Capitolul VIII

Dreptul. Religia. Arta războiului. Economia. Naţionalitatea

În evoluţia legislaţiei interne a republicii romane, noutatea materială cea mai importantă este, cu siguranţă, controlul moral particular pe care comunitatea însăşi şi, într-o măsură mai mică, magistraţii ei au început să-l exercite asupra cetăţenilor individuali. Germenii acestui obicei nu trebuie căutat atît în excomunicările religioase, care fuseseră odinioară utile pentru suplimentarea autorităţii poliţiei (p. 134), cît mai ales în dreptul magistratului de a impune amenzi asupra averii (multae) în cazul unor acte orientate împotriva autorităţii (p. 116). În cazul amenzilor mai mari de două oi şi treizeci de vite sau, după ce prin decretul public din anul 324 (430) amenzile în natură au fost schimbate în pedepse pecuniare, de pînă la 3.020 de aşi (218 taleri), curînd după alungarea regilor s-a instituit procedura ca decizia să ajungă, pe calea provocaţiei, înaintea comunităţii, conferind astfel delictelor o importanţă care le-a fost la început cu totul străină. Sub obscura noţiune de „rebeliune împotriva ordinii” se putea înţelege orice se dorea şi se putea obţine, în egală măsură, orice se dorea prin ridicarea amenzilor impuse pe avere; printr-o relativă relaxare, care mai mult relevă decît atenuează gravitatea acestui procedeu arbitrar, amenzile, dacă nu au fost stabilite prin lege la o sumă fixă, nu puteau să depăşească jumătate din averea celui pedepsit. În acest context intră şi legile poliţiei, domeniu în care comunitatea romană fusese din toate timpurile foarte prodigioasă; dispoziţiile Legii Celor Douăsprezece Table, care interziceau ungerea leşului de oameni plătiţi, o zestre mai mare de o pernă şi mai mult de trei pături brodate cu purpură, ca şi dăruirea de aur sau coroane, folosirea lemnului prelucrat pentru rug, tămîierile şi stropirea acestuia cu vin şi smirnă, care limitau numărul flautiştilor din cortegiul funerar la cel mult zece şi interziceau bocitoarele şi banchetele funerare, au constituit, din anumite puncte de vedere, cea mai veche legislaţie romană împotriva luxului. Aici trebuie să fie situate legile, născute din luptele dintre stări, împotriva folosirii abuzive a păşunilor publice şi a luării exagerate în posesie a teritoriilor domeniale, ca şi împotriva cametei. Mult mai gravă decît acestea şi decît alte legi ale poliţiei, care cel puţin definiseră o dată pentru totdeauna contravenţia şi, în cele mai multe cazuri, şi gradul de penalitate, a fost prerogativa generală a fiecărui magistrat împuternicit cu jurisdicţie de a aplica o amendă pentru oricare contravenţie; dacă această penalitate atingea limitele provocaţiei, iar delincventul nu se executa, cazul era adus înaintea adunării poporului. În cursul secolului al V-lea s-a procedat pe cale penală în cazul conduitei imorale atît a bărbaţilor, cît şi a femeilor, în cazul speculei cu grîu, al vrăjitoriei sau al altor lucruri asemănătoare. Într-o legătură strînsă cu aceste dispoziţii se află cvasi-jurisdicţia conferită în această epocă cenzorilor, care se serveau de dreptul de a stabili bugetul roman şi listele de cetăţeni fie pentru a impune de la sine impozite asupra luxului, care nu se deosebeau de pedepsele aplicate în cazul luxului decît prin formă, fie pentru a limita sau a sustrage cetăţeanului imoral drepturile politice, în urma unor reclamaţii privind actele scandaloase ale acestuia (p. 225). Gradul la care a ajuns această tutelare e dovedit de faptul că asemenea pedepse erau aplicate în cazul cultivării neglijente a propriului pămînt sau că un cetăţean precum Publius Cornelius Rufinus (consul în anul 464 şi 477, 290 şi 277), a fost eliminat de pe lista senatorilor de către cenzorii anului 479 (275), deoarece avea un serviciu de masă în valoare de 3.360 de sesterţi (240 de taleri). Este adevărat că, după regula aplicată tuturor decretelor magistraţilor (p. 188), dispoziţiile cenzorilor aveau o valabilitate juridică numai pe durata cenzurii lor, mai exact cinci ani, şi puteau fi reînnoite de cenzorii următori sau nu; dar, cu toate acestea, atribuţiile cenzoriale au fost de o asemenea importanţă, încît cenzura, care fusese ultima magistratură romană ca rang şi consideraţie, a ajuns pe primul loc (pp. 208, 222). Guvernarea senatului se baza în esenţă pe această dublă poliţie principală şi secundară, a comunităţii şi a magistraţilor, care se exercita ca plenitudine a puterii atît de extinse şi atît de arbitrare. Ca oricare regim arbitrar, a făcut mult bine şi mult rău şi nu-i putem blama pe cei care susţin că răul a fost precumpănitor; dar nu trebuie uitat faptul că moralitatea, ce-i drept, exterioară, dar disciplinată şi energică, şi viu întreţinutul sentiment naţional al romanilor, caracteristic pentru această perioadă, au ţinut abuzurile grosolane departe de aceste instituţii; chiar dacă libertatea individuală a fost diminuată prin intermediul lor, forţa şi, deseori, violenţa spiritului public, ca şi menţinerea vechilor şi bunelor obiceiuri ale republicii romane se datorează tocmai acestor instituţii. Pe lîngă aceasta, în evoluţia dreptului roman se poate constata o tendinţă lentă, dar destul de pronunţată, spre umanitate şi progres. Cele mai multe dispoziţii ale Legii Celor Douăsprezece Table care corespund legilor lui Solon şi pot fi privite, în consecinţă, drept inovaţii materiale, poartă această pecete: de exemplu, libertatea dreptului de asociere şi autonomia corporaţiilor astfel constituite; reglementarea privind delimitarea proprietăţii, care interzicea încălcarea răzorului; atenuarea legii privind furtul, prin care hoţul care nu fusese prins asupra faptului se putea elibera din mîinile celui lezat, plătind acestuia de două ori valoarea bunului furat. Într-un mod asemănător, dreptul asupra datoriilor a fost atenuat un secol mai tîrziu, prin Legea Poetilia (p. 216). Libera dispoziţie asupra bunurilor, care-i revenea, după cel mai vechi drept roman, proprietarului pe timpul vieţii sale, dar era legată, în cazul morţii acestuia, de acordul comunităţii, s-a dezbărat şi de această oprelişte, întrucît Legea Celor Douăsprezece Table sau interpretarea acestei legi, conferea testamentului privat aceeaşi valabilitate ca şi celui stabilit în curii. Acesta a fost un pas important spre suprimarea relaţiilor gentilice şi spre desăvîrşirea libertăţii individuale în dreptul proprietăţii. Puterea părintească absolută şi teribilă a fost îngrădită prin dispoziţia ca fiul vîndut de trei ori de către tatăl său să nu mai revină sub autoritatea acestuia, ci să fie considerat liber; la aceasta s-a adăugat în curînd, datorită unei deducţii caracteristice spiritului dreptului roman, posibilitatea ca părintele să renunţe, prin emancipaţie, de bunăvoie la autoritatea asupra fiului. Căsătoria civilă a devenit legală (p. 75) şi, cu toate că deplina putere a soţului se întemeia în egală măsură pe dreptul civil şi pe dreptul religios, autorizaţia de a încheia o alianţă fără această consacraţie (p. 54) a constituit primul pas înspre slăbirea autorităţii absolute a soţului. Începutul unei obligativităţi legale a căsătoriei l-a constituit impozitul instituit asupra celibatului (uxorium), cu a cărui introducere Camillus şi-a început cariera politică în calitate de cenzor, în anul 351 (403).

