Capitolul I

Cartagina

Ramura semitică, deşi situată din rîndul popoarelor Antichităţii clasice, le rămîne totuşi străină. Pentru ea, centrul de gravitaţie a fost plasat în Orient, pentru ceilalţi, la Marea Mediterană şi oricît de mult războaiele şi migraţiile au deplasat graniţele şi au amestecat popoarele, între popoarele indo-germanice de naţiunile siriene, israelite şi arabe a rămas şi rămîne un profund sentiment de separare. Acest lucru este valabil şi pentru poporul semitic care s-a extins cel mai mult spre apus: fenicienii. Patria lor este fîşia îngustă de litoral situată între Asia Mică, Podişul Sirian şi Egipt, numită Canaan, „Cîmpie”. Naţiunea însăşi s-a numit pe sine numai cu acest cuvînt; chiar şi în perioada creştină, ţăranul din Africa îşi zicea canaanit. Elenii însă au dat Canaanului numele de „Ţara purpurie” sau „Ţara oamenilor roşii”, Phoenike, iar italicii obişnuiau să le spună „puni”; pentru noi, ei sînt fenicieni sau puni. Solul se preta agriculturii; dar, înainte de toate, porturile excelente, abundenţa lemnului şi a metalelor au favorizat comerţul, care a apărut omului aici, unde continentul oriental se apropie de Marea Mediterană, atît de bogată în insule şi în golfuri, poate pentru prima oară în întreaga sa măreţie. Tot ceea ce cutezanţa, iscusinţa şi ardoarea au putut crea a fost folosit de către fenicieni pentru deplina dezvoltare a comerţului şi a îndeletnicirilor legate de el, navigaţia, meşteşugurile şi colonizarea, ceea ce le-a conferit rolul de intermediari între Orient şi Occident. Dintr-o perioadă incredibil de îndepărtată îi găsim în Cipru şi Egipt, în Grecia şi Sicilia, în Africa şi Spania, ba chiar şi în Atlantic şi în Marea Nordului. Domeniul lor comercial se extinde de la Sierra Leone şi Cornwallis în vest, pînă la est de coasta malabarică; prin mîinile lor au trecut aurul şi perlele Orientului, purpura tiriană, sclavii, fildeşul, blănurile de lei şi de leoparzi din Africa, cuprul cipriot, argintul spaniol, cositorul englez, fierul de pe Alba. Navigatorii fenicieni aduc fiecărui popor tot ceea ce acesta ar avea nevoie sau ar putea cumpăra, ei cutreieră toată lumea şi totuşi se întorc întotdeauna în patria lor strîmtă, de care inima lor nu se poate despărţi. Fenicienii au într-adevăr dreptul de a fi aşezaţi în istorie în rînd cu naţiunea elenă sau latină, dar şi la ei, poate mai mult decît la alţii, se adevereşte că Antichitatea a dezvoltat forţele popoarelor în mod unilateral. Marile şi perenele creaţii intelectuale care au izvorît din naţiunea aramaică, nu aparţin nemijlocit fenicienilor; dacă credinţa şi sînt, într-un anumit sens, patrimoniul naţiunilor aramaice şi dacă le-au parvenit indo-germanicilor din Orient, nici religia feniciană, nici ştiinţa şi arta, în măsura în care o putem constata, n-au ocupat vreodată un loc aparte în cadrul culturii acestui neam. Concepţiile religioase ale fenicienilor sînt lipsite de formă şi de frumuseţe, iar cultul lor pare mai degrabă să stimuleze cupiditatea şi cruzimea decît să le frîneze. Cel puţin în epocile istorice bine cunoscute nu întîlnim nici o influenţă deosebită a religiei feniciene asupra altor popoare. Cu atît mai puţin întîlnim o arhitectonică sau o artă plastică feniciană care ar putea fi comparată cu cea italică, pentru a nu mai vorbi de patria-mamă a tuturor artelor. Cea mai veche metropolă a observării ştiinţifice şi a aplicării practice a descoperirilor a fost Babilonul sau, cel puţin, Ţara Eufratului; aici s-a urmărit probabil pentru prima dată mersul astrelor, aici au fost diferenţiate şi scrise pentru prima dată, aici a început omul să reflecteze întîia oară asupra timpului şi spaţiului şi asupra forţelor motrice ale naturii; aici conduc cele mai vechi urme ale astronomiei şi cronologiei, ale alfabetului, ale măsurării greutăţilor. Fenicienii au ştiut într-adevăr să utilizeze meşteşugurile perfecţionate şi de un înalt nivel artistic ale babilonienilor în folosul industriei, observaţiile astronomice pentru navigaţie, scrierea fonetică şi sistemul de măsuri pentru comerţ, răspîndind prin schimbul de mărfuri mai mulţi germeni esenţiali ai civilizaţiei. Cu toate acestea, nu se poate susţine că ei ar fi inventat alfabetul sau oricare altul dintre aceste produse geniale ale spiritului uman. Valorile religioase şi ştiinţifice ajunse la greci prin intermediu lor le-au răspîndit mai degrabă asemenea păsării care pierde bobul de grîu, decît asemenea plugarului care seamănă. Puterea de a civiliza şi a asimila popoarele receptive la cultură cu care au venit în contact, pe care au avut-o elenii şi, într-o anumită măsură, italicii, le lipseşte cu desăvîrşire. În teritoriile cucerite de romani, idiomurile iberice şi celtice au dispărut în faţa limbii latine; berberii Africii vorbesc şi astăzi aceeaşi limbă ca pe vremea lui Hanno sau a Barcizilor. Dar ceea ce le lipseşte în primul rînd fenicienilor, ca de altfel tuturor naţiunilor aramaice, în comparaţie cu cele indo-germanice este facultatea organizării politice, concepţia genială a unei libertăţi care se guvernează singură. În timpul maximei înfloriri a oraşelor Sidon şi Tyr, Ţara fenicienilor era eternul măr al discordiei pentru statele dominante de pe Eufrat şi Nil, fiind supusă cînd de asirieni, cînd de egipteni. Cu numai jumătate din puterea acestora, oraşele elene ar fi devenit independente, dar bărbaţii precauţi ai Sidonului, calculînd că închiderea drumurilor de caravană spre est sau a porturilor egiptene ar fi fost plătită cu mult mai scump decît cea mai apăsătoare dominaţie, şi-au trimis cu punctualitate tributul fie către Ninive, fie către Memphis şi participau, dacă acest lucru nu se putea evita, cu corăbiile lor la bătăliile suveranilor respectivi. Aşa cum în patrie purtau cu umilinţă jugul stăpînului, fenicienii nu au fost tentaţi nici în exterior să schimbe căile paşnice ale politicii lor comerciale cu una de cuceriri. Coloniile sînt factorii; ei erau mai interesaţi să ia mărfurile de la indigeni şi să le aducă altele, decît să ocupe teritorii întinse în ţări îndepărtate şi să întreprindă aici lunga şi obositoarea colonizare. Ei evită războiul chiar şi cu concurenţii lor; teritoriile din Egipt, Grecia, Italia şi Sicilia orientală sînt cedate aproape fără nici o rezistenţă, iar în marile bătălii navale care au fost date în epoci timpurii pentru supremaţie în Mediterana Occidentală, la Alalia (217, 537), şi Cumae (280, 474), etruscii, şi nu fenicienii, au fost aceia care au purtat greul în lupta împotriva grecilor. Dacă uneori concurenţa nu se poate evita, se caută compromisul cel mai potrivit; fenicienii n-au încercat niciodată să cucerească Caere sau Massalia, fiind puţin potriviţi pentru războiul ofensiv. Singura dată cînd au apărut, în timpuri mai vechi, în ofensivă pe cîmpul de bătălie, în marea expediţie siciliană a fenicienilor africani, terminată cu înfrîngerea de la Himera (274, 480) prin Hieron al Siracusei, ei au pornit împotriva elenilor din vest numai pentru a se dovedi supuşi ascultători ai Marelui Rege şi pentru a evita participarea la campania împotriva elenilor din est. Căci confraţii lor sirieni au trebuit într-adevăr să se dea bătuţi în acelaşi an la Salamina (p. 229). Aceasta nu este laşitate; navigaţia în mări necunoscute şi cu corăbii înarmate cere inimi curajoase, iar acestea s-au găsit deseori printre fenicieni, aşa cum au dovedit-o cu prisosinţă; cu atît mai puţin este vorba de lipsa de tărie şi originalitate în privinţa sentimentului naţional; mai degrabă putem constata contrariul, arameii apărîndu-şi naţionalitatea cu o îndîrjire care nu este proprie nici unui popor indo-germanic şi care ni se pare nouă, occidentalilor, cînd mai mult cînd mai puţin umană, atît împotriva tuturor ademenirilor civilizaţiei greceşti, cît şi împotriva atacurilor despoţilor orientali, punînd în balanţă fie armele spiritului, fie sîngele lor. Este vorba de absenţa sentimentului politic care, alături de un sentiment naţional arzător, de neţărmuritul ataşament faţă de cetatea natală, caracterizează totuşi cel mai bine spiritul fenicienilor. Libertatea nu i-a sedus şi nu rîvneau să stăpînească. „Ei trăiau liniştiţi”, ne spune Cartea Judecătorilor, „după felul sidonienilor, în pace, veselie şi în bogăţie”.

