Capitolul VI

Italicii împotriva Romei

În timp ce romanii se băteau pe Liris şi pe Volturnus, sud-estul peninsulei era zguduit de alte lupte. Bogata republică comercială tarentină, din ce în ce mai ameninţată de hoardele lucaniene şi mesapiene, neîncrezîndu-se, şi pe bună dreptate, în propriile arme, a cîştigat cu vorbe frumoase şi bani buni condotierii patriei-mamă: regele Spartei, Archidamos, a venit în ajutorul compatrioţilor săi cu trupe numeroase şi a fost bătut de lucanieni în aceeaşi zi în care Filip a învins la Chaeroneia (416, 338) – drept pedeapsă, au spus grecii pioşi, pentru participarea lui şi a oamenilor săi, cu nouăsprezece ani în urmă, la jefuirea sanctuarului din Delphi. Locul lui a fost luat de un comandant mai puternic, Alexandru Molossul, fratele Olimpiei, mama lui Alexandru cel Mare. În afara trupelor pe care le-a adus, a reunit sub stindardele sale contingentele cetăţilor greceşti, îndeosebi pe cele ale tarentinilor şi metapontinilor, de asemenea poediculii (din jurul localităţii Rubi, astăzi Ruvo), care, precum grecii, se simţeau ameninţaţi de naţiunea sabelică, şi, în fine, chiar pe exilaţii lucanieni, al căror număr considerabil denotă violentele tulburări din sînul acestei confederaţii. Astfel, s-a văzut în curînd superior inamicului. Consetia (Consenza), sediul confederaţiei, a căzut în mîinile sale. În van samniţii se grăbesc în ajutorul lucanienilor; Alexandru învinge forţele lor unite la Paestum, îi îngenunchează pe daunieni lîngă Sipontum şi pe mesapi în partea sud-estică a peninsulei. A ajuns fulgerător să stăpînească de la o mare la alta şi era în măsură să le întindă romanilor mîna pentru a-i ataca în comun pe samniţi în inima teritoriilor lor. Dar asemenea succese nesperate nu erau dorite de comercianţii din Tarentum, care s-au înspăimîntat; între ei şi căpitanul lor, care venise ca un soldat mercenar şi care era pe cale de a întemeia în Occident un imperiu elen, precum nepotul său în Orient, a izbucnit războiul. Alexandru s-a aflat la început în avantaj; el a smuls tarentinilor Heracleia, a restaurat Turii şi se pare că a lansat o chemare către ceilalţi greci din Italia de a se uni sub scutul său împotriva tarentinilor, încercînd, concomitent, să mijlocească pacea între aceştia şi populaţiile sabelice. Proiectele sale grandioase au găsit însă un slab ecou la grecii dezarmaţi şi descurajaţi, iar inevitabila schimbare de partide i-a înstrăinat pe primii săi aliaţi, lucanienii; el a fost ucis la Pandosia de mîna unui emigrat lucanian (422, 332). Odată cu moartea sa, lucrurile se vor întoarce în esenţă în matca lor originară. Oraşele greceşti s-au văzut din nou izolate şi au fost nevoite să se apere, după propriile puteri, prin tratate, achitarea unui tribut sau ajutor extern; de exemplu, Crotona i-a respins în anul 430 (324) pe brutieni cu ajutorul Siracusei. Triburile samnite au cîştigat din nou preponderenţa şi, în pofida grecilor, puteau să-şi orienteze din nou atenţia spre Campania şi Latium.

Aici însă se produsese o cotitură profundă. Confederaţia latină fusese sfărîmată şi distrusă, ultima rezistenţă a volscilor anulată, meleagurile campaniene, cele mai bogate şi mai frumoase ale peninsulei, se aflau în stăpînirea bine consolidată şi necontestată a romanilor, al doilea oraş al Italiei trecuse sub suzeranitate romană. În timp ce grecii şi samniţii se luptau între ei, Roma se înălţase aproape nestingherită la o poziţie dominantă care nu mai putea fi primejduită de nici un popor din peninsulă, dacă ar fi acţionat singur, şi care îi ameninţa pe toţi cu jugul roman. O acţiune simultană a tuturor popoarelor, care, fiecare în parte, n-ar fi fost capabile să se opună în faţa Romei, ar fi putut rupe eventual lanţurile înainte de făurirea lor definitivă, dar clarviziunea, curajul şi dăruirea necesare unei asemenea coaliţii a nenumăratelor comunităţi urbane sau populaţii, în cea mai mare parte ostile sau străine unele de altele, nu au fost întrunite; ele vor apărea atunci cînd va fi prea tîrziu.

După prăbuşirea puterii etrusce şi după declinul republicilor greceşti, confederaţia samnită a rămas cea mai importantă putere din Italia, alături de Roma, şi, concomitent, cea care era cel mai mult şi mai nemijlocit ameninţată de spiritul cuceritor al romanilor. În consecinţă, ei i-a revenit primul loc şi povara cea mai grea în lupta pentru libertate şi autonomie pe care au trebuit s-o poarte italicii împotriva Romei. Samniţii puteau să conteze pe sprijinul micilor populaţii sabelice – vestinii, frentanii, marucinii – şi pe cel al altor cantoane mai mărunte, care trăiau într-o izolare rurală în ţinuturile lor muntoase şi care n-au rămas surde la chemarea unui trib înrudit ce-i îndemna la apărarea bunurilor comune. Mai important ar fi fost ajutorul elenilor campanieni şi al celor din Grecia Mare, îndeosebi al tarentinilor, cel al puternicilor lucanieni şi brutieni. Însă în parte, moliciunea şi nestatornicia demagogilor care dominau Tarentumul şi amestecul cetăţii în problemele siciliene, în parte disensiunile interne din sînul confederaţiei lucaniene, în parte şi înainte de toate, ura profundă care-i diviza pe elenii din Italia de Sud şi opresorii lor, lucanienii, ofereau slabe speranţe pentru o alianţă a Tarentumului şi a lucanienilor cu samniţii. Din partea marsilor, vecinii cei mai apropiaţi ai romanilor, cu care trăiau de mult timp în relaţii paşnice, nu se putea aştepta mai mult decît o participare formală sau neutralitatea; apulii, străvechi şi îndîrjiţi inamici ai sabelilor, erau, firesc, aliaţii romanilor. În schimb, se putea spera ca îndepărtaţii etrusci, după ce va fi înregistrată prima victorie, să se asocieze ligii şi n-ar fi fost imposibilă nici o răscoală în Latium sau în ţinutul volscilor şi hernicilor. Înainte de toate însă, samniţii, etolienii italici, care conservaseră întreaga energie naţională, trebuiau să aibă încredere în propria putere pentru a rezista într-o luptă inegală, ceea ce ar fi făcut astfel încît celelalte popoare să se ruşineze de inactivitatea lor, să poată delibera fără constrîngere şi să-şi poată uni forţele. O singură victorie ar fi putut mai apoi să aprindă văpaia insurecţiei în jurul Romei. Istoria nu-i poate refuza acestui popor nobil meritul de a-şi fi înţeles şi îndeplinit datoria.