Modificări mai substanţiale decît dreptul în sine le-a suferit administrarea justiţiei, mai importantă din punct de vedere politic, supusă unor fluctuaţii mai mari. Aici intră, înainte de toate, limitarea puterii judiciare prin înlocuirea cutumelor cu legea şi prin obligarea magistratului de a decide în problemele de drept civil şi penal nu după reglementările foarte generoase ale cutumelor, ci după dreptul scris (303, 304, 451, 450). Consacrarea, în anul 387 (367) (pp. 212-213), a unui magistrat roman însărcinat numai cu jurisdicţia şi constituirea simultană a unui tribunal special al poliţiei la Roma (pp. 212-213, 247), înfiinţat sub influenţa acestuia în toate comunităţile latine, a mărit rapiditatea şi siguranţa în justiţie. Aceşti magistraţi ai poliţiei sau edili au deţinut, bineînţeles, şi o anumită jurisdicţie. Ei au fost de obicei judecătorii civili ordinari pentru vînzările desfăşurate în piaţa publică, îndeosebi în cazul vînzării de sclavi şi de vite; de asemenea, ei au fost judecătorii primei instanţe în cazul proceselor legate de amenzi şi delicte sau îndeplineau funcţia unor acuzatori publici, ceea ce, conform dreptului roman, era acelaşi lucru. Datorită acestor atribuţii, aplicarea legilor penale şi, în general, dreptul penal însuşi, oricît de nedeterminat şi, totuşi, important din punct de vedere politic, se aflau în principal în mîinile lor. Funcţii asemănătoare, dar subordonate şi îndreptate îndeosebi împotriva oamenilor simpli, le reveneau celor trei supraveghetori ai nopţii sau ai morţii (tres viri nocturni sau capitales), numiţi pentru prima dată în anul 465 (289); ei erau însărcinaţi cu poliţia focurilor nocturne şi a siguranţei, ca şi cu supravegherea execuţiilor. La acestea s-a adăugat în curînd, sau poate existase dintotdeauna, o jurisdicţie sumară. Odată cu extinderea tot mai amplă a comunităţii romane, s-a dovedit necesară, în parte datorită numărului celor judecaţi, instituirea unor judecători în localităţile mai îndepărtate, competenţi cel puţin în cazurile civile mai puţin importante; această instituţie a existat pentru comunităţile cetăţenilor pasivi (p. 294), dar se pare că a fost extinsă şi asupra comunităţilor mai îndepărtate care deţineau dreptul deplin de cetăţenie romană. Acestea au fost începuturile unei jurisdicţii municipalo-romane, care se va dezvolta alături de jurisdicţia romană propriu-zisă. În cazul justiţiei civile, care, după concepţia acestor timpuri, includea majoritatea delictelor care puteau fi comise de un cetăţean împotriva altui cetăţean, obiceiul de a împărţi procedura în stabilirea chestiunii juridice în faţa magistratului (ius) şi în decizia cazului de către un cetăţean privat (iudicium) desemnat de către magistrat a fost păstrat în legislaţia scrisă şi după suprimarea regalităţii; în principal, dreptul privat roman datorează acestei separaţii profunzimea şi precizia sa logică şi practică. În procesele referitoare la proprietate, dreptul, pînă atunci absolut, al magistratului de a decide asupra atribuirii proprietăţii a fost supus treptat unor reglementări legale, iar pe lîngă dreptul de proprietate a fost statornicit cel de posesiune, prin care puterea magistratului a suferit o nouă restrîngere importantă. În cazul justiţiei penale, judecata poporului, pînă atunci instanţă de graţiere, a devenit instanţă de apel asigurată prin lege. Dacă acuzatul fusese condamnat de către magistrat şi apela la popor, atunci cazul era discutat în trei adunări ale acestuia, în care magistratul care rostise verdictul trebuie să îl justifice, îndeplinind de fapt funcţiile unui acuzator public; abia la a patra adunare se adresa apelul (anquisitio), după care poporul confirma verdictul sau îl casa. Factori atenuanţi n-au fost permişi. Acelaşi spirit republican îl degajă axiomele de drept conform cărora domiciliul îl proteja pe cetăţean, a cărui arestare putea fi ordonată numai în afara casei, detenţiunea preventivă era omisă, iar acuzatul sau oricare cetăţean încă necondamnat se putea sustrage condamnării prin renunţarea la dreptul de cetăţean, în măsura în care aceasta se referea la persoana, şi nu la proprietatea sa. Acestea sînt reguli care n-au fost, desigur, nicidecum formulate sub formă de lege, neobligîndu-l aşadar pe magistratul acuzator din punct de vedere juridic, dar care au fost totuşi de cea mai mare importanţă, întrucît prin presiunea lor morală au dus la limitarea pedepsei cu moartea. Dar dacă dreptul penal al romanilor oferă o mărturie remarcabilă pentru înaltul sentiment civic, ca şi pentru progresul umanismului în această epocă, el va suferi în practică din cauza luptelor dintre stări, care îşi vor impune funesta lor influenţă îndeosebi aici. Jurisdicţia penală concurentă, care fusese stabilită şi care aparţinea în prima instanţă tuturor magistraţilor (p. 197) a fost cauza pentru care în procedura penală romană nu mai exista un judecător de instrucţie stabil şi, în consecinţă, nici o instrucţie prealabilă serioasă; întrucît sentinţa penală de ultimă instanţă era dată de organele legislative sub forma unei legi fără a-şi tăgădui originea datorată procedurii graţierii, şi întrucît practica judecăţii poliţieneşti exercita o influenţă negativă asupra justiţiei penale aparent foarte asemănătoare, decizia în cazurile penale era luată, ce-i drept, nu în mod neconstituţional, dar nici după dreptul scris, ci după preferinţele arbitrare ale judecătorilor. În felul acesta justiţia penală romană a devenit neprincipială, fiind coborîtă la rangul de jucărie şi de unealtă a partidelor politice; acest lucru este cu atît mai puţin scuzabil cu cît această justiţie, pe lîngă adevăratele delicte politice, se aplica şi în cazul altora, ca, de exemplu, omuciderea sau incendierea. La aceasta se adaugă lipsa de supleţe a procedurii care, împreună cu desconsideraţia pe care aceşti orgolioşi republicani o nutreau pentru non-cetăţeni, au dus la un asemenea stadiu, încît, în cazul unor sclavi sau al unor oameni nevoiaşi, era din ce în ce mai tolerată, alături de dreptul formal, o procedură de justiţie penală sumară sau, mai degrabă, poliţienească. Şi aici, lupta pasională născută din competiţiile politice va depăşi graniţele fireşti şi va determina instituirea unor organisme care au contribuit substanţial la dezobişnuirea treptată a romanilor de ideea unei solide şi morale organizări judiciare.

