Capitolul VII

Regele Pyrrhos împotriva Romei şi unificarea Italiei

În perioada dominaţiei mondiale incontestabile a Romei, grecii obişnuiau să-i sîcîie pe romani, stăpînii lor, atribuind grandoarea romană febrei care l-a doborît pe Alexandru al Macedoniei la 11 iunie 431 (323). Întrucît întoarcerea spre trecut nu era prea plăcută, grecii vor zăbovi, nu fără satisfacţie, asupra gîndului la ceea ce s-ar fi putut întîmpla dacă marele rege, conform intenţiei pe care şi-ar fi mărturisit-o înainte de a muri, s-ar fi întors împotriva Occidentului şi ar fi disputat cu cartaginezii marea, cu ajutorul flotei sale, iar cu romanii dominaţia asupra pămîntului, cu ajutorul falangelor. Nu este neverosimil ca Alexandru să fi nutrit asemenea gînduri; şi nu este nevoie, pentru a argumenta, să se demonstreze că un autocrat, însetat de luptă şi înzestrat cu soldaţi şi corăbii, recunoaşte cu greu limitele ambiţiilor sale militare. Ţinea de demnitatea unui mare rege grec să-i protejeze pe sicilieni împotriva Cartaginei, pe tarentini împotriva Romei şi să pună capăt pirateriei de pe cuprinsul celor două mări. Soliile italice ale brutienilor, lucanienilor, etruscilor, care, pe lîngă multe altele, s-au înfăţişat la Babilon, i-au oferit destule ocazii de a cunoaşte situaţia din peninsulă şi de a trage anumite concluzii. Cartagina, cu legăturile sale multiple în Orient, trebuie să fi atras cu siguranţă privirile puternicului bărbat şi este posibil ca acesta să fi intenţionat să schimbe dominaţia nominală a regelui persan asupra coloniei tyriene într-una reală; îngrijorarea cartaginezilor e dovedită de prezenţa spionului fenician în anturajul intim al lui Alexandru. Dar dacă acestea au fost vise sau planuri, regele a murit fără să se fi ocupat de problemele Occidentului şi aceste gînduri îl vor însoţi în mormînt. Pentru cîţiva ani numai, un grec a concentrat în mîinile sale întreaga putere intelectuală a elenismului şi întreaga plenitudine materială a Orientului; este adevărat că opera vieţii sale, fondarea elenismului în Orient, nu va dispărea odată cu moartea sa, dar imperiul abia unit s-a divizat imediat şi, din cauza vrajbei necontenite între statele născute din ruinele lui, veritabila destinaţie istorică a acestui imperiu, propagarea culturii greceşti în est, a fost, dacă nu compromisă, cel puţin slăbită şi ştirbită. În asemenea împrejurări, nici statele greceşti şi nici cele asiatico-egiptene nu s-au putut preocupa de o politică durabilă în Occident şi nici întoarce împotriva romanilor sau cartaginezilor. Sistemul statal al Orientului şi cel al Occidentului au coexistat, iniţial fără interferenţe politice. Îndeosebi Roma a rămas străină de încîlcita perioadă a diadohilor. Numai relaţii de natură economică s-au statornicit între aceste popoare; astfel, de exemplu, statul liber Rodos, cel mai proeminent reprezentant al politicii comerciale neutrale din Grecia şi, prin aceasta, intermediarul universal al comerţului într-o perioadă de război perpetuu, a încheiat, în jurul anului 448 (306), un tratat cu Roma; bineînţeles, un tratat comercial, aşa cum poate fi conceput între un popor de negustori şi stăpînii ţărmurilor Caerei şi ale Campaniei. În problema înrolării mercenarilor, care porneau din cel mai important centru general de recrutare din acea epocă, Elada, spre Italia şi îndeosebi spre Tarentum, relaţiile politice, care existau, de exemplu, între Tarentum şi metropola acestuia, Sparta, aveau numai un rol secundar; în general, aceste recrutări n-au fost nimic altceva decît tranzacţii comerciale, iar Sparta, deşi le-a furnizat cu regularitate tarentinilor generali pentru războaiele italice, n-a intrat din această cauză în conflict cu italicii, aşa cum nu vor intra nici statele germane cu Uniunea în timpul Războiului de Independenţă american, deşi le-au furnizat inamicilor acesteia supuşi de-ai lor.

Nici Pyrrhos, regele Epirului, n-a fost altceva decît un căpitan de aventurieri; a fost un aventurier, chiar dacă, genealogic, se considera descendent din Eac şi Ahile şi chiar dacă, presupunînd că ar fi fost înzestrat cu un caracter paşnic, ar fi putut guverna asupra unui mic popor de munteni sub suzeranitate macedoneană, trăind şi murind într-o libertate izolată. El a fost comparat, este adevărat, cu Alexandru al Macedoniei. Ce-i drept, întemeierea unui imperiu grec în Occident, al cărui nucleu l-ar fi format Epirul, Grecia Mare şi Sicilia, care ar fi stăpînit cele două mări italice şi care ar fi aşezat Roma şi Cartagina în rîndul popoarelor barbare de la frontiera sistemului statal elenic, la un loc cu celţii şi inzii, era un plan măreţ şi îndrăzneţ, similar celui care îl determinase pe regele macedonean să traverseze Helespontul. Dar nu numai rezultatul diferit deosebeşte expediţia orientală de cea occidentală. Alexandru a putut să-şi dispute întîietatea cu Marele Rege bazîndu-se pe armata sa macedoneană, care îl urma orbeşte; dar regele Epirului, care era faţă de Macedonia, aşa cum este astăzi Hessa faţă de Prusia, nu dispunea decît teoretic de o armată, alcătuită din mercenari şi din aliaţi pe al căror ajutor se putea bizui numai datorită unor combinaţii politice accidentale. Alexandru a intrat în Persia ca un cuceritor. Pyrrhos a sosit în Italia în calitate de general al unei coaliţii de state secundare; Alexandru şi-a părăsit ţara de baştină în siguranţă deplină, datorită supunerii necondiţionate a Greciei şi datorită armatei puternice pe care a lăsat-o sub comanda lui Antipater; Pyrrhos nu avea alte garanţii pentru integritatea propriei ţări decît cuvîntul unui vecin nestatornic. Pentru amîndoi cuceritorii, patria înceta cu necesitate să rămînă centrul de greutate al noului imperiu, dacă planurile lor reuşeau; dar mai degrabă ar fi fost realizabilă transferarea sediului monarhiei militare macedonene la Babilon decît întemeierea unei dinastii militare la Tarentum sau Siracusa. Democraţia republicilor greceşti, chiar dacă intrase de mult într-o agonie lentă, nu se mai putea înghesui în cadrele strîmte ale statului militar. Filip a ştiut bine de ce n-a încorporat republicile greceşti în imperiul său. În Orient nu era de aşteptat o rezistenţă naţională; naţiuni dominante şi naţiuni aservite au coexistat acolo de mult timp, iar schimbarea despoţilor a fost pentru masele populare indiferentă, chiar dacă, deseori, dorită. În Occident, romanii, samniţii, cartaginezii puteau fi şi ei înfrînţi; dar nici un cuceritor n-ar fi reuşit să-i transforme pe italici în felahi egipteni sau să facă din ţăranii romani tributarii unor nobili greci. Orice s-ar lua în considerare – puterea proprie, aliaţii, forţa adversarilor –, planul macedoneanului apare sub toate aspectele ca o întreprindere posibilă, cel al epirotului, ca una imposibilă; primul, ca realizarea unei mari misiuni istorice, cel de-al doilea, ca o eroare ciudată; cel dintîi, întemeierea unui nou sistem politic şi a unei noi etape de civilizaţie, al doilea, ca un simplu episod istoric. Opera lui Alexandru i-a supravieţuit creatorului, deşi acesta a murit prematur; Pyrrhos a văzut cu ochii săi năruirea tuturor planurilor pe care le-a nutrit, înainte ca moartea să-l cheme. Amîndoi au fost caractere mari şi inteligente, dar Pyrrhos a fost doar primul general al timpurilor sale, iar Alexandru, înainte de toate, un genial om politic; şi dacă discernămîntul între posibil şi imposibil este acela care deosebeşte eroul de aventurier, atunci Pyrrhos trebuie să fie asimilat acestuia din urmă, putînd fi comparat tot aşa de puţin cu ilustrul său predecesor, precum conetabilul de Bourbon cu Ludovic al XI-lea. Şi totuşi, un farmec neobişnuit se leagă de numele epirotului, un interes particular care se adresează, în parte, personalităţii cavalereşti şi atrăgătoare a acestuia, dar se datorează mai mult circumstanţei că el a fost primul grec care i-a întîlnit pe romani pe cîmpul de bătălie. Cu el încep acele relaţii nemijlocite dintre Roma şi Elada, pe care se bazează întreaga înflorire de mai tîrziu a civilizaţiei antice şi o parte esenţială a celei moderne. Lupta dintre falange şi cohorte, dintre armata de mercenari şi armata de cetăţeni, dintre regalitatea militară şi guvernul senatorial, dintre talentul individual şi forţa naţională – această luptă între Roma şi elenism s-a dat pentru prima dată în bătăliile dintre Pyrrhos şi generalii romani; şi deşi deseori cei învinşi au apelat din nou la forţa armelor, toate bătăliile care au urmat nu vor face altceva decît să confirme primul rezultat. Dacă grecii vor sucomba pe cîmpul de bătaie, ca şi în curie, victoria nu va fi mai puţin decisivă în toate celelalte confruntări străine politicii. Aceste lupte lasă să se întrevadă că triumful Romei asupra elenilor va fi cu totul altfel decît cel asupra galilor sau fenicienilor; farmecul Afroditei nu va începe să se exercite decît după ce lancea va fi sfărîmată, iar coiful şi scutul vor fi puse deoparte.

Regele Pyrrhos a fost fiul lui Aekides, regele molosilor (în jurul Ianinei), care, fiind cruţat de Alexandru, ca rudă şi vasal credincios, a fost atras după moartea acestuia în tulburările politicii familiei macedonene, pierzîndu-şi cu această ocazie mai întîi regatul şi apoi viaţa (441, 313). Fiul său, atunci în vîrstă de şase ani, a fost salvat de regele taulanţilor din Iliria, Glaukias, şi, adolescent încă, a fost repus în drepturi de către Demetrios Poliorcetul, în cursul luptelor pentru tronul Macedoniei (447, 307), pentru a pierde din nou, după cîţiva ani (în jurul anului 452, 302), tronul părinţilor lui, din cauza influenţei partidului de opoziţie; ca prinţ exilat, el îşi va începe cariera militară în suita generalilor macedoneni. Personalitatea lui se va remarca în curînd. Sub conducerea lui Antigonos va participa la ultimele campanii ale acestuia; bătrînul mareşal al lui Alexandru se bucura de soldatul înnăscut, căruia, după aprecierea generalului încărunţit, îi lipseau numai anii pentru a fi considerat primul războinic al timpurilor sale. Nefericita bătălie de la Ipsos l-a adus în starea de ostatic la Alexandria, la curtea întemeietorului dinastiei lagide, unde, prin conduita sa îndrăzneaţă şi fermă, prin spiritul său soldăţesc, care desconsidera profund tot ce nu purta amprenta militară, a trezit atenţia diplomatului rege Ptolemeu, iar prin frumuseţea sa bărbătească, neprejudiciată de expresia dură a feţei sau de comportamentul nestăpînit, interesul doamnelor de la curte. Tocmai atunci, viteazul Demetrios îşi întemeia din nou un imperiu, de data aceasta în Macedonia, bineînţeles cu intenţia de a reînnoi de acolo monarhia lui Alexandru. Trebuia să fie înfrînt, trebuia să i se creeze dificultăţi în patrie, iar Lagidul, care uneltea cu măiestrie în politica sa delicată cu spiritele înfocate, aşa cum era cel al tînărului epirot, nu a satisfăcut numai un capriciu al soţiei sale, Berenice, dar a servit mai mult propriile interese căsătorindu-l pe tînărul prinţ cu fiica sa vitregă, prinţesa Antigona, şi favorizînd, prin ajutorul şi influenţa sa considerabilă, reîntoarcerea în patrie a iubitului „fiu” (458, 296). Reîntors în ţara strămoşească, lui Pyrrhos totul i-a reuşit destul de bine; curajoşii epiroţi, albanezii Antichităţii, s-au ataşat cu fidelitatea tradiţională şi entuziasm reînflăcărat de viteazul tînăr, „Vulturul”, cum l-a numit. Datorită tulburărilor care s-au iscat după moartea lui Cassandru (457, 297) pentru tronul Macedoniei, epirotul şi-a extins statul; treptat, a cucerit ţinuturile din jurul golfului ambracian cu importantul oraş Ambracia, insula Corcyra (p. 266), ba chiar o parte a teritoriului macedonean şi a ţinut piept regelui Demetrios cu forţe mult inferioare acestuia, spre mirarea macedonenilor înşişi. Mai mult, după ce, din propria greşeală, Demetrios a fost detronat în Macedonia, coroana a fost oferită cavalerescului adversar, ruda Alexandrizilor (467, 287). Într-adevăr, nimeni altul decît Pyrrhos nu ar fi fost mai demn să poarte diadema regală a lui Filip şi a lui Alexandru. Într-o epocă de decadenţă profundă, în care nobleţea şi mîrşăvia începuseră să devină sinonime, caracterul integru şi fără prihană al lui Pyrrhos a strălucit în mod deosebit. Pentru ţăranii liberi ai ţării macedonene propriu-zise, care, deşi reduşi numeric şi sărăciţi, se ţineau totuşi departe de decăderea moravurilor şi de moliciunea aduse de regimul diadohilor din Grecia şi Asia, Pyrrhos trebuie să fi apărut ca şi născut pentru demnitatea de rege; căci el, ca şi Alexandru, îşi păstra în cercul de prieteni din casa sa inima deschisă relaţiilor umane şi a respins întotdeauna moravurile unui sultan oriental, atît de detestate în Macedonia; ca şi Alexandru, a fost recunoscut drept primul tactician al timpurilor sale. Dar sentimentul naţional exagerat al macedonenilor, care prefera pe cel mai nemernic suveran macedonean celui mai destoinic străin, opoziţia necugetată a trupelor macedonene faţă de oricare conducător macedonean, în faţa cărora a trebuit să se plece cel mai mare general al şcolii lui Alexandru, cardianul Eumenes, au pus repede capăt şi stăpînirii prinţului epirot Pyrrhos, care nu putea guverna Macedonia fără asentimentul macedonenilor; lipsit de putere sau poate prea mărinimos pentru a se impune în faţa unui popor împotriva voinţei acestuia, a părăsit ţara după o guvernare de şapte luni, lăsînd loc deplorabilului regim naţional, şi s-a reîntors la epiroţii săi credincioşi (467, 287). Dar bărbatul care purtase coroana lui Alexandru, cumnatul lui Demetrios, ginerele Lagidului şi al lui Agathocles din Siracusa, eruditul strateg care scria memorii şi tratate ştiinţifice despre arta războiului, nu putea să-şi lege viaţa de examinarea registrelor administratorului turmelor regale într-o anumită perioadă a anului, de primirea din partea sobrilor săi epiroţi a darurilor în vite şi oi, pentru a-i lăsa apoi să-şi reînnoiască jurămîntul de credinţă înaintea altarului lui Zeus şi să repete el însuşi jurămîntul de respectare a legilor şi, pentru a consfinţi toate acestea, să benchetuiască cu ei pînă în zorii zilei. Dacă nu era loc pentru el pe tronul macedonean, în nici un caz nu era în patria sa; el putea să fie primul, niciodată al doilea. Regii care se învrăjbiseră din cauza tronului macedonean, deşi opuşi în toate celelalte privinţe, au fost repede unanimi în a-l exclude din competiţie pe periculosul adversar; iar Pyrrhos a fost convins că credincioşii săi tovarăşi de luptă îl vor urma oriunde îi va conduce. Tocmai atunci, evenimentele din Italia decurgeau astfel încît se părea că ar fi realizabil ceea ce încercase cu cîtva timp înainte ruda lui Pyrrhos, vărul tatălui său, Alexandru al Epirului (p. 253), şi la care visase şi mai mult socrul său, Agathocles (p. 266); astfel, Pyrrhos s-a decis să renunţe la planurile sale macedonene şi să întemeieze în Occident un nou imperiu pentru sine şi pentru naţiunea elenă.