Dintre toate aşezările feniciene nici unele n-au prosperat mai repede şi fără întrerupere decît cele întemeiate de către tierieni şi sidonieni pe coasta meridională a Spaniei şi pe cea nordică a Africii. În aceste ţinuturi nu se întindea puterea Marelui Rege şi nici rivalitatea periculoasă a corăbierilor greci, iar indigenii se situau faţă de străin pe aceeaşi poziţie pe care s-au aflat indienii din America faţă de europeni. Dintre numeroasele şi înfloritoarele cetăţi feniciene de pe aceste ţărmuri se distinge mai cu seamă „Oraşul nou”, Karthada sau, după denumirea dată de occidentali, Karchedon sau Kartago. Deşi n-a fost prima colonie feniciană în acest ţinut, iniţial aflată probabil sub dependenţa Uticei, aşezată în apropiere şi prima cetate feniciană în Libia, i-a întrecut curînd pe toţi vecinii săi, ba chiar patria însăşi, datorită unei poziţii incomparabil mai avantajoase şi activităţii neobosite a locuitorilor ei. Era situată în vecinătatea fostei revărsări a rîului Bagradas (Medşerda), care străbate ţinutul cel mai bogat în grîu al Africii de Nord, o terasă fertilă împînzită şi astăzi de ferme şi de plantaţii de măslini şi de portocali, care coboară într-o pantă dulce către cîmpie şi se termină către mare cu un promontoriu scăldat de valuri, în centrul marelui port al Africii septentrionale. Golful de la Tunis, acolo unde acest frumos bazin oferă cel mai bun loc de ancorare pentru corăbiile mai mari şi apă de izvor în imediata apropiere a ţărmurilor, este atît de propice pentru agricultură, comerţ şi schimburile reciproce ale produselor, încît aşezarea tiriană nu numai că a devenit primul oraş comercial al fenicienilor, dar chiar şi în epoca romană Cartagina, abia reclădită, a ajuns al treilea oraş al imperiului. Astăzi, în circumstanţe mai puţin favorabile şi pe un teren nepotrivit, se găseşte încă pe aceste meleaguri un oraş comercial de 100.000 de locuitori. Înflorirea agricolă, comercială şi industrială a unui oraş într-o asemenea poziţie şi cu asemenea locuitori se explică de la sine: trebuie să fie găsit însă răspunsul la următoarea întrebare: pe ce cale aşezarea aceasta a ajuns la o evoluţie a puterii politice neatinsă de nici un alt oraş fenician?

Nu lipsesc mărturiile care atestă că naţiunea feniciană nu şi-a trădat pasivitatea politică nici în cazul Cartaginei. Cartagina a plătit pînă în epoca prosperităţii ei un impozit funciar berberilor indigeni – tribului maxylor sau maxitanilor – şi, cu toate că marea şi deşertul apărau oraşul de atacurile puterilor orientale, cartaginezii par să fi recunoscut suveranitatea Marelui Rege, cel puţin pe cea nominală, trimiţîndu-i ocazional tributul, pentru a-şi păstra legăturile comerciale cu Tyrul şi cu Orientul. Dar în ciuda obişnuinţei de a se supune şi de a se acomoda situaţiilor, au apărut totuşi anumite circumstanţe care i-au antrenat pe aceşti fenicieni într-o politică mai energică. În faţa torentului colonizării elene care se revărsa necurmat spre vest şi care îi alunga pe fenicieni din Grecia propriu-zisă şi din Italia, pregătindu-se să facă acelaşi lucru în Sicilia, Spania, şi chiar Libia, ei erau obligaţi să opună undeva rezistenţă, dacă doreau să evite anihilarea totală. Aici, unde trebuiau să facă faţă comercianţilor greci, şi nu Marelui Rege, umilinţa n-a fost suficientă pentru a continua, în schimbul supunerii şi tributului, comerţul şi industria după vechiul obicei. Massalia şi Cyrene fuseseră fondate, întreaga Sicilie orientală intrase în mîinile grecilor; pentru fenicieni sosise timpul să se apere mai energic. Cartaginezii s-au încumetat să lupte; în cursul unor războaie lungi şi înverşunate, ei au barat înaintarea cirenienilor şi elenismul nu a reuşit să se statornicească la vest de deşertul Tripolitaniei. Cu ajutorul cartaginezilor, coloniştii fenicieni au reuşit să se menţină în partea occidentală a Siciliei în lupta împotriva grecilor, intrînd de bunăvoie în clientela puternicului oraş înrudit (p. 112). Aceste succese remarcabile, obţinute în cursul secolului al II-lea al Romei şi care le-au garantat fenicienilor partea sud-vestică a Mării Mediterane, au conferit oraşului care le-a dobîndit hegemonia naturală asupra naţiunii sale şi o poziţie politică cu totul deosebită. Cartagina n-a mai rămas doar un oraş comercial: ea tindea, era silită s-o facă, la dominaţia asupra Libiei şi asupra unei părţi a Mării Mediterane. La aceste succese a contribuit, probabil în mod substanţial, apariţia mercenariatului, care se constituie în Grecia aproximativ la jumătatea secolului al IV-lea al Romei, dar care a fost cu mult mai vechi la orientali, îndeosebi la carieni, şi care s-a născut, poate, tocmai la fenicieni. Prin sistemul înrolării în străinătate, războiul a devenit o sursă financiară extraordinară, pe gustul fenicienilor.

