şi a-i îndemna să respecte teritoriul puterii prietene. Nu se mai poate stabili în detaliu cum au decurs evenimentele în continuare; constatăm numai că, fie după o campanie, fie după un război, între Roma şi Samnium s-a încheiat un acord în urma căruia romanii au obţinut libertatea de acţiune în privinţa cetăţii Capua, samniţii asupra Teanumului, iar volscii pe cursul superior al Lirisului. Consimţămîntul pe care samniţii l-au dat în privinţa tratatului se explică prin eforturile susţinute pe care tarentinii le făceau în această epocă pentru a se debarasa de vecinii lor sabeli; dar şi romanii aveau motive întemeiate de a ajunge cît mai repede la o înţelegere cu samniţii, deoarece trecerea apropiată a ţinutului care se învecina la sud cu Latium în proprietate romană a transformat nemulţumirile care îi frămîntau de mult pe latini în revoltă deschisă. Toate oraşele latine originare, chiar şi tusculanii, primiţi în liga cetăţenilor romani, s-au ridicat împotriva Romei, cu o singură excepţie, cea a laurentinilor. În schimb, toate coloniile romane din Latium, cu excepţia celei de la Velitrae, au respectat alianţa romană. Este uşor de explicat de ce capuanii, cu toată supunerea lor recentă şi voluntară, au folosit neconstrînşi prima ocazie pentru a se descotorosi de dominaţia romană şi de ce, cu toată opoziţia partidului optimaţilor, devotat alianţei cu Roma, comunitatea a făcut cauză comună cu confederaţia latină ; înţelegem, de asemenea, că volscii au întrevăzut în această revoltă latină ultima posibilitate de a-şi recîştiga libertatea şi, în consecinţă, au luat armele; în schimb, nu ne putem edifica asupra motivului pentru care hernicii, ca şi aristocraţia campaniană, nu au participat la această răscoală.

Poziţia romanilor a fost critică, legiunile care trecuseră Lirisul şi ocupaseră Campania au fost despărţite de patrie de grupurile de latini şi de volsci şi numai o victorie le putea salva. Bătălia decisivă (414, 340) a fost dată la Trifanum (între Minturnae, Suessa şi Sinuessa); consulul Titus Manlius Imperiosus Torquatus a cîştigat o victorie strălucită asupra latinilor şi volscilor; în măsura în care mai opuneau rezistenţă, au fost silite să capituleze; luate cu asalt, au fost reduse toate la supunere.

Consecinţa victoriei a fost dizolvarea ligii latine, care a devenit, dintr-o confederaţie politică independentă, o simplă asociaţie pentru celebrarea sărbătorilor religioase: drepturile consfinţite ale confederaţiei, referitoare la un maximum al trupelor recrutate şi la prada de război, au fost abandonate şi au avut, dacă au fost acordate, caracterul unor favoruri. În locul tratatului dintre Roma, pe de o parte, şi confederaţia latină, pe de alta, au fost realizate alianţe veşnice între Roma şi fiecare localitate confederată în parte. Izolarea între comunităţi, instituită iniţial pentru localităţile fondate după anul 370 (384), a fost extinsă în felul acesta asupra întregii naţiuni. Din mai multe puncte de vedere, diferitele aşezări îşi vor păstra privilegiile anterioare şi autonomia. Tibur şi Praeneste, în schimb, au trebuit să cedeze Romei părţi din teritoriile lor, iar în cazul altor comunităţi latine sau volsce, dreptul învingătorului a fost speculat cu şi mai mare asprime. La Antium, cea mai importantă şi mai redutabilă cetate volscă, atît pe uscat, cît şi pe mare, au fost trimişi colonişti romani, iar vechii cetăţeni nu numai că au fost obligaţi să le cedeze acestora terenurile necesare, dar au fost siliţi să intre ei înşişi în corpul cetăţenilor romani (416, 338). Colonişti romani vor fi stabiliţi şi în a doua, ca importanţă, cetate maritimă volscă, Tarracina (425, 329), vechii cetăţeni fiind în parte expulzaţi, în parte integraţi în noua comunitate cetăţenească; Lanuvium, Aricia, Nomentum, Pedum şi-au pierdut, de asemenea, independenţa şi au devenit municipii romane. Zidurile cetăţii Velitrae au fost dărîmate, senatul a fost expulzat în totalitate şi a fost exilat în Etruria