Într-o mai mică măsură putem urmări evoluţia concepţiilor religioase în această epocă. În general, a fost conservată pietatea simplă a strămoşilor şi a fost îndepărtată, în egală măsură, superstiţia, ca şi impietatea. Cît de vie va fi fost, în această epocă, ideea spiritualizării lucrurilor terestre, idee pe care se întemeia religia romană, o dovedeşte instituirea, probabil contemporană cu introducerea monedei de argint (485, 269), a zeului consacrat argintului (Argentinus), care, în mod firesc, era fiul zeului mai vechi al cuprului (Aesculanus). Împrumuturile din exterior sînt aceleaşi ca înainte, dar şi aici, mai ales aici, se resimte tot mai mult influenţa elenă. Abia acum, în incinta Romei sînt consacrate temple zeilor eleni. Cel mai vechi a fost templul Castorilor, făgăduit în bătălia de la Lacul Regillus (p. 241) şi consacrat la 15 iulie 269 (485). Legenda care se leagă de acest eveniment, potrivit căreia doi tineri, de o frumuseţe şi o forţă supranaturale, ar fi fost văzuţi luptînd pe cîmpul de bătălie în rîndurile romanilor şi, imediat după bătălie, adăpîndu-şi caii în forul roman la izvorul Iuturnei şi anunţînd marea victorie, poartă o amprentă cu totul neromană şi a fost modelată, fără îndoială în timpuri îndepărtate, după epifania identică a Dioscurilor, legată de bătălia dintre crotonaţi şi locrieni, lîngă rîul Sagras, cu un secol înainte. Apollo nu numai că era venerat la Delphi, cum a fost obiceiul la toate popoarele care s-au aflat sub influenţa culturii greceşti, şi nu numai că i se oferea a zecea parte din pradă cu ocazia unor succese deosebite, ca, de exemplu, după cucerirea Veii (360, 394), dar i s-a ridicat şi un templu în oraş (323, 431, renovat în anul 401, 353). Acelaşi lucru s-a întîmplat la sfîrşitul acestei epoci cu Aphrodita (459, 295), care se va identifica într-un mod enigmatic cu Venus, vechea zeiţă a grădinilor romane ; este şi cazul zeului Asklepios sau Aesculapius, venerat la Epidauros, în Pelopones, şi al cărui cult a fost introdus în mod solemn de la Roma în anul 463 (291). În timpuri mai grele se fac auzite plîngeri izolate împotriva pătrunderii superstiţiilor străine, probabil ale haruspicilor etrusci (de exemplu în anul 326, 428), iar poliţia nu întîrzie să exercite o supraveghere atentă. În Etruria, dimpotrivă, pe cînd naţiunea se găsea într-o totală inactivitate politică şi se degrada într-o opulenţă inertă, monopolul teologic al aristocraţiei, fatalismul stupid, misticismul confuz şi absurd, interpretarea semnelor şi divinaţia vor atinge treptat nivelul la care le vom întîlni mai tîrziu. În organizarea sacerdotală nu s-a petrecut, după cunoştinţele noastre, modificări substanţiale. Înăspririle taxelor de proces, impuse în jurul anului 465 (289) pentru amortizarea cheltuielilor serviciului religios public, indică creşterea bugetului social al statului, determinat de numărul crescînd al zeilor de stat şi al templelor. Printre urmările funeste ale vrajbei dintre stări am semnalat mai sus şi importanţa tot mai mare ce se dădea colegiilor de divinatori şi utilizarea acestora pentru a anula acte politice (p. 209); prin aceasta, pe de o parte, s-a năruit credinţa în rîndul poporului, pe de altă parte, s-a conferit preoţilor o influenţă foarte dăunătoare asupra treburilor publice.

În arta militară, în această epocă s-a petrecut o revoluţie completă. Străvechea ordine de bătălie greco-italică, bazată, precum cea homerică, pe alegerea celor mai destoinici şi nobili războinici pentru lupta călare, care, de regulă, deschideau bătălia, a fost înlocuită în ultima perioadă a regalităţii prin vechea falangă dorică a hopliţilor, dispuşi probabil pe opt rînduri în adîncime (pp. 78-79). Aceasta a suportat de acum înainte principala lovitură, în timp ce călăreţii au fost dispuşi pe flancuri, fiind utilizaţi întotdeauna ca rezervă, luptînd după împrejurări, fie pe cai, fie ca pedeştri. Din această ordine de bătaie s-a născut, aproximativ în aceeaşi perioadă, falanga sarisilor, în Macedonia, şi legiunea manipulară, în Italia, prima caracterizîndu-se prin masivitatea şi profunzimea rîndurilor, a doua prin distanţarea şi multiplicarea lor. Vechea falangă dorică se bazase cu desăvîrşire pe lupta corp la corp cu sabia şi îndeosebi cu suliţa şi oferise armelor de aruncat numai un rol întîmplător şi secundar. În legiunea manipulară, lancea de împuns a fost limitată la rîndul al treilea, primele două fiind înzestrate cu o armă de aruncat nouă şi pur italică, pilum-ul, o prăjină de lemn, prismatică sau cilindrică, cu o lungime de cinci coţi şi jumătate, avînd un vîrf de fier în trei sau patru muchii, care fusese născocit probabil pentru apărarea valurilor taberelor, dar care a trecut curînd din ultimul în primul rînd, fiind aruncat de soldaţii acestuia în rîndurile inamice de la o distanţă de zece sau douăzeci de paşi. Concomitent, sabia a cîştigat un rol mult mai însemnat decît putuse să-l deţină pumnalul scurt al falangistului, întrucît aruncarea pilum-ului a servit mai întîi numai pentru a deschide cale unei lupte cu sabia. În cazul în care falanga trebuia să se avînte ca o singură lance uriaşă asupra inamicului, micile unităţi, care s-au mai păstrat în noul sistem italic de falangă, dar care au fost indisolubil legate în ordinea de bătălie, se despărţeau din nou unele de altele. Careul compact se diviza în adîncime în trei părţi, cea a hastaţilor, a principes-ilor şi triariilor, măsurînd în profunzime, de regulă, numai patru rînduri, iar pe linia frontului se diviza în cîte zece grupe (manipuli), aşa încît între două părţi şi două grupe rămînea o distanţă apreciabilă. O simplă continuare a aceleiaşi individualizări o constituie faptul că şi în unitatea tactică redusă lupta comună îşi pierdea importanţa, pe primul loc fiind situată lupta individuală, aşa cum rezultă şi din rolul decisiv acordat luptei corp la corp şi celei cu sabia, menţionată mai sus. Într-un mod particular s-a dezvoltat şi sistemul de apărare al taberelor; locul unde se aşeza armata, chiar numai pentru o singură noapte, era înzestrat, fără excepţie, cu un val de aceeaşi mărime peste tot, locul fiind transformat astfel într-o fortăreaţă. Puţine modificări s-au petrecut în schimb în structura cavaleriei, care-şi conserva şi în legiunea manipulară rolul secundar pe care-l deţinuse alături de falangă. Sistemul de ofiţeri a rămas, de asemenea, în esenţă neschimbat; totuşi, în această epocă trebuie să se fi stabilit deosebirea categorică dintre ofiţerii subalterni, care trebuiau să-şi cîştige cu sabia în mînă locul din fruntea manipulilor şi care avansau treptat de la manipulii inferiori la cei superiori, şi tribunii militari, aşezaţi cîte şase în fruntea tuturor legiunilor, pentru care nu exista vreo avansare regulată, ei fiind aleşi de obicei din rîndul claselor superioare. O anumită modificare în acest domeniu trebuie să fi avut o oarecare importanţă: dacă, anterior, generalul îi numea în mod egal pe ofiţerii subalterni, ca şi pe cei de stat-major, începînd cu anul 392 (362), o parte dintre aceştia au fost aleşi de către adunarea cetăţenilor (p. 220). În sfîrşit, vechea şi teribila disciplină militară a rămas neschimbată. Ca şi înainte, generalul avea libertatea de a ordona decapitarea oricărui militar care servea în armata sa şi de a aplica bătaia cu vergile atît soldatului simplu, cît şi ofiţerului de stat-major; asemenea pedepse n-au fost aplicate numai în cazul unor abateri individuale, ci şi în cazul în care un ofiţer îşi permisese să nu respecte întocmai ordinul primit sau dacă o diviziune se lăsase prinsă într-o ambuscadă sau fugise de pe cîmpul de bătălie. Noua ordine de război implica, în schimb, un stagiu militar mult mai îndelungat şi mai serios decît o ceruse cea falangistă, în care coeziunea masei îi antrena chiar şi pe cei neexersaţi. Dacă, cu toate acestea, nu s-a născut în această perioadă o pătură propriu-zis militară şi armata a rămas, ca şi înainte, o armată de cetăţeni, acest lucru se datorează în primul rînd renunţării la principiul clasării soldaţilor după situaţia lor pecuniară şi introducerii principiului clasării după vechimea serviciului. Recrutul roman intra acum mai întîi în divizia „prăştierilor” (rorarii) uşor înarmaţi, care luptau în afara liniei de bătălie cu praştii, şi avansa de aici treptat în prima şi apoi în a doua diviziune, pînă cînd soldaţii veterani şi experimentaţi se regăseau în diviziunea triariilor, cea mai puţin numeroasă, dar care imprima întregii armate tonul şi spiritul militar. Superioritatea acestei structuri militare, care a fost cauza principală a proeminentei poziţii politice a comunităţii romane, se întemeiază cu precădere pe cele trei mari principii militare ale rezervei, îmbinării luptei corp la corp cu cea de la distanţă şi a ofensivei cu defensiva. Sistemul de rezervă existase şi în utilizarea mai veche a cavaleriei, dar acum a fost dus la desăvîrşire prin structurarea armatei în trei părţi, cea constituită din veterani fiind ţinută în rezervă, pentru a da lovitura decisivă. Dacă falanga elenă a dezvoltat lupta corp la corp, iar escadroanele de cavalerie orientale, înarmate cu arcuri şi suliţe, luptau de la distanţă, dar amîndouă într-un mod unilateral, combinaţia romană a lăncii grele cu sabia a dat, cum s-a remarcat pe drept cuvînt, aceleaşi rezultate ca în cazul introducerii baionetei în arta militară modernă; salva de lănci a pregătit lupta cu săbiile tot aşa cum aceea de puşti a pregătit atacul la baionetă. În sfîrşit, ingeniosul sistem de tabără a permis romanilor să combine avantajele războiului defensiv cu cele ale războiului ofensiv şi, după împrejurări, să ofere sau să refuze bătălia, valurile taberei fiind similare zidurilor unei fortăreţe. Romanul, spune un proverb roman, cîştigă stînd locului. Este evident că această nouă ordine de bătălie este, în esenţă, o transformare şi o continuare romană sau cel puţin italică a vechii tactici a falangelor elene; chiar dacă la strategii greci mai recenţi, îndeosebi la Xenohir, se remarcă anumite elemente ale sistemului de rezervă şi ale individualizării micilor diviziuni militare, aceasta nu denotă decît că deficienţele vechiului sistem au fost sesizate şi aici, dar că nu au fost găsite remedii. În războiul cu Pyrrhos, legiunea manipulară apare deplin constituită; cînd, în ce împrejurări şi dacă a apărut deodată sau treptat, nu se mai poate stabili cu certitudine. Prima tactică, fundamental deosebită de aceea italo-elenă mai veche, cu care s-au confruntat romanii a fost falanga celtică, înarmată cu săbii; este posibil ca structurarea armatei şi intervalele frontale dintre manipuli să fi vizat anihilarea primului şoc, de fapt unicul periculos, ceea ce s-a şi realizat. Această ipoteză este confirmată prin unele relatări disparate despre cel mai însemnat general roman al războaielor galice, Marcus Furius Camillus, care apare ca reformator al artei războiului la romani. Celelalte tradiţii, care se leagă de războiul samnit şi de cel cu Pyrrhos, nu sînt confirmate îndeajuns şi nici databile cu certitudine; totuşi, este probabil ca îndelungatul război samnit, desfăşurat în ţinut muntos, să fi contribuit la dezvoltarea individuală a soldatului roman, după cum confruntarea cu unul dintre cele mai mari talente militare din şcoala marelui Alexandru să fi contribuit substanţial la perfecţionarea laturii tehnice a sistemului armatei romane.