Reacţia în faţa acestor succese externe a fost probabil aceea care i-a determinat pe cartaginezi să renunţe la starea de posesori ai pămînturilor pentru care plăteau tribut şi să treacă în ipostaza de proprietari şi de cuceritori. Abia în jurul anului 300 (454), negustorii catarginezi par să se fi eliberat de tributul funciar pe care trebuiseră să-l plătească indigenilor. Acest pas a creat posibilitatea practicării mai intense a agriculturii. De mai multă vreme, fenicienii se simţiseră atraşi de investirea capitalurilor lor în proprietăţi funciare şi de practicarea agriculturii pe suprafeţe întinse cu ajutorul sclavilor sau zilierilor, la fel cum o mare parte dintre evrei prestaseră servicii similare la comercianţii tirieni, în schimbul unor sume de bani. Cartaginezii au putut acum să exploateze nestingheriţi fertilul pămînt al Libiei, aplicînd un sistem înrudit cu cel practicat de proprietarii de plantaţii de astăzi; sclavi înlănţuiţi cultivau ogorul, iar unii cetăţeni deţineau pînă la 20.000 de sclavi. Ei nu s-au oprit aici. Satele agricole din împrejurimi – agricultura pare să fi fost introdusă în Libia din timpuri străvechi, probabil înaintea colonizării feniciene, sub influenţa Egiptului – au fost supuse prin forţa armelor, iar ţăranii liberi ai Libiei au fost transformaţi în felahi care trebuiau să dea stăpînilor lor a patra parte din produsele pămîntului şi care au fost forţaţi la un sistem de recrutare regulat, în scopul constituirii unei armate proprii a Cartaginei. Ostilităţile cu triburile nomade ale păstorilor (νόμαδες) n-au încetat niciodată, dar teritoriul pacificat a fost asigurat printr-un sistem de pază defensiv, astfel încît aceste triburi au fost respinse spre deşert şi munţi sau nevoite să recunoască supremaţia cartagineză, să plătească tribut şi să furnizeze contingente. În timpul primului război punic, cartaginezii au cucerit marele oraş Theveste (Tebessa, la izvoarele Medşerdei). Acestea sînt „oraşele şi triburile (ἔϑνη) supuşilor”: satele libiene aservite şi nomazii supuşi. Acestei puteri i se asociază dominaţia Cartaginei asupra celorlalţi fenicieni ai Africii, denumiţi îndeobşte libio-fenicieni. Acestora le aparţin, pe de o parte, coloniile întemeiate de Cartagina însăşi de-a lungul coastei de nord şi a celei nord-vestice a Africii, care trebuie să fi avut o importanţă considerabilă, avînd în vedere că numai la Oceanul Atlantic au fost aşezaţi dintr-odată 30.000 de colonişti ; pe de altă parte, aşezările feniciene vechi, situate îndeosebi pe coasta actualei provincii Constantine şi în departamentul Tunisului; de exemplu, Hippo, denumită mai tîrziu Regius (Bona), Handrumetum (Susa), Leptis Minor (la sud de Susa), al doilea oraş al fenicienilor în Africa, Thapsus (situat tot acolo) şi Leptis Magna (lîngă Tripoli). Nu se mai poate urmări cum au ajuns toate aceste oraşe sub suzeranitatea cartagineză. Au trecut de bunăvoie, poate pentru a fi protejaţi în faţa atacurilor cirenienilor sau numizilor, sau forţaţi? Cert este însă că ele sînt calificate drept supuse cartaginezilor chiar şi în documentele oficiale, că au fost silite să-şi dărîme zidurile şi să trimită Cartaginei impozite şi contingente. În schimb, nu au fost supuse recrutării şi nici impozitului funciar; furnizau un anumit număr de soldaţi şi o anumită sumă de bani. Leptis Minor, de exemplu, plătea anual uriaşa sumă de 365 de talanţi (574.000 de taleri); în rest, se bucurau de aceleaşi drepturi ca şi cartaginezii şi puteau să contracteze cu cetăţenii metropolei căsătorii egale. Doar Utica, probabil mai mult datorită pietăţii cartaginezilor faţă de vechii lor protectori decît datorită puterii ei, a scăpat de această soartă şi şi-a păstrat zidurile şi independenţa; fenicienii au nutrit pentru asemenea relaţii un adînc respect, cu totul străin de indiferenţa grecească. Chiar şi în relaţiile externe, „Cartagina şi Utica” hotărăsc şi promit întotdeauna împreună, ceea ce nu exclude, bineînţeles, posibilitatea ca oraşul mai nou, cu mult mai puternic, să-şi fi impus de fapt hegemonia şi asupra Uticăi. În felul acesta, factoria feniciană a devenit capitala unui puternic imperiu nord-african, care se întindea de la deşertul tripolitan pînă la Oceanul Atlantic, rezumîndu-se, în partea occidentală (Maroc şi Algeria), cu o ocupare superficială a litoralului, stăpînind însă în cea orientală, mai bogată, prin actualele districte Constantine şi Tunis, dar şi în ţinuturile continentale care au fost mereu lărgite spre sud; cartaginezii deveniseră, după remarca unui scriitor antic, din tirieni, libieni. Civilizaţia feniciană a evoluat în Libia asemenea celei greceşti în Asia Mică şi Siria după expediţiile lui Alexandru, chiar dacă efectul n-a fost acelaşi. La curţile şeicilor nomazi se vorbea şi se scria în feniciană, iar triburile indigene civilizate au adoptat alfabetul fenician pentru limba lor; nu era însă în spiritul naţiunii şi în interesul politicii cartagineze de a-i transforma în fenicieni. Epoca în care a avut loc această metamorfoză a Cartaginei în capitala Libiei poate fi stabilită cu greu, această transformare petrecîndu-se, neîndoielnic, în mai multe etape. Scriitorul menţionat mai sus îl califică pe Hanno drept reformator al naţiunii şi, dacă este vorba de persoana cu acest nume care a trăit în timpul primului război cu Roma, el poate fi considerat numai cel care a finisat noul sistem, implementarea lui realizîndu-se probabil în secolele al IV-lea şi al V-lea ale Romei. Odată cu prosperitatea Cartaginei se constată decăderea marilor oraşe ale patriei, a Sidonului şi, mai ales, a Tyrului, a cărui creştere este curmată, în parte, ca urmare a conflictelor interne, în parte, din cauza calamităţilor venite din afară: asediul lui Salmanassar în primul secol al Romei, al lui Nabucodonosor în al doilea, al lui Alexandru în al cincilea. Familiile nobile şi întreprinderile vechi ale Tyrului s-au mutat, în majoritatea lor, în colonia înfloritoare, aducînd cu ele inteligenţa, capitalurile şi tradiţiile lor. În momentul în care fenicienii au venit în contact cu Roma, Cartagina era, la fel de incontestabil, primul oraş canaanit, aşa cum Roma era prima dintre comunităţile latine.