Tăcerea armelor care se instalase în Italia prin pacea încheiată cu Samnium în anul 464 (290) n-a fost de lungă durată; îndemnul pentru formarea unei noi alianţe împotriva supremaţiei romane a venit de data aceasta din partea lucanienilor. Această populaţie, care i-a paralizat pe tarentini prin trecerea ei de partea Romei în războaiele samnite şi care a contribuit substanţial la deznodămîntul acestora, primise drept recompensă libertatea în privinţa cetăţilor greceşti din teritoriul lor; în consecinţă, după ce pacea fusese încheiată, ei s-au aliat cu brutienii pentru a subjuga pe rînd cetăţile. Turinii, atacaţi în repetate rînduri de către generalul lucanienilor, Stetius Statilius, epuizîndu-şi ultimele rezerve, s-au adresat senatului roman cu rugămintea de a-i ajuta împotriva lucanienilor, aşa cum odinioară campanienii apelaseră la ajutorul Romei împotriva samniţilor, plătind, bineînţeles, acelaşi preţ: pierderea libertăţii şi independenţei. Întrucît alianţa cu lucanienii devenise inutilă pentru Roma în urma construirii fortăreţei Venusia, romanii au cedat cererii turinilor şi i-au îndemnat pe aliaţii lor să abandoneze un oraş care se predase romanilor. Lucanienii şi brutienii, privaţi astfel de către aliaţii lor mai puternici de partea ce le revenea din prada comună, au intrat în tratative cu partidul de opoziţie samnito-tarentin pentru a înjgheba o nouă coaliţie a italicilor, iar cînd romanii i-au avertizat printr-un sol, ei l-au ameninţat şi au început războiul împotriva Romei printr-un nou atac asupra Turiei (469, 285); concomitent, i-au chemat la lupta pentru libertate nu numai pe samniţi şi pe tarentini, dar şi pe italicii din nord : etruscii, umbrii şi galii. Într-adevăr, confederaţia etruscă se va răscula şi va înrola numeroase trupe de mercenari gali; armata romană, condusă, în lupta pentru despresurarea aretinilor rămaşi credincioşi, de către pretorul Lucius Caecilius, a fost nimicită sub zidurile acestui oraş de către mercenarii senoni ai etruscilor; generalul însuşi va muri împreună cu 13.000 dintre soldaţii săi (470, 284). Senonii se numărau printre aliaţii Romei; romanii vor trimite aşadar soli pentru a reclama înrolarea de mercenari senoni împotriva Romei şi pentru a cere eliberarea necondiţionată a prizonierilor romani. Dar, din ordinul conducătorului senonilor, Britomaris, care trebuia să se răzbune pe romani pentru moartea tatălui său, senonii îi vor ucide pe solii romani şi vor trece făţiş de partea etruscilor. Întreaga Italie de Nord, etruscii, umbrii şi galii, se afla aşadar sub arme împotriva Romei; s-ar fi putut obţine mari succese dacă şi ţinuturile sudice ar fi profitat de ocazie şi s-ar fi declarat împotriva Romei, chiar dacă n-o făcuseră pînă atunci. Într-adevăr, samniţii, întotdeauna gata de a apăra cauza libertăţii, par să fi declarat război romanilor; dar, slăbiţi şi înconjuraţi din toate părţile, n-au putut fi de mare folos aliaţilor, iar tarentinii au ezitat, ca de obicei. În timp ce în rîndul adversarilor se încheiau alianţe şi tratate pentru subsidii şi se înrolau mercenari, romanii au acţionat. Senonii au fost primii care au simţit cît de periculos este să-i învingi pe romani. Consulul Publius Cornelius Dolabella a înaintat cu o armată puternică în teritoriul lor; tot ceea ce n-a fost trecut prin sabie a fost alungat din Italia şi această populaţie a fost ştearsă din rîndul naţiunilor italice (471, 283). Pentru un popor care trăia cu precădere din produsele turmelor sale, o asemenea emigraţie în masă a fost posibilă şi este probabil ca aceşti senoni alungaţi din Italia să fi contribuit la formarea hoardelor galice care vor invada în curînd ţinutul dunărean, Macedonia, Grecia şi Asia Mică. Vecinii cei mai apropiaţi ai senonilor, boiii, speriaţi şi înverşunaţi de o catastrofa atît de rapidă, se aliară imediat cu etruscii, care mai continuau războiul şi ai căror mercenari senoni nu mai luptau ca soldaţi aventurieri, ci ca răzbunători disperaţi ai patriei lor. O imensă armată galo-etruscă s-a îndreptat spre Roma, capitala inamicilor, pentru a răzbuna distrugerea populaţiei senone şi a şterge Roma de pe suprafaţa pămîntului, mai temeinic decît o făcuse cîndva regele aceloraşi senoni. Dar la trecerea Tibrului, în apropierea Lacului Vadimon, armata unită a suferit o înfrîngere decisivă din partea romanilor (471, 283). După ce, în anul următor, au mai îndrăznit să dea încă o bătălie în apropierea Populoniei, cu acelaşi rezultat, boiii îşi vor abandona aliaţii şi vor încheia pacea cu romanii (472, 282). În felul acesta, elementul cel mai periculos al alianţei, poporul galilor, a fost înfrînt în mai multe etape, înainte ca alianţa însăşi să se fi constituit în forme durabile, lăsînd astfel romanilor mînă liberă pentru Italia de Sud, unde războiul nu fusese purtat cu prea multă energie între anii 469 şi 471 (285-283). Dacă mica armată romană rezistase pînă atunci cu greu în Turii împotriva lucanienilor şi brutienilor, în anul 472 (282) a apărut în faţa cetăţii o armată puternică, condusă de către consulul Gaius Fabricius Luscinus, care a eliberat cetatea, i-a înfrînt pe lucanieni într-o bătălie sîngeroasă şi l-a luat prizonier pe generalul Statilius. Cetăţile mai mici, nedoriene, care recunoşteau în romani pe salvatorii lor, li se supuneau peste tot din proprie iniţiativă; vor fi înfiinţate garnizoane romane în cele mai importante dintre ele, la Locri, Crotona, Turii şi îndeosebi la Region, asupra căruia au emis pretenţii, se pare, şi cartaginezii. Roma a fost peste tot într-un avantaj decisiv. Nimicirea senonilor le-a oferit romanilor o mare parte a litoralului Mării Adriatice; fără îndoială că, avînd în vedere conflictul cu Tarentumul, care mocnea sub cenuşă, şi invazia ameninţătoare a epiroţilor, romanii s-au grăbit să confere siguranţă acestui ţărm, ca şi Mării Adriatice. În jurul anului 471 (283) a fost întemeiată o colonie de cetăţeni în portul Sena (Sinigaglia), fosta capitală a ţinutului senonilor, şi, concomitent, flota romană a navigat din Marea Tireniană în apele orientale, probabil pentru a staţiona în Marea Adriatică şi a proteja aici posesiunile romane.

După tratatul din anul 450 (304), tarentinii trăiseră în pace cu romanii. Ei au asistat la lunga agonie a samniţilor, la nimicirea necruţătoare a senonilor, au permis fondarea Venusiei, Hatriei, Senei, ocuparea Turiiului şi Regionului, fără a ridica vreo obiecţie. Dar cînd flota romană, în drumul ei din Marea Tireniană în cea Adriatică, a ajuns în apele tarentine şi a ancorat în portul oraşului prieten, nemulţumirea, mult timp reţinută, s-a manifestat în sfîrşit; vechile tratate, care interziceau romanilor să navigheze dincolo de promontoriul Lacinium, au fost puse în discuţie de conducătorii poporului în adunarea cetăţenilor; mulţimea se va năpusti mînioasă asupra corăbiilor de război romane, care, surprinse de atacul pirateresc, au trebuit să se predea după o luptă sîngeroasă. Cinci corăbii au fost capturate, iar echipajul lor a fost fie executat, fie vîndut în sclavie; amiralul roman fusese ucis în timpul bătăliei. Numai lipsa de judecată şi lipsa de stăpînire a mulţimii explică aceste evenimente infame. Tratatele respective aparţineau unei epoci demult trecute şi uitate; este evident că, cel puţin după fondarea Hatriei şi Senei, ele îşi pierduseră orice sens şi că romanii au navigat în golf bazîndu-se pe alianţa recentă; romanii nu au avut, de altfel, nici un interes, cum o vor dovedi evenimentele care au urmat, să ofere tarentinilor vreun pretext pentru o declaraţie de război. Dacă oamenii de stat ai Tarentumului au vrut să declare război romanilor, ei nu au făcut decît ceea ce ar fi trebuit să facă de foarte mult timp, iar dacă au preferat să nu-şi întemeieze declaraţia de război pe o cauză reală, ci pe violarea formală a unui tratat, nu putem obiecta nimic în această privinţă, întrucît diplomaţia tuturor timpurilor a considerat nedemn pentru poziţia ei să spună simplu lucrurile simple. Dar, în loc de a-l soma pe amiral să se întoarcă, ei au atacat flota fără avertisment, cu arma în mînă, ceea ce a constituit o prostie şi o barbarie, una dintre acele înfiorătoare barbarii ale civilizaţiei, cînd sentimentul moral părăseşte deodată cîrma şi cînd sîntem întîmpinaţi de josnicia cea mai cruntă, ca şi cum ea ar dori să ne avertizeze în faţa credinţei puerile că „civilizaţia” ar putea să dezrădăcineze bestialitatea din natura umană. Ca şi cum n-ar fi fost destule acţiuni eroice, tarentinii au atacat Turii, a cărei garnizoană romană, luată prin surprindere, va capitula în iarna anilor 472/473 (282/281); turinii, care de atîtea ori fuseseră vînduţi de către tarentini, prin tratate, lucanienilor, fiind nevoiţi astfel să se predea Romei, au plătit scump faptul că au părăsit partida elenilor în favoarea barbarilor.