În economia naţională, agricultura a rămas, la fel ca înainte, temelia socială şi politică a comunităţii romane, ca şi a noului stat italic. Ţăranii romani constituiau atît adunarea poporului, cît şi armata; ceea ce cîştigaseră ca soldaţi cu sabia, consolidau apoi, în calitate de colonişti, cu plugul. Înglodarea în datorii a proprietăţii mijlocii a dus la teribilele crize interne ale secolelor al III-lea şi al IV-lea, care păreau că vor determina căderea tinerei republici romane; renaşterea ţărănimii latine, care s-a produs în cursul secolului al V-lea, în parte, datorită distribuirilor şi încorporărilor masive, în parte, datorită scăderii dobînzilor şi creşterii populaţiei Romei, a fost concomitent cauza şi efectul grandioasei dezvoltări a puterii romane. Cu ochiul ager al soldatului, Pyrrhos a recunoscut cauza preponderenţei politice şi militare a romanilor în situaţia înfloritoare a gospodăriilor ţărăneşti. Naşterea marii proprietăţi agrare pare să aparţină tot acestei epoci. În timpurile mai îndepărtate existase o mare proprietate, cel puţin într-o anumită măsură; dar administrarea ei nu urmase sistemul marii culturi, ci pe cel al însumării culturilor mici. Cea mai veche mărturie a centralizării de mai tîrziu a proprietăţii poate fi considerată o dispoziţie a legii din anul 387 (367), care, ce-i drept, nu este ireconciliabilă cu vechiul sistem economic, dar se acordă mai mult cu cel nou; conform acesteia, proprietarul era obligat să angajeze, pe lîngă sclavii săi, un anumit număr de oameni liberi (p. 211); este demn de remarcat faptul că, în esenţă, marea proprietate s-a bazat de la început pe existenţa sclavilor. Împrejurările apariţiei ei sînt greu de constatat; este posibil ca plantaţiile cartagineze din Sicilia să fi servit deja vechilor proprietari romani drept modele şi poate că însăşi apariţia grîului alături de alac (p. 141), pe care Varro o datează în epoca decemvirilor, să fi stat în legătură cu această schimbare în structura economiei. Într-o măsură şi mai redusă putem stabili gradul de dezvoltare pe care l-a atins marea proprietate în această epocă; istoria războiului cu Hannibal arată că ea nu devenise încă preponderentă şi nu putuse, în consecinţă, să absoarbă clasa ţăranilor italici. Însă acolo unde şi-a făcut apariţia, a distrus vechea clientelă care se baza pe posesia concedată, la fel cum proprietatea funciară de astăzi s-a format în cea mai mare parte prin renunţarea ţăranilor la loturile lor şi transformarea acestora în bunuri ereditare. Este în afara oricărui dubiu faptul că diminuarea acestei clientele agricole a contribuit în mare măsură la precaritatea stării micilor ţărani.

Mărturiile scrise nu consemnează nimic în legătură cu situaţia comerţului intern al italicilor; unele indicaţii le desluşim numai datorită monedelor. Mai înainte s-a menţionat că, în Italia, exceptînd cetăţile greceşti şi Populonia etruscă, nu s-au bătut monede în primele trei secole ale Romei, folosindu-se drept mijloc de schimb vitele, iar mai tîrziu cuprul evaluat după greutate (p. 147). În această epocă, italicii au trecut de la troc la sistemul monetar, care, la început, a vut la bază, bineînţeles, monedele greceşti. În condiţiile date însă, în Italia Centrală, pentru fabricarea monedelor, în locul argintului s-a folosit cuprul, iar unitatea monetară se apropia foarte mult de unitatea de valoare consacrată, livra de cupru; aceasta a determinat turnarea şi nu baterea monedelor, întrucît nici o ştanţă n-ar fi fost suficient de mare pentru asemenea piese mari şi grele. Totuşi, se pare că de la început a existat o regulă de comparaţie fixă între cupru şi argint (250:1), iar moneda de cupru a fost apropiată de această relaţie, aşa încît la Roma, de exemplu, cea mai mare piesă de cupru, asul, echivala valoric cu un scrupul de argint (= 1/288 de livră). Din punct de vedere istoric, este mai important faptul că moneda italică a fost creată, probabil la Roma, tocmai de acei decemviri care au găsit în legislaţia lui Solon şi un model pentru reglarea sistemului monetar şi că, de la Roma, s-a răspîndit într-un număr de comunităţi latine, etrusce, umbriene şi est-italice, oferind o dovadă semnificativă a poziţiei hegemone pe care Roma o apăra încă de la începutul secolului al IV-lea în Italia. Cum, formal, toate aceste comunităţi au fost independente unele de altele, şi etalonul monetar a fost, din punct de vedere juridic, local, iar fiecare teritoriu urban deţinea un raion monetar propriu; cu toate acestea, monedele Italiei Centrale şi de Nord se pot reuni în trei grupe de etaloane, în cadrul cărora monedele par să fi fost tratate în mod egal în relaţiile dintre oraşe. Acestea sînt monedele oraşelor etrusce şi umbriene situate la nord de Pădurea Ciminiană, monedele Romei şi Latiumului şi monedele litoralului de est. Am remarcat deja că monedele romane şi-au obţinut valoarea în comparaţie cu argintul, cele ale coastei italice orientale le întîlnim însă într-un raport fix cu monedele de argint care circulau de mult timp în Italia meridională şi al căror etalon şi-l însuşiseră şi imigranţii italici, de exemplu brutienii, lucanienii, nolanii, precum şi coloniile latine Cales şi Suessa şi chiar romanii pentru posesiunile lor din Italia de Sud. Pe aceste criterii, şi comerţul italic intern trebuie să se fi dirijat în aceleaşi ţinuturi, care comunicau între ele de parcă ar fi fost locuite de neamuri străine.