Dominaţia asupra Libiei a constituit însă numai jumătate din puterea cartagineză: supremaţia ei maritimă şi colonială se dezvoltase, concomitent, în aceeaşi măsură. În Spania, Gades (Cadix), străvechea colonie feniciană, era capitala fenicienilor; pe lîngă aceasta, ei deţineau în dreapta şi în stînga acestui oraş o salbă întreagă de factorii, iar în interior, teritoriul minelor de argint, astfel încît ocupaseră ţinutul actual al Andaluziei şi Granadei sau cel puţin litoralul lor. Fenicienii nu s-au străduit să cucerească continentul locuit de războinicele naţiuni indigene; ei s-au mulţumit cu posesia minelor de argint şi a locurilor importante pentru comerţ sau bogate în peşte şi scoici, străduindu-se să le apere de atacurile băştinaşilor. Este foarte probabil ca aceste posesiuni să nu fi fost la origine cartagineze, ci tiriene, iar Gades să nu fi intrat în rîndul oraşelor tributare Cartaginei; dar el s-a aflat, ca toate aşezările feniciene occidentale, sub hegemonie cartagineză, aşa cum dovedesc ajutoarele trimise de Cartagina gaditanilor în lupta împotriva indigenilor şi stabilirea unor factorii cartagineze la vest de Gades. În schimb, Ebusus şi Balearele au fost ocupate de timpuriu de către cartaginezii înşişi, în parte, pentru pescuit, în parte, pentru a servi drept avanpost împotriva masalioţilor, cu care aici au fost purtate cele mai înverşunate bătălii. Cartaginezii s-au stabilit, de asemenea, în Sardinia încă de la sfîrşitul secolului al II-ea al Romei, exploatînd-o după acelaşi sistem practicat şi în Libia. În timp ce indigenii se sustrăgeau sclavajului agricol, refugiindu-se în regiunile muntoase al insulei, aşa cum numizii se refugiaseră la marginea deşertului, la Caralis (Cagliari) şi în alte locuri importante au fost fondate colonii feniciene, iar ţinuturile fertile ale coastei au fost exploatate prin agricultori libieni aduşi din patrie. În Sicilia, strîmtoarea de la Messana şi cea mai mare parte din zona orientală a insulei au intrat într-adevăr în posesia grecilor, dar fenicienilor le-au rămas, datorită sprijinului acordat de cartaginezi, insulele mai mici din apropiere, Aegades, Melite, Gaulos, Kossyra, Malta, care a ajuns o colonie deosebit de bogată şi prosperă, şi coasta de vest şi de nord-vest a Siciliei, de unde au menţinut legătura cu Africa, prin Motya şi, mai tîrziu, prin Lilybaeon, iar cu Sardinia, prin Panormos şi Soloeis. Interiorul insulei a rămas în stăpînirea indigenilor : elymi, sicani şi siculi. După ce înaintarea grecilor a fost oprită, în Sicilia s-a instaurat o perioadă de relativă pace, asupra căreia n-a impietat nici măcar expediţia cartaginezilor, impusă de voinţa perşilor, împotriva vecinilor lor greci de pe insulă (274, 480) şi care, în general, a fost menţinută pînă la data expediţiei attice împotriva Siciliei (339-341, 415-413). Cele două naţiuni rivale s-au suportat reciproc şi fiecare s-a mulţumit cu teritoriul propriu. Toate aceste colonii şi posesiuni au fost importante prin natura lor, dar semnificaţia le-a fost şi mai mult sporită atunci cînd au devenit stîlpi ai supremaţiei maritime cartagineze. Prin ocuparea Spaniei meridionale, a Balearelor, Sardiniei, Siciliei de vest şi a insulei Melite şi prin oprirea colonizării elene atît pe coasta de est a Spaniei, cît şi în Corsica şi în zona Sirtelor, stăpînii litoralului nord-african au închis marea în folosul lor şi au monopolizat strîmtoarea Gibraltarului. Numai Marea Tireniană şi Marea Celtică au trebuit să le împartă cu alte naţiuni. Situaţia aceasta era suportabilă atîta timp cît etruscii şi grecii se aflau pe picior de egalitate; etruscii fiind adversarii mai puţin periculoşi, Cartagina s-a aliat cu ei împotriva grecilor. Însă, după prăbuşirea puterii etrusce, pe care Cartagina, cum se întîmplă de obicei în asemenea alianţe, nu a încercat s-o evite prin toate mijloacele posibile, şi cînd, după eşuarea planurilor fantastice ale lui Alcibiade, Siracusa s-a avîntat pe poziţia incontestabilă de principală forţă navală grecească, tinzînd în mod firesc atît la stăpînirea Siciliei şi Italiei meridionale, cît şi a Mării Tireniene şi Adriatice, şi cartaginezii au fost forţaţi la o politică mai energică. Prima consecinţă a luptelor îndelungate şi îndîrjite între ei şi puternicul şi teribilul lor adversar, Dionysios al Siracusei (348-389, 406-365), a fost distrugerea sau slăbirea statelor siciliene de rang secundar, care se situau în sfera de interese a ambelor părţi, urmată de împărţirea insulei între siracuzani şi cartaginezi. Cele mai înfloritoare oraşe ale insulei, Selinus, Himera, Acragas, Gela, Messana, au fost distruse din temelii în cursul acestor lupte de către cartaginezi. Dionysios observa cu o plăcere ascunsă decăderea elenismului în insulă, pentru a stăpîni ulterior cu atît mai bine ţinuturile devastate sau fortificate prin colonii militare, cu ajutorul mercenarilor tocmiţi în Italia, Galia sau Spania. Pacea, care a fost încheiată în anul 371 (383) după victoria de la Kronion a generalului cartaginez Mago, atribuia cartaginezilor oraşele greceşti Thermae (fosta Himera), Egesta, Heracleia Minoa, Selinus, iar o parte a teritoriului Acragasului, pînă la Halycos, a fost considerată de ambii combatanţi numai ca o soluţie provizorie; încercările de a-l înlătura pe rival pentru totdeauna vor fi reluate. De patru ori, în timpul lui Dionysios cel Bătrîn (360, 394), al lui Timoleon (410, 344), al lui Agathokles (445, 309) şi în epoca lui Pyrrhos (476, 278), cartaginezii au fost stăpînii întregii Sicilii, cu excepţia Siracusei, în faţa zidurilor căreia au trebuit să dea înapoi; aproape tot de atîtea ori, siracuzanii, conduşi de generali vrednici, precum Dionysios cel Bătrîn, Agathokles şi Pyrrhos, aproape că au reuşit să-i alunge pe africani de pe insulă. Dar balanţa s-a înclinat tot mai mult în favoarea cartaginezilor, care au reînceput cu regularitate ofensiva şi care, cu toate că nu au avut în urmărirea ţelului propus tenacitatea romană, au continuat atacurile cu o premeditare şi energie cu mult mai susţinută decît a reuşit să se apere oraşul grecesc dezbinat şi sleit din cauza luptelor dintre partide. Fenicienii au fost îndreptăţiţi să creadă că nu întotdeauna ciuma sau un condotier străin le vor lua prada ; deocamdată lupta fusese decisă cel puţin pe mare (p. 289); încercarea lui Pyrrhos de a reconstrui flota siracuzană a fost ultima. În urma eşuării acestei tentative, flota cartagineză stăpînea fără rival întreaga Mare Mediterană occidentală, iar încercările ei de a ocupa Siracusa, Region sau Tarentum demonstrau de ce erau capabili şi ce urmăreau. Mînă în mînă cu aceasta a evoluat tendinţa de a monopoliza comerţul maritim atît în detrimentul supuşilor proprii, cît şi în cel al străinilor, iar cartaginezii n-au avut obiceiul de a da înapoi în faţa unei măsuri violente care ar fi putut să-i ducă la ţelul dorit. Un contemporan al războaielor punice, părintele geografiei, Eratosthenes (479-560, 275-194), afirmă că fiecare corabie străină care naviga spre Sardinia sau în apropiere de Gades era scufundată dacă ajungea în mîinile cartaginezilor; cu această relatare concordă faptul că, prin tratatul din anul 406 (348) (p. 289), Cartagina a deschis porturile spaniole, sarde şi libiene pentru corăbiile romane; în schimb, prin cel din anul 448 (306) (p. 291) le-a închis pe toate, cu excepţia portului Cartaginei.