Vrajba dintre Roma şi Samnium dura de mai mulţi ani din cauza agresiunilor continue pe care şi le permiteau romanii pe Liris, dintre care aceea terminată cu întemeierea cetăţii Fregellae în 426 (328) a fost ultima şi cea mai importantă. Motivul izbucnirii conflictului l-au oferit însă grecii din Campania. Cetăţile gemene Palaeopolis şi Neapolis, care au format o unitate politică şi au stăpînit, după toate aparenţele, şi insulele greceşti din golf, erau singurele comunităţi de pe teritoriul roman care nu fuseseră încă supuse. Informaţi asupra intenţiilor Romei de a lua în stăpînire aceste cetăţi, tarentinii şi samniţii au hotărît să le-o ia înainte; şi dacă tarentinii, atît din cauza moliciunii lor, cît şi a depărtării, n-au putut să traducă acest plan în fapt, samniţii vor cantona, într-adevăr, o garnizoană puternică la Palaeopolis. Imediat însă, romanii vor declara războiul – nominal, palaeopolitanilor, dar, de fapt, samniţilor (427, 327) – şi vor începe asediul cetăţii. Prelungirea acestuia a atras însă nemulţumirea grecilor, lezaţi de perturbarea comerţului lor şi de prezenţa garnizoanei străine; romanii, ale căror sforţări au fost îndreptate în întregime spre îndepărtarea statelor de mîna a doua sau a treia de coaliţia a cărei formare se prefigura, se vor grăbi, din momentul în care grecii se vor arăta dispuşi să negocieze, să le acorde condiţiile cele mai favorabile: deplina egalitate în drepturi şi scutirea de serviciul militar pe uscat, alianţă egală şi pace perpetuă. După ce palaeopolitanii s-au dezbărat prin viclenie de garnizoană, tratatul a fost semnat în anul 428 (326). Oraşele sabelice de la sud de Volturnus, Nola, Nuceria, Herculanum şi Pompei, au luat, la începutul războiului, partea samniţilor; numai că, fie datorită poziţiei lor expuse, fie datorită uneltirilor romanilor, care vor încerca, prin vicleşug şi promisiuni, să atragă partidele optimaţilor din aceste oraşe de partea lor, avînd un precedent fericit în cazul cetăţii Capua, puţin după căderea Palaeopolisului aceste oraşe se vor declara în favoarea Romei sau neutre. Un succes şi mai important a fost înregistrat de romani în Lucania, unde poporul, instinctiv, se pronunţase pentru tabăra samnită; dar întrucît alianţa cu samniţii ar fi implicat şi încheierea unei păci cu tarentinii, iar majoritatea stăpînilor Lucaniei nu era dispusă să înceteze fructuoasele expediţii de jaf, romanii au reuşit să încheie cu Lucania un tratat care s-a dovedit de nepreţuit: tarentinii vor fi ţinuţi permanent ocupaţi, întreaga putere a Romei putîndu-se astfel concentra împotriva samniţilor.

În felul acesta, Samnium a fost izolat din toate părţile; abia dacă i-au trimis contingente unele dintre districtele muntoase din est. În anul 428 (326) a început războiul pe teritoriul propriu-zis al samniţilor; unele cetăţi de pe graniţa campaniană, ca Rufrae (între Venafrum şi Teanum) şi Allifae au fost ocupate de romani. În anii următori, armatele romane au străbătut teritoriul samnit, luptînd şi jefuind pînă în ţinutul vestic şi pînă în Apulia, unde au fost primite cu braţele deschise; peste tot s-au aflat într-un avantaj decisiv. Samniţii au fost descurajaţi; ei au trimis prizonierii romani în patrie şi, odată cu ei, cadavrul şefului partidei adepte a războiului, Brutulus Papius, care nu i-a aşteptat pe călăii romani după ce adunarea poporului samnit a hotărît să ceară pacea şi să-şi asigure condiţii mai puţin dure prin extrădarea celui mai valoros comandant. Dar după ce rugămintea umilă, aproape imploratoare, a fost refuzată de către adunarea populară romană (432, 322), samniţii se vor pregăti pentru o ultimă şi disperată rezistenţă sub noul lor conducător Gavius Pontius. Armata romană, care, sub conducerea celor doi consuli din anul care a urmat (433, 321), Spurius Postumius şi Titus Veturius, se afla lîngă Calatia (între Caserta şi Maddaloni), a primit ştirea, confirmată de spusele multor prizonieri, că samniţii ar fi înconjurat Luceria şi că importanta cetate, care era cheia Apuliei, s-ar afla în mare primejdie. Tabăra a fost părăsită fără întîrziere. Pentru a putea ajunge la timp nu s-a ales alt drum decît cel care trecea prin teritoriul inamic, acolo unde, mai tîrziu, drept continuare a Viae Appiae, va fi construit drumul roman de la Capua, prin Beneventum, în Apulia. Acest drum conducea înspre localităţile actuale Arpaja şi Montesarchio, printr-o vale mlăştinoasă înconjurată de coline împădurite înalte şi abrupte, accesibilă doar prin nişte defilee înguste care mărgineau intrarea şi ieşirea. Aici, samniţii aşteptau în ambuscadă. Romanii au intrat în vale fără să fi întîlnit vreun obstacol; ieşirea era însă baricadată şi puternic apărată; retrăgîndu-se, ei vor găsi şi intrarea închisă într-un mod similar şi, concomitent, pe înălţimi au apărut cohortele samnite. Au înţeles prea tîrziu că se lăsaseră păcăliţi de o stratagemă militară şi că samniţii nu-i aşteptau la Luceria, ci în pasul de la Caudium. Au atacat, dar fără speranţă şi fără un plan preconceput; total incapabilă de manevră, armata romană a fost înfrîntă, practic, fără luptă. Generalii romani au capitulat. Numai o retorică naivă a putut pretinde că generalul samnit a trebuit să se decidă fie pentru eliberarea, fie pentru măcelărirea armatei romane; el nu putea să acţioneze mai înţelept decît să accepte capitularea şi să facă prizonieră armata duşmană, care reprezenta întreaga forţă militară activă a comunităţii romane în momentul acela, împreună cu cei doi comandanţi supremi. În acest fel, calea spre Campania şi Latium ar fi fost deschisă şi, în condiţiile date, în care volscii şi hernicii, ca şi majoritatea latinilor, l-ar fi primit cu braţele deschise, existenţa politică a Romei ar fi fost serios primejduită. Dar, în loc să acţioneze şi să încheie o alinaţă militară, Gavius Pontius – fie că a împărtăşit o inexplicabilă năzuinţă de pace a confederaţilor, căreia îi căzuse victimă în anul precedent Brutulus Papius, fie că nu s-a putut opune partidei obosite de război – a considerat că poate fructifica această victorie excepţională soluţionînd întregul conflict printr-o pace echitabilă. Condiţiile stipulate au fost destul de moderate: Roma să dărîme cetăţile Cales şi Fregellae, întemeiate contrar prevederilor tratatului, şi să reînnoiască alianţa cu Samnium în aceiaşi termeni. După ce romanii au subscris la aceste