Aceşti barbari s-au purtat însă cu o moderaţie care stîrneşte consternarea, avînd în vedere jignirea suferită şi puterea de care dispuneau. Roma a fost interesată ca neutralitatea Tarentumului să fie menţinută cît mai mult posibil şi, de aceea, senatorii au respins propunerea, înaintată de o minoritate îndîrjită, de a declara imediat război tarentinilor. Mai mult, prelungirea păcii a fost legată din partea Romei de cele mai moderate condiţii care nu lezau onoarea romană: eliberarea prizonierilor, retrocedarea Turiiului, extrădarea celor care au provocat atacul asupra flotei. O delegaţie romană s-a îndreptat cu aceste propuneri spre Tarentum, în timp ce, concomitent, pentru a conferi mai multă putere de convingere cuvintelor lor, o armată romană condusă de consulul Lucius Aemilius a intrat în Samnium (473, 281). Tarentinii ar fi putut accepta aceste condiţii fără a-şi prejudicia în vreun fel independenţa şi, avînd în vedere slabul spirit războinic al bogatului oraş comercial, romanii au avut motive întemeiate să creadă în încheierea unui acord. Numai că tentativa de a menţine pacea a eşuat; fie din cauza opoziţiei acelor tarentini conştienţi de necesitatea de a răspunde, cît mai repede posibil, cu armele extinderii dominaţiei romane, fie numai din cauza nesupunerii plebei urbane care, cu o veritabilă indisciplină greacă, se atinsese într-un mod nedemn de persoana solului. Consulul va pătrunde acum pe teritoriul tarentin; dar, în loc să deschidă imediat ostilităţile, a propus încă o dată pacea în aceleaşi condiţii; numai după ce a înţeles zădărnicia acestor tentative a început, într-adevăr, să pustiască cîmpiile şi vilele, învingînd miliţiile urbane; prizonierii nobili au fost însă eliberaţi fără răscumpărare, iar romanii nu şi-au pierdut speranţa că, în urma presiunii războiului, partidul aristocratic va cîştiga preponderenţa în cetate şi va consimţi la încheierea păcii. Cauza acestei tergiversări trebuie căutată în faptul că romanii nu doreau să împingă oraşul în braţele regelui Epirului. Planurile acestuia în legătură cu Italia nu mai constituiau pentru nimeni un secret. O delegaţie tarentină fusese deja trimisă la Pyrrhos şi se întorsese fără nici un rezultat; cererile regelui îi depăşiseră competenţele. Trebuia luată o decizie. Între timp, devenise o certitudine faptul că armata cetăţenească nu ştia altceva decît să fugă din faţa romanilor; rămînea numai alegerea între pacea cu Roma, pe care romanii ar fi fost oricînd gata s-o acorde în condiţii acceptabile, sau încheierea unui tratat cu Pyrrhos, cu condiţiile impuse de rege; altfel spus, alegerea între supunerea faţă de Roma şi tirania unui militar grec. Partidele din cetate au fost aproape la fel de puternice; după multe şovăieli, partidul naţional va ieşi învingător. La aceasta trebuie să fi contribuit, pe lîngă motivul justificat că, dacă trebuie să fie ales un stăpîn, atunci să fie grec, şi nu barbar, şi teama demagogilor că Roma, cu toată clemenţa pe care i-o impuneau acum împrejurările, nu va întîrzia să se răzbune la proxima ocazie din cauza faptei mişeleşti săvîrşite de plebea tarentină. Cetatea se va alia aşadar cu Pyrrhos. El a primit comanda supremă a trupelor tarentine şi ale tuturor celorlalţi italici care se aflau sub arme; de asemenea, dreptul de a menţine o garnizoană la Tarentum. Se înţelege de la sine că oraşul trebuia să suporte cheltuielile de război. Pyrrhos a promis, în schimb, că nu va rămîne în Italia mai mult decît va fi nevoie, probabil cu gîndul ascuns de a stabili el însuşi cît timp va fi necesară prezenţa sa aici. Totuşi, era cît pe-aci ca prada să-i scape din gheare. În timp ce delegaţii tarentini – neîndoielnic conducătorii partidei favorabile războiului – se aflau la Epir, spiritele se schimbară în cetatea împresurată acum de către romani din toate părţile; guvernarea fusese deja încredinţată lui Agis, un filoroman, cînd reîntoarcerea solilor cu tratatul încheiat, însoţiţi de Kineas, ministrul de încredere al lui Pyrrhos, a adus partida războinică din nou la conducere. În curînd, hăţurile guvernării vor fi preluate de o persoană mai decisă, care va pune capăt şovăielii deplorabile. În toamna anului 473 (281), la Tarentum a debarcat Milon, generalul lui Pyrrhos, cu 3.000 de epiroţi şi a ocupat acropola oraşului; lui i-a urmat, după o traversare furtunoasă care a făcut multe victime, regele însuşi. El a adus la Tarentum o armată considerabilă, dar neomogenă, alcătuită în parte din soldaţi din regatul său (molosi, tesprotieni, chaonieni, ambracioţi), în parte din pedestrimea macedoneană şi din cavaleria tesaliană pe care i le oferise regele Ptolomeu al Macedoniei conform tratatului, în parte din mercenari etolieni, acarnanieni şi atamanieni; în total, 20.000 de falangişti, 2.000 de arcaşi, 500 de prăştieri, 3.000 de călăreţi şi 20 de elefanţi – o armată puţin mai mică decît aceea cu care Alexandru traversase în urmă cu cincizeci de ani Helespontul. Situaţia coaliţiei nu era prea strălucită în momentul în care a sosit regele. Este adevărat, consulul roman se retrăsese în Apulia cînd în faţa lui au apărut, în locul miliţiilor tarentine, trupele lui Milon, dar, cu excepţia teritoriului tarentin, romanii stăpîneau practic întreaga Italie. Nicăieri în Italia de Sud coaliţia nu avea o armată pregătită pentru luptă, iar în Italia de Nord etruscii, unicii care se mai aflau sub arme, cunoscuseră în ultima campanie (473, 281) doar înfrîngeri. Aliaţii, înainte ca regele să se fi îmbarcat, îi dăduseră comanda supremă asupra tuturor trupelor lor şi îi promiseseră că sînt capabili să alinieze o armată de 35.000 de pedestraşi şi 20.000 de călăreţi; realitatea contrasta izbitor cu aceste afirmaţii exagerate. Armata, a cărei comandă supremă i se încredinţase lui Pyrrhos, trebuia să fie mai întîi creată şi, în acest scop, doar resursele Tarentumului erau deocamdată la dispoziţie. Regele a ordonat recrutarea unei armate italice de mercenari cu ajutorul aurului tarentin şi a încorporat cetăţenii în stare să poarte armele. Tarentinii însă nu înţeleseseră tratatul în felul acesta. Ei crezuseră că în schimbul banilor au cumpărat victoria ca pe oricare altă marfă; în ochii lor, pretenţia regelui de a-şi dobîndi ei înşişi victoria constituia o încălcare a prevederilor tratatului. Pe cît de mult se bucuraseră cetăţenii la sosirea lui Milon care-i scăpa de obositorul serviciu de gardă, pe atît de indignaţi s-au înrolat acum sub stindardele regelui; pentru cei recalcitranţi a trebuit să se recurgă la ameninţarea cu moartea. Rezultatele de pînă acum îi favorizau pe cei din partida pacifistă şi au început să fie stabilite contacte cu Roma sau cel puţin păreau că vor fi realizate. Pyrrhos, pregătit pentru eventualitatea unei asemenea rezistenţe, a tratat oraşul de atunci încolo ca pe o cetate cucerită: soldaţii au fost încartiruiţi în case, adunarea poporului şi numeroasele cercuri (συσσίτια) au fost suspendate, teatrul a fost închis, promenadele baricadate, porţile păzite de santinele epirote. O parte dintre cetăţenii distinşi ai oraşului au fost duşi dincolo de mare ca ostatici; alţii s-au sustras unei asemenea sorţi fugind la Roma. Aceste măsuri drastice au fost necesare, întrucît Pyrrhos nu se putea încrede, din nici un punct de vedere, în tarentini. Abia acum, bazîndu-se pe posesiunea importantului oraş, regele a putut să înceapă operaţiunile militare.

La Roma se ştia foarte bine ce bătălie urma să aibă loc: înainte de toate, pentru a asigura fidelitatea aliaţilor, mai exact a supuşilor, oraşele care nu prezentau încredere au fost ocupate de garnizoanele romane, iar conducătorii partidei pentru independenţă au fost întemniţaţi sau, dacă părea necesar, executaţi; acesta a fost cazul unui un număr de senatori din Praeneste. Pentru războiul propriu-zis au fost întreprinse mari eforturi: a fost impus un impozit de război, a fost cerut de la toţi supuşii şi aliaţii întregul contingent şi au fost chemaţi sub arme chiar şi proletarii care erau, de fapt, scutiţi de serviciul militar. O armată romană a rămas în capitală ca rezervă. O a doua a intrat în Etruria sub comanda consulului Tiberius Coruncanius şi a ocupat Volci şi Volsinii. Armata principală a fost destinată, bineînţeles, sudului Italiei, plecarea fiind urgentată cît mai mult cu putinţă, cu scopul de a-l surprinde pe Pyrrhos încă în apropierea Tarentumului, înainte ca el să se unească cu samniţii şi cu celelalte contingente sud-italice chemate sub arme împotriva Romei. Un dig temporizator împotriva extinderii influenţei regelui urma să fie asigurat de garnizoanele romane cantonate în cetăţile Italiei de Sud. O revoltă a trupelor staţionate la Region – 800 de campanieni şi 400 de sidicini, sub comanda campanianului Decius – i-a lipsit însă pe romani de acest oraş important, fără ca el să cadă însă în mîinile lui Pyrrhos. Chiar dacă la această revoltă militară a contribuit ura campanienilor faţă de Roma, Pyrrhos, care trecuse marea ca protector al elenilor, nu putea să primească în coaliţie această trupă, care îşi măcelărise gazdele din Region în propriile case; în felul acesta, ea va rămîne izolată, în alianţă strînsă cu rudele şi fraţii lor în fărădelegi, mamertinii, mai exact mercenarii campanieni ai lui Agathocles, care luaseră în stăpînire învecinata Messina într-un mod asemănător, incendiind şi pustiind pe cont propriu cetăţile greceşti din împrejurimi – de exemplu, Crotona, unde au exterminat garnizoana romană, şi Caulonia, pe care au distrus-o. Deocamdată, romanii au reuşit cu un corp de armată puţin numeros, care s-a deplasat la graniţa lucaniană, şi cu ajutorul garnizoanei din Venusia să împiedice unirea lucanienilor şi samniţilor cu Pyrrhos, în timp ce forţa principală, compusă după cum se pare din patru legiuni, ridicîndu-se, împreună cu numărul cuprinzător de trupe ale aliaţilor, la cel puţin 50.000 de soldaţi, a înaintat, sub comanda consulului Publius Laevinius, în întîmpinarea lui Pyrrhos. Pentru a proteja colonia tarentină Heracleia, Pyrrhos şi-a plasat forţele proprii şi pe cele ale tarentinilor între acest oraş şi Pandosia (anul 472, 282). Romanii au forţat trecerea peste Siris cu ajutorul cavaleriei, deschizînd bătălia printr-un atac năvalnic şi norocos al acesteia; regele, care-şi conducea el însuşi cavaleria, se prăbuşi, iar călăreţii greci, dezorientaţi de dispariţia comandantului, începură să se retragă din faţa escadroanelor inamice. Între timp însă, Pyrrhos se aşază în fruntea pedestrimii şi din nou se angajă o luptă decisivă. De şapte ori s-au ciocnit legiunile cu falangele, fără ca lupta să se decidă. Atunci a căzut Megakles, unul dintre ofiţerii cei mai capabili ai regelui, şi întrucît el purtase în această zi fierbinte armura regelui, armata a crezut, pentru a doua oară, că regele a fost ucis; rîndurile au început să se clatine, Laevinius a triumfat şi a direcţionat întreaga cavalerie asupra flancului grecilor. Pyrrhos însă, păşind cu capul descoperit printre rîndurile pedestraşilor, a ridicat din nou curajul acestora. Împotriva cavaleriei au fost introduşi în luptă elefanţii, pînă atunci ţinuţi în rezervă; caii s-au speriat în faţa lor, soldaţii n-au ştiut cum să lupte împotriva acestor animale uriaşe şi au început să fugă; cetele răzleţite de călăreţi, elefanţii care îi urmăreau pe fugari au rupt rîndurile încă compacte ale pedestrimii romane, iar elefanţii împreună cu excelenta cavalerie tesaliană au masacrat cumplit pîlcurile de fugari. Dacă un viteaz soldat roman, Gaius Minucius, primul lăncier al legiunii a patra, n-ar fi rănit un elefant, provocînd astfel dezordine în trupele urmăritoare, armata romană ar fi fost nimicită; aşa însă, restul trupelor a reuşit să treacă Sirisul. Pierderile lor au fost însemnate – 7.000 de romani ucişi sau răniţi au fost număraţi de către învingători pe cîmpul de bătălie, 2.000 au fost făcuţi prizonieri; romanii înşişi au estimat pierderile lor, probabil incluzînd şi răniţii recuperaţi de pe cîmpul de luptă, la 15.000 de soldaţi. Dar nici armata lui Pyrrhos nu suferise mai puţin: aproape 4.000 dintre soldaţii săi cei mai buni acopereau cîmpul de bătaie şi mulţi dintre ofiţerii săi cei mai destoinici căzuseră în încleştare. Avînd în vedere că pierderile lui vizau mai ales militarii cu stagiu îndelungat, mult mai greu de înlocuit decît armata cetăţenească romană, şi că datora victoria numai surprizei produse de atacul elefanţilor, care nu se putea repeta la infinit, se poate ca regele, fiind şi critic al strategiei, să fi calificat mai tîrziu această victorie drept o înfrîngere, deşi n-a fost atît de nechibzuit să transmită această autocritică publicului în inscripţia votivă pe care a ridicat-o la Tarentum, aşa cum îşi vor imagina poeţii romani de mai tîrziu. Din punct de vedere politic, nu contau în acest moment sacrificiile făcute pentru obţinerea victoriei; mai mult, cîştigarea primei bătălii împotriva romanilor a însemnat pentru Pyrrhos un nepreţuit succes. Talentul său de general îşi găsise o afirmare strălucită şi pe acest cîmp de bătălie, iar dacă mai exista ceva ce putea să insufle unitate şi energie alianţei muribunde a italicilor, numai această victorie de la Heracleia o putea face. Dar şi consecinţele imediate ale victoriei au fost considerabile şi de durată.

Lucania a fost pierdută pentru romani; Laevinius a adunat trupele care fuseseră staţionate aici şi s-a retras în Apulia. Brutienii, lucanienii, samniţii s-au putut uni nestingheriţi cu Pyrrhos. Cu excepţia Regionului, care gemea sub jugul insurgenţilor campanieni, toate cetăţile greceşti trecuseră de partea regelui; Locri a extrădat de bunăvoie garnizoana romană. Ea a fost convinsă, şi pe drept, că nu va fi lăsată în mîna italicilor. Aşadar, sabelii şi grecii trecuseră de partea lui Pyrrhos, dar circumstanţele victoriei s-au limitat la atît. Latinii nu au fost înclinaţi să se debaraseze de dominaţia romană, oricît de apăsătoare ar fi fost, cu ajutorul unui rege străin. Venusia, deşi înconjurată acum din toate părţile de duşmani, a rămas neclintită de partea Romei. Prizonierilor luaţi pe Siris, a căror comportare vitează regele cavaler o răsplătea prin cel mai onorabil tratament, le-a oferit, după obiceiul grecesc, posibilitatea înrolării în armata sa, dar a fost nevoit să înţeleagă că nu se lupta cu mercenari, ci cu un popor. Nici unul, fie el roman sau latin, nu a acceptat să servească în armata sa.

Pyrrhos le-a oferit romanilor pacea. El a fost un general prea prevăzător pentru a nu sesiza situaţia delicată în care se afla şi un om de stat prea avizat pentru a nu folosi ocazia cea mai favorabilă pentru încheierea păcii. Spera că, sub impresia grandioasei bătălii, putea obţine din partea Romei libertatea cetăţilor greceşti din Italia şi că între acestea şi Roma s-ar putea forma un număr de state de rang secund şi terţ, aliate şi tributare noii puteri greceşti. Acestea au fost condiţiile sale: abandonarea oraşelor greceşti, îndeosebi a oraşelor campaniene şi lucanieniene, şi retrocedarea teritoriului luat de la samniţi, daunieni, lucanieni, brutieni, altfel spus, părăsirea Luceriei şi Venusiei. Cu toate că un al doilea război cu Roma putea fi cu greu evitat, era totuşi mai de dorit ca acesta să înceapă numai atunci cînd elenii Occidentului ar fi fost uniţi sub un singur stăpîn, cînd Sicilia ar fi fost ocupată, poate după ce va fi fost cucerită Africa. Primimd aceste instrucţiuni, ministrul fidel al lui Pyrrhos, tesalianul Kineas, s-a dus la Roma. Iscusitul negociator, comparat de contemporanii săi cu Demosthenes (dacă omul de stat poate fi comparat cu retorul, conducătorul poporului cu favoritul), avea misiunea de a expune cu toate mijloacele consideraţia pe care învingătorul de la Heracleia o nutrea pentru învinşii săi, de a lăsa să se întrevadă dorinţa regelui de a veni el însuşi la Roma, de a cîştiga spiritele în favoarea regelui prin elogii, atît de măgulitoare dacă sînt rostite de un inamic, prin cele mai serioase linguşeli şi, în anumite ocazii, chiar şi prin daruri oferite cu rost; pe scurt, de a încerca împotriva romanilor toate mijloacele politicii de cabinet, care îşi dovediseră de nenumărate ori eficienţa la curţile din Alexandria şi Antiohia. Senatul a ezitat; mulţi au considerat că s-ar acţiona înţelept dacă s-ar face un pas înapoi şi s-ar aştepta pînă cînd inamicul periculos s-ar fi compromis el însuşi sau ar fi dispărut. Atunci bătrînul şi orbul Appius Claudius (cenzor în anul 442, 312, consul în anii, 447-458, 307-296), care se retrăsese de multă vreme din viaţa publică, dar care ordonase să fie purtat în senat în acest moment decisiv, a insuflat, prin cuvintele sale înflăcărate, spiritului generaţiei mai tinere de senatori energia neînfrîntă a unei personalităţi măreţe. I s-a răspuns regelui prin orgolioasele cuvinte, rostite acum pentru prima dată şi devenite apoi un principiu de stat, că Roma nu negociază atîta vreme cît trupe străine se află pe teritoriul italic; pentru a traduce vorbele în fapte, solul a fost expulzat imediat din oraş. Scopul misiunii a fost ratat, iar diplomatul abil, în loc să impresioneze prin talentul său de orator, s-a lăsat el însuşi impresionat de această sobrietate virilă după o asemenea înfrîngere decisivă; reîntors la ai săi, el va declara că fiecare cetăţean din acest oraş i s-a părut a fi un rege; de fapt, Kineas văzuse un popor liber.