Aristotel, care a trăit cu aproximativ cincizeci de ani înaintea primului război punic, a caracterizat constituţia Cartaginei ca aflîndu-se în stadiul de transformare dintr-una monarhică într-una aristocratică sau ca o democraţie cu înclinaţii oligarhice; ambiguitatea se datorează folosirii ambilor termeni. Conducerea statului s-a aflat iniţial în mîinile sfatului bătrînilor alcătuit, asemenea gerousiei spartane, din doi regi, numiţi de către colectivitatea cetăţenilor din fiecare an, şi din 28 de gerusiaşti, care, de asemenea, par să fi fost desemnaţi anual. Acest sfat rezolva în principal afacerile de stat curente – de exemplu, pregătirile de război, ordonarea încorporărilor şi a recrutărilor, desemnarea comandantului militar, subordonînd acestuia un număr de gerusiaşti din rîndul cărora erau aleşi comandanţii de detaşamente. De asemenea, lui i se adresau depeşele oficiale către stat. Este puţin probabil ca, pe lîngă acest consiliu restrîns, să fi existat şi unul mai larg, chiar dacă n-a avut nici o importanţă. Se pare că nici regilor nu le-au fost încredinţate atribuţii substanţiale; în principal, ei îndeplineau funcţia de judecători supremi, aşa cum, de altfel, rezultă din denumirea care le este acordată uneori (suffetes, praetores). Cu mult mai mare era puterea generalului; Isocrate, contemporanul mai vîrstnic al lui Aristotel, ne informează că, în interior, cartaginezii se guvernau oligarhic, însă monarhic pe cîmpul de bătălie şi de aceea funcţia generalului cartaginez a fost pe deplin numită, după unii scriitori romani, o dictatură, cu toate că gerusiaştii care-l însoţeau trebuiau să-i fi diminuat autoritatea, iar la terminarea magistraturii îl aştepta o justificare severă, necunoscută la romani. Magistratura generalului nu era limitată în timp şi, prin aceasta, el se deosebea substanţial de regele anual, deosebire remarcată şi de către Aristotel; dar la cartaginezi exista obiceiul ca o singură persoană să ocupe mai multe magistraturi, astfel încît acelaşi bărbat putea să apară simultan ca general şi ca sufet. Deasupra gerusiei şi a magistraţilor se afla Consiliul Celor 104 sau, altfel spus, al celor 100 de bărbaţi sau judecători, stîlpul oligarhiei cartagineze. În constituţia cartagineză originară nu-l întîlnim, dar el s-a născut, precum eforatul spartan, din opoziţia aristocratică faţă de elementele monarhice din sînul ei. Venalitatea şi numărul restrîns al înalţilor funcţionari au creat pericolul ca o singură familie, dominantă prin bogăţie şi prin reputaţie militară, aceea a lui Mago (p. 228), să concentreze în mîinile ei administraţia, în timp de pace sau de război, şi jurisdicţia; aceasta a contribuit, aproximativ în timpul decemvirilor, la o modificare a constituţiei şi la crearea acestei noi instituţii. Ştim că demnitatea cvesturii conferea titularului dreptul de a intra în corpul judecătorilor, dar respectivul candidat era supus unei alegeri încredinţate unei corporaţii de cinci bărbaţi, care-şi recruta singură membrii; judecătorii, deşi aleşi anual, rămîneau de fapt mai mult timp în magistratură, uneori toată viaţa, motiv pentru care grecii şi romanii îi numeau îndeobşte senatori. Oricît de obscure sînt detaliile, guvernarea îşi dovedeşte natura oligarhică, generată de cooptarea aristocratilor; o mărturie izolată, dar semnificativă o constituie existenţa la Cartagina a unor terme pentru judecători, în afara celor publice. Iniţial, aceştia erau nişte juraţi politic, care-i trăgeau la răspundere, înainte de toate, pe generali, dar, ocazional, neîndoielnic şi pe sufeţi sau pe gerusiaşti după depunerea magistraturii, judecîndu-i arbitrar şi condamnîndu-i fără drept de apel, în modul cel mai crud, uneori chiar la moarte. Bineînţeles că aici, ca peste tot unde magistraţii sînt supuşi controlului unei alte corporaţii, centrul de greutate al puterii se mută de la instituţia controlată la cea care exercită controlul şi este lesne de înţeles, pe de o parte, că instituţia aceasta intervenea deseori în administraţie, scrisorile importante fiind supuse de către gerusie mai întîi atenţiei judecătorilor şi numai după aceea celei a poporului, iar pe de alta, că teama de acest control regulat, în urma căruia se luau decizii în baza succesului dobîndit, îl paraliza pe magistratul cartaginez în patrie şi pe general în iniţiativă şi acţiune. Cetăţenii cartaginezi, chiar dacă n-au fost reduşi la o existenţă pasivă faţă de afacerile de stat precum cei spartani, trebuie să fi avut totuşi numai o influenţă minimă asupra acestora. Cu ocazia alegerilor în gerusie s-a aplicat consecvent un sistem public de mituire; cu ocazia desemnării unui general, poporul era într-adevăr consultat, dar numai după ce numirea avusese deja loc, prin propunerea înaintată de către gerusie; iar în cazul altor probleme nu se apela la popor decît dacă gerusia considera oportun sau dacă nu putea ajunge la un consens. Jurisdicţia poporului nu era cunoscută la Cartagina. Incapacitatea politică a cetăţenilor a fost, probabil, determinată în mod hotărîtor de organizarea lor politică; este posibil ca sisiţiile cartagineze, care pot fi comparate cu feidiţiile spartane, să fi fost corporaţii administrate în mod oligarhic. În plus, a existat o deosebire între „cetăţeni ai oraşului” şi „lucrători manuali”, ceea ce denotă poziţia umilă a acestora, poate chiar lipsa totală de drepturi. Dacă rezumăm aceste elemente particulare, constituţia cartagineză ne apare ca expresia unei guvernări capitaliste, lucru de înţeles într-o comunitate de cetăţeni lipsită de o stare mijlocie puternică, alcătuită, pe de o parte, dintr-o mulţime urbană fără mijloace de subzistenţă, trăind de azi pe mîine, pe de alta, din mari comercianţi, proprietari de plantaţii şi înalţi funcţionari. Sistemul de a-i îmbogăţi pe seama supuşilor pe seniorii ruinaţi, trimiţîndu-i ca administratori financiari sau ca agenţi ai fiscului în comunităţile dependente, această caracteristică inefabilă a unei oligarhii urbane corupte, nu lipseşte nici la Cartagina; Aristotel îl consideră cauza principală a longevităţii sistemului constituţional cartaginez. Pînă în epoca sa, în Cartagina nu avusese loc nici o revoluţie demnă de remarcat, organizată fie de sus, fie de jos; mulţimea a rămas fără conducător din cauza avantajelor materiale pe care oligarhia le-a putut oferi tuturor ambiţioşilor sau aristocraţilor ruinaţi şi se mulţumea cu fărîmiturile care cădeau de la masa acestora sau cu sumele cheltuite cu ocazia perioadelor electorale. O opoziţie democratică la o asemenea guvernare trebuia să se nască; dar nici în timpul primului război punic aceasta nu a reuşit să se impună. Mai tîrziu, datorită înfrîngerilor suferite, influenţa ei politică a crescut necontenit şi cu mult mai repede decît cea a partidului omolog din Roma; adunările poporului hotărau în ultimă instanţă asupra opţiunilor politice şi ele au sfărîmat atotputernicia oligarhiei cartagineze. După încheierea războiului lui Hannibal, s-a impus chiar propunerea lui Hannibal însuşi, anume ca nici un membru al Consiliului Celor 100 să nu ocupe magistratura mai mult de doi ani consecutiv; s-a introdus astfel democraţia deplină, care, în situaţia creată, ar fi fost singura capabilă să salveze Cartagina, dacă ar mai fi fost timp pentru aceasta. Opoziţia se bucura de un puternic curent patriotic şi reformator; cu toate acestea, nu trebuie să fie trecut cu vederea fundamentul corupt şi putred pe care se baza. Cetăţenii cartaginezi, asemuiţi de către grecii contemporani cu cei din Alexandria, au fost atît de indisciplinaţi, încît meritaseră din plin să rămînă fără putere; aşadar, ne putem pune întrebarea : ce bun puteau aduce revoluţiile în cazul Cartaginei ?