condiţii şi au fost desemnaţi 600 de ostatici din rîndul cavaleriei drept garanţie pentru îndeplinirea lor, cărora li se adăuga cuvîntul tuturor ofiţerilor de stat-major, armata romană a fost eliberată, nevătămată, dar dezonorată, întrucît samniţii, ameţiţi de victorie, nu s-au putut abţine de a nu impune inamicului detestatul gest de depunere a armelor şi trecerea pe sub jug. Numai că senatul roman, fără a ţine seama de jurămîntul ofiţerilor şi de soarta ostaticilor, a anulat tratatul şi s-a mulţumit să-i predea pe cei care-l încheiaseră, ca fiind personal responsabili de îndeplinirea lui, în mîinile inamicului. Istoria imparţială nu trebuie să se preocupe dacă, în această situaţie, cazuistica avocaţilor şi preoţilor Romei a urmărit litera legii sau dacă aceasta a fost încălcată de decretul senatului; din punct de vedere uman şi politic, romanii nu pot fi învinuiţi. Dacă, după dreptul public roman formal, generalul putea sau nu să încheie pacea fără obţinerea ratificării din partea cetăţenilor e o problemă care nu prezintă un interes deosebit; în spiritul şi practica constituţiei era foarte precis stabilit că, la Roma, fiecare convenţie de stat, care nu era de natură pur militară, intra în competenţa autorităţilor civile şi că un general care încheia pacea fără însărcinare din partea senatului şi a adunării poporului îşi depăşea autoritatea. Eroarea generalului samnit de a fi oferit generalilor romani alegerea între salvarea armatei şi depăşirea autorităţii lor a fost mai mare decît vina celor romani de a nu fi avut mărinimia să refuze categoric orice propunere de acest gen. Neratificarea unei asemenea convenţii din partea senatului roman a fost aşadar corectă şi necesară. Nici o mare naţiune nu renunţă la ceea ce deţine decît sub presiunea unor constrîngeri extraordinare, toate tratatele care fac concesii fiind o recunoaştere a acestora, dar neconstituind obligaţii morale. Dacă o naţiune consideră o datorie de onoare să anuleze tratatele ruşinoase cu ajutorul armelor, cum i s-ar putea impune atunci onoarea de a respecta cu răbdare un asemenea tratat ca acela de la Caudium, la care un general nenorocos a fost silit, într-un moment în care ruşinea recentă îi înflăcăra, iar vigoarea naţiunii nu era încă zdrobită.

În felul acesta, tratatul de pace de la Caudium nu a instaurat pacea la care au aspirat necugetat entuziaştii ei din Samnium, ci numai război şi iarăşi război, purtat de ambele părţi cu îndîrjire sporită din cauza ocaziei irosite, violării unui angajament solemn, onoarei militare pîngărite, camarazilor care fuseseră abandonaţi. Ofiţerii romani predaţi nu au fost primiţi de către samniţi, prea mărinimoşi, pe de o parte, pentru a-şi îndrepta răzbunarea împotriva acestor nenorociţi, pe de alta, din cauza faptului că ar fi recunoscut astfel că tratatul îi obliga numai pe cei care juraseră, şi nu statul roman însuşi. Generoşi, i-au cruţat chiar şi pe ostatici, a căror viaţă le aparţinea în baza legii războiului, şi au preferat să reînceapă imediat lupta. Luceria a fost ocupată. Fregellae a fost atacată prin surprindere (434, 320) înainte ca romanii să-şi fi reorganizat armata aflată în debandadă; ceea ce s-ar fi putut realiza dacă avantajul ar fi fost fructificat ne-o dovedeşte trecerea satricanilor de partea samniţilor. Dar Roma era paralizată numai pentru moment, nu slăbită; ruşinaţi şi plini de îndîrjire, romanii vor mobiliza toate mijloacele lor umane şi materiale şi-l vor numi pe experimentatul Lucius Papirius Cursor, distins atît ca soldat, cît şi ca general, în fruntea noii armate. Aceasta a fost divizată; o parte străbătu Sabina şi litoralul adriatic pînă la Luceria, cealaltă se îndreptă prin Samnium, către aceeaşi destinaţie, împingînd, datorită unor lupte norocoase, armata samnită în faţa ei. Joncţiunea a avut loc sub zidurile Luceriei, al cărei asediu a fost cu atît mai îndîrjit, cu cît aici erau închişi cavalerii romani. Apulii, mai ales arpanii, au oferit un ajutor preţios, îndeosebi prin procurarea de provizii. După învingerea samniţilor în bătălia pentru despresurarea cetăţii, Luceria se va preda romanilor (435, 319); Papirius a avut dubla satisfacţie de a elibera camarazii consideraţi ca şi pierduţi şi de a răspunde garnizoanei samnite din Luceria pentru umilinţa de la Caudium. În anii următori (435-437, 319-317) războiul s-a desfăşurat nu atît pe teritoriul ţării samnite, cît în ţinuturile vecine. Romanii îi vor pedepsi mai întîi pe aliaţii samniţilor din ţinutul apulic şi frentanic şi vor încheia noi convenţii cu teanii apulici şi cu canusinii. Concomitent, a fost readus sub ascultare Satricum, aspru pedepsit pentru trădare. După aceea, războiul s-a deplasat spre Campania, unde romanii vor cuceri Saticula (poate S. Agata de’ Goti), cetate de la graniţa cu Samnium (438, 316). Din acest moment însă, sorţii războiului păreau să li se întoarcă din nou împotrivă. Samniţii i-au atras de partea lor pe nucerini (438, 316) şi, curînd după aceea, pe nolani; pe Lirisul superior soranii vor alunga chiar şi garnizoana romană; ausonii se pregăteau de revoltă, ameninţînd importantul Cales; chiar şi la Capua, partida opusă Romei se agita cu violenţă. O armată samnită a pătruns în Campania şi s-a aşezat în faţa oraşului, în speranţa că va oferi partidei naţionale, prin vecinătatea ei, un ascendent (440, 314). Dar Sora a fost atacată imediat de către romani şi recucerită, după ce o armată samnită care îi venise în ajutor a fost învinsă (440, 314). Mişcările din rîndul ausonilor au fost reprimate cu cruzime înainte de a se fi declanşat răscoala şi, concomitent, a fost desemnat un dictator special pentru a conduce procesele politice împotriva conducătorilor partidei samnite din Capua. Cei mai iluştri membri ai acestui partid au preferat călăului roman moartea voluntară (440, 314). Armata samnită din faţa cetăţii Capua a fost învinsă şi silită să se retragă din Campania; urmărindu-şi inamicul pas cu pas, romanii au traversat Munţii Matese şi s-au aşezat, în iarna anului 440 (314), în faţa capitalei Samniumului, Bovianum. Nola a fost astfel abandonată de aliaţii săi; romanii au fost destul de inspiraţi cînd, printr-o convenţie foarte favorabilă, asemănătoare celei încheiate cu napolitanii, au despărţit pentru totdeauna oraşul de partidul samnit (441, 313). Fregellae, cea mai importantă cetate de pe Liris, care ajunsese după