Pyrrhos, care în timpul acestor tratative înaintase în Campania, înştiinţat de insuccesul soliei s-a îndreptat imediat împotriva Romei pentru a se uni cu etruscii, a-i înspăimînta pe aliaţii Romei şi pentru a ameninţa oraşul însuşi. Dar romanii, aşa cum nu se lăsaseră cumpăraţi, nici nu se vor speria. La chemarea crainicului „de a se înrola în locul celor căzuţi”, imediat după bătălia de la Heracleia tinerii s-au înghesuit în cete la recrutare. Cu cele două legiuni nou-formate şi cu contingentul retras din Lucania, Laevinius mai puternic decît înainte, a mers în întîmpinarea regelui; a reuşit să protejeze Capua împotriva acestuia şi a anihilat încercările lui de a stabili legături cu Neapolis. Poziţia romanilor a fost atît de fermă, încît, cu excepţia grecilor din Italia de Sud, nici un stat aliat mai important n-a îndrăznit să părăsească alianţa romană. Pyrrhos s-a întors atunci împotriva Romei înseşi. A înaintat prin ţinutul bogat, a cărui rodnicie o admira, îndreptîndu-se spre Fregellae, pe care o va lua prin surprindere, a forţat trecerea peste Liris, ajungînd pînă la Anagnia, la o depărtare de nici opt mile germane de Roma. Nici o armată nu-i bara calea, dar peste tot cetăţile Latiumului i-au închis porţile, iar Laevinius îl urmărea cu paşi măsuraţi dinspre Campania, în timp ce, dinspre nord, consulul Tiberius Coruncanius, care se împăcase cu etruscii printr-un tratat de pace încheiat la momentul potrivit, conducea a doua armată romană, iar la Roma se pregătea pentru luptă rezerva comandată de către dictatorul Gnaeus Domitius Calvinus. Împotriva acestora nu se putea întreprinde nimic, regele nu putea face altceva decît să se întoarcă. Cîtva timp va mai staţiona în Campania, aflîndu-se în faţa celor două armate reunite ale consulilor, dar nu se oferi nici o ocazie pentru a da o bătălie decisivă. Odată cu venirea iernii, regele se va retrage din teritoriul inamic, repartizîndu-şi trupele în cetăţile prietene, el însuşi alegînd ca tabără de iarnă Tarentumul. După aceea, şi romanii vor înceta operaţiile lor militare; armata şi-a stabilit taberele de iarnă lîngă Firmum, în Picenum, unde, conform ordinului senatului, legiunile înfrînte pe Siris trebuiră, ca pedeapsă, să-şi petreacă iarna în corturi.

Astfel se va încheia campania din anul 474 (280). Pacea separată pe care o încheiase Etruria cu Roma în momentul decisiv şi retragerea surprinzătoare a regelui, care a dezamăgit profund speranţele încordate ale aliaţilor italici, au anulat în mare măsură impresia victoriei de la Heracleia. Italicii au început să se plîngă de greutăţile războiului, îndeosebi de indisciplina mercenarilor cazaţi în casele lor, iar regele, obosit de tachinările necontenite, ca şi de conduita nepolitică şi nemilitară a aliaţilor săi, a început să înţeleagă că sarcina pe care şi-o asumase putea fi de nesoluţionat din punct de vedere politic, cu toate succesele tactice obţinute. Sosirea unei delegaţii romane, alcătuită din trei foşti consuli, printre care şi învingătorul de la Turii, Gaius Fabricius, a determinat renaşterea unei speranţe de pace; dar curînd s-a văzut că aceştia fuseseră învestiţi numai cu puterea de a trata despre răscumpărarea sau schimbul de prizonieri. Pyrrhos a respins propunerile, dar, cu ocazia sărbătorii Saturnaliilor, a dat drumul tuturor prizonierilor sub cuvînt de onoare; în epocile următoare s-a sărbătorit fidelitatea cu care şi-au respectat cuvîntul şi hotărîrea cu care delegatul roman a respins o tentativă de corupţie, dar cu o admiraţie care dovedea, nu atît tăria de caracter a strămoşilor, cît lipsa de cinste a descendenţilor. Odată cu primăvara anului 475 (279), Pyrrhos a reluat ofensiva şi a pătruns în Apulia, spre care se va îndrepta şi armata romană. În speranţa de a zdruncina printr-o victorie decisivă alianţa romană în aceste ţinuturi, Pyrrhos a căutat o a doua bătălie, iar romanii nu au evitat-o. Cele două armate s-au întîlnit la Ausculum (Ascoli di Puglia). Pe lîngă trupele sale macedonene şi epirote, sub stindardele lui Pyrrhos luptau mercenarii italici, miliţiile cetăţenilor – aşa-numitele scuturi albe de la Tarentum – şi aliaţii lucanieni, brutieni şi samniţi, în total 70.000 de soldaţi pedeştri, mai mult de 8.000 de călăreţi şi 19 elefanţi. Împreună cu romanii s-au aliat în această zi latinii, campanienii, volscii, sabinii, umbrii, marucinii, pelignii, frentanii şi arpanii; şi ei au numărat peste 70.000 de soldaţi pedeştri, dintre care 20.000 de cetăţeni romani şi 8.000 de călăreţi. Ambii comandanţi făcuseră cîteva modificări în structura armatelor lor. Cu ochiul ager al soldatului, Pyrrhos recunoscuse avantajele sistemului manipulilor; el a schimbat pe flancurile sale frontul prelungit al falangelor cu o aliniere discontinuă a detaşamentelor, asemănătoare celei a cohortelor, şi, probabil mai mult din motive politice decît militare, a intercalat între unităţile sale cohortele tarentinilor şi samniţilor; falanga epirotă se afla singură, în rînduri strînse, în centrul liniei de bătaie. Romanii, pentru a se apăra de atacul elefanţilor, s-au folosit de un fel de car de luptă din care se înălţau bare de fier cu tăvi de jeratic la capăt şi pe care erau montate un fel de catarge mobile, care se terminau cu vîrfuri de fier – anticipau, într-un fel, punţile de abordaj care vor deţine un rol atît de mare în cursul primului război punic. Conform relatării greceşti a bătăliei care ne pare a fi mai puţin părtinitoare decît cea romană, grecii au fost în dezavantaj în prima zi, întrucît n-au reuşit nici să desfăşoare linia lor de bătaie şi nici să introducă elefanţii în luptă, din cauza malurilor abrupte şi mlăştinoase ale rîului lîngă care au fost siliţi să primească bătălia. A doua zi însă, Pyrrhos a luat-o înaintea romanilor, ocupînd terenul străbătut de rîu şi ajungînd în felul acesta fără pierderi în cîmpie, unde şi-a putut desfăşura falanga în voie. În zadar romanii se năpustiră cu sabia în mînă asupra sarisilor; falanga rămînea neclintită în urma fiecărui atac frontal, dar nici ea n-a reuşit să forţeze replierea legiunilor romane. Numai după ce numeroşii soldaţi de pe elefanţi i-au alungat pe cei din carele de luptă romane, cu ajutorul săgeţilor şi prăştiilor, şi au tăiat hamurile atelajelor, elefanţii, precipitîndu-se acum spre linia romană, au dezechilibrat-o. Retragerea soldaţilor de pe carele de luptă a dat semnalul pentru fuga generală, care nu a costat însă prea multe victime, întrucît castrul apropiat a constituit un refugiu pentru cei urmăriţi. Doar relatarea romană pretinde că, în timpul încleştării, un contingent arpan, separat de grosul armatei, ar fi atacat tabăra epirotă slab apărată şi i-ar fi dat foc; chiar dacă aceasta corespunde realităţii, romanii au afirmat totuşi, pe nedrept, că bătălia s-ar fi terminat indecis. Ambele relatări sînt însă de acord cînd afirmă că armata romană s-a retras dincolo de rîu, iar Pyrrhos a rămas stăpîn pe cîmpul de bătaie. După relatarea greacă, numărul morţilor a fost de 6.000 de partea romană şi de 3.505 de partea greacă; printre cei răniţi s-a aflat însuşi regele, căruia o lance i-a străpuns braţul în timp ce se lupta, ca întotdeauna, acolo unde învălmăşeala era mai mare. Ceea ce cucerise Pyrrhos a fost într-adevăr o victorie, dar au fost lauri inutili; triumful a constituit o onoare pentru el ca general şi ca soldat, dar n-a favorizat atingerea ţelurilor sale politice. Pyrrhos avea nevoie de un succes răsunător, care să risipească armata romană şi care să ofere aliaţilor nehotărîţi ocazia şi pretextul pentru schimbarea partidei. Dar întrucît armata şi confederaţia romană au rămas nezdruncinate, iar armata greacă a fost condamnată la inactivitate din cauza rănirii generalului ei, fără de care nu valora nimic, Pyrrhos trebuia să abandoneze ideea continuării campaniei şi să se retragă în taberele de iarnă, pe care şi le-a stabilit la Tarentum, în timp ce romanii le vor alege de data aceasta în Apulia. Devenea din ce în ce mai evident că, din punct de vedere militar, resursele regelui erau inferioare celor romane, aşa cum, din punct de vedere politic, coaliţia largă şi capricioasă nu putea fi comparată cu alianţa romană bine consolidată. Fără îndoială, elementul-surpriză şi abilitatea grecească în conducerea războiului, geniul generalului ar mai fi putut cîştiga o victorie asemănătoare celei de la Heracleia sau de la Ausculum, dar fiecare nouă victorie ar fi uzat mijloacele în vederea unor noi întreprinderi şi era evident că romanii se simţeau de pe acum cei mai puternici şi că aşteptau victoria finală cu o răbdare de nezdruncinat. Acest război n-a fost inteligentul joc artistic pe care-l cunoşteau şi-l practicau prinţii greci; în faţa energiei integre a solidei armatei cetăţeneşti, toate combinaţiile strategice se dovedeau zadarnice. Pyrrhos a înţeles situaţia; nemulţumit de victoriile sale şi dispreţuindu-şi aliaţii, a rămas numai pentru că onoarea militară îi interzicea să părăsească Italia înainte de a fi asigurat soarta protejaţilor săi în faţa barbarilor. Avînd în vedere firea sa nerăbdătoare, se poate presupune că s-a folosit de primul pretext pentru a se debarasa de această obligaţie incomodă; ocazia de a se îndepărta de Italia o vor oferi în curînd problemele siciliene.

După moartea lui Agathocles (465, 289), grecii sicilieni au dus lipsa unui conducător. În timp ce în cetăţile greceşti demagogii şi tiranii incapabili se succedau, cartaginezii, vechii stăpîni ai regiunii occidentale, îşi extindeau nestingheriţi dominaţia. După ce Acragas a sucombat înaintea lor, au crezut de cuviinţă să întreprindă ultimul pas spre realizarea ţelului nutrit de secole şi să aducă întreaga insulă sub stăpînirea lor; ei s-au îndreptat împotriva Siracusei. Cetatea, care odinioară îţi disputase împotriva Cartaginei stăpînirea insulei cu armatele şi flotele sale, decăzuse din cauza disensiunilor interne şi slăbiciunii guvernării, atît de mult încît era obligată să-şi caute salvarea în interiorul zidurilor sale şi într-un ajutor extern; acesta nu putea fi oferit de altcineva decît de regele Pyrrhos. Pyrrhos era ginerele lui Agathocles, iar fiul său, Alexandru, pe atunci în vîrstă de 16 ani, are nepotul acestuia; amîndoi erau, din toate punctele de vedere, moştenitorii naturali ai planurilor ambiţioase ale tiranului de la Siracusa. Chiar dacă prin aceasta s-ar fi sfîrşit cu libertatea ei, Siracusa putea să găsească o compensaţie în a deveni capitala unui imperiu grec al Occidentului. În felul acesta, siracuzanii îi vor oferi de bunăvoie dominaţia, aşa cum o făcuseră şi tarentinii în condiţii asemănătoare (în jurul anului 475, 279); în noua conjunctură, totul părea să conlucreze pentru reuşita planurilor ambiţioase ale regelui epirot, fondate deocamdată pe stăpînirea asupra Tarentumului şi Siracusei. Prima consecinţă a acestei alianţe dintre grecii italici şi cei sicilieni a fost, bineînţeles, coeziunea mai strînsă a adversarilor. Cartagina şi Roma au transformat acum vechile lor tratate comerciale într-o alianţă ofensivă şi defensivă împotriva lui Pyrrhos (475, 279), conform căreia, atunci cînd Pyrrhos ar fi violat teritoriul roman sau cartaginez, partea neatacată trebuia să trimită întăriri pe teritoriul părţii atacate şi să plătească ea însăşi trupele de ajutor. Într-un asemenea caz, Cartagina trebuia să pună la dispoziţie corăbiile de transport şi se angaja să-i sprijine pe romani şi cu corăbiile de război, al căror echipaj nu era însă obligat să lupte pe uscat pentru romani; în sfîrşit, ambele state au jurat să nu încheie pace separată cu Pyrrhos. Din perspectiva romanilor, scopul tratatului era de a înlesni un atac asupra Tarentumului şi de a tăia legăturile lui Pyrrhos cu patria sa, ambele deziderate irealizabile fără concursul flotei punice; din perspectiva cartaginezilor, scopul era reţinerea regelui în Italia, pentru a putea traduce în fapt, nestingheriţi, planurile împotriva Siracusei. Aşadar, era în interesul ambelor puteri să-şi asigure mai întîi dominaţia asupra mării dintre Italia şi Sicilia. O puternică flotă cartagineză de 120 de vele, comandată de amiralul Mago, a părăsit Ostia, unde Mago se aflase probabil pentru a încheia tratatul, în direcţia strîmtorii siciliene. Mamertinii, care, din cauza măcelăririi populaţiei greceşti din Messana, se puteau aştepta la o pedeapsă meritată dacă Pyrrhos ar fi obţinut supremaţia în Italia şi în Sicilia, s-au ataşat strîns de romani şi de cartaginezi şi le-au garantat partea siciliană a strîmtorii. Cu dragă inimă aliaţii ar fi adus sub stăpînirea lor şi Regionul de pe ţărmul opus, dar era de neconceput ca Roma să ierte garnizoana campaniană, iar o tentativă a romanilor şi cartaginezilor reuniţi de a-şi impune prin forţă stăpînirea asupra oraşului a eşuat. Flota cartagineză a navigat de aici în faţa Siracusei şi a blocat oraşul, în timp ce o armată feniciană puternică a început, concomitent, asediul de pe uscat (476, 278). Sosise timpul ca Pyrrhos să-şi facă în sfîrşit apariţia la Siracusa; dar împrejurările din Italia nu i-au permis, bineînţeles, ca, împreună cu trupele lui, să poată părăsi continentul. Cei doi consuli ai anului 476 (278), Gaius Fabricius Luscinus şi Quintus Aemilius Papus, amîndoi generali încercaţi, au început noua campanie foarte energic şi, cu toate că romanii nu suferiseră decît înfrîngeri în acest război, nu ei, ci învingătorii erau aceia care se simţeau epuizaţi şi doreau pacea. Pyrrhos a mai întreprins o încercare de a realiza o înţelegere în condiţii tolerabile. Consulul Fabricius îi trimisese regelui un ticălos care-i făcuse propunerea de a-l otrăvi pe rege în schimbul unei sume de bani. Recunoscător, Pyrrhos nu numai că a eliberat pe toţi prizonierii romani fără răscumpărare, dar a fost atît de copleşit de nobleţea de caracter a vitejilor săi adversari, încît le-a oferit drept răsplată o pace în condiţii cît se poate de avantajoase. Kineas s-a deplasat probabil încă o dată la Roma, iar cartaginezii au început să se teamă serios că Roma va accepta pacea. Dar senatul a rămas neclintit şi a repetat răspunsul său anterior. Dacă regele dorea să evite ca Siracusa să cadă în mîinile cartaginezilor şi ca planul său ambiţios să fie zădărnicit prin aceasta, nu avea altă posibilitate decît să-şi abandoneze aliaţii italici şi să se limiteze temporar numai la stăpînirea Tarentumului şi Locriului, cele mai importante porturi. În van l-au conjurat lucanienii şi samniţii să nu-i părăsească; zadarnic l-au somat tarentinii fie să-şi îndeplinească îndatoririle de general, fie să le retrocedeze oraşul. Reclamaţiilor şi reproşurilor lor, regele le-a răspuns îndemnîndu-i să spere într-un viitor mai favorabil sau prin refuzuri grosolane; Milon a rămas la Tarentum, fiul regelui, Alexandru, la Locri, iar Pyrrhos cu grosul armatei s-a îmbarcat la Tarentum în primăvara anului 476 (278), pornind către Siracusa.