Incontestabil, din punct de vedere financiar, Cartagina deţinea primul loc între toate statele Antichităţii. După mărturia celui mai mare istoriograf grec, în timpul războiului peloponeziac, acest oraş fenician a fost superior tuturor statelor greceşti în ceea ce priveşte finanţele, iar veniturile lui au fost comparate cu cele ale Marelui Rege; Polybios îl considera cel mai bogat oraş al lumii. Despre inteligenţa cu care a fost practicată agricultura cartagineză, pe care generali şi oameni de stat (aşa cum s-a întâmplat, mai tîrziu, la Roma) nu s-au simţit înjosiţi s-o practice şi s-o predea în mod ştiinţific, ne vorbeşte tratatul agronomic al cartaginezului Mago, care va fi considerat de către agricultorii greci şi romani de mai tîrziu codul fundamental al agriculturii raţionale, fiind tradus nu numai în greceşte, dar şi în limba latină, la porunca senatului roman care l-a recomandat oficial proprietarilor. Caracteristică este legătura strînsă dintre agricultură şi concepţia financiară cartagineză; ideea de a nu achiziţiona niciodată mai mult pămînt decît se putea cultiva în mod intensiv a fost o maximă pentru agricultura feniciană; de asemenea, Cartagina a profitat de pe urma faptului că ţinutul era bogat în cai, vite, oi şi capre, prin al căror număr, datorită economiei pastorale, Libia întrecea, după mărturia lui Polybios, toate celelalte ţări ale lumii cunoscute. Dascăli ai Romei în exploatarea pămîntului, cartaginezii au avut acelaşi rol şi în ceea ce priveşte exploatarea supuşilor; de la aceştia le revenea nemijlocit impozitul funciar al „celei mai bune părţi a Europei” şi bogăţiile ţinutului Africii de Nord, în parte nemăsurat de fertil, de exemplu cel dintre Byzacium şi la Sirta Mică. Comerţul, care la Cartagina a fost considerat întotdeauna o ocupaţie onorabilă, închirierea de corăbii şi industria care au înflorit pe baza lui au adus în fiecare an venituri imense coloniştilor; s-a arătat mai sus cum cartaginezii au ştiut să concentreze în acest unic port, printr-o monopolizare întinsă şi tot mai severă, nu numai comerţul cu străinătatea, dar şi pe cel din cadrul Mediteranei occidentale, ca şi întregul tranzit dintre Occident şi Orient. Ştiinţa şi arta par să fi fost influenţate, ca şi la Roma, de către greci, dar fără ca, din această cauză, să fie neglijate. Literatura feniciană a fost considerabilă, iar la cucerirea oraşului s-au găsit valori artistice remarcabile, care, ce-i drept, n-au fost create la Cartagina, ci luate din templele siciliene, şi biblioteci cu un mare număr de volume. Dar pînă şi spiritul se afla aici în slujba capitalului; literatura pe care se punea un accent deosebit consta din scrieri agronomice şi geografice, precum tratatul lui Mago, menţionat mai sus, şi relatarea, expusă public într-unul dintre templele cartagineze, a amiralului Hanno despre periplul său pe coasta vest-africană, care s-a păstrat în traducere. Răspîndirea generală a anumitor cunoştinţe şi, îndeosebi, cunoaşterea limbilor străine, domeniu în care Cartagina acestor timpuri rezistă şi la comparaţia cu Roma imperială, dovedesc manifestarea întru totul practică a culturii greceşti în acest oraş. Dacă este imposibil de calculat cu exactitate masa de capital care se revărsa în această Londră a Antichităţii, se poate oferi totuşi o idee despre sursele veniturilor publice care, cu toată organizarea costisitoare a sistemului militar cartaginez şi cu toată administraţia neglijentă şi coruptă a tezaurului de stat, acoperea cheltuielile în întregime din impozitele ridicate de la supuşi şi din taxele vamale, astfel încît cetăţenii nu trebuiau să plătească impozite directe. Imediat după cele de-al doilea război punic, cînd puterea statului fusese mult diminuată, cheltuielile curente şi contribuţia anuală de 340.000 de taleri plătită Romei au putut fi acoperite fără mărirea impozitelor, ci doar printr-o administrare întrucîtva mai severă a finanţelor, iar după 14 ani de la încheierea păcii, Cartagina s-a declarat capabilă să plătească într-o singură tranşă toate celelalte 36 de scadenţe rămase. Dar superioritatea sistemului financiar cartaginez nu se manifesta numai în suma veniturilor; în el găsim şi principiile economice ale unei epoci ulterioare şi mult avansate, necunoscute nici unui alt stat important al Antichităţii; este vorba de împrumuturile din străinătate şi de un sistem monetar în care se evocă, pe lîngă banii de aur şi argint, o monedă de schimb fără valoare intrinsecă, necunoscută, sub această formă, celorlalte state ale Antichităţii. Într-adevăr, dacă statul ar fi o chestiune de speculaţie, nici unul n-ar fi rezolvat problemele mai bine decît Cartagina.