romană; oraşul a fost constituit probabil ca o comunitate supusă, după dreptul caerit. Din terenul obţinut, o parte, de exemplu, proprietăţile senatorilor din Velitrae, a fost distribuită cetăţenilor romani; aceste distribuiri speciale, ca şi numeroasele comunităţi recent admise în corpul cetăţenesc roman vor genera în anul 422 (332) instituirea a doi noi triburi. Semnificaţia extraordinară a succesului obţinut a fost pe deplin înţeleasă la Roma; o mărturiseşte coloana comemorativă care a fost ridicată dictatorului victorios din anul 416 (338), Gaius Maenius, în forul roman şi împodobirea tribunei vorbitorilor, plasată în acelaşi loc, cu rostrele de pe galerele Antiumului, cărora nu li s-a găsit nici o altă menire. În acelaşi fel, deşi în forme întrucîtva deosebite, stăpînirea romană a fost stabilită şi consolidată în teritoriile sudice ale volscilor şi campanienilor. Fundi, Formaiae, Capua, Cumae şi un număr de alte cetăţi mai mici au devenit comunităţi dependente de Roma în baza dreptului caerit; pentru siguranţă, la Capua, oraş atît de important, a fost accentuată cu multă dibăcie disensiunea dintre aristocraţie şi popor, iar constituţia cetăţii a fost revizuită şi controlată în interesul romanilor. Aceeaşi procedură va fi urmată şi în cazul Privernumului; cetăţenii acestuia, sprijiniţi de neînfricatul partizan fundan Vitruvius Vaccus, au avut onoarea de a da ultima bătălie pentru libertatea latină. Ea se va încheia cu luarea prin asalt a oraşului (425, 329) şi cu executarea lui Vaccus în închisoarea romană. Pentru constituirea, în aceste locuri, a unei populaţii romane, teritoriul cucerit, îndeosebi cel al Privernumului şi al cetăţii Falernae, a fost împărţit cetăţenilor romani într-un număr de loturi atît de mare, încît cîţiva ani mai tîrziu (436, 318) au putut fi instituite şi aici două noi triburi. Întemeierea a două colonii cu drept latin a dat, în final, mai multă siguranţă ţinutului dobîndit de curînd. Una a fost Cales (420, 334), în mijlocul cîmpiei campaniene, de unde puteau fi supravegheate Teanum şi Capua, cealaltă Fregellae (426, 328), care domina trecerea peste Liris. Ambele au fost deosebit de puternice şi au înflorit repede, cu toate piedicile puse de sidicini creării Calesului şi de samniţi cetăţii Fregellae. De asemenea, la Sora a fost staţionată o garnizoană romană, măsură care a provocat demersul inutil al samniţilor, cărora acest ţinut le fusese cedat printr-un tratat. Fără nici o abatere, Roma înainta spre ţelul său, dovedind în consolidarea ţinuturilor cîştigate o politică mai măreaţă şi mai energică decît o făcuse pe cîmpul de bătălie, împînzindu-le politic şi militar cu o reţea de apărare de nepătruns. Este de la sine înţeles că samniţii nu priveau cu ochi buni înaintarea ameninţătoare a romanilor; fără îndoială, au ridicat şi stavile înaintea lor, dar, cu toate acestea, acum, cînd poate nu era prea tîrziu, au neglijat să le închidă, cu energia cerută de împrejurări, noua cale de cuceriri. Ce-i drept, se pare că, în urma tratatului cu Roma, ei au ocupat Teanumul, fortificîndu-l foarte bine; căci, dacă înainte oraşul căutase ajutor la Capua şi Roma împotriva Samniumului, în luptele de mai tîrziu apare că bastion al puterii samnite în direcţia vestică. Ei s-au extins, într-adevăr, pe Lirisul superior, cucerind şi distrugînd totul, dar s-au aşezat aici în mod permanent. Au distrus astfel oraşul volsc Fregellae, facilitînd întemeierea coloniei romane amintite mai sus şi înspăimîntînd alte două oraşe volsce, Fabrateria (Falvaterra) şi Luca (localizare nesigură), încît acestea vor urma exemplul cetăţii Capua, trecînd de partea Romei (424, 330). Înainte de a se împotrivi în mod serios, confederaţia samnită a permis ca expansiunea romană în Campania să devină o realitate; cauza acestei încetineli trebuie să fie căutată, în parte, în luptele contemporane ale naţiunii samnite cu elenii italici, în parte, totuşi, în politica lipsită de forţă şi de unitate a confederaţiei.