catastrofa de la Caudium în mîinile partidei antiromane, a fost în sfîrşit cucerită, după opt ani de stăpînire samnită; două sute de cetăţeni, cei mai notabili din rîndurile partidei naţionale, au fost aduşi la Roma, unde au fost decapitaţi în for, pentru a servi ca exemplu şi avertisment tuturor patrioţilor, oriunde s-ar fi agitat. Prin aceasta, Apulia şi Campania au intrat în stăpînirea romanilor. Pentru consolidarea şi stăpînirea perpetuă a teritoriului cucerit, între anii 440 şi 442 (314-312) au fost întemeiate o serie de fortăreţe: Luceria în Apulia, unde, datorită poziţiei sale izolate şi expuse, a fost incartiruită o jumătate de legiune, apoi Pontiae (insulele Ponza), pentru a garanta siguranţa cursurilor de apă din Campania; Saticula, pe graniţa campano-samnită, bastion împotriva Samniumului; în sfîrşit, Interamna (lîngă Monte Cassino) şi Suessa Aurunca (Sessa) pe drumul care duce de la Roma la Capua. Garnizoane au fost plasate, de asemenea, la Calatia, Sora şi alte puncte de importanţă militară. Drumul dintre Roma şi Capua, care a fost pietruit de cenzorul Appius Claudius în anul 442 (312) şi îndiguit în zona mlaştinilor pomptine, a definitivat consolidarea cuceririi Campaniei. Intenţiile romanilor deveneau din ce în ce mai vizibile; era în joc supunerea Italiei, înţesată tot mai mult de sistemul roman de fortăreţe şi de drumuri. Samniţii fuseseră deja învăluiţi din două părţi; frontul de la Luceria a despărţit nordul de sudul Italiei, aşa cum cetăţile Cora şi Norba îi izolaseră cîndva pe volsci de ecvi; şi, aşa cum atunci romanii se bazaseră pe hernici, acum se vor baza pe arpani. Italicii ar fi trebuit să înţeleagă faptul că era în pericol libertatea tuturor dacă Samniumul ar fi fost învins şi că era timpul să se grăbească cu întreaga energie în ajutorul viteazului popor de munteni care susţinuse timp de cincisprezece ani o luptă inegală împotriva romanilor.

Cei mai apropiaţi aliaţi ai samniţilor ar fi trebuit să fie tarentinii; dar ţine de fatalitate, care a apăsat asupra samniţilor, ca şi, în general, asupra Italiei, faptul că în acest moment plin de semnificaţii pentru viitor, decizia s-a aflat în mîinile acestor atenieni ai Italiei. De cînd constituţia aristocratică a Tarentumului, alcătuită la origini după severul model dorian, se transformase în una a celei mai depline democraţii, o viaţă incredibil de agitată se dezvoltase în acest oraş, locuit îndeosebi de corăbieri, pescari şi meşteşugari; cugetul şi conduita acestei populaţii, mai degrabă bogată decît distinsă, au înecat toate preocupările serioase în tumultul şi ironia vieţii cotidiene, oscilînd între curajul cel mai măreţ şi înălţarea cea mai îndrăzneaţă a spiritului, pe de o parte, şi o frivolitate şi fantezii copilăreşti condamnabile, pe de alta. Nu este inutil să amintim în acest context, în care s-au decis sorţii fiinţei sau nefiinţei unor naţiuni talentate şi cu un străvechi renume, că Platon, care vizitase Tarentumul cu aproximativ şaizeci de ani înainte de aceste evenimente, a văzut, după propria-i mărturie, întregul oraş îmbătat cu ocazia sărbătorilor lui Dionysios şi că farsa parodică, aşa-numita „tragicomedie”, a fost concepută la Tarentum tocmai în perioada marelui război samnit. Această comportare coruptă şi această poezie licenţioasă a filfizonilor şi literaţilor tarentini se completează cu politica nestatornică, nechibzuită şi lipsită de clarviziune a demagogilor cetăţii, care se amestecau cu regularitate în probleme ce nu-i priveau şi se ţineau departe de acelea în care erau puse în joc interesele lor cele mai vitale. Cînd, după catastrofa caudină, romanii şi samniţii se aflau faţă în faţă în Apulia, ei au trimis soli care au cerut ambelor tabere să depună armele (434, 320). Această intervenţie diplomatică în lupta decisivă pentru soarta Italiei nu putea, bineînţeles, să însemne mai mult decît hotărîrea Tarentumului de a părăsi poziţia de neutralitate pe care o păstrase pînă atunci. Existau motive suficiente pentru aceasta, oricît de dificil şi de periculos ar fi fost pentru Tarentum să se lase antrenat în război; politica democratică orientase toată energia spre dezvoltarea flotei care, bazată pe puternica flotă comercială a Tarentumului, ocupa primul loc printre puterile maritime ale Greciei Mari; în schimb, forţa armată de uscat, necesară mai ales acum, se recruta aproape în exclusivitate din mercenari şi se afla în cea mai profundă decadenţă. În aceste împrejurări, participarea republicii tarentine la lupta dintre Roma şi Samnium n-ar fi fost o întreprindere uşoară, chiar dacă facem abstracţie de conflictul jenant cu lucanienii, în care politica romană a ştiut să-i atragă pe tarentini. Dar aceste neajunsuri puteau fi depăşite printr-o voinţă hotărîtă şi ambele părţi aflate în luptă au interpretat în sensul acesta îndemnul solilor de a înceta ostilităţile. Samniţii, mai slabi, au părut că se conformează; romanii i-au răspuns arborînd însemnele luptei. Înţelepciunea şi onoarea ar fi trebuit să-i determine pe tarentini ca, în urma imixtiunii arogante a trimişilor lor, să dea curs unei declaraţii de război împotriva Romei; numai că la Tarentum nu guverna nici înţelepciunea, nici onoarea şi ei doar s-au jucat copilăreşte cu nişte lucruri foarte serioase. Declaraţia de război împotriva Romei n-a mai fost făcută; i s-a preferat sprijinirea partidei oligarhice din Sicilia, angajată în lupta împotriva lui Agathocles al Siracusei, care se aflase odinioară în serviciul Tarentumului şi care, căzînd în dizgraţie, fusese concediat; urmînd exemplul Spartei, a fost trimisă spre Sicilia o flotă care urma să îndeplinească servicii mai utile în apele Campaniei (440, 314). Mai energic vor acţiona popoarele din nordul şi centrul Italiei, care, se pare, au devenit conştiente de primejdie în urma întemeierii fortăreţei Luceria. Primii (443, 311) au pornit etruscii, al căror armistiţiu stipulat în anul 403 (351) expirase cu cîţiva ani înainte. Fortăreaţa romană de graniţă Sutrium a trebuit să reziste unui asediu de doi ani, iar în încăierările sîngeroase de sub zidurile ei romanii vor fi, de regulă, cei înfrînţi pînă în 444 (310). Consulul acestui an, Quintus Fabius Rullianus, un general încercat în timpul războaielor samnite, nu numai că va restabili superioritatea armelor romane în Etruria romană, dar va pătrunde neînfricat în ţara propriu-zisă a etruscilor, rămasă