Să comparăm puterea cartaginezilor şi a romanilor: Roma şi Cartagina au fost oraşe agricole şi comerciale, şi nimic altceva; poziţia întru totul subordonată şi întru totul practică a artei şi ştiinţei a fost caracteristică pentru amîndouă, numai că, sub acest raport, Cartagina a fost mult mai avansată decît Roma. Dar în Cartagina economia bancară deţinea o pondere mai însemnată decît cea agricolă, în timp ce la Roma raportul era invers, iar dacă cultivatorii cartaginezi erau, fără excepţie, mari proprietari de pămînturi şi de sclavi, în Roma acelor timpuri marea masă a cetăţenilor îşi lucra pămîntul cu braţele proprii. Majoritatea populaţiei Romei era proprietară, ceea ce înseamnă conservativă; la Cartagina, era proletară şi putea fi influenţată de aurul celor bogaţi ca şi de strigătul de reformă al democraţilor. La Cartagina domina deja opulenţa, caracteristică tuturor marilor centre comerciale; la Roma obiceiurile şi poliţia reuşeau să menţină, cel puţin în aparenţă, sobrietatea şi cumpătarea strămoşească. Cînd solii cartaginezi s-au întors din Roma, ei au povestit colegilor că relaţiile apropiate dintre senatorii romani întrec orice imaginaţie: un singur serviciu de argint, adus în toate casele unde fuseseră invitaţi, fusese suficient pentru întregul senat. Batjocura reciprocă este semnificativă pentru situaţia economică a celor două state. Constituţiile amîndurora au fost aristocratice, judecătorii guvernau la Cartagina aşa cum senatul guverna la Roma; în amîndouă cetăţile era în uz acelaşi sistem poliţienesc. Dependenţa riguroasă în care guvernul cartaginez îi ţinea pe magistraţi şi ordinul dat cetăţenilor de a se abţine necondiţionat de la învăţarea limbii greceşti şi de a conversa cu un grec numai prin intermediul unui interpret public s-au născut din acelaşi spirit ca şi sistemul de guvernare roman, dar, pe lîngă duritatea nemiloasă şi severitatea, aproape paradoxale, ale acestei tutele exercitate de statul cartaginez, sistemul roman, cu amenzile şi cenzurile sale, ne apare înţelegător şi inteligent. Senatul roman, care privilegia meritele deosebite şi reprezenta naţiunea în sensul adevărat al cuvîntului, putea, de asemenea, să se încreadă în aceasta şi nu trebuia să se teamă de magistraţi. Senatul cartaginez, în schimb, se baza pe un control sever al administraţiei din partea guvernului şi nu proteja decît familiile distinse; esenţa sa a constituit-o neîncrederea manifestă de jos în sus sau invers, astfel încît nu putea fi niciodată sigur dacă poporul îl urma şi nici în ceea ce priveşte uzurpările magistraţilor nu se afla în siguranţă. De aici conduita fermă a politicii romane, care nu dădea nici un pas înapoi în perioadele de criză şi care nu risipea favorurile Fortunei prin neglijenţă sau nehotărîre, în timp ce cartaginezii se retrăgeau din luptă atunci cînd, poate, o ultimă sforţare ar fi salvat totul şi, sătui sau uitînd de marile speranţe naţionale, lăsau să se prăbuşească opera pe jumătate terminată, pentru a o reîncepe după cîţiva ani. De aceea, destoinicul magistrat roman acţionează întotdeauna în concordanţă cu guvernul său ; cel cartaginez, deseori într-o ostilitate declarată faţă de stăpînii săi şi silit să li se impună neconstituţional, făcînd cauză comună cu partidul din opoziţie. Cartagina, ca şi Roma, îşi guverna nu numai conaţionalii, ci şi un număr considerabil de comunităţi străine. Dar Roma a conferit treptat districtelor dreptul de cetăţenie şi a deschis comunităţilor latine căile legale către acesta; Cartagina s-a claustrat din capul locului şi nu a lăsat districtelor dependente nici măcar speranţa unei egalităţi viitoare. Roma acorda comunităţilor de aceeaşi origine o parte din beneficiile victoriei, îndeosebi din domeniile dobîndite, şi încerca să cîştige în celelalte state cel puţin un partid pentru interesele Romei, prin favorizarea materială a aristocraţilor şi a celor înstăriţi. Cartagina, nu numai că păstra pentru sine toate roadele victoriei, dar anula oraşelor apropiate chiar şi libertatea comerţului. Roma nu priva comunităţile de întreaga lor autonomie, nici chiar pe cele mai slab administrate, şi nu stabilea nici uneia un impozit fix; Cartagina îşi trimitea guvernatorii peste tot şi impunea dări grele chiar şi oraşelor feniciene vechi, în timp ce populaţiile supuse erau considerate, de fapt, sclavi ai statului. În felul acesta, în uniunea politică cartaginezo-africană n-a existat, cu excepţia Uticăi, nici o singură comunitate care să nu fi beneficiat politic şi material de căderea Cartaginei; în cea romano-italică, nici una care să nu fi pierdut mai mult decît ar fi cîştigat prin răzvrătirea împotriva unei guvernări care ocrotea cu grijă interesele materiale şi nu provoca nicăieri, prin măsuri drastice, riposta opoziţiei politice. Dacă oamenii de stat cartaginezi au crezut că i-au legat pe fenicienii supuşi de interesele cartagineze prin teama mai mare pe care le-o inspirau libienii revoltaţi, pe proprietari prin banii fără valoare intrinsecă, ei aplicau un calcul mercantil acolo unde nu era cazul; experienţa va dovedi că liga romană, cu toate că aparent lipsită de coeziune, se va opune ca un zid lui Pyrrhos, iar cea cartagineză se va spulbera ca un păienjeniş în momentul în care o armată străină va debarca pe ţărmul african. Aşa s-a întîmplat cu ocazia debarcărilor lui Agathokles şi Regulus; la fel şi în războiul mercenarilor; o mărturie despre spiritul care domnea în Africa este faptul că femeile libiene îşi ofereau din proprie iniţiativă bijuteriile mercenarilor care luptau împotriva Cartaginei. Doar în Sicilia cartaginezii par să fi exercitat o dominaţie mai blîndă, obţinînd, în consecinţă, rezultate mai bune. Aici le-au îngăduit supuşilor o anumită libertate în comerţul cu străinătatea şi le-au permis, în comerţul interior, să folosească de la început şi în exclusivitate monede cu valoare intrinsecă – în general, o mai mare libertate de mişcare decît sarazinilor şi libienilor. În cazul în care Siracusa ar fi ajuns în mîinile lor, situaţia s-ar fi schimbat neîntîrziat, dar aceasta nu s-a întîmplat ; astfel, datorită îngăduinţei calculate a guvernării cartagineze şi dezbinării nefaste a grecilor sicilieni, în Sicilia s-a format într-adevăr un partid care simpatiza cu Cartagina; constatăm, de exemplu, că, după căderea insulei în mîinile romanilor, Philinos din Acragas a scris istoria marelui război, evident dintr-o perspectivă favorabilă fenicienilor. În general însă, sicilienii, ca supuşi şi ca eleni, trebuie să fi fost cel puţin tot aşa de desconsideraţi de către stăpînii lor fenicieni, ca samniţii şi tarentinii de către romani. Din punct de vedere financiar, veniturile statului cartaginez le depăşeau cu mult pe cele ale romanilor. Echilibrul s-a menţinut prin faptul că sursele finanţelor cartagineze, tributurile şi vămile, secau cu mult mai uşor şi tocmai atunci cînd erau mai necesare, în comparaţie cu cele romane, dar şi deoarece sistemul militar al cartaginezilor a fost cu mult mai costisitor decît cel al romanilor. Resursele militare ale romanilor şi cartaginezilor au fost diferite, dar forţele lor erau comparabile din mai multe puncte