Relaţiile comerciale maritime siciliano-latine, etrusco-celtice, adriatico-tarentine, a căror existenţă am evidenţiat-o mai sus (p. 149), au continuat şi în această epocă sau, mai degrabă, îi sînt caracteristice; căci, cu toate că faptele referitoare la ele, care ne-au parvenit fără să le putem data precis, au fost expuse deja în contextul primei perioade, pentru a oferi o imagine mai completă, ele sînt valabile în aceeaşi măsură şi în cazul epocii în discuţie. Monedele constituie şi aici mărturia cea mai sigură. Aşa cum monedele bătute de etrusci după etalonul attic (p. 150) şi pătrunderea cuprului italic, îndeosebi a celui latin în Sicilia (p. 151), sînt semnificative pentru primele relaţii comerciale dintre cele două ţări, la fel, pe lîngă multe alte vestigii, echivalarea monedei de argint din Grecia Mare cu moneda de cupru a Apuliei şi Picenumului, menţionată mai sus, vorbeşte despre comerţul intensiv al grecilor din Italia de Sud, mai ales al tarentinilor, cu litoralul oriental al Italiei. În schimb, comerţul dintre latinii şi grecii Campaniei, odinioară aşa de înfloritor, pare să fi fost întrerupt din cauza imigraţiei sabelilor şi să nu fi fost de prea mare importanţă în primii 150 de ani ai republicii. Refuzul samniţilor din Capua şi Cumae de a-i ajuta pe romani cu grîul lor în timpul foametei din anul 343 (411) ar putea constitui un indiciu cu privire la relaţiile dintre Latium şi Campania, perpetuate pînă la începutul secolului al V-lea, cînd armele romane vor restabili şi amplifica vechile raporturi. În particular, să ne fie îngăduit să amintim unul dintre puţinele fapte datate din relaţiile comerciale romane, păstrat în cronica ardeată, potrivit căreia primul bărbier a venit din Sicilia la Ardea în anul 454 (300), şi să zăbovim puţin asupra ceramicii pictate, importată în Lucania, Campania şi Etruria cu precădere din Attica, dar şi din Corsica şi Sicilia. Ea va folosi pentru împodobirea camerelor mortuare; întîmplător, sîntem mai bine informaţi despre căile comerciale pe care le-a urmat ceramica, decît despre oricare altă marfă care a făcut obiectul comerţului maritim. Începutul acestui import trebuie să dateze din perioada alungării Tarquiniilor, întrucît vasele celui mai vechi stil, care sînt foarte rare în Italia, trebuie să fi fost pictate în a doua jumătate a celui de-al III-lea secol al Romei, pe cînd numeroasele piese aparţinînd stilului sever datează din prima jumătate a secolului al IV-lea, iar cele aparţinînd desăvîrşitului stil frumos datează din a doua jumătate a acestui secol; masa enormă a acelor vase care excelează deseori prin mărime şi splendoare, dar rareori prin trăinicie, datează în general din secolul următor. Din nou, elenii au fost aceia de la care italicii au împrumutat obiceiul de a orna mormintele; dacă pe greci bunul lor simţ înnăscut şi mijloacele mai modeste i-au împiedicat să depăşească limitele rezonabile, italicii au întrecut măsura cu o opulenţă şi o risipă barbară. Semnificativ este faptul că în Italia întîlnim această exaltare numai în regiunile incomplet civilizate de către greci; cel care ştie să descifreze această scriere sui generis va recunoaşte în necropolele etrusce şi campaniene minele pentru muzeele noastre, comentariul explicit pentru relatările anticilor despre semicivilizaţia etruscă şi campaniană care s-a sufocat în opulenţă şi somptuozitate (p. 239). Caracterul modest al samniţilor a rămas, în schimb, întotdeauna străin de acest lux prostesc; lipsa vaselor greceşti din morminte, ca şi absenţa unei monede samnite naţionale dovedesc modesta dezvoltare a relaţiilor comerciale şi a vieţii urbane pe aceste meleaguri. Şi mai remarcabil e faptul că şi Latiumul, deşi n-a fost mai departe de greci decît Etruria sau Campania şi se afla în strînse relaţii cu acestea, a rămas aproape în întregime străin de această modă de împodobire a mormintelor. E foarte verosimil să atribuim această situaţie severei moralităţi romane sau, dacă se preferă, riguroasei poliţii romane. Într-o legătură strînsă cu aceasta se află interdicţiile menţionate mai sus, pe care le formulase deja Legea Celor Douăsprezece Table, de a înzestra morţii cu giulgiuri de purpură şi podoabe de aur şi de a folosi argintăria în gospodăria romană, cu excepţia solniţei şi a vasului pentru libaţii; această interdicţie a fost acceptată cel puţin de codul moral şi respectată din cauza fricii de a fi admonestaţi de cenzor. Acelaşi sentiment ostil oricărui lux general sau aristocratic îl vom regăsi şi în arhitectură. Cu toate că, datorită acestei influenţe oficiale, Roma a putut să-şi păstreze timp mai îndelungat decît Volsinii şi Capua o anumită simplitate exterioară, nu trebuie să conchidem că viaţa comercială a Romei, care, împreună cu agricultura, a constituit originea prosperităţii sale, n-a deţinut o poziţie importantă şi n-a resimţit înrîurirea noii situaţii preponderente a Romei.

La Roma nu s-a dezvoltat o stare urbană mijlocie, o categorie îndependentă de meşteşugari şi de comercianţi. Cauza trebuie să fi fost nu numai centralizarea nemăsurată a capitalului care a început de timpuriu, ci, îndeosebi, economia bazată pe sclavi. În Antichitate, ca o consecinţă necesară a sclavagismului, s-a instituit obiceiul ca măruntul comerţ din cadrul oraşelor să fie practicat de către sclavi, pe care stăpînul lor îi consacra ca meşteşugari sau negustori, sau de către liberţi, cărora stăpînul le avansa numai rareori capitalul necesar, dar le cerea cu regularitate o parte, deseori jumătate, din beneficiul realizat. Meşteşugul şi comerţul mărunt au fost neîndoielnic în creştere la Roma; într-adevăr, se găsesc mărturii care atestă că îndeletnicirile menite luxului unei metropole au început să se dezvolte în acest scop; de exemplu, caseta ornamentată, executată în secolul al V-lea al Romei de către un meşter praenestin, chiar dacă vîndută la Praeneste a fost totuşi lucrată în oraşul de pe Tibru. Dar întrucît şi beneficiul micilor ateliere ajungea în cea mai mare parte în casele marilor familii, nu s-a putut forma o clasă mijlocie de industriaşi şi comercianţi. La fel de puţin se poate trage o linie de demarcaţie strictă între marii industriaşi şi marii comercianţi. Pe de altă parte, aceştia au fost din timpuri străvechi (pp. 151, 192) concomitent oameni de afaceri şi capitalişti, iar în mîinile lor s-au concentrat datoria ipotecară, marele comerţ, ca şi lucrările în folosul statului. Pe de altă parte, datorită importanţei deosebite pe care proprietatea funciară o avea în comunitatea romană, asigurînd apanajul politic care a suferit unele limitări abia către sfîrşitul acestei epoci (p. 219), s-a instituit, neîndoielnic încă de pe acum, obiceiul ca speculantul norocos să investească o parte din capitalul său pentru a deveni proprietar. Favorizarea politică a liberţilor proprietari (p. 219) evidenţiază cu claritate că oamenii de stat romani au încercat să diminueze, prin acest mijloc, clasa periculoasă a bogaţilor neproprietari.