Plecarea lui Pyrrhos a oferit romanilor deplina libertate de acţiune în Italia, unde nimeni nu era capabil să li se opună într-o bătălie deschisă şi unde toţi adversarii lor se retrăgeau în cetăţi sau păduri. Dar războiul nu s-a terminat atît de repede cum crezuseră, probabil, romanii, în parte, din cauza naturii lui (asedii şi lupte purtate în munţi), în parte şi în mod sigur, din cauza epuizării romanilor, pentru ale căror pierderi formidabile stă mărturie reducerea listei de cetăţeni cu 17.000 de unităţi între 473 (281) şi 479 (275). Consulul Gaius Fabricius a reuşit încă din anul 476 (278) să determine importanta colonie a Tarentumului, Heracleia, să încheie o pace separată, care i-a fost acordată în condiţiile cele mai avantajoase. În campania din anul 477 (277) au fost purtate mai multe bătălii în Samnium, unde un atac necugetat asupra unor înălţimi întărite s-a încheiat cu pierderi umane considerabile pentru romani; după aceea, romanii au pătruns în Italia de Sud, înfrîngîndu-i pe lucanieni şi brutieni. În schimb, încercarea de a surprinde Crotona a fost devansată de către Milon, venit din Tarentum; garnizoana epirotă va întreprinde ulterior chiar un atac norocos împotriva armatei asediatoare. Consulul a reuşit totuşi să determine plecarea acesteia printr-o manevră tactică şi să pună stăpînire pe oraşul lipsit de apărare (477, 277). De o importanţă mai mare a fost faptul că locrienii, care, anterior, extrădaseră regelui garnizoana romană, au ispăşit trădarea printr-o nouă trădare, ucigîndu-i pe epiroţi; cu aceasta, întreaga coastă de sud, cu excepţia Tarentumului şi Regionului, se afla în mîinile romanilor. Totuşi, aceste succese nu vor duce la un progres notabil. Italia meridională era de mult lipsită de apărare; dar Pyrrhos nu putea fi considerat învins atîta timp cît Tarentumul se afla în mîinile sale, el putînd aşadar să reînceapă războiul după bunul-plac, în timp ce romanii nici nu se puteau gîndi la asediul acestei cetăţi. Chiar făcînd abstracţie de faptul că, datorită războiului de asediere aşa cum fusese regîndit de către Filip al Macedoniei şi de către Demetrios Asediatorul, romanii aveau un mare dezavantaj în faţa unui comandant grec experimentat şi apărat de ziduri, ei ar fi avut nevoie de o flotă puternică şi, cu toate că tratatul cu Cartagina le asigura sprijin pe mare, situaţia cartaginezilor din Sicilia nu le permitea să dea curs angajamentului. Debarcarea lui Pyrrhos pe insulă, care avusese loc fără greutăţi în ciuda prezenţei flotei cartagineze, schimbase dintr-odată conjunctura. El a ocupat imediat Siracusa, a unit sub conducerea sa, în scurt timp, toate cetăţile greceşti şi, în calitate de comandant al confederaţiei siciliene, a deposedat pe cartaginezi de aproape toate stăpînirile. Cu greu şi numai cu ajutorul flotei lor, care domina Marea Mediterană fără concurenţă, cartaginezii s-au putut menţine la Lilybaeon, iar mamertinii la Messana, şi aceasta numai în condiţiile unor atacuri necontenite. În asemenea împrejurări, conform tratatului din anul 475 (279), mai degrabă romanii ar fi avut obligaţia de a asigura ajutor cartaginezilor în Sicilia, decît aceştia din urmă de a-i sprijini pe romani în cucerirea Tarentumului; dar nici una dintre părţi n-a fost dornică să asigure sau chiar să întărească puterea aliatului. Cartagina a oferit sprijin romanilor abia după ce trecuse pericolul propriu-zis; Roma, pe de altă parte, nu a întreprins nimic pentru a împiedica plecarea regelui din Italia şi prăbuşirea puterii cartagineze în Sicilia. Mai mult, în contradicţie flagrantă cu textul tratatelor, Cartagina singură îi oferise regelui pacea şi se angajase, în schimbul autorităţii necontestate asupra Lilybaeonului, să renunţe la celelalte posesiuni siciliene şi chiar să-i pună la dispoziţie regelui bani şi corăbii de război, bineînţeles pentru înapoierea în Italia şi reînceperea războiului împotriva Romei. Dar era evident faptul că, prin stăpînirea Lilybaeonului şi îndepărtarea regelui, poziţia cartaginezilor ar fi redevenit aproximativ la fel ca aceea anterioară debarcării lui Pyrrhos; abandonate, cetăţile greceşti ar fi fost neputincioase, iar teritoriul pierdut ar fi fost recucerit cu uşurinţă. De aceea, Pyrrhos a respins această ofertă, de două ori perfidă, şi a început să-şi construiască el însuşi o flotă. Numai lipsa de înţelegere şi de clarviziune va duce ulterior la condamnarea acestui pas care, datorită resurselor insulei, era pe cît de necesar, pe atît de realizabil. În afara faptului că stăpînul de la Ambracia, Tarentum şi Siracusa nu putea să existe fără putere maritimă, Pyrrhos avea nevoie de flotă pentru cucerirea Lilybaeonului, apărarea Tarentumul şi atacarea Cartaginei propriu-zise, aşa cum au făcut-o, cu cunoscutul succes, înaintea lui şi după el, Agathocles, Regulus şi Scipio. Niciodată Pyrrhos nu s-a aflat mai aproape de ţelurile sale decît în vara anului 478 (276), cînd avea în faţa lui o Cartagină umilită, stăpînea Sicilia şi, controlînd Tarentumul, păstra un cap de pod puternic în Italia, şi cînd flota nou-creată, care urma să unească, să consolideze şi să mărească toate aceste succese, era ancorată în portul Siracusei, gata de plecare.

Slăbiciunea esenţială a poziţiei lui Pyrrhos stătea în greşelile săvîrşite în politica internă. El guverna Sicilia aşa cum îl văzuse pe Ptolomeu guvernînd Egiptul : nu respecta constituţiile comunităţilor ; îşi desemna favoriţii în posturile de guvernatori ai cetăţilor oricît timp şi oricînd dorea ; în locul magistraţilor locali avansa curteni în funcţiile de juraţi ; pronunţa, după propria apreciere, condamnări la confiscări, la exil şi la moarte, chiar şi asupra celor care grăbiseră cu cea mai mare ardoare venirea sa în Sicilia ; detaşa garnizoane în cetăţi. Nu guverna Sicilia ca un conducător al unei ligi naţionale, ci ca un rege; şi chiar dacă se considera, după concepţia orientalo-elenă, un regent bun şi înţelept, şi poate chiar era, grecii n-au suportat această transpunere a sistemului de guvernare al diadohilor la Siracusa decît cu nerăbdarea unei naţiuni dezobişnuite, în cursul îndelungatei agonii a libertăţii, de orice asuprire; curînd, jugul cartaginez îi va părea poporului nechibzuit mai suportabil decît acest nou regim militar. Cetăţile cele mai însemnate au început să trateze cu cartaginezii, uneori chiar şi cu mamertinii; o puternică armată cartagineză a îndrăznit să debarce din nou pe insulă şi, sprijinită pretutindeni de greci, a înregistrat progrese neaşteptate. Ce-i drept, în bătălia pe care a angajat-o, soarta îl favoriza, ca de obicei, pe „Vultur”, dar cu această ocazie s-a văzut care era starea de spirit de pe insulă şi ce anume putea şi trebuia să se întîmple dacă regele s-ar fi îndepărtat de ea. La această primă şi fundamentală greşeală, Pyrrhos a adăugat o a doua: în loc să se îndrepte cu flota spre Lilybaeon, a plecat la Tarentum. Cu siguranţă, el ar fi trebuit mai întîi, luînd în considerare nemulţumirea din sufletele sicilienilor, să-i alunge definitiv pe cartaginezi de pe această insulă, anulînd astfel orice sprijin pentru cei răzvrătiţi, şi numai după aceea să se întoarcă împotriva Italiei. Aici nu avea nimic de pierdut, întrucît Tarentumul se afla în siguranţă şi nu putea să conteze acum pe ceilalţi aliaţi, de vreme ce-i abandonase. Probabil că spiritul său de soldat l-a determinat să anuleze, printr-o reîntoarcere strălucită, impresia lăsată de plecarea puţin onorabilă din anul 476 (278) şi că inima îi sîngera cînd auzea tînguirea samniţilor şi lucanienilor. Însă sarcini ca acelea pe care şi le trasase Pyrrhos nu pot fi duse pînă la capăt decît de un caracter de fier, care ştie să-şi domine chiar şi sentimentul de onoare. Pyrrhos n-a avut o asemenea natură.

Îmbarcarea nefastă a avut loc spre finele anului 478 (276). Pe drum, noua flotă siracuzană a trebuit să susţină o bătălie cruntă cu flota cartagineză, în care a pierdut un număr considerabil de corăbii. Faptul că regele se afla departe şi vestea despre acest prim accident au fost suficiente pentru a duce la prăbuşirea regatului sicilian; toate oraşele au refuzat regelui banii şi trupele, iar efemerul stat s-a prăbuşit mai repede decît se născuse; în parte, deoarece regele însuşi subminase în inimile supuşilor săi credinţa şi iubirea pe care se bazează orice stat; în parte, pentru că poporului îi era străină ideea sacrificiului libertăţii pentru salvarea, poate numai pentru scurt timp, a naţionalităţii. Cu aceasta, întreprinderea lui Pyrrhos naufragiase; planul vieţii sale era pierdut, fără speranţă de salvare; de acum încolo, nu va fi altceva decît un aventurier care simţea că fusese cineva şi că nu mai este nimic, care nu mai purta războiul ca mijloc pentru atingerea unui scop, ci pentru a se ameţi într-un năprasnic joc de hazard, pentru a-şi găsi, în vîltoarea luptei, o moarte de soldat. Ajuns pe ţărmul italic, regele a încercat cucerirea Regionului, dar campanienii au respins acest atac cu ajutorul mamertinilor, iar în bătălia vijelioasă din faţa oraşului, însuşi regele a fost rănit, în timp ce dobora un ofiţer inamic de pe cal. În schimb, a surprins Locri, ai cărei locuitori au plătit scump masacrarea garnizoanei epirote, şi a jefuit bogatul tezaur al templului Persephonei din acest oraş pentru a-şi umple visteria goală. În felul acesta, a ajuns la Tarentum, după cum susţine tradiţia, cu 20.000 de pedestraşi şi 3.000 de călăreţi. Dar aceştia nu mai erau veteranii încercaţi de altădată, iar italicii nu-i mai salutau ca pe nişte salvatori; încrederea şi speranţa cu care regele fusese primit cu cinci ani în urmă dispăruseră, aliaţilor li se terminaseră banii şi oamenii. În primăvara anului 479 (275), regele a înaintat în ajutorul samniţilor, în al căror teritoriu romanii petrecuseră iarna anilor 478/479 (276/275); la Beneventum, el l-a obligat pe consulul Manius Curius să accepte bătălia pe teritoriul arusinilor, înainte ca acesta să fi putut face joncţiunea cu colegul său, care se grăbea dinspre Lucania. Dar corpul de oaste care trebuia să-i atace pe romani din flanc s-a rătăcit în cursul marşului de noapte în păduri şi nu a putut să intervină în momentul decisiv. După o luptă aprigă, elefanţii vor decide şi de data aceasta soarta bătăliei, dar în favoarea romanilor, întrucît, dezorientaţi de gărzile care apărau tabăra, ei s-au năpustit asupra propriei armate. Învingătorii au ocupat tabăra; în mîinile lor căzură 1.300 de prizonieri şi patru elefanţi, primii care au fost văzuţi la Roma, şi o pradă extraordinară, din care a fost construit un apeduct care aducea apa rîului Anio de la Tibur la Roma. Rămas fără trupe şi fără bani pentru a putea continua campania, Pyrrhos a trimis soli aliaţilor săi care-l ajutaseră să-şi pregătească expediţia din Italia, regilor Macedoniei şi Asiei; dar nici în patria sa nu mai era temut, aşa că rugămintea i-a fost respinsă. Pierzîndu-şi nădejdea într-o victorie împotriva Romei şi îndîrjit de aceste refuzuri, Pyrrhos va lăsa o garnizoană la Tarentum şi se va reîntoarce în acelaşi an în Grecia (479, 275) ; mai degrabă aici i s-ar fi putut deschide perspective mai largi jucătorului exasperat, decît în cursul lent şi măsurat al evenimentelor italice. Într-adevăr, el nu numai că va recîştiga destul de repede tot ceea ce pierduse din regatul său, dar a mai întins încă o dată mîna spre coroana macedoneană; şi nu fără succes. Ultimele sale planuri vor eşua însă din cauza politicii chibzuite şi paşnice a lui Antigonos Gonatas şi, mai mult, din cauza propriei impetuozităţi şi incapacităţi de a-şi stăpîni orgoliul; el va mai cîştiga bătălii, dar nu va avea nici un succes durabil şi-şi va găsi moartea la Argos în Pelopones (482, 272), într-o mizerabilă încăierare de stradă.