de vedere. Colectivitatea cetăţenilor număra în momentul cuceririi oraşului 700.000 de indivizi, inclusiv femeile şi copiii, şi trebuie să fi fost la sfîrşitul secolului al V-lea cel puţin tot atît de numeroasă; în secolul al V-lea putea să pună pe picior de război o armată de 40.000 de hopliţi. O armată cetăţenească de aceleaşi proporţii fusese trimisă în bătălie de către Roma la începutul secolului al V-lea, în circumstanţe asemănătoare (p. 296). După lărgirea teritoriului naţional graţie marilor cuceriri, numărul cetăţenilor în stare să poarte armele trebuie cel puţin să se fi dublat. Dar, mai mult decît prin numărul celor în stare să poarte armele, Roma a fost superioară Cartaginei prin efectivul real al armatei sale de cetăţeni. Deşi guvernul cartaginez se străduia să cheme cetăţenii sub arme, el nu putea nici să opună meşteşugarul sau lucrătorul din fabrică agricultorului robust şi nici să înlăture antipatia înnăscută a fenicienilor faţă de meşteşugul războiului. În secolul al V-lea, în armatele cartagineze din Sicilia mai lupta încă „o cohortă sacră”, garda generalului, formată din 2.500 de cartaginezi, în secolul al VI-lea, în armatele cartagineze, de exemplu în cea spaniolă, nu se găsea nici un cartaginez, cu excepţia ofiţerilor. Dimpotrivă, ţăranii romani nu se aflau numai pe listele de recrutare, ci şi pe cîmpurile de bătălie. O situaţie similară constatăm şi în cazul comunităţilor înrudite supuse celor două oraşe. În timp ce latinii nu ofereau Romei servicii mai neînsemnate decît trupele de cetăţeni, libio-fenicienii erau identici cu cartaginezii, lipsiţi de spirit militar şi, cum este lesne de înţeles, mai puţin entuziaşti faţă de război; astfel, au dispărut şi ei treptat din armată, în măsura în care oraşele obligate să trimită contingente şi-au răscumpărat, probabil, această sarcină prin bani. În mai sus-menţionata armată spaniolă, de aproximativ 15.000 de soldaţi, a existat un singur detaşament de 450 de călăreţi, şi acesta alcătuit doar parţial din libio-fenicieni. Nucleul armatei cartagineze a fost format din libieni, din care se puteau instrui, sub comanda unor ofiţeri destoinici, buni pedestraşi şi a căror cavalerie uşoară era, în felul ei, neîntrecută. La aceştia se adaugă trupele populaţiilor, mai mult sau mai puţin dependente, din Libia şi Spania şi faimoşii prăştieri din Baleare, care par să fi avut o situaţie intermediară între contingentele aliaţilor şi trupele de mercenari; în fine, trupele înrolate în caz de nevoie în străinătate. O asemenea armată putea fi înmulţită la nevoie oricît de mult şi putea să se compare cu cea romană şi în ceea ce priveşte vitejia ofiţerilor, mînuirea armelor şi curajul soldaţilor; dar nu numai că de la recrutarea mercenarilor pînă la trimiterea lor în bătălie putea trece o perioadă de timp preţioasă, în vreme ce miliţia romană era oricînd gata de luptă, ci, şi aceasta este problema principală, pe cînd trupele cartagineze nu erau unite decît prin jurămînt şi interese, cele romane erau sudate prin tot ceea ce le lega de patria comună. Pentru ofiţerul cartaginez rutinat, mercenarii săi, ba chiar şi ţăranii libieni, nu erau mai mult decît ar fi astăzi proiectilele de tun; de aici mîrşăviile, ca, de exemplu, trădarea armatelor libiene în anul 358 (396) de către generalul lor Himilco, urmată de o primejdioasă răscoală a libienilor; de aici faima, devenită proverbială, a „credinţei cartagineze”, care a dăunat cartaginezilor atît de mult. Cartagina a cunoscut din plin toate neajunsurile pe care le pot aduce unui stat armatele de felahi sau de mercenari şi, nu numai o dată, s-a temut mai mult de soldaţii plătiţi decît de inamicii săi. Neajunsurile acestui sistem militar n-au putut rămîne ascunse guvernului cartaginez şi el va încerca să le remedieze prin toate mijloacele. Casele şi arsenalele au fost întotdeauna pline, pentru ca mercenarii să poată fi angajaţi oricînd. O atenţie deosebită a fost acordată domeniului care înlocuia la antici artileria actuală: construcţiile de maşini de război, în care cartaginezii i-au întrecut întotdeauna pe sicilieni, şi elefanţii, după ce aceştia au înlocuit în armată carele de luptă mai vechi. În cazematele Cartaginei s-au găsit staule pentru 300 de elefanţi. Oraşele dependente n-au putut fi însă întărite, aşa încît fiecare armată inamică debarcată în Africa ocupa, odată cu terenul deschis, oraşele şi tîrgurile, spre deosebire de Italia, unde cele mai multe dintre oraşele supuse şi-au păstrat zidurile şi unde întreaga peninsulă era dominată de un lanţ de fortificaţii. În schimb, tot ceea ce puteau furniza banii şi arta a fost folosit pentru fortificarea capitalei. De multe ori, statul a fost salvat numai datorită grosimii zidurilor, în timp ce Roma a fost atît de bine asigurată din punct de vedere politic şi militar, încît n-a cunoscut niciodată un asediu propriu-zis. În fine, bastionul principal al statului l-a constituit marina de război, care se bucura de cea mai mare atenţie. În construcţia, ca şi în pilotarea corăbiilor, cartaginezii au fost superiori grecilor; la Cartagina au fost construite pentru prima dată corăbii cu mai mult de trei rînduri de rame, iar corăbiile de război cartagineze, în această epocă în majoritatea lor cu cinci punţi, erau, de regulă, veliere mai bune decît cele greceşti; vîslaşii, în întregime sclavi ai statului, nu proveneau de la galere şi erau antrenaţi foarte bine, iar căpitanii erau experimentaţi şi neînfricaţi. În această privinţă, Cartagina era de netăgăduit superioară romanilor, care, cu puţinele corăbii ale grecilor aliaţi şi cu cele, şi mai puţine, proprii, nici nu se puteau arăta în largul mării înaintea flotei care domina pe atunci nestînjenită Marea Occidentală. Dacă, în final, rezumăm posibilităţile celor două puteri, aşa cum rezultă din comparaţie, vom constata că se justifică opinia inteligentă şi imparţială a unui grec care spunea că Roma şi Cartagina au dispus, în general, de forţe egale în momentul în care au început lupta. Cu toate acestea, nu putem să nu constatăm că efortul depus de Cartagina pentru a crea mijloacele necesare atacului şi defensivei, folosind toată bogăţia şi inteligenţa, n-a putut suplini lipsurile esenţiale: o armată cetăţenească proprie şi alianţe fondate în mod trainic. Nu putea să rămînă necunoscut faptul că Roma putea fi atacată în mod eficient numai din Italia, iar Cartagina numai din Libia, dar şi că cea de-a doua nu putea rămîne ferită multă vreme de un asemenea atac. Flotele nu erau încă patrimonii permanente în aceste timpuri ale copilăriei navigaţiei, ci se puteau construi oriunde existau copaci, fier şi apă; de mai multe ori, chiar şi în Africa, s-a dovedit că pînă şi puternicele state maritime n-au putut împiedica debarcarea unor duşmani care nu constituiau o putere maritimă. După ce Agathokles indicase drumul ce trebuia urmat, îl putea descoperi şi un general roman; dacă în Italia războiul începea odată cu pătrunderea în teritoriu a unei armate invadatoare, în Libia el se sfîrşea în acest moment şi se transforma într-un asediu căruia, dacă nu interveneau evenimente deosebite, trebuia să-i cedeze şi cel mai înverşunat eroism.