aproape necunoscută romanilor pînă atunci din cauza deosebirii de limbă şi a dificultăţii în comunicare. Traversarea Pădurii Ciminiene, nestrăbătută încă de nici un legionar roman, şi jefuirea ţinutului bogat, ferit de mult timp de vitregiile războiului, a ridicat întreaga Etrurie la arme; guvernul roman, care dezaproba această expediţie hazardată şi interzisese prea tîrziu temerarului general traversarea graniţei, se grăbea să adune cît mai repede noi legiuni pentru a putea rezista atacului ce era de aşteptat din partea întregii naţiuni etrusce. Dar o victorie oportună şi decisivă a lui Rullianus, în bătălia de la Lacul Vadimon, care va fi păstrată mult timp în amintirea poporului, a transformat fapta necugetată într-o acţiune eroică şi a anulat rezistenţa etruscilor. Spre deosebire de samniţi, care rezistau într-un război inegal de 18 ani, trei dintre cele mai puternice oraşe etrusce, Perusia, Crotona şi Arretium, vor consimţi după prima înfrîngere la o pace de 300 de luni (444, 310), iar după ce, în anul următor, romanii vor înfrînge restul etruscilor la Perusia, tarquinienii vor semna şi ei o pace de 400 de luni (446, 308); drept consecinţă, şi celelalte oraşe vor evita lupta, iar în Etruria se va instala o pace temporară. În timpul acestor evenimente, războiul a continuat şi în Samnium. Campania din anul 443 (311) s-a limitat, ca şi cele precedente, la asediul şi luarea prin asalt a unor localităţi samnite izolate; în anul următor însă, războiul va lua o altă întorsătură. Situaţia periculoasă a lui Rullianus în Etruria şi zvonurile despre zdrobirea armatei din nord i-au determinat pe samniţi la noi eforturi; consulul roman Caius Marcius Rutilus a fost învins şi rănit grav. Dar turnura luată de evenimentele din Etruria a distrus noile speranţe. Lucius Papirius Cursor a fost numit din nou în fruntea trupelor trimise împotriva samniţilor şi din nou va rămîne biruitor într-o mare şi decisivă bătălie (445, 309), în vederea căreia confederaţii au folosit ultimele resurse; floarea armatei lor, tunicile colorate cu scuturile aurite şi tunicile albe cu scuturile din argint, a fost nimicită aici, iar armurile orbitoare ale acestora vor orna de acum înainte sălile din jurul forului roman, cu ocazia unor festivităţi. Îndîrjirea crescu tot mai mult, lupta deveni tot mai exasperantă. În anul următor (446, 308), etruscii vor depune armele; în acelaşi an, Nuceria, ultimul oraş al Campaniei care luase partea samniţilor, atacat de pe uscat şi de pe mare, se va preda romanilor în condiţii favorabile. Ce-i drept, samniţii vor găsi noi aliaţi în umbri, din partea nordică, în marsi şi peligni, din zona centrală a Italiei. Chiar şi din rîndul hernicilor mulţi se vor înrola voluntar în armata lor; dar ceea ce ar fi înclinat balanţa mult în defavoarea Romei dacă etruscii s-ar mai fi aflat sub arme nu a contribuit acum decît la creşterea triumfului romanilor, fără să-l facă mai dificil. Umbrii, care se pregăteau să întreprindă o expediţie împotriva Romei, au fost opriţi de Rullianus cu armata din Samnium pe Tibrul superior, fără ca samniţii slăbiţi să-l poată împiedica, fapt care s-a dovedit suficient pentru a dispersa contingentul umbrian. Războiul s-a deplasat atunci din nou în Italia Centrală. Pelignii au fost învinşi, marsii aşijderea: cu toate că celelalte triburi sabelice au rămas, cel puţin nominal, inamicii Romei, ţara samniţilor se vedea totuşi abandonată treptat, treptat. Confederaţia hernicilor, cărora romanii le vor cere socoteală din cauza compatrioţilor lor găsiţi în rîndul prizonierilor samniţi, a declarat Romei război; probabil mai mult din disperare decît din chibzuinţă (448, 306). Cîteva dintre comunităţile hernice cele mai importante nu vor adera la război din capul locului; dar Anagnia, evident cel mai renumit oraş al hernicilor, le va impune şi acestora declaraţia de război. Din punct de vedere militar, poziţia de moment a romanilor, cu o răscoală neaşteptată în spatele armatei ocupate cu asediul cetăţilor din Samnium, a fost într-adevăr foarte critică. Încă o dată norocul le-a surîs samniţilor; Sora şi Calatia au fost cucerite de către ei. Dar cei din Anagnia au fost învinşi cu o rapiditate neobişnuită de trupele trimise de Roma şi tot ei vor veni, oportun, în ajutorul armatei din Samnium; din nou, totul fusese pierdut. Samniţii au cerut pacea, dar degeaba; încă nu era posibilă o înţelegere. Decizia finală a fost rezervată campaniei din anul 449 (305). Cele două armate consulare au pătruns în Samnium, una, sub comanda lui Tiberius Minucius şi, după moartea acestuia, sub aceea a lui Marcus Fulvius, din Campania prin trecătorile montane, cealaltă, sub comanda lui Lucius Postumius, dinspre Marea Adriatică, prin Boferno; cele două armate vor realiza joncţiunea înainte de a ajunge la capitala ţării, Bovianum; victoria a fost decisivă, generalul samnit Statius Gellius a fost capturat, iar Bovianum luată cu asalt. Căderea capitalei ţinutului a pus capăt războiului care durase 22 de ani. Samniţii au retras garnizoanele lor din Sora şi Arpinum şi au trimis soli la Roma pentru a cere pacea; exemplul lor a fost urmat de triburile sabelice, de marsi, marucini, peligni, frentani, vestini şi picenţi. Condiţiile impuse de Roma au fost acceptabile; este adevărat, au fost cerute cedări de teritorii, dar numai în unele cazuri, ca, de exemplu, de la peligni; se pare totuşi că acestea n-au fost considerabile. Alianţa pe picior de egalitate dintre statele sabelice şi Roma a fost reînnoită în anul 450 (304). Probabil tot în această perioadă şi, desigur, în urma alianţei cu samniţii, s-a încheiat şi pacea între Roma şi Tarentum. Ce-i drept, cele două state nu se aflaseră faţă-n faţă pe cîmpul de bătălie: tarentinii au asistat, de la început pînă la sfîrşit, pasiv la lunga luptă dintre Roma şi Samnium şi au continuat vrajba numai în alianţa cu salentinii împotriva lucanienilor, confederaţii Romei. Totuşi, în ultimii ani ai războiului samnit încercaseră să se pronunţe mai deschis. Poziţia strîmtorată, determinată de atacurile necontenite ale lucanienilor, ca şi sentimentul, din ce în ce mai puternic, că supunerea totală a Samniumului va ameninţa şi propria lor independenţă i-au dus la decizia, cu toată experienţa nefericită avută cu Alexandru, de a se încredinţa unui nou condotier. Un prinţ spartan, Kleonymos, va da curs chemării