În Italia, războiul se încheiase odată cu bătălia de la Beneventum; însă ultimele convulsii ale partidei naţionale se vor mai prelungi o vreme. Cît timp a trăit prinţul-general care încercase să forţeze mîna destinului, el a menţinut, deşi absent, puternica fortăreaţă Tarentum. Chiar dacă după plecarea regelui partida pacifistă a preluat conducerea în oraş, intenţiile acesteia au fost blocate de prezenţa lui Milon, reprezentantul lui Pyrrhos. Acesta i-a lăsat pe cetăţenii partizani ai Romei să încheie pacea din proprie iniţiativă, din fortăreaţa pe care şi-o ridicaseră pe teritoriul Tarentumului; însă nu a deschis porţile oraşului. Iar atunci cînd, după moartea lui Pyrrhos, o flotă cartagineză a intrat în port şi Milon a constatat că cetăţenii sînt gata să predea oraşul cartaginezilor, el a preferat să predea acropola consulului roman Lucius Papirius (482, 272), cumpărîndu-şi astfel retragerea liberă pentru sine şi ai săi. Faptul a însemnat pentru romani un succes extraordinar. Avînd în vedere experienţele trăite de Filip în faţa cetăţilor Perint şi Bizanţ, de către Demetrios în faţa Rodosului, de Pyrrhos înaintea Lilybaeonului, e îndoielnic că strategia acestor timpuri ar fi fost într-adevăr în stare să oblige la capitulare un oraş bine întărit şi apărat, cu ieşire la mare; ce întorsătură ar fi luat lucrurile dacă Tarentumul ar fi devenit pentru fenicieni ceea ce fusese pentru ei Lilybaeonul în Sicilia! Dar cele întîmplate nu mai puteau fi schimbate. Amiralul cartaginez, văzînd acropola în mîinile romanilor, declară că venise în faţa Tarentumului numai pentru a-şi sprijini, în baza tratatului, aliaţii în timpul asediului oraşului şi că urma să ridice velele înspre Africa. Delegaţia romană trimisă la Cartagina pentru a cere explicaţii în legătură cu această tentativă de ocupaţie şi pentru a adresa o plîngere în acest sens nu a putut obţine nimic altceva decît confirmarea solemnă, întărită prin jurămînt, a acestei intenţii amicale, datorită căreia spiritele s-au liniştit temporar la Roma. Tarentinii au obţinut, probabil datorită intervenţiei emigranţilor lor, autonomia faţă de romani; dar armele şi corăbiile trebuiau să fie predate, iar zidurile dărîmate. În acelaşi an în care Tarentumul a devenit roman, au fost supuşi, în sfîrşit, samniţii, lucanienii şi brutienii, ultimii fiind obligaţi să cedeze jumătate din pădurea Sila, atît de rentabilă şi atît de importantă pentru construcţia corăbiilor. În fine, gruparea care stăpînea Regionul de zece ani şi-a primit pedeapsa atît pentru încălcarea jurămîntului militar, cît şi pentru masacrarea cetăţenilor din acest oraş şi a garnizoanei de la Crotona. De fapt, Roma reprezenta aici cauza comună a grecilor împotriva barbarilor; de aceea, noul stăpîn al Siracusei, Hieron, i-a sprijinit pe romanii din faţa Regionului cu provizii şi ajutor militar; concomitent cu expediţia romană împotriva acestui oraş, el va întreprinde un atac combinat împotriva fraţilor lui întru rudenie şi complicitate, mamertinii din Messana. Asediul acestui oraş s-a prelungit însă foarte mult ; în schimb, Regionul, chiar dacă şi aici răzvrătiţii s-au apărat mult timp cu îndîrjire, a fost luat cu asalt de către romani în anul 484 (270), iar cei care au mai rămas din garnizoană au fost duşi la Roma, biciuiţi şi decapitaţi în for; vechii locuitori au fost rechemaţi şi reîmproprietăriţi în măsura posibilului. Astfel, anul 484 (270) marchează supunerea întregii Italii. Numai adversarii cei mai înverşunaţi ai Romei, samniţii, au continuat, în ciuda tratatului oficial de pace, lupta cu „hoţii”, astfel încît, în anul 485 (269), a fost nevoie să fie trimişi încă o dată amîndoi consulii împotriva lor. Dar şi cel mai viguros spirit naţional şi exasperarea cea mai eroică trebuie să cedeze într-un sfîrşit; sabia şi spînzurătoarea au adus pînă la urmă pacea şi în munţii samniţilor. Pentru asigurarea acestor întinse cuceriri, au fost întemeiate din nou o seamă de colonii: Paestum şi Cosa, în Lucania (481, 273) ; Beneventum (486, 268) şi Aesernia (491, 263), ca fortăreţe pentru Samnium ; ca avanpost împotriva galilor, Ariminum (486, 268) ; Firmun, în Picenum (anul 490, 264), şi colonia de cetăţeni Castrum Novum; au fost pregătite continuarea marii artere de sud, care primea prin Beneventum o nouă staţie intermediară între Capua şi Venusia, pînă la porturile Tarentum şi Brundisium, în fine, colonizarea acestei ultime localităţi maritime, pe care politica romană şi-o alesese drept concurent şi continuatoare a comerţului tarentin. Noile construcţii de fortăreţe şi de străzi au mai dat naştere la cîteva războaie cu populaţiile mai mici, al căror teritoriu a fost astfel limitat; cu picenţii (485-486, 269-268), dintre care un anumit număr a fost colonizat în apropiere de Salernum, cu salentinii (487-488, 267-266), cu sasinaţii Umbriei, care ocupaseră, probabil după alungarea senonilor, teritoriul Ariminumului. Prin aceste întemeieri, dominaţia romană s-a extins asupra Italiei de Sud şi, în general, de la Apenini pînă la Marea Ionică.

Înainte de a trece la analizarea structurii politice prin care Roma a guvernat Italia unificată, trebuie să aruncăm o privire asupra relaţiilor maritime din secolele al IV-lea şi al V-lea. În această perioadă, îndeosebi Cartagina şi Siracusa îşi disputau dominaţia în mările Occidentului; cu toate succesele remarcabile pe care le repurtaseră Dionysios (348-389, 306-265), Agathocles (437-465, 317-289) şi Pyrrhos (476-478, 278-276) pe mare, în general Cartagina a fost aceea care deţinea supremaţia, iar Siracusa decădea treptat la rangul unei puteri maritime de ordin secundar. Importanţa maritimă a Etruriei luase sfîrşit pentru totdeauna (p. 229); insula Corsica, pînă atunci sub stăpînire etruscă, a ajuns, chiar dacă nu în posesia, cel puţin sub dominaţia maritimă a cartaginezilor. Tarentumul, care mai deţinuse un timp o oarecare importanţă, o pierdea din cauza ocupaţiei romane. Vitejii masalioţi au rămas stăpîni în apele proprii, dar nu au influenţat în mod deosebit evenimentele din cele italice. Celelalte cetăţi maritime au pierdut aproape orice importanţă. Nici Roma nu s-a bucurat de altă soartă; în propriile ape navigau, de asemenea, flote străine. Ea a fost la origine o cetate maritimă, iar în epocile de prosperitate n-a dezminţit niciodată tradiţiile sale într-atîta încît să fi neglijat total marina de război şi n-a fost niciodată într-atît de necugetată încît să fi dorit să fie numai o putere continentală. Latiumul furniza cele mai bune trunchiuri de copaci pentru construcţia de corăbii, care le întreceau cu mult pe cele atît de lăudate din Italia de Sud, iar şantierele de la Roma s-au bucurat de o continuitate neîntreruptă, dovedind că cetatea n-a renunţat niciodată la ideea de a avea o flotă proprie. Dar în timpul crizelor periculoase provocate de alungarea regilor, de disensiunile din cadrul confederaţiei romano-latine şi de războaiele nefericite împotriva etruscilor şi celţilor, romanii nu au putut interveni în cursul evenimentelor de pe Marea Mediterană, politica romană fiind orientată tot mai mult spre supunerea regiunii italice continentale, iar puterea maritimă a degenerat. Pînă la sfîrşitul secolului al IV-lea, abia dacă avem mărturii despre existenţa unor corăbii de război latine: o singură galeră romană a fost trimisă la Delphi pentru a duce ofranda din prada veientină (360, 394). Antiaţii, ce-i drept, şi-au desfăşurat comerţul pe corăbii de război şi s-au ocupat, în consecinţă, şi de piraterie. Corsarul tirenian Postumius, învins în anul 415 (339) de către Timoleon, putea fi într-adevăr un antiat; dar nu li se poate acorda în nici un fel rangul de putere maritimă pentru vremea aceea, chiar dacă romanii ar fi obţinut un avantaj după trecerea Antiumului de partea lor. Starea de decădere la care a ajuns puterea maritimă a Romei în jurul anului 400 (354) o putem deduce din jefuirea coastelor latine de către o flotă de război grecească, probabil siciliană, în anul 405 (349), în timp ce hoarde celtice au devastat concomitent teritoriul latin (p. 237). În anul următor, 406 (348), fără îndoială sub impresia acestor evenimente îngrijorătoare, comunitatea romană şi fenicienii cartaginezi au încheiat, între ei şi pentru confederaţii dependenţi, un tratat comercial de navigaţie, cel mai vechi document roman al cărui text ni s-a păstrat; bineînţeles, numai în limba greacă. Romanii se obligau prin acesta să nu navigheze în apele „Promontoriului frumos” (Cap Bon) de pe coasta libiană, exceptînd cazurile de necesitate absolută; în schimb, au primit acces liber în Sicilia, în măsura în care aceasta era cartagineză, iar în Africa şi Sardinia, cel puţin dreptul de a-şi desface mărfurile la preţul stabilit de către agentul cartaginez şi garantat de către comunitatea cartagineză. Cartaginezii, se pare, obţineau dreptul de a face comerţ la Roma, poate în întregul Latium; dar ei s-au angajat să nu atace comunităţile latine supuse Romei (p. 246), iar dacă s-ar afla ca inamici pe teritoriul latin, să nu înnopteze în aceste localităţi – aşadar să nu-şi extindă expediţiile piratereşti pe continent – şi nici să nu-şi întemeieze fortăreţe în teritoriul latin. Aceleiaşi epoci îi aparţine probabil şi tratatul dintre Roma şi Tarentum, amintit mai sus (p. 273), despre a cărui redactare se ştie numai că a fost încheiată cu mult timp înainte de anul 472 (282); prin acesta, romanii se angajau, nu se spune în schimbul căror garanţii din partea cartagineză, să nu navigheze în apele situate dincolo de promontoriul lacinian, ceea ce îi elimina cu desăvîrşire din bazinul Mării Mediterane. Acestea au fost înfrîngeri la fel de grave ca aceea de la Allia, iar senatul roman pare să le fi considerat ca atare şi să fi profitat de modificarea favorabilă care s-a produs în relaţiile italice curînd după încheierea acestor tratate umilitoare cu Cartagina şi Tarentum, pentru a ameliora situaţia penibilă a marinei romane. Cele mai importante oraşe maritime au fost ocupate de coloniştii romani: portul Caerei, Pyrgi, a cărui colonizare datează probabil din această epocă, Antium, pe ţărmul latin, în 416 (338) (p. 251), Tarracina în anul 425 (329) (p. 258), actuala insulă Ponza în anul 459 (295) (p. 258). Întrucît Ostia, Ardea şi Circeii primiseră mai demult colonişti, toate porturile latine importante au devenit colonii latine sau colonii ale cetăţenilor romani. Mai tîrziu, pe coastele campaniene şi lucaniene, Roma a colonizat Minturnae şi Sinuessa, în anul 459 (295) (p. 266), Paestum şi Cosa, în anul 481 (273) (p. 288), iar pe litoralul adriatic, Sena Gallica şi Castrum Novum, în jurul anului 471 (283) (p. 274), Antiumul în anul 486 (268) (p. 288), la care se adaugă ocuparea Brundisiumului, imediat după terminarea războiului cu Pyrrhos. În majoritatea acestor localităţi, în coloniile de cetăţeni romani şi în coloniile maritime, bărbaţii tineri au fost scutiţi de serviciul în legiuni şi obligaţi numai la supravegherea ţărmurilor. Privilegierea, bine gîndită, a grecilor din Italia de Sud, îndeosebi a cetăţilor puternice Neapolis, Region, Locri, Turii şi Heracleia, în comparaţie cu vecinii lor sabelici, şi scutirea lor de obligaţia de a trimite contingente pentru armata de uscat, impusă tuturor în condiţii egale, a desăvîrşit reţeaua pe care romanii au făurit-o în jurul coastelor Italiei. Dar, cu o siguranţă diplomatică din care generaţiile viitoare ar fi putut desprinde multe învăţăminte, conducătorii comunităţii romane au înţeles că toate aceste fortificaţii de coastă şi supravegheri vor rămîne ineficiente dacă marina de război a statului nu va fi adusă într-o poziţie care să impună respect. Începutul a fost realizat oarecum după supunerea Antiumului (416, 338), prin transportarea galerelor de război utilizabile pe şantierele navale romane; dispoziţia simultană, care-i obliga pe anteaţi să se abţină de la orice fel de trafic maritim, evidenţiază cu claritate cît de neputincioşi se simţeau încă romanii pe mare, a căror politică maritimă se rezumase la ocuparea unor puncte de pe ţărm. După ce, mai tîrziu, oraşele Italiei de Sud, mai întîi Neapolis (428, 326), intraseră sub clientela romană, corăbiile de război, pe care trebuia să le furnizeze fiecare dintre aceste oraşe ca ajutor de război stabilit contractual, au constituit primul nucleu al unei flote maritime. În anul 443 (311), au fost desemnaţi doi amirali (duoviri navales), în urma unui decret votat de către cetăţenii întruniţi tocmai în acest scop, iar flota astfel constituită a luat parte la războiul samnit prin asedierea Nuceriei (p. 261). Tot acestei epoci îi aparţine, poate, trimiterea, demnă de amintit, a unei flote romane alcătuită din 25 de vele, pentru fondarea unei colonii în Corsica, menţionată de către Teofrast în a sa Istorie a plantelor, scrisă în jurul anului 447 (307). Cît de puţin s-a realizat prin toate acestea o dovedeşte tratatul cu Cartagina, reînnoit în anul 448 (306). Dacă prevederile tratatului din anul 406 (348), referitoare la Italia şi Sicilia, au rămas neschimbate, romanii au fost excluşi acum de la navigaţia în apele Atlanticului, ca şi de la comerţul cu supuşii Cartaginei din Sardinia şi Africa; de asemenea, le-a fost interzis dreptul de a se stabili în Corsica, rămînîndu-le astfel deschis numai comerţul cu Sicilia cartagineză şi cu Cartagina însăşi. Aici se recunoaşte pizma crescîndă a puterii maritime dominante în faţa extinderii dominaţiei romane asupra coastelor. Ea i-a forţat pe romani să se conformeze acestui sistem de prohibiţie, să se lase excluşi de la centrele producătoare ale Occidentului şi Orientului; în acest context trebuie încadrată şi povestirea despre ofiţerul fenician recompensat în public pentru că provocase naufragiul pe un banc al unei corăbii romane, pe care, sacrificîndu-şi propriul vas, o escortase din Oceanul Atlantic. Cartaginezii i-au obligat aşadar pe romani să-şi limiteze, conform tratatului, navigaţia la o suprafaţă redusă din vestului Mediteranei, numai pentru a preveni atacurile piratereşti pe coastele lor şi pentru a-şi asigura străvechea şi importanta legătură comercială cu Sicilia. Romanii au trebuit să se conformeze, dar n-au renunţat la strădaniile care urmăreau activizarea sistemului lor maritim. O măsură hotărîtoare în acest sens a fost instituirea celor patru cvestori ai flotei (quaestores classici) în anul 487 (267), dintre care primul şi-a avut reşedinţa la Ostia, portul maritim al Romei, al doilea trebuia să supravegheze din Cales, pe atunci capitala Campaniei romane, porturile din Campania şi Grecia Mare, al treilea trebuia să vegheze asupra porturilor transapeninice dinspre Ariminum; districtul celui de-al patrulea ne rămîne necunoscut. Aceşti noi magistraţi permanenţi n-au fost, ce-i drept, singurii, dar erau totuşi însărcinaţi în mod special cu paza coastelor şi construirea unei flote de război pentru apărarea acestora. Intenţia senatului roman de a redobîndi independenţa pe mare pentru a putea intercepta liniile maritime ale Tarentumului, pentru a închide Marea Adriatică flotelor care veneau din Epir şi pentru a se emancipa de sub supremaţia cartagineză, este evidentă oricui. Semnificative în acest sens sînt relaţiile cu Cartagina din timpul ultimului război italic, analizat mai sus. Regele Pyrrhos a obligat, într-adevăr, cele două cetăţi să încheie din nou – a fost ultima dată – o alianţă ofensivă, dar indiferenţa şi infidelitatea manifestate în ciuda prevederilor tratatului, încercările cartaginezilor de a se stabili la Region şi Tarentum, ocuparea precipitată a Brundisiumului de către romani, imediat după terminarea războiului, dovedesc cît de mult intraseră interesele celor două puteri într-o stare conflictuală. Încercarea Romei de a se folosi de statele maritime greceşti împotriva Cartaginei a fost foarte firească. Relaţiile strînse de prietenie statornicite mai demult cu Massalia, au continuat şi în această perioadă. Ofranda trimisă de către Roma la Delphi după cucerirea cetăţii Veii a fost păstrată aici în tezaurul masalioţilor. După ocuparea Romei de către celţi, la Massalia, la fel ca în cazul tezaurului public, s-a făcut o colectă pentru cei năpăstuiţi; drept recompensă, senatul roman a acordat comercianţilor masalioţi priorităţi comerciale, iar la sărbătoarea jocurilor din for, le-a oferit locul de onoare (graecostasis), lîngă tribuna senatorilor. Aceleiaşi politici trebuie să-i fie atribuite tratatele comerciale şi de prietenie încheiate de către romani în anul 448 (306) cu Rodos şi, puţin timp după aceea, cu Apollonia, cetate comercială înfloritoare de pe coasta Epirului, şi îndeosebi apropierea, atît de tulburătoare pentru cartaginezi, a romanilor de Siracusa, imediat după sfîrşitul războiului cu Pyrrhos (p. 288). Aşadar, chiar dacă puterea navală a romanilor a rămas cu mult în urma uimitoarei dezvoltării a puterii lor continentale şi chiar dacă flota lor propriu-zisă n-a fost curînd ceea ce ar fi trebuit să fie în conformitate cu poziţia geografică şi comercială a statului, ea a început totuşi să iasă din starea de cvasi-inexistenţă la care decăzuse în jurul anului 400 (354); şi avînd în vedere resursele considerabile ale Italiei, fenicienii au asistat, pe bună dreptate, foarte îngrijoraţi la aceste încercări.