Cu toate că la Roma nu s-a format nici o clasă de mijloc prosperă şi nici o clasă puternică de capitalişti, trăsăturile caracteristice ale unui mare oraş se aflau totuşi într-un progres continuu. Acest lucru este confirmat în mod evident de numărul crescînd al sclavilor domiciliaţi în capitală, atestat de prima conspiraţie serioasă a lor din anul 335 (419), şi, mai mult, de mulţimea liberţilor, care începeau să devină cu timpul incomozi şi primejdioşi; despre aceştia din urmă, mărturii certe ne oferă impozitul considerabil care a fost instituit în anul 397 (357) asupra emancipării şi limitarea drepturilor politice ale liberţilor în anul 450 (304) (p. 219). Nu numai că împrejurările au determinat trecerea majorităţii liberţilor în domeniul meşteşugurilor sau comerţului, dar emanciparea însăşi, precum s-a mai menţionat, n-a fost la romani un act de liberalism, ci o speculaţie industrială, întrucît stăpînul îşi dobîndea deseori mai mulţumitor sumele din partea pe care o lua din cîştigul meşteşugăresc sau comercial al liberţilor decît din venitul întreg al muncii sclavilor. Creşterea numărului liberţilor trebuie să fi mers aşadar mînă în mînă cu intensificarea activităţii comerciale şi industriale a romanilor. Un alt serios indiciu pentru o importanţă crescîndă a vieţii urbane la Roma ni-l oferă dezvoltarea impresionantă a poliţiei oraşului. Acestei epoci îi aparţine, în principal, măsura prin care cei patru edili şi-au împărţit oraşul în patru districte poliţieneşti; de asemenea, le-a fost încredinţată întreţinerea întregii reţele a micilor şi marilor canale care împînzeau Roma, sarcină pe cît de importantă, pe atît de dificilă, ca şi cea a edificiilor şi pieţelor publice, curăţirea periodică şi pavarea străzilor, înlăturarea clădirilor ameninţate cu prăbuşirea, a animalelor periculoase, a mirosurilor neplăcute, oprirea circulaţiei căruţelor pe timpul serii şi al nopţii şi, în general, menţinerea circulaţiei nestingherite prin oraş, aprovizionarea permanentă a pieţei capitalei cu cereale ieftine şi de bună calitate, sarcina de a distruge mărfurile care erau un pericol pentru sănătatea publică, măsurile şi greutăţile false, supravegherea termelor, hanurilor şi bordelurilor. Arhitectura a înregistrat în primele două secole ale republicii progrese mai neînsemnate decît în epoca regalităţii, îndeosebi în cea a marilor cuceriri. Monumente precum templele de pe Capitoliu şi de pe Aventin, ca şi marea suprafaţă pentru jocuri trebuie să fi fost o adevărată urgie pentru avarii părinţii ai oraşului, ca şi pentru cetăţenii supuşi la corvoadă şi este demn de remarcat faptul că templul lui Ceres, lîngă Circ, poate edificiul cel mai reprezentativ pentru epoca republicană de dinaintea războaielor samnite, a fost opera lui Spurius Cassius (261, 493), care a încercat să reînvie tradiţiile regilor în mai multe privinţe. Luxul particular a fost, de asemenea, suprimat de către aristocraţia dominantă cu o severitate pe care regalitatea n-ar fi putut s-o menţină mult timp. Dar nici senatul nu s-a putut opune veşnic forţei circumstanţelor. Appius Claudius a fost cel care, în perioada în care a fost cenzor (442, 312), perioadă rămasă celebră, a pus capăt învechitului sistem rural de tezaurizare a banilor publici şi i-a învăţat pe concetăţenii săi să folosească mijloacele publice într-o manieră demnă. El a pus bazele grandiosului sistem al edificiilor de utilitate publică, care a justificat succesele militare ale Romei şi din punctul de vedere al binelui popoarelor şi care oferă şi astăzi, prin ruinele sale, miilor şi miilor de oameni care n-au citit niciodată o pagină din istoria romană o idee despre măreţia Romei. Lui Appius Claudius statul roman îi datorează primul drum militar, iar urbea romană, prima conductă de apă. Urmînd căile indicate de Claudius, senatul roman a împînzit Italia cu acel sistem de drumuri şi de fortăreţe, a cărui naştere a fost descrisă mai sus (p. 288) şi fără de care, precum ne învaţă istoria tuturor statelor militare, de la ahemenizi pînă la proiectanţii drumului peste Simplon, nu poate exista o hegemonie militară. Urmînd indicaţiile lui de Claudius, Manius Curius a construit, cu ajutorul cîştigului obţinut din pradă în urma războiului cu Pyrrhos, un al doilea apeduct pentru capitală (482, 272); cîţiva ani înainte (464, 290), cu prada din războiului samnit, deschisese un curs mai larg rîului Velino, existent şi astăzi, acolo unde se prăvăleşte, în amonte de Terni, în Nera; în felul acesta, a creat un spaţiu vast pentru o colonie în frumoasa vale de la Rieti, pe care a desecat-o, cîştigînd şi pentru sine o proprietate modestă. Asemenea opere au umbrit, chiar şi în ochii oamenilor înţelegători, maiestatea inutilă a templului elen. Dar şi viaţa cetăţenilor a început să se schimbe. În timpul lui Pyrrhos, pe mesele romanilor a început să apară argintăria, iar dispariţia acoperişurilor din şindrilă este datată de către cronicari în anul 470 (284). Noua capitală a Italiei a început, în sfîrşit, să abandoneze aspectul său rural şi să înceapă să se împodobească. Încă nu se instituise, ce-i drept, obiceiul ca templele oraşelor cucerite să fie jefuite pentru ornamentarea Romei; dar tribuna rostrelor din for se fălea cu pintenii galerelor de la Antium (pp. 251-252), iar în zile sărbătorilor publice străluceau de-a lungul halelor scuturile încrustate cu aur, luate de pe cîmpurile de bătălie ale ţării samnite (p. 260). Veniturile minelor de aur serveau îndeosebi pentru pavarea străzilor sau pentru ridicarea şi decorarea edificiilor publice. Dughenele din lemn ale măcelarilor, care se întindeau pe ambele laturi ale forului, au trebuit să facă loc, mai întîi pe regiunea palatină, apoi şi în cea dinspre Carine, clădirilor de piatră ale cămătarilor; astfel, locul acesta a devenit bursa romană. Statuile oamenilor iluştri din trecut, ale regilor, preoţilor şi eroilor timpurilor mitologice, a oaspetelui grec care ar fi tălmăcit decemvirilor legile lui Solon, coloanele onorifice şi monumentele marilor generali care i-au învins pe veienţi, pe latini, pe samniţi, ale solilor care au pierit în timpul îndeplinirii misiunii, ale bogatelor femei care şi-au consacrat averea binelui public, ba chiar şi ale unor gînditori şi eroi greci, precum Pythagoras şi Alcibiades, au fost înălţate pe Capitoliu sau în forul roman. Aşadar, după ce comunitatea romană a devenit o mare putere, Roma însăşi a devenit un mare oraş.

În fine, la fel cum Roma, în calitate de capitală a ţinutului romano-italic, nu s-a putut sustrage legăturilor cu sistemul politic elenistic, ea a preluat şi sistemul monetar elen. Pînă atunci, comunităţile Italiei de Nord şi Centrale au avut, cu puţine excepţii, numai monedă de cupru, oraşele din Italia de Sud însă, de argint; astfel, numărul sistemelor monetare şi etaloanelor corespundea celui al comunităţilor suverane existente în Italia. Din anul 485 (269), toate aceste monetării nu au mai deţinut alt drept decît acela de a bate monedă divizionară şi a fost introdus un curs de argint valabil pentru întreaga Italie, iar baterea monedei de argint a fost centralizată la Roma. Numai Capua şi-a putut păstra propria monedă de argint, bătută, ce-i drept, cu efigie romană, dar respectînd un etalon diferit. Noul sistem monetar se baza pe proporţia legală dintre cele două metale, consacrată anterior (p. 307); unitatea monetară comună a fost piesa de zece aşi sau denarius-ul, care cîntărea 3.1/3 în cupru şi 1/72 în argint dintr-o livră romană, puţin mai mult decît o drahmă attică. Şi în viitor, moneda de cupru va fi preponderentă şi este probabil ca primul denar de argint să fi fost bătut pentru Italia de Sud şi pentru relaţiile comerciale cu străinătatea. Aşa cum victoria romanilor asupra lui Pyrrhos şi asupra Tarentumului, ca şi ambasada romană trimisă la Alexandria trebuie să fi dat de gîndit diplomatului grec al acestei epoci, priceputul comerciant elen trebuie să fi privit cu interes aceste drahme romane noi, al căror tipar plat, grosolan şi uniform părea, bineînţeles, sărăcăcios şi neînsemnat pe lîngă splendidele monede contemporane ale lui Pyrrhos şi ale sicilienilor, care n-au fost deloc imitate în mod servil, fiind inegale în efigie şi în titlu, aşa cum s-a întîmplat cu monedele barbare ale Antichităţii. Datorită originalităţii şi preciziei titlului lor, pot fi comparate fără tăgadă cu oricare dintre monedele greceşti.

