Capitolul II

Războiul dintre Roma şi Cartagina pentru stăpînirea Siciliei

Mai mult de un secol frumoasa Sicilie a fost devastată de războiul dintre cartaginezi şi armatele siracuzane. De ambele părţi, războiul a fost purtat, în parte, prin propagandă politică – Cartagina întreţinînd relaţii cu opoziţia aristocratico-republicană din Siracusa, distinşii siracuzani, cu partida naţională din oraşele greceşti tributare Cartaginei –, în parte, prin armate de mercenari, folosite atît de Timoleon şi Agathokles, cît şi de generalii fenicieni; şi aşa cum în luptă au folosit aceleaşi mijloace, ambele părţi au dat dovadă de o făţărnicie şi o perfidie nemaiîntîlnită în istoria Occidentului. Cei înfrînţi au fost siracuzanii. Cartagina s-a limitat, încă prin pacea din anul 440 (314), numai la o treime a insulei, la vest de Minoa şi Himera, şi a recunoscut formal hegemonia siracuzanilor asupra tuturor oraşelor din est. Alungarea lui Pyrrhos din Sicilia şi Italia (479, 275) a lăsat cea mai mare parte a insulei şi mai ales importantul Acragas în mîinile cartaginezilor; siracuzanilor nu le-a rămas decît Tauromenion şi sud-estul insulei. În al doilea oraş ca mărime de pe coasta orientală se stabilise o hoardă de mercenari străini care guvernau cetatea fără a se sinchisi de siracuzani sau de cartaginezi. Cei care comandau la Messana erau mercenarii din Campania. Viaţa coruptă a sabelilor aşezaţi în Capua şi în împrejurimile ei transformase Campania secolelor al IV-lea şi al V-lea în ceea ce va deveni mai tîrziu Etolia, Creta sau Laconia: o pepinieră de soldaţi pentru prinţii şi oraşele în căutare de mercenari. Semicivilizaţia creată de grecii Campaniei în acest ţinut, opulenţa barbară a traiului în Capua şi în celelalte oraşe campaniene, neputinţa politică la care au fost condamnaţi prin hegemonia Romei, fără să le fie însă răpite libertăţile prin intermediul unei guvernări autoritare – toate acestea au mînat tineretul campanian în masă sub stindardele ofiţerilor recrutori; şi este uşor de înţeles că necugetata şi lipsita de scrupule vînzare de sine a dus aici, ca peste tot, la înstrăinare de patrie, indiferenţă faţă de violenţe, excese ale soldaţilor şi încălcarea jurămîntului. Campanienii nu puteau deci înţelege de ce o hoardă de mercenari să nu ia în stăpînire oraşul a cărui apărare le fusese încredinţată, bineînţeles cu condiţia de a se putea menţine pe poziţia cucerită, dacă înşişi samniţii, în Capua, şi lucanienii, în mai multe oraşe greceşti, îşi fondaseră autoritatea tot prin aceleaşi mijloace necinstite. Nicăieri situaţia politică nu era mai prielnică pentru asemenea aventuri decît în Sicilia; încă din timpul războiului peloponeziac, căpitanii campanieni veniţi din Sicilia se cuibăriseră la Entella şi Aetna. În jurul anului 470 (284), o ceată campaniană, care servise înainte sub Agathocles şi continua, după moartea acestuia (465, 289), fărădelegile pe cont propriu, s-a stabilit la Messana, al doilea oraş al Siciliei greceşti şi metropola partidei antisiracuzane din părţile insulei stăpînite încă de greci. Cetăţenii au fost masacraţi sau alungaţi, soţiile şi copiii lor au fost împărţiţi între soldaţi şi, în curînd, noii stăpîni ai oraşului, „Bărbaţii lui Marte”, cum îşi spuneau, sau mamertinii au putut să reziste în faţa lui Pyrrhos, iar plecarea neaşteptată a acestuia le-a redat puterea de odinioară. Nu intră în atribuţiile istoriei nici să scuze fapta perfidă prin care aceştia au dobîndit conducerea şi nici să dea uitării faptul că zeul care pedepseşte fărădelegea, pînă la a patra generaţie, nu este zeul istoriei. Cine se consideră îndreptăţit să judece faptele reprobabile ale altora poate să îi condamne pe oameni; pentru Sicilia însă, ar fi putut fi o binecuvîntare faptul că în insulă începea să se formeze o autoritate războinică, în stare să trimită 8.000 de soldaţi pe cîmpul de luptă şi care se pregătea să preia, la momentul oportun şi cu forţe proprii, lupta împotriva străinilor, căreia elenii, din ce în ce mai dezobişnuiţi de meşteşugul armelor, cu toate bătăliile neîncetate, nu mai puteau să-i facă faţă.