Criza care urma să decidă supremaţia pe mările italice se apropia; pe uscat, lupta fusese decisă. Pentru prima dată Italia era unită într-un stat sub dominaţia comunităţii romane. Care au fost drepturile politice suspendate tuturor celorlalte comunităţi italice şi rezervate numai celei romane, mai exact, ce concepţie de drept public a fost legată de această supremaţie a Romei nu se menţionează nicăieri cu claritate şi ne lipseşte, într-o manieră semnificativă, orice noţiune care să ne edifice asupra acestei concepţii. După mărturiile păstrate, comunităţii romane i-au aparţinut dreptul de război, de tratative şi de a bate monedă, aşa încît nici o comunitate italică nu putea să declare război vreunui stat din afara Italiei, nici să trateze cu acesta sau să bată monedă de argint sau de aur; în schimb, orice declaraţie de război pronunţată de către comunitatea romană şi orice tratat de stat încheiat de ea obliga de drept toate celelalte comunităţi italice, iar moneda de argint romană avea curs legal în întreaga Italie; este probabil ca drepturile generale ale comunităţii dominante să nu se extindă formal mai departe. Totuşi, de acestea se vor lega prerogative ale supremaţiei care vor merge, în realitate, mult mai departe. Într-un cuvînt, situaţia italicilor faţă de republica romană era de o inferioritate netăgăduită şi, din acest punct de vedere, exceptînd deplina cetăţenie romană, putem să distingem trei clase diferite de supuşi. Cetăţenia romană a fost extinsă numai atît cît a fost posibil pentru a nu se pierde ideea de comunitate urbană pentru Roma. Vechiul teritoriu al oraşului n-a fost numai lărgit prin distribuiri particulare pînă la capătul Etruriei, pe de o parte, şi Campaniei, pe de altă parte, ci, după exemplul Tusculumului, mai multe comunităţi, mai apropiate sau mai îndepărtate, au fost încorporate în cea romană şi s-au contopit cu ea. Am relatat mai sus cum, în urma revoltelor repetate ale latinilor împotriva Romei, o parte considerabilă a membrilor originari ai ligii latine a trebuit să accepte deplinul drept de cetăţenie (pp. 245, 250-251). Acelaşi lucru s-a petrecut în anul 486 (268) pentru totalitatea comunităţilor sabinilor, rudele cele mai apropiate ale romanilor, şi care îşi dovediseră în ultimul război dificil, în suficientă măsură, fidelitatea faţă de romani. Într-un mod asemănător şi din cauze identice, mai mulţi locuitori din comunităţile fostului teritoriu al volscilor par să fi fost trecuţi din starea de supuşi în starea de cetăţeni romani. Aceste comune, la origine sabine sau volsce, probabil însă de pe atunci în esenţă romanizate, au fost primii membri de etnie străină care au fost încorporaţi în rîndul cetăţenilor romani. La acestea se adaugă aşa-numitele colonii maritime sau de cetăţeni, ai căror locuitori aveau, de asemenea, în totalitatea lor, dreptul deplin de cetăţeni romani. Este posibil ca, mai tîrziu, cetăţenia romană să fi caracterizat o zonă ce se întindea, spre nord, pînă în apropierea Caerei, spre est, pînă la Apenini, spre sud, pînă la şi dincolo de Formiae, cu toate că nu poate fi vorba aici de o graniţă propriu-zisă, întrucît cîteva comunităţi cuprinse în acest teritoriu, ca Tibur, Praeneste, Signia şi Norba, erau private de acest drept, iar altele, situate în afara lui, precum Sena, îl deţineau; de asemenea, familii de ţărani romani trebuie să fi trăit probabil de pe acum izolate sau unite în sate, răspîndite pe întregul cuprins al Italiei. Din categoriile de comunităţi supuse, cea mai importantă şi cea mai căutată a fost aceea a oraşelor latine, care cuprindea mai multe comunităţi neînsemnate din străvechea confederaţie albană, cu excepţia Praenestei şi Tiburului, dar care a cunoscut o dezvoltare accelerată prin comunităţile autonome, aşa-numitele colonii latine, fondate la Roma în interiorul, dar şi, de pe acum, în afara Italiei şi care se lărgea continuu prin noi ctitorii de genul acestora. Aceste noi comunităţi urbane de origine romană, dar cu drept latin, au devenit într-o măsură tot mai pronunţată adevăratele susţinătoare ale dominaţiei romane asupra Italiei. Nu este vorba nicidecum de latinii cu care se purtaseră luptele de la Lacul Regillus sau de la Trifanum, nu de străvechii membri ai ligii de la Alba, care se credeau din capul locului egali comunităţii romane sau chiar mai presus de aceasta considerînd supremaţia Romei o povară foarte grea; dovada acestei atitudini o constituie extrem de severele măsuri de siguranţă luate la începutul războiului cu Pyrrhos în cazul Praenestei şi neînţelegerile confirmate care se vor perpetua, îndeosebi cu prenestinii, încă foarte mult timp. Latiumul perioadei republicane mai avansate se compunea aproape în exclusivitate din comunităţi care veneraseră de la început Roma ca pe o capitală şi o metropolă; care, în mijlocul unor meleaguri în care se vorbea altă limbă şi se practicau alte obiceiuri, erau legate de ea prin conexiunea de limbă, de drept, de tradiţii; care, ca mici tirani ai districtelor învecinate, trebuiau să se apropie de Roma pentru conservarea propriei fiinţe, precum avanposturile armatei principale; care, în fine, datorită avantajelor materiale crescînde ale cetăţeniei romane, obţineau un cîştig considerabil din egalitatea de drepturi, deşi restrînsă, cu romanii – se obişnuia să li se repartizeze o parte din domeniile romane pentru folosirea exclusivă, iar participarea la adunările de stat le era permisă ca şi romanilor. Un anumit pericol decurgea desigur pentru romani şi de aici. Inscripţii venusiene, din perioada republicii romane, şi unele beneventane, ieşite de curînd la iveală, ne arată că Venusia avea, precum Roma, plebea sa şi proprii tribuni ai poporului şi că magistraţii din Beneventum au purtat titlul de consul, cel puţin în perioada războiului cu Hannibal. Ambele comunităţi intră în categoria coloniilor latine cu drepturi mai vechi şi se poate constata care au fost pretenţiile ridicate de acestea la mijlocul secolului al V-lea. Lucrurile nici nu puteau evolua altfel decît aşa cum s-au petrecut; aceşti aşa-numiţi latini, descendenţii cetăţenilor romani, considerîndu-se egalii lor în toate privinţele, au început să fie nemulţumiţi de statutul lor de federaţi subordonaţi şi au emis pretenţii de egalitate deplină. Din această cauză, senatul s-a străduit să limiteze pe cît posibil drepturile şi privilegiile acestor comunităţi latine şi, oricît de importante ar fi fost ele pentru Roma, să transforme statutul lor de aliaţi într-unul de supuşi, în limitele păstrării unor diferenţe între ele şi comunităţile nelatine ale Italiei. Mai sus a fost prezentată dizolvarea ligii comunităţilor latine şi pierderea principalelor drepturi politice, ca şi a egalităţii depline de odinioară; odată cu supunerea întregii Italii, s-a făcut pasul următor – începutul limitării drepturilor individuale ale cetăţeanului latin, pînă atunci neatinse, îndeosebi a dreptului, atît de important, al contribuţiei voluntare. Ce-i drept, n-au fost lezate privilegiile scrise ale vechilor comunităţi; începînd cu Ariminum, fondat în anul 486 (268), dar şi tuturor celorlalte comunităţi autonome constituite mai tîrziu nu li s-a acordat privilegiul de cetăţenie pasivă şi, odată cu aceasta, nici un anumit drept de vot prin stabilirea la Roma (p. 242); superioritatea comunităţilor latine de dată mai recentă faţă de ceilalţi supuşi a fost în principal limitată la egalitatea cu cetăţenii comunităţii romane în domeniul dreptului privat, în sfera comerţului, libertăţii de trafic şi a dreptului de moştenire. Numai cetăţenilor lor care deţinuseră o magistratură li se va acorda cetăţenia romană, fără nici o îngrădire a drepturilor. Aici se evidenţiază cu claritate schimbarea totală a poziţiei Romei. Atîta timp cît Roma fusese, chiar dacă prima, numai una dintre multele comunităţi urbane ale Italiei, admiterea în rîndurile celor cu cetăţenie romană fără restricţii a fost considerată întotdeauna un cîştig pentru comunitatea romană şi o pierdere de drepturi pentru cei admişi, iar primirea acestui drept de cetăţean a fost facilitată prin toate mijloacele, deseori chiar impusă ca pedeapsă. Însă, din momentul în care comunitatea romană a ajuns singura stăpînitoare, iar toate celelalte au devenit supuse, raporturile s-au inversat; republica romană a început să vegheze cu stricteţe asupra dreptului ei de cetăţean, punînd capăt mai întîi vechii libertăţi depline de intrare; oamenii de stat ai acestor timpuri au fost totuşi suficient de înţelepţi, încît să lase, cel puţin conducătorilor şi bărbaţilor capabili din cele mai importante comunităţi supuse, posibilitatea de a obţine pe cale legală dreptul de cetăţenie romană. Aşadar, şi latinii au trebuit să înţeleagă faptul că Roma, după ce cucerise întreaga Italie cu sprijinul lor, nu mai avea nevoie de ei ca pînă atunci.

Celelalte două clase de supuşi romani se găseau într-o poziţie cu mult inferioară; este vorba de cele alcătuite din cetăţenii romani supuşi şi de comunităţile confederate nelatine. Comunităţile cu drept de cetăţenie romană, dar fără dreptul pasiv sau activ de alegere (civitas sine suffragio) s-au aflat, formal, mai aproape de deplinul drept de cetăţenie romană decît comunităţile latine autonome de drept. Membrii acestora, fiind cetăţeni romani, au fost supuşi tuturor sarcinilor publice, mai ales recrutării şi impozitelor, şi depindeau de tezaurul roman, în timp ce, cum arată numele lor, nu aveau acces la drepturile civile onorifice. Ei trăiau conform legilor romane şi erau judecaţi de magistraţi romani; situaţia lor era totuşi uşurată sub ambele aspecte, în sensul că dreptul lor naţional de pînă atunci le-a fost redat de către romani, după asigurarea exercitării jurisdicţiei, iar pretorul roman numea în fiecare an un „reprezentant” (praefectus). În schimb, aceste comunităţi îşi păstrau propria administraţie şi îşi alegeau ei înşişi magistraţii. Această situaţie legală, care a fost instituită o dată pentru totdeauna în anul 403 (351) la Caere (p. 238), pe urmă la Capua (p. 251) şi la alte comunităţi mai îndepărtate de Roma, a fost probabil cea mai apăsătoare dintre diferitele forme ale supunerii.