Aşadar, dacă atenţia se îndreptă de la evoluţia constituţiilor, de la luptele naţionale pentru dominaţie şi libertate, caracteristice pentru Italia şi îndeosebi pentru Roma, de la suprimarea Tarquiniilor, de la înfrîngerea samniţilor şi a grecilor Italiei spre sferele mai liniştite ale existenţei umane, care sînt totuşi dominante în istorie, întîlnim pretutindeni efectele evenimentelor memorabile, prin care cetăţenii romani s-au descătuşat de relaţiile gentilice şi au început să constituie treptat o Italie naţională în toată măreţia ei, formînd un singur popor. Deşi istoriograful n-a putut urmări marele curs al evenimentelor în diversitatea nelimitată a aspectelor individuale, el nu şi-a depăşit atribuţiile dacă, sesizînd o serie de fragmente ale unei tradiţii confuze, a remarcat principalele modificări ce s-au manifestat în epoca aceasta în viaţa privată a italicilor. Dacă elementul roman a fost prezent în şi mai mare măsură decît în capitolele anterioare, acest fapt nu se datorează numai lipsurilor accidentale din tradiţia transmisă, ci este, înainte de toate, o consecinţă firească a noii poziţii politice a Romei, a faptului că naţionalitatea latină a eclipsat celelalte naţionalităţi italice. S-a remarcat mai sus că în această epocă a început romanizarea ţinuturile vecine, Etruria sudică, Sabina, regiunea volscilor, chiar şi Campania, după cum o dovedesc lipsa aproape totală a monumentelor lingvistice al vechilor dialecte naţionale şi existenţa, în aceste ţinuturi, a unor inscripţii romane foarte vechi. Numeroasele distribuiri de pămînturi şi fondările de colonii în întreaga Italie au fost avanposturi nu numai ale puterii militare, dar şi ale limbii şi naţiunii latine. Este adevărat că latinizarea italicilor nu poate fi considerată ca un scop al politicii romane de atunci; dimpotrivă, senatul roman pare să fi menţinut voit opoziţia dintre latini şi celelalte naţionalităţi; de exemplu, introducerea latinei în administraţia comunităţilor dependente de Roma nu pare să fi fost permisă necondiţionat. Natura lucrurilor este însă mai puternică decît cea mai autoritară guvernare; odată cu poporul latin, limba şi obiceiurile latine vor fi dominante în Italia şi încep de pe acum să submineze naţionalitatea celorlalţi italici. Concomitent, aceştia au fost confruntaţi, din altă parte şi prin alte mijloace, cu elenismul. Este epoca în care grecii încep să devină conştienţi de superioritatea lor spirituală în raport cu celelalte naţiuni şi să desfăşoare o propagandă intensă, oriunde s-ar afla. Nici Italia nu face excepţie. Fenomenul cel mai edificator al acestei influenţe îl oferă Apulia, care abandonase treptat idiomul său barbar începînd cu secolul al V-lea al Romei şi se eleniza încetul cu încetul. Ca şi în Macedonia şi Epir, acest rezultat n-a fost atins prin colonizare, ci prin civilizare, după toate aparenţele strîns legată de comerţul continental al Tarentumului. Această supoziţie este sprijinită de faptul că ţinuturile pediculilor şi ale daunienilor, prieteni ai Tarentumului, au cunoscut o elenizare mai profundă decît cele ale salentinilor, care se găseau mai aproape de Tarentum, dar erau mereu învrăjbiţi cu acesta, şi că oraşele care au fost grecizate cel mai de timpuriu – de exemplu, Arpi – n-au fost situate pe coastă. Influenţa culturii greceşti asupra Apuliei, mai puternică decît în oricare alt ţinut italic, se explică, în parte, prin poziţia sa, în parte, prin dezvoltarea mediocră a culturii naţionale, în parte, prin structura etnică, mai apropiată de cea grecească decît oricare altă naţionalitate italică (p. 26). Mai sus s-a remarcat (p. 249) că şi triburile sabelice din sud, cu toate că, iniţial, participaseră în alianţă cu tiranii Siracusei la ruinarea şi coruperea civilizaţiei elene în Grecia Mare, au adoptat, datorită contactului şi amestecului cu grecii, fie limba elenă, pe lîngă cea proprie, precum brutienii şi nolanii, fie cel puţin scrierea şi obiceiurile greceşti, precum lucanienii şi o parte dintre campanieni. Vasele remarcabile descoperite în Etruria (p. 308), prin care aceasta rivaliza cu Campania şi Lucania, stau mărturie pentru începuturile, în aceeaşi epocă, ale unei civilizaţii avansate; dacă Latium şi Samnium au păstrat o atitudine mai rezervată faţă de elenism, nu lipsesc nici aici dovezile unei influenţe fertile şi mereu crescînde a civilizaţiei greceşti. În toate domeniile civilizaţiei romane a acestei epoci, în legislaţie şi în sistemul monetar, în religie, în constituirea legendelor naţionale, întîlnim urme ale spiritului grecesc; îndeosebi de la începutul secolului al V-lea, mai exact de la cucerirea Campaniei, influenţa grecească asupra spiritualităţii romane apare într-un progres rapid şi tot mai cuprinzător. Secolului al IV-lea îi aparţine ridicarea unei graecostasis, demnă de reţinut şi din punct de vedere lingvistic, o tribună din forul roman pentru străinii greci nobili, în primul rînd pentru masalioţi (p. 291). În secolul următor, analele ne dezvăluie numele unor romani de vază cu cognomene greceşti, precum Philippos sau, în latină, Philipus, Philon, Sophos, Hypsaeos. Obiceiurile greceşti încep să se răspîndească: de exemplu, uzanţa, străină italicilor, de a aşeza pe morminte inscripţii în onoarea celor decedaţi. Cea mai veche inscripţie funerară cunoscută este cea a lui Lucius Scipio, consul în anul 456 (298). De asemenea, obiceiul, necunoscut italicilor, de a înălţa strămoşilor monumente onorifice în locurile publice, inovaţie atribuită marelui reformator Appius Claudius, întrucît el a dat dispoziţia ca în noul templu al Bellonei să fie atîrnate scuturi de fier cu imaginile şi elogiile strămoşilor săi (442, 312); la fel, obiceiul instituit în anul 461 (293), cu ocazia sărbătorii romane, de a decerna ramuri de palmier învingătorilor la jocuri; şi, înainte de toate, introducerea obiceiurilor greceşti de servire a mesei: acela de a sta la masă nu, ca altădată, pe bănci, ci culcaţi pe sofale; mutarea orei mesei principale de la jumătatea zilei la orele două sau trei ale după-amiezei, după sistemul nostru de numărare; introducerea de conducători ai libaţiilor, desemnaţi la banchete din rîndul oaspeţilor prin aruncarea zarurilor, care trebuiau să sugereze comesenilor ce, cît şi cînd să se bea; cîntecele de petrecere cîntate de către invitaţi, care, la Roma, n-au fost refrenuri, ci cîntece despre strămoşi – toate acestea nu sînt originare la Roma, ci împrumutate de la greci foarte de timpuriu, întrucît în timpul lui Cato erau deja generalizate, unele chiar intrate în desuetudine. Adoptarea lor trebuie să fie plasată cel mai tîrziu în această perioadă. Caracteristică este înălţarea, în timpul războaielor samnite, din porunca lui Apollo Pythicul, de statui în forul roman, dedicate celui mai înţelept şi celui mai curajos dintre greci; au fost aleşi, probabil sub influenţa Siciliei sau Campaniei, Pythagoras şi Alcibiades, salvatorul şi acel Hannibal al grecilor din Occident. Răspîndirea largă a limbii elene în rîndurile aristocraţiei romane în secolul al V-lea este dovedită de solii romani trimişi la Tarentum, al căror orator vorbea, dacă nu într-o greacă impecabilă, cel puţin fără tîlmaci, şi de solia lui Kineas la Roma. Nu putem pune la îndoială că, din secolul al V-lea, tinerii romani destinaţi carierei diplomatice trebuiau să deprindă, fără excepţie, limba de circulaţie universală şi diplomaţia acelor timpuri. În felul acesta, elenismul se impunea în domeniul spiritului cu aceeaşi hotărîre cu care romanul se străduia să supună lumea; iar naţionalităţile secundare, precum samniţii, celţii, etruscii, împresurate din două părţi, pierdeau tot mai mult atît din extindere, cît şi din vigoare.