Lucrurile s-au petrecut însă altfel. Un tînăr ofiţer siracuzan, care prin descendenţa din familia lui Gelon şi prin înrudirea apropiată cu regele Pyrrhos, ca şi prin bravura cu care luptase în campaniile acestuia atrăsese atenţia concetăţenilor săi şi a militarilor siracuzani, Hieron, fiul lui Hierokles, a fost ales prin voinţa soldaţilor în fruntea armatei, învrăjbită acum cu cetăţenii (479/480, 275/274). Datorită administraţiei înţelepte, caracterului nobil şi moderaţiei sale, el cîştigase repede inimile cetăţenilor siracuzani, deprinşi cu despotismul cel mai deşănţat al grecilor sicilieni. El s-a debarasat, ce-i drept, prin perfidie, de armata nesigură de mercenari, a regenerat miliţia cetăţenilor şi a încercat să restaureze mult decăzuta putere elenă, folosindu-se de trupele cetăţeneşti şi de recruţi noi, mai disciplinaţi, la început cu titlul de general, mai tîrziu cu acela de rege. Deocamdată, pacea cu cartaginezii care-i ajutaseră pe greci să-l alunge pe regele Pyrrhos de pe insulă se prelungea; inamicii cei mai apropiaţi au fost mamertinii, semenii mercenarilor detestaţi şi exterminaţi de curînd, ucigaşii oaspeţilor lor greci, stăpînii unei părţi a teritoriului siracuzan, tiranii şi incendiatorii unei mulţimi de cetăţi greceşti mai mici. Aliat cu romanii, care tocmai în această perioadă îşi trimiteau legiunile împotriva campanienilor din Region, aliaţii, semenii şi tovarăşii de crime ai mamertinilor (p. 288), Hieron s-a îndreptat spre Messana. După o mare victorie, în urma căreia Hieron a fost proclamat rege al sicilienilor (484, 270), mamertinii au trebuit să se refugieze între propriile lor ziduri şi, asediaţi vreme de mai mulţi ani, au ajuns la strîmtorare, fiind incapabili să menţină cu forţe proprii oraşul împotriva lui Hieron. Era evident că nu putea fi vorba de o capitulare condiţionată şi că securea călăului îi aştepta pe campanienii din Messana la Siracusa, aşa cum îi lovise pe cei din Region la Roma; unica soluţie era predarea oraşului fie cartaginezilor, fie romanilor, ambele puteri fiind suficient de interesate în cucerirea acestui loc important pentru a renunţa la orice scrupul. Dar nu se putea şti care soluţie ar fi fost mai avantajoasă: predarea oraşului fenicienilor, sau stăpînilor Italiei? După îndelungi ezitări, majoritatea cetăţenilor campanieni a decis să ofere romanilor stăpînirea acestei fortăreţe care domina marea.