În sfîrşit, situaţia confederaţilor nelatini a fost supusă la o întreagă varietate de norme, aşa cum fuseseră stabilite prin fiecare tratat de alianţă în parte. Unele dintre aceste alianţe perpetue, ca, de exemplu, cele ale comunităţilor hernice (p. 263), ale Neapolisului (p. 255), Nolei (p. 250), Heracleei (p. 284), au oferit drepturi destul de extinse, pe cînd altele, ca, de exemplu, tratatele tarentine sau samnite, s-ar putea să se fi apropiat de tiranie. Se poate considera că, de regulă, toate comunităţile de populaţii italice, îndeosebi cele samnite şi lucaniene, au fost dizolvate de drept sau au fost aduse totuşi într-o stare de insignifianţă, şi nu numai cele despre care sîntem informaţi, cea latină şi cea hermenică. În general, nici o comunitate italică nu putea să deţină, împreună cu alta, egalitatea în ceea ce priveşte comerţul sau căsătoria sau dreptul de a delibera şi a lua hotărîri în comun. De asemenea, trebuie să fi existat, deşi într-un mod diferenţiat, dispoziţii ca resursele militare şi financiare ale tuturor comunităţilor italice să rămînă sub oblăduirea comunităţii conducătoare. Cu toate că, în continuare, numai miliţia cetăţenilor, pe de o parte, şi contingentele cu „nume latin”, pe de alta, formau partea esenţială a armatei romane, care-şi păstra astfel, în ansamblu, caracterul naţional, aceasta cuprindea neîndoielnic şi cetăţenii pasivi; de asemenea, comunităţile federale nelatine, fie au fost obligate să furnizeze un număr de corăbii de război, precum comunităţile greceşti, fie au fost trecute în lista italicilor care trebuiau să trimită contingente (formula togatorum), cum s-a impus o dată pentru totdeauna sau treptat în cazul celor apulice, sabelice sau etrusce. Acest contingent pare să fi fost normat cu exactitate, ca şi pentru comunităţile latine, ceea ce nu înseamnă că comunitatea conducătoare, în caz de nevoie, nu putea cere mai mult. Aici se ascundea şi un impozit indirect, întrucît fiecare comunitate era obligată să-şi echipeze şi să-şi plătească ea însăşi contingentul. De aceea, cele mai costisitoare servicii de război au fost impuse cu predilecţie comunităţilor federale latine sau nelatine; marina de război a fost întreţinută aproape în întregime de către oraşele greceşti, iar cavaleria a fost alcătuită, cel puţin într-o perioadă mai tîrzie, de către aliaţi, într-o proporţie de trei la unu faţă de efectivul cerut cetăţenilor romani, în timp ce în cazul pedestrimii, vechiul principiu conform căruia contingentul aliaţilor nu putea fi mai numeros decît armata cetăţenilor a rămas valabil încă mult timp, dacă nu în fapt, cel puţin ca regulă.

Sistemul după care au fost asamblate şi menţinute părţile acestui edificiu nu se mai poate reconstitui, din cauza puţinătăţii informaţiilor care ne-au parvenit. Chiar şi proporţia dintre cele trei categorii de supuşi, pe de o parte, şi dintre ele şi categoria celor cu cetăţenie deplină, pe de alta, nu se poate restabili decît cu aproximaţie; de asemenea, sîntem incomplet informaţi cu privire la repartizarea geografică a fiecărei categorii pe cuprinsul Italiei. În schimb, ideile călăuzitoare care stau la baza acestui edificiu sînt atît de uşor de descifrat, încît abia dacă mai este nevoie să fie elucidate. Înainte de toate, aşa cum am spus, cercul nemijlocit al comunităţii dominante a fost lărgit cît de mult a fost posibil, fără a duce la descentralizarea republicii romane, care era şi urma să rămînă urbană. Din momentul în care sistemul de încorporare a fost extins pînă la graniţele sale naţionale sau chiar dincolo de ele, comunităţile care i se vor ralia ulterior vor trebui să se mulţumească cu un raport de supunere, deoarece hegemonia nu putea garanta o relaţie durabilă. În felul acesta, nu printr-o monopolizare arbitrară a puterii, ci prin presiunea inevitabilă a împrejurărilor a apărut, pe lîngă clasa dominantă a cetăţenilor, o a doua, cea a supuşilor. Printre mijloacele dominaţiei s-a aflat, bineînţeles, în primul rînd, divizarea supuşilor, ca efect al suprimării confederaţiilor italice şi al instituirii unui număr cît mai mare de comunităţi cu o importanţă scăzută, ca şi aplicarea nuanţată a dominaţiei pentru diferitele categorii de supuşi. Aşa cum Cato avea grijă ca sclavii săi să nu se împace prea bine între ei şi întreţinea cu bună-ştiinţă neînţelegeri şi fricţiuni în rîndul lor, la fel a acţionat şi comunitatea romană în ansamblu; metoda n-a fost elegantă, dar eficientă. O simplă extensiune a aceluiaşi mijloc a fost modelarea constituţiei fiecărei comunităţi supuse după cea romană şi instituirea unui regim pentru familiile înstărite şi nobile, care se aflau automat într-o opoziţie mai mult sau mai puţin violentă cu mulţimea şi erau nevoite, în consecinţă, să se apropie de Roma prin interesele lor materiale şi de guvernare comunală. Exemplul cel mai remarcabil al acestei politici îl oferă Capua, care, fiind unicul oraş italic care ar fi putut să rivalizeze cu Roma, pare să fi fost tratat de la început cu o precauţie suspicioasă. Aristocraţiei campaniene i s-a oferit un tribunal privilegiat, locuri de adunare speciale, în general, sub toate aspectele, o poziţie aparte şi i s-au distribuit 1.600 de pensii, deloc neînsemnate, din tezaurul public al Campaniei – 450 de statere pe an (aproximativ 200 de taleri). Prin neparticiparea lor la marea răscoală latino-campaniană din anul 414 (340), aceşti cavaleri campanieni au contribuit în mare măsură la înfrîngerea ei şi tot ei au decis, adică vitejii lor, lupta de la Sentinum în favoarea romanilor (455, 295) (p. 265); dimpotrivă, pedestraşii campanieni din Region au fost primii care i-a trădat pe romani în cursul războiului cu Pyrrhos (p. 277). O altă mărturie memorabilă a practicii romane, de exploatare a conflictelor dintre stări în cadrul comunităţilor dependente prin favorizarea aristocraţiei, îl oferă tratamentul pe care l-a suferit Volsinii în anul 489 (265). Aici, ca şi la Roma, cetăţenii vechi trebuie să fi fost în opoziţie cu cetăţenii noi, iar ultimii trebuie să fi obţinut egalitatea politică pe cale legală. În urma acestor evenimente, cei dintîi s-au adresat senatului roman cu o cerere de restabilire a vechii constituţii: partidul care guverna oraşul a considerat-o, pe bună dreptate, ca înaltă trădare, iar cei care au conceput-o au suferit rigorile legii. Senatul roman a luat însă partea vechilor cetăţeni şi, întrucît oraşul nu s-a supus de bunăvoie, nu numai că a anulat cu forţa armată constituţia care fusese în vigoare pînă atunci, dar, distrugînd vechea capitală a Etruriei, el a lăsat să se înţeleagă, într-un mod cît se poate de tranşant şi printr-un exemplu izbitor, ce înseamnă dominaţia romană asupra italicilor. Cu toate acestea, senatul roman a fost destul de înţelept pentru a nu uita că singurul mijloc de a conferi durată dominaţiei constă în moderaţia celui care domină. De aceea, comunităţilor dependente li s-a acordat, în locul independenţei, dreptul de cetăţenie romană sau li s-a îngăduit o anumită autonomie cu vagi urme de independenţă, o participare la succesele politice şi militare ale Romei şi, înainte de toate, o constituţie municipală liberă; pe întregul cuprins al confederaţiei italice nu a existat nici o comunitate de hiloţi. De aceea, Roma a renunţat din capul locului, cu o clarviziune şi mărinimie poate fără egal în istorie, la cel mai periculos drept al guvernării : dreptul de a pretinde impozite din partea supuşilor. Cel mult, cantoanele celtice dependente au fost, poate, obligate să plătească un tribut; pe întregul cuprins al confederaţiei italice n-au existat comunităţi tributare. De aceea, în fine, deşi serviciul militar a fost extins şi asupra supuşilor, niciodată nu au fost scutiţi cetăţenii dominanţi; contingentul acestora a fost cu mult mai puternic decît cel al confederaţilor şi, din rîndul lor, latinii au fost mult mai numeroşi, dacă nu decît cetăţenii pasivi, în orice caz decît confederaţii nelatini. Aşa că, dacă cea mai mare parte a prăzii de război a revenit mai întîi Romei şi abia apoi latinilor, faptul a fost oarecum echitabil. Administraţia centrală romană a rezolvat dificila problemă a păstrării privirii de ansamblu şi a controlului asupra mulţimii de comunităţi dependente, în parte, prin cei patru cvestori italici, în parte, prin extinderea cenzurii romane asupra tuturor comunităţilor supuse. Cvestorii flotei (p. 291) au avut, pe lîngă atribuţiile lor directe, şi obligaţia de a ridica veniturile de pe domeniile nou-cucerite şi de a controla contingentele noilor membri ai confederaţiei; ei au fost primii magistraţi romani a căror reşedinţă şi competenţă a fost stabilită prin lege în afara Romei şi au constituit instanţa intermediară necesară dintre Roma şi comunităţile italice. De asemenea, aşa cum o demonstrează constituţia municipală de mai tîrziu, conducerea fiecărei comunităţi italice, oricum s-ar fi numit, avea obligaţia de a face după fiecare patru sau cinci ani un recensămînt. Scopul principal al acestuia trebuie să fi fost acela de a oferi senatului, în corespondenţă cu cenzura romană, o privire de ansamblu asupra disponibilităţilor militare şi financiare ale întregii Italii. Această unificare militaro-administrativă a tuturor populaţiilor care locuiau dincoace de Apenini, pînă la promontoriul iapigian şi strîmtoarea maritimă de la Region, a determinat introducerea unui nume nou aplicat tuturor locuitorilor, „oamenii togii”, expresia cea mai veche după dreptul roman, sau „italicii”, uzuală mai întîi numai la greci, dar care a devenit ulterior denumire consacrată. Diferitele naţiuni care locuiau aceste meleaguri trebuie să fi simţit, o dată pentru totdeauna, unitatea lor şi să se fi apropiat unele de altele, în parte datorită opoziţiei faţă de eleni, în parte şi înainte de toate, în vederea apărării comune împotriva celţilor; chiar dacă uneori o comunitate italică a acţionat alături de aceştia împotriva Romei folosindu-se de anumite circumstanţe pentru a-şi recîştiga independenţa, sentimentul naţional nu va întîrzia să se manifeste, curînd după aceea, cu vigoare. Aşa cum teritoriul galic a devenit mai tîrziu opusul, din punct de vedere juridic, al teritoriului italic, la fel „oamenii togii” au fost numiţi în opoziţie cu „oamenii pantalonilor” (braccati), celţii; e chiar probabil ca în cazul centralizării sistemului militar italic sub autoritatea Romei respingerea invaziilor celtice să fi deţinut un rol diplomatic important, fiind invocată drept pretext sau cauză. Întrucît romanii s-au aflat în fruntea marii confruntări naţionale şi i-au obligat pe etrusci, latini, sabeli, apuli şi eleni să lupte, în egală măsură, sub stindardele lor în cadrul graniţelor (despre care vom vorbi mai jos), unitatea, pînă atunci contestabilă şi mai mult interioară, a primit o soliditate închegată şi juridică, iar numele de Italia, care era aplicat de scriitorii secolului al V-lea, de exemplu Aristotel, numai Calabriei de astăzi, a fost extins asupra întregii ţări a purtătorilor de togă. Cele mai vechi graniţe ale acestei mari confederaţii militare conduse de Roma sau ale noii Italii au atins, pe litoralul de vest, împrejurimile localităţii Livorno, mai jos de Arnus, pe cel estic, rîul Aesis, mai sus de Ancona; localităţile colonizate de italici care se aflau în afara acestor graniţe, precum Sena Gallica şi Arminum, dincolo de Apenini, sau Messana, în Sicilia, chiar dacă au fost membre ale confederaţiei, precum Ariminum, sau colonii de cetăţeni romani, precum Sena, au fost considerate, din punct de vedere geografic, ca situate în afara Italiei. Într-o măsură şi mai redusă puteau fi alăturate purtătorilor de togă cantoanele celtice de dincolo de Apenini, cu toate că unele se aflau în sistemul clientelar al Romei. Italia nouă a devenit aşadar o unitate politică, urmînd să devină şi una naţională. Naţionalitatea latină dominantă îi asimilase pe sabini şi volsci şi răspîndise comunităţi latine în întreaga Italie; prin dezvoltarea acestor germeni, oricine va fi îndreptăţit mai tîrziu să poarte veşmîntul roman va folosi şi latina ca limba maternă. Faptul că romanii au fost deja conştienţi de acest ţel e dovedit de extinderea uzuală a numelui de latin asupra tuturor comunităţilor italice dependente. Fiecare element pe care-l mai putem desluşi din acest măreţ edificiu politic relevă ascuţita inteligenţă politică a arhitecţilor săi anonimi; iar soliditatea exterioară pe care o va dovedi această confederaţie, alcătuită dintr-o multitudine de piese, în faţa loviturilor celor mai nimicitoare a imprimat acestei grandioase opere pecetea succesului. De cînd firele acestui năvod, ţesut atît de gingaş şi totuşi atît de solid, aruncat asupra Italiei se concentrau în mîinile republicii romane, aceasta a devenit o mare putere care urma să intre în sistemul statelor Mării Mediterane, în locul Tarentumului, Lucaniei şi al altor state mici şi mijlocii, dispărute, în timpul ultimelor războaie, din rîndul puterilor politice. Recunoaşterea oficială a noii sale poziţii a fost atestată într-un fel prin cele două delegaţii solemne care au fost trimise din Alexandria la Roma în anul 481 (273) şi din Roma la Alexandria; chiar dacă au reglementat pentru început numai relaţiile comerciale, au pregătit totuşi, fără îndoială, şi o alianţă politică. Aşa cum Cartagina lupta cu Egiptul pentru dominaţia asupra Cyrenei şi urma să lupte în curînd cu Roma pentru aceea a Siciliei, Macedonia va lupta cu Egiptul pentru preponderenţa în Grecia şi cu Roma pentru stăpînirea ţărmurilor Adriaticii; nu se putea evita ca noile lupte, care se pregăteau din toate părţile, să nu se întrepătrundă şi ca Roma, în calitate de stăpînă a Italiei, să nu fie implicată în spaţiul vast pe care victoriile şi planurile marelui Alexandru îl delimitase succesorilor săi ca loc de întîlnire.