lor, prezentîndu-se cu 5.000 de mercenari, pe care i-a alăturat unui detaşament egal recrutat în Italia, ca şi contingentelor mesapienilor, ale oraşelor greceşti mai mici şi îndeosebi armatei cetăţeneşti a Tarentumului. Numărul armatei sale se ridica astfel la 22.000 de soldaţi. În fruntea acestei armate impunătoare, el i-a silit pe lucanieni să încheie pacea cu Tarentumul şi să instaleze un guvern pro-samnit ; în schimb, le-a fost jertfit Metapontion. Samniţii se aflau încă sub arme cînd se întîmplau acestea; nimic nu-l împiedica pe spartan să meargă în ajutorul lor şi să pună greutatea armatei sale puternice şi arta sa militară pe talgerul libertăţii popoarelor şi cetăţilor italice. Numai că Tarentum n-a acţionat cum ar fi acţionat Roma într-o situaţie similară; prinţul Kleonymos însuşi a fost cu totul altceva decît un Alexandru sau un Pyrrhos. Nu s-a grăbit să înceapă un război de unde erau de aşteptat mai multe lovituri decît pradă şi a preferat să acţioneze în comun cu lucanienii împotriva Metapontionului – el se deda plăcerilor în acest oraş, în timp ce vorbea despre o expediţie împotriva lui Agathocles din Siracusa şi despre eliberarea grecilor sicilieni. În timpul acesta, samniţii au încheiat pacea, iar cînd, după încheierea ei, Roma a început să se preocupe în mod serios de sud-estul peninsulei şi cînd, de exemplu, în anul 447 (307) ţinutul salentinilor a fost pustiit sau mai degrabă „cercetat” din ordine superioare de către o armată romană, condotierul spartan se va îmbarca împreună cu mercenarii săi şi va lua prin surprindere insula Corcyra, care deţinea o poziţie excelentă pentru a întreprinde de aici expediţii piratereşti împotriva Greciei şi Italiei. Astfel, abandonaţi de către generalul lor şi totodată lipsiţi de aliaţii din Italia Centrală, tarentinii, ca şi ceilalţi aliaţi italici, lucanienii şi salentinii, nu au avut altă soluţie decît să ceară Romei un tratat care, se pare, a fost acordat în termeni suportabili. Curînd după aceea (451, 303), o incursiune a lui Kleonymos, care debarcase în ţinutul salentin şi asediase Uria, a fost respinsă de localnici cu sprijin roman.

Victoria romană a fost deplină şi a fost pe deplin fructificată. Samniţilor, tarentinilor şi, în general, tuturor popoarelor mai îndepărtate nu le-au fost acordate condiţii atît de moderate din mărinimie sufletească, necunoscută romanilor, ci după o analiză înţeleaptă şi echilibrată. În primul rînd, ţelul Romei nu a fost recunoaşterea formală imediată a supremaţiei sale de către Italia de Sud, ci supunerea Italiei Centrale, în scopul căreia au fost puse bazele prin construirea drumurilor militare şi a fortăreţelor în cursul ultimului război din Campania şi Apulia şi care trebuia să fie completată şi desăvîrşită pentru a-i despărţi astfel pe italicii din nord de cei din sud în două grupuri lipsite de orice legătură nemijlocită. Acest ţel a fost urmărit de romani cu o consecvenţă impresionantă. Înainte de toate, Roma a sesizat ocazia, mult aşteptată, de a dizolva alianţa hernică şi de a distruge în felul acesta ultimul rest al confederaţiilor din ţinutul Tibrului, rivale puterii romane. Soarta Anagniei şi a celorlalte comunităţi hernice mai mici, care participaseră în ultima fază a războiului samnit, a fost, bineînţeles, mult mai dură decît aceea pe care au avut-o, cu o generaţie mai înainte, într-o situaţie similară, celelalte comunităţi latine. Toate şi-au pierdut autonomia şi au trebuit să accepte dreptul pasiv de cetăţenie romană; pe o parte a teritoriului lor, pe cursul superior al lui Trerus (Sacco), a fost întemeiat un nou district de cetăţeni, iar un altul pe cursul inferior al lui Anio (455, 299).

Romanii au regretat doar că cele trei comunităţi hernice, imediat următoare Anagniei ca importanţă, Aletrium, Verulae şi Ferentinum, nu se revoltaseră şi ele : întrucît vor refuza politicos invitaţia de a intra voluntar în corpul de cetăţeni romani şi nu exista nici un pretext de a le sili la aceasta, trebuia să li se acorde în continuare nu numai autonomia, ci şi dreptul la adunare şi la căsătorie, lăsînd astfel să persiste o umbră a vechii confederaţii hernice. În partea ţinutului volsc, care se aflase pînă atunci sub dominaţia samnită, asemenea menajamente nu au trebuit să fie luate în considerare. Aici, Arpinum a ajuns supusă, Frusino a pierdut o treime din teritoriul său, iar pe Lirisul superior, lîngă Fregellae, oraşul volsc Sora, ocupat pînă atunci de o garnizoană, a fost transformat pentru totdeauna într-o fortăreaţă latină apărată de o legiune de 4.000 de soldaţi. În felul acesta, vechea ţară a volscilor a fost supusă în întregime şi se îndrepta cu paşi repezi spre romanizare. În ţinutul care separă Samnium de Etruria au fost construite două drumuri strategice, amîndouă apărate prin noi fortăreţe. Cel din nord, care va deveni mai tîrziu Via Flaminia, a acoperit cursul Tibrului; el ducea prin Ocriculum, aliat cu Roma, spre Narnia, aşa cum a fost denumită vechea fortăreaţă umbrică Nequinum atunci cînd, în anul 455 (299), s-a fondat aici o colonie militară. Cel din sud, mai tîrziu Via Valeria, se întindea de-a lungul Lacului Fucino prin Carsioli şi Alba, care vor fi ocupate de colonişti (451-453, 303-301); mai ales importanta Alba, cheia ţinutului marsilor, a primit o garnizoană de 6.000 de soldaţi. Populaţiile mai mici, în teritoriul cărora au avut loc aceste ctitorii, umbrii, care apăraseră Nequinum cu dîrzenie, ecvii, care au atacat Alba, marsii, care au atacat Carsioli, n-au putut opri înaintarea Romei; cele două mari zăvoare se vor introduce aproape fără rezistenţă între Samnium şi Etruria. Am vorbit mai sus despre marile construcţii de drumuri şi de fortăreţe în scopul de a garanta securitatea permanentă în Apulia şi mai ales în Campania; prin ele, Samnium a fost în continuare împresurat, dinspre est şi vest, de sistemul de fortificaţii romane. Semnificativ pentru incapacitatea relativă a Etruriei este faptul că romanii nu au considerat necesară apărarea trecătorilor din Pădurea Ciminiană printr-un sistem asemănător de drumuri şi fortăreţe. Fortăreaţa de graniţă existentă, Satrium, a rămas aici şi în continuare punctul extrem al liniei lor de apărare, iar romanii s-au mulţumit să întreţină drumul de aici pînă la Arretium într-o stare acceptabilă pentru operaţiunile militare; această sarcină a fost încredinţată comunităţilor învecinate.