Dar în măsura în care cele două mari naţiuni ajunseseră la apogeul dezvoltării, ele au început să se intersecteze fie prin relaţii amicale, fie prin ostilităţi, iar deosebirile lor naturale apar mult mai bine conturate: pe de o parte, absenţa totală a oricărei individualităţi în spiritul italic şi îndeosebi în cel roman, pe de alta, diversitatea naţională, locală şi umană a elenismului. În istoria Romei nu există o epocă mai grandioasă decît aceea cuprinsă între instaurarea republicii şi supunerea Italiei. Acum a fost fondată viaţa politică atît în interior, cît şi cea externă, acum a fost creată Italia propriu-zisă, acum a fost clădit fundamentul tradiţional al dreptului naţional şi al istoriei ţării, acum au fost create pilum-ul şi manipulul, de acum datează începuturile sistemului de drumuri şi de apeducte, ale economiei agrare şi funciare, acum a fost turnată Lupoaica Capitolină şi a fost gravată caseta praenestină. Dar bărbaţii care au clădit elementele componente ale acestui monument gigantic au fost daţi uitării, iar populaţiile italice s-au contopit cu cea romană la fel de desăvîrşit precum cetăţeanul Romei cu republica romană. Aşa cum mormîntul se închide atît asupra celui bogat, cît şi asupra celui sărac, tot aşa şi în lista consulilor republicii aristocratul anost nu poate fi deosebit de marele om de stat. Printre puţinele documente care ne-au parvenit din această perioadă nu există altul mai venerabil şi, totodată, mai caracteristic decît inscripţia funerară a lui Lucius Cornelius Scipio, care a fost consul în anul 456 (298) şi a luptat, trei ani mai tîrziu, în bătălia decisivă de la Sentinum (p. 265). Pe frumosul sarcofag în nobilul stil doric, care acum optzeci de ani mai adăpostea rămăşiţele pămînteşti ale învingătorului samniţilor, sînt dăltuite următoarele versuri:

 

Cornéliús Lucíus – Scípió Barbátus,

Gnaivód patré prognátus – fórtis vír sapiénsque,

Quoiús forma vírtu – teí parísuma fúit

Consól censór aidílis – queí fuít apúd vos

Taurásiá, Cisaúna – Sámnió cépit

Subigít omné Loucánam – ópsidésque abdoúcit.

 

Cornelius Lucius – Scipio Barbatus,

Fiul demn de tatăl său Gnaevus – bărbat pe cît de viteaz, pe atît de înţelept,

Frumuseţea trupului său – o egala pe aceea a virtuţii sale,

Care a fost consul, cenzor la – voi precum şi edil,

Taurasia, Cisauna – le-a ocupat în Samnium,

A supus întreaga Lucanie şi – a luat cu el ostatici.

 

Dintre cei care s-au aflat în fruntea republicii romane, despre mulţi se va fi transmis posterităţii, la fel ca despre acest om de stat şi războinic, mărturia că au fost bărbaţi nobili şi frumoşi, viteji şi înţelepţi; dar asta e tot ce se poate spune despre ei. Desigur, nu este numai vina tradiţiei dacă în toţi aceşti ani, între Cornelii, Fabii, Papirii şi cum s-or mai fi numit ei nu întîlnim nici o individualitate marcantă. Senatorul nu trebuie să fie nici mai bun şi nici mai rău şi, în general, să nu fie altfel decît toţi ceilalţi senatori; nu este necesar şi nici de dorit ca un cetăţean să-i întreacă pe ceilalţi, fie prin argintăria scumpă sau educaţia elenă, fie prin înţelepciune sau curaj extraordinar. Cenzorul pedepseşte fiecare individualitate ieşită din comun şi acesteia nu-i este rezervat nici un loc în cadrul constituţiei. Roma acestor timpuri nu aparţine unuia singur; cetăţenii trebuie să semene cu toţii între ei, pentru ca fiecare să semene cu un rege. Pe de altă parte, începe să se manifeste încă din această epocă individualismul elen, iar genialitatea şi vigoarea acestei tendinţe poartă, ca şi aceea contrară, pecetea unei mari epoci. Un singur om poate fi numit din acest punct de vedere, dar persoana lui este sinonimă cu însăşi ideea progresului: Appius Claudius, cenzor în 442 (312), consul în anii 447 (307) şi 458 (296), stră-strănepotul decemvirului, bărbat din vechea aristocraţie, mîndru de lunga sa genealogie. El a fost totuşi acela care a anulat definitiv limitarea dreptului deplin de cetăţenie la patriciat (p. 220) şi care a rupt cu tradiţionalul sistem financiar (p. 311). Lui Appius Claudius nu i se datorează numai apeductele şi drumurile romane, ci şi jurisprudenţa, elocinţa, poezia şi gramatica; i se atribuie, de asemenea, publicarea unei tragedii, mai multe discursuri şi sentinţe pitagoreice, chiar şi unele inovaţii în domeniul ortografiei. Cu toate acestea, nu poate fi considerat necondiţionat un democrat, nici nu poate fi trecut în rîndurile partidului de opoziţie, care şi-a găsit exponentul în persoana lui Manius Curius (p. 219). În el s-a încarnat mai degrabă spiritul vechilor şi noilor regi, spiritul Tarquiniilor şi cel al Cezarilor, el reprezentînd pentru acest interregn de 500 de ani faptele extraordinare înfăptuite de oameni simpli. Atît timp cît Appius Claudius a participat la viaţa publică, în exerciţiul funcţiunii el s-a comportat ca în viaţa privată, cu dezinvoltura şi indisciplina unui atenian, lovind în dreapta şi în stînga în legi şi în obiceiuri. Mai tîrziu, după ce părăsise de mult scena vieţii politice, îl vom reîntîlni pe bătrînul orb, reîntors parcă din mormînt în ceasul hotărîtor pentru a triumfa în senat asupra regelui Pyrrhos şi pentru a fi primul care să exprime formal şi solemn supremaţia definitivă a Romei (p. 279). Dar bărbatul genial a apărut fie prea devreme, fie prea tîrziu; zeii l-au orbit pentru înţelepciunea sa anacronică. Căci nu geniul individual domina la Roma şi, prin Roma, în Italia, ci gîndirea politică de nestrămutat, transmisă în senat din generaţie în generaţie, ale cărei maxime principale se întipăreau în sufletele copiilor de senatori, întrucît, însoţindu-şi părinţii, îşi făceau intrarea în sala de consiliu şi deprindeau înţelepciunea celor ale căror locuri urmau să le ocupe într-o zi. Astfel, au fost obţinute rezultate incredibile în schimbul unor sacrificii incredibile, întrucît şi Victoria este urmată întotdeauna de o Nemesis a ei. În viaţa politică a romanilor, nu era luată în seamă nici viaţa individului, nici cea a soldatului şi nici cea a generalului, iar orice originalitate a spiritului uman a fost sufocată prompt de jugul sever al obiceiurilor şi al poliţiei. Roma s-a mărit cum nici un alt stat din Antichitate nu o făcuse, dar şi-a plătit scump măreţia prin sacrificarea diversităţii fecunde, a comodităţii plăcute şi a libertăţii interioare caracteristice vieţii elene.