Apariţia solilor mamertini în senatul roman a fost un moment cu profunde semnificaţii pentru istoria universală. Ce-i drept, nimeni nu putea să prevadă atunci consecinţele legate de traversarea micii strîmtori; însă faptul că hotărîrea luată, oricare ar fi fost, va fi urmată de evenimente cum nu succedaseră niciodată unui decret al senatului trebuie să fi fost unul evident pentru oricare dintre părinţii deliberatori ai cetăţii. Bărbaţii „ortodocşi” ar fi putut, bineînţeles, să se întrebe cum de era posibilă alianţa cu Hieron, de vreme ce campanienii din Region tocmai fuseseră pedepsiţi cu asprimea cuvenită de către romani, iar complicii lor, cu nimic mai puţin vinovaţi, urmau să fie acceptaţi ca aliaţi şi prieteni ai Romei şi să fie scutiţi de pedeapsa meritată. Prin aceasta se crea o dilemă care nu numai că oferea opoziţiei pretextul unor lungi discursuri, dar revolta orice suflet moral. Dar omul de stat, pentru care morala politică nu însemna o frază goală, se putea întreba, cu aceeaşi îndreptăţire, cum de se pot pune pe picior de egalitate cetăţenii romani care încălcaseră jurămîntul şi omorîseră mişeleşte aliaţi ai Romei cu străinii care săvîrşiseră o crimă faţă de străini, de vreme ce nimeni nu-i desemnase pe romani ca judecători sau răzbunători ai celorlalţi. Dacă s-ar fi pus numai problema stăpînirii siracuzanilor sau a mamertinilor la Messana, Roma ar fi putut rămîne indiferentă atît faţă de unii, cît şi faţă de ceilalţi; Roma rîvnea la stăpînirea asupra Italiei, precum Cartagina la aceea asupra Siciliei. Este greu de crezut că, pe atunci, planurile celor două puteri mergeau mai departe. Dar tocmai pentru aceasta, fiecare dintre ele dorea să deţină şi să menţină o putere intermediară – cartaginezii, Tarentumul, iar romanii, Siracusa şi Messana –, iar atunci cînd lucrul acesta a devenit imposibil, să păstreze ele însele aceste puncte de frontieră în defavoarea puterii rivale. Aşa cum Cartagina încercase în Italia, atunci cînd Region şi Tarentum urmau să fie cucerite de romani, să cîştige aceste oraşe în favoarea ei, fiind oprită numai printr-un accident, pentru Roma se oferea acum în Sicilia ocazia de a atrage Messana în alianţa ei; în cazul în care asemenea alianţă ar fi fost ratată, nu era de aşteptat ca oraşul să rămînă dependent sau siracuzan, ci ar fi fost aruncat cu siguranţă în braţele fenicienilor. Merita pierdută o asemenea ocazie, care nu se va mai ivi în condiţii aşa de sigure, de a ocupa capul de pod natural dintre Italia şi Sicilia şi de a-l asigura, din motive lesne de înţeles, cu o garnizoană curajoasă şi puternică? Meritau sacrificate, odată cu renunţarea la Messana, stăpînirea asupra ultimei strîmtori libere dintre Mediterana orientală şi occidentală şi libertatea comercială a Italiei? Ce-i drept, împotriva ocupării Messanei s-ar fi putut invoca şi alte argumente decît scrupulele sentimentale şi politica onestă. Cel mai puţin cîntărea acela că ea ar fi dus la război cu Cartagina; oricît de dificil ar fi fost, Roma nu trebuia să se teamă de el. Dar cu mult mai important era faptul că, odată cu traversarea mării, Roma abandona politica pur italică şi pur continentală; se renunţa la sistemul graţie căruia strămoşii fondaseră măreţia Romei, pentru a alege un altul, ale cărui consecinţe nu le putea întrezări nimeni. Acesta a fost unul dintre acele momente în care raţiunea încetează şi în care numai credinţa în steaua proprie şi în steaua patriei ne oferă tăria de a apuca mîna care ne ademeneşte din tenebrele viitorului şi de a o urma cine ştie unde. Senatul a deliberat îndelung şi serios asupra cererii consulilor de a trimite legiunile în ajutorul mamertinilor; n-a reuşit să ajungă la o rezoluţie definitivă. În rîndul cetăţenilor care urmau să decidă asupra problemei se instaurase sentimentul acut al marii puteri fondate prin forţe proprii. Cucerirea Italiei insufla romanilor, precum aceea a Greciei macedonenilor, aceea a Sileziei prusacilor, curajul de a începe o nouă carieră politică. Sprijinul acordat mamertinilor a fost motivat formal prin protectoratul pe care romanii îl garantau tuturor italicilor. Italicii de peste mare au fost primiţi în confederaţia italică şi, la propunerea consulilor, cetăţenii au hotărît să li se acorde ajutor (489, 265).

Marea întrebare a fost cum vor reacţiona cele două puteri siciliene direct interesate, pînă acum nominal aliate cu Roma, în urma acestei intervenţii făţişe a romanilor în treburile insulei. Hieron avea destule motive de a trata somaţia prin care romanii îi cereau să pună capăt ostilităţilor împotriva noilor aliaţi din Messana aşa cum o făcuseră samniţii şi lucanienii în cazul asemănător al ocupării oraşelor Capua şi Turii şi să răspundă printr-o declaraţie de război; dacă însă rămînea singur, un asemenea război ar fi fost o nebunie şi, judecînd după politica sa precaută şi moderată, era de aşteptat că va accepta inevitabilul în cazul în care Cartagina nu va acţiona. Faptul nu părea imposibil. O solie romană se îndrepta acum spre Cartagina (489, 265), la şapte ani după ce flota fenicienă încercase să ia în stăpînire Tarentumul, pentru a cere explicaţii în legătură cu acest eveniment (p. 288); învinuirile, nu tocmai neîntemeiate, dar pe jumătate uitate, apăruseră din nou: nu părea cu totul superfluu ca, pe lîngă celelalte pregătiri militare, să se înzestreze şi arsenalul diplomatic cu motivaţii de război şi să se rezerve pentru momentele următoare, aşa cum obişnuiau romanii, rolul părţii atacate. Cel puţin se putea afirma, pe drept cuvînt, că acţiunile asupra Tarentumului, ca şi cele asupra Messanei fuseseră absolut egale în ceea ce priveşte intenţia şi pretextul legal, unica deosebire fiind numai succesul întîmplător. Cartagina a evitat ruptura deschisă. Solii s-au întors la Roma după ce obţinuseră dezavuarea amiralului cartaginez care condusese tentativa de ocupare a Tarentumului, pe lîngă falsele jurăminte necesare; învinuirile aduse romanilor, care nu puteau lipsi, erau moderate şi evitau să califice plănuita invazie a Siciliei drept un motiv de război. Un motiv era totuşi, întrucît, aşa cum Roma considera treburile italice ca pe nişte