Eroica naţiune samnită a înţeles că o asemenea pace era mai distrugătoare decît războiul cel mai pustiitor şi a acţionat în consecinţă. Tocmai acum, celţii au reînceput să se agite în Italia de Nord după o îndelungată perioadă de armistiţiu; cîteva comunităţi etrusce îndepărtate se aflau încă sub arme împotriva Romei: în aceste ţinuturi, scurte armistiţii vor alterna cu bătălii violente, dar fără rezultat. Toată Italia Centrală se afla încă în fierbere şi, în parte, încă în stare de rebeliune deschisă; fortăreţele nu se aflau decît în stadiul de construcţie, comunicarea dintre Etruria şi Samnium încă nu fusese complet întreruptă. Poate nu era prea tîrziu pentru a salva libertatea; dar nu trebuia tărăgănat nimic; dificultatea atacului creştea, puterea atacatorilor scădea cu fiecare an al păcii prelungite. Armele zăboviseră abia cinci ani, iar rănile produse ţărănimii samnite de războiul de 22 de ani încă sîngerau cînd, în anul 456 (298), confederaţia samnită a reînceput lupta. Ultimul război fusese decis în favoarea Romei mai ales de alianţa ei cu Lucania şi de neutralitatea Tarentumului, care a decurs de aici. În urma acestei experienţe, samniţii se vor arunca acum cu toate forţele în primul rînd asupra lucanilor şi, într-adevăr, au reuşit să impună partida lor la conducere şi să încheie o alianţă între Samnium şi Lucania. Bineînţeles, romanii vor declara imediat război; în Samnium nici nu s-a aşteptat altceva. O dovadă semnificativă pentru starea de spirit o constituie faptul că guvernul samnit i-a informat pe solii romani că nu poate garanta pentru inviolabilitatea lor dacă vor pune piciorul pe teritoriul samnit. Aşadar, războiul a reînceput (456, 298) şi, în timp ce o a doua armată se lupta în Etruria, armata romană principală a traversat Samniumul şi i-a silit pe lucani să încheie pacea şi să trimită ostatici la Roma. În anul următor, ambii consuli s-au putut ocupa exclusiv de ţara samniţilor; Rullianus a învins la Tifernum, fidelul său tovarăş de arme, Publius Decius Mus, la Maleventium; timp de cinci luni, două armate romane vor fi staţionate în ţara inamică. Faptul a fost posibil întrucît statele toscane au început, din proprie iniţiativă, tratativele de pace cu Roma. Samniţii, care de la început au văzut în unirea întregii Italii unica posibilitate a victoriei, au încercat din răsputeri să împiedice realizarea primejdioasei păci separate dintre Etruria şi Roma; într-adevăr, cînd generalul lor, Gellius Egnatius, le-a propus etruscilor ajutor militar în propria lor ţară, consiliul ligii etrusce s-a hotărît la rezistenţă, apelînd încă o dată la arme. Samniţii au făcut eforturi extraordinare pentru a arunca în luptă trei armate deodată: una menită apărării propriului teritoriu, a doua, pentru o expediţie în Campania, a treia şi cea mai puternică, pentru Etruria. Aceasta din urmă, condusă de însuşi Egnatius, va reuşi să ajungă, în anul 458 (296), nevătămată în Etruria, trecînd prin ţinuturile marsilor şi umbrilor, cu ai căror locuitori Egnatius încheiase o înţelegere. În timpul acesta, romanii au ocupat cîteva localităţi fortificate din Samnium şi au subminat influenţa partidului samnit din Lucania; plecarea armatei conduse de Egnatius n-a putut s-o împiedice însă. Cînd la Roma a ajuns vestea că samniţii au reuşit să zădărnicească nemaipomenitele eforturi pentru separarea Italiei de Sud de cea septentrională, că intrarea trupelor samnite în Etruria va da semnalul pentru o ridicare generală de scuturi împotriva Romei, că cetăţile etrusce se grăbeau să pună propriile lor contingente pe picior de război şi să primească hoarde galice în soldă, şi aici situaţia a devenit tensionată şi au fost formate cohorte din liberţi şi cetăţeni căsătoriţi; de o parte şi de cealaltă se presimţea că deznodămîntul era aproape. Anul 458 (296) s-a sfîrşit însă, după toate aparenţele, cu înarmări şi marşuri. Pentru anul următor, 459 (295), romanii au numit pe cei mai buni generali, Publius Decius Mus şi bătrînul Quintus Fabius Rullianus, în fruntea armatei din Etruria, care a fost întărită cu toate trupele disponibile din Campania, numărînd cel puţin 60.000 de oameni, dintre care peste o treime erau cetăţeni romani; de asemenea, a fost formată o rezervă dublă – prima la Falerii, a doua sub zidurile capitalei. Locul de adunare al italicilor a fost Umbria, unde se întretăiau drumurile din ţinutul galic, etrusc şi sabelic. Înspre Umbria se vor îndrepta şi consulii, unul pe malul stîng, celălalt pe malul drept al Tibrului, cu forţele lor cele mai importante, în timp ce prima rezervă executa concomitent o mişcare înspre Etruria, pentru a determina trupele etrusce să părăsească locul bătăliei decisive pentru apărarea patriei lor. Prima bătălie nu a decurs în favoarea romanilor, avangarda lor fiind învinsă în ţinutul de la Chiusi de către galii şi samniţii uniţi. Dar diversiunea şi-a atins scopul; mai puţin mărinimoşi decît samniţii, care trecuseră peste ruinele oraşelor lor pentru a nu lipsi de la întîlnirea decisivă, o mare parte dintre contingentele etrusce a părăsit armata aliată la aflarea veştii despre invazia rezervei romane în Etruria; rîndurile aliaţilor se răriseră mult cînd s-a ajuns la bătălia hotărîtoare pe versantul estic al Apeninilor, la Sentium. Totuşi, a fost o zi fierbinte. Pe aripa dreaptă a romanilor, unde Rullianus cu cele două legiuni ale sale se lupta cu samniţii, bătălia a rămas mult timp indecisă. Pe aripa stîngă, comandată de Publius Decius, cavaleria romană a fost dezorganizată de carele de luptă galice, iar aici legiunile au început să se retragă. Atunci, consulul îl chemă pe preotul Marcus Livius şi îi ordonă să consacre zeilor infernului concomitent capul generalului roman şi armata inamică; aruncîndu-se după aceea în mijlocul rîndurilor galilor şi-a căutat şi şi-a găsit moartea. Această disperare eroică a bărbatului superior, a iubitului general, nu va fi inutilă. Fugarii s-a reîntors la luptă, cei mai viteji s-au aruncat în mijlocul armatei inamice, urmînd exemplul generalului lor, pentru a-l răzbuna sau pentru a muri odată cu el; şi tocmai la momentul oportun a apărut în aripa stîngă, care era în pericol, trimis de către Rullianus, fostul consul Lucius Scipio împreună cu rezerva romană. Excelenta cavalerie campaniană, care i-a atacat pe gali din flanc şi din spate, a decis soarta bătăliei; galii au fugit şi, la sfîrşit, s-au retras şi samniţii, al căror general, Egnatius, a căzut în faţa taberei. Nouă mii de romani au acoperit cîmpul de bătălie; dar victoria dobîndită atît de scump a fost demnă de un asemenea sacrificiu. Armata coaliţiei a fost dizolvată şi, cu aceasta, coaliţia însăşi; Umbria a rămas sub puterea romană, galii s-au risipit, ceea ce a mai rămas din armata samnită s-a retras în formaţiuni ordonate prin Abruzzi şi a intrat în patrie. Campania, care fusese invadată de către samniţi în timpul războiului etrusc, a fost reocupată cu uşurinţă de către romani după terminarea acestuia. Etruria a cerut pacea în anul următor (460, 294); Volsinii, Perusia, Arretium şi toate celelalte oraşe care intraseră în liga împotriva Romei au promis un armistiţiu de 400 de luni. Dar samniţii vor acţiona altfel; ei se pregătiseră pentru o rezistenţă disperată cu un curaj de oameni liberi, care nu poate să comande norocului, dar îl poate umili. Aşadar, cînd cele două armate consulare vor intra în Samnium, vor întîlni pretutindeni rezistenţa cea mai dîrză. Marcus Atilus a suferit chiar o înfrîngere la Luceria, iar samniţii au putut să pătrundă în Campania şi să pustiască teritoriul coloniei romane Interamna, de pe Lirisul superior. În anul următor, Lucius Papirius Cursor, fiul eroului din primul război samnit, şi Spurius Carvilius au dat, lîngă Aquilonia, o mare bătălie împotriva armatei samnite, a cărei elită, cele 16.000 de tunici albe, juraseră că vor prefera să moară decît să fugă. Dar soarta implacabilă nu se sinchiseşte de jurăminte şi de rugi fierbinţi; romanul a învins şi a luat cu asalt cetăţile în care samniţii se refugiaseră împreună cu bunurile lor. Chiar şi după această mare înfrîngere, confederaţii se vor apăra încă mulţi ani în cetăţile şi în munţii lor, organizînd o rezistenţă demnă de admirat împotriva inamicului tot mai puternic şi reuşind să obţină cîteva succese izolate; braţul încercat al bătrînului Rullianus a trebuit să se ridice încă o dată împotriva lor (462, 292), iar Gavius Pontius, fiul învingătorului de la Caudium, a reuşit poate să obţină o ultimă victorie în favoarea poporului său, pentru care romanii se vor răzbuna destul de josnic, executîndu-l, după ce căzuse în captivitate, în închisoare (463, 291). Nici o revoltă n-a mai avut loc în Italia; căci războiul început în 463 (293) de către Falerii nu merită acest nume. De multe ori, Samnium îşi va întoarce privirile cu melancolie spre Tarentum, singurul care mai era în stare să acorde ajutor; dar acesta nu se va ivi. Cauzele inactivităţii Tarentumului au fost aceleaşi ca şi în trecut: deplorabila guvernare internă şi noua trecere a lucanienilor în partida romană, în anul 456 (298). La acestea se mai adăuga teama, deloc lipsită de temei, de Agathocles al Siracusei, care se afla tocmai atunci în culmea puterii sale şi începea să se îndrepte spre Italia. În anul 455 (299) el se va aşeza la Corcyra, de unde Kleonymos fusese alungat de către Demetrios Asediatorul, ameninţîndu-i pe tarentini atît dinspre Marea Adriatică, cît şi dinspre Marea Ionică. Cedarea insulei regelui Epirului, Pyrrhos, în anul 459 (295), a înlăturat, ce-i drept, în cea mai mare parte îngrijorarea; dar tarentinii au continuat să se amestece în problema Corcyrei; astfel, în anul 464 (290), îl vor ajuta pe regele Pyrrhos să păstreze dominaţia asupra insulei, în detrimentul lui Demetrios şi Agathocles, care nu înceta să-i neliniştească pe tarentini cu politica sa relativă la Italia. Cînd a murit (465, 289) – odată cu acest eveniment va decade şi puterea Siracusei în Italia –, era prea tîrziu; Samnium, extenuat de războiul de treizeci şi şapte de ani, încheiase în anul precedent pacea (464, 290) cu consulul roman Manlius Curius Dentatus şi reînnoise în mod formal alianţa cu Roma. Nici de data aceasta, ca şi în cazul păcii din anul 450 (304), viteazului popor nu i s-au impus condiţii umilitoare sau inacceptabile; se pare că nu au avut loc nici cedări de teritorii. Previziunea politică a romanilor a preferat să păşească pe făgaşul pe care intrase şi, înainte de a trece la cucerirea nemijlocită a ţinuturilor interioare, să fie ataşate tot mai strîns de Roma ţărmurile campaniene şi adriatice. Campania fusese într-adevăr de mult supusă; dar politica romană, prevăzătoare, a considerat de cuviinţă să fondeze două cetăţi de coastă, Minturnae şi Sinuessa (459, 295), pentru securitatea litoralului campanian, ai căror cetăţeni să beneficieze, după principiul stabilit pentru coloniile maritime, de drepturile cetăţeneşti depline. Extinderea dominaţiei romane în Italia Centrală a fost urmărită cu şi mai multă energie. Aici, tuturor sabinilor le-a fost impus, după o rezistenţă scurtă şi deznădăjduită, dreptul roman al supuşilor (464, 290), iar în Abruzzi, nu departe de ţărm, a fost întemeiată puternica fortăreaţă Hatria (465, 289). Dar cea mai mare importanţă a avut-o Venusia (463, 291), unde a fost stabilit numărul impresionant de 20.000 de colonişti. Oraşul, întemeiat la hotarele Samniumului, Apuliei şi Lucaniei, pe importanta rută dintre Tarentum şi Samnium, într-o poziţie inexpugnabilă, era menit să devină cetatea care să stăpînească populaţiile înconjurătoare şi, mai ales, să întrerupă legătura dintre cei doi mari inamici ai Romei din Italia de Sud. Fără îndoială că, simultan, a fost prelungit pînă la Venusia şi drumul către sud pe care Appius Claudius îl construise numai pînă la Capua. În felul acesta, la sfîrşitul războiului samnit, teritoriul roman se întindea, spre nord, pînă la Pădurea Ciminiană, spre est, pînă la Abruzzi, spre sud, pînă la Capua, în timp ce Luceria şi Venusia, cele două avanposturi întemeiate la est şi sud pe linia de joncţiune a inamicilor, îi izolau pe aceştia din toate direcţiile. Roma nu era numai prima putere, ci deja puterea dominantă în peninsulă cînd, către sfîrşitul secolului al cincilea, naţiunile pe care favoarea zeilor şi propria lor destoinicie le aşezaseră în fruntea ţinutului lor, au început să se apropie unele de altele în politică şi pe cîmpul de bătălie; şi, aşa cum la Olimpia învingătorii în luptă se pregătesc pentru o nouă întîlnire, mai decisivă, tot aşa, pe scena mai mare a istoriei popoarelor, Cartagina, Macedonia şi Roma se pregăteau pentru ultima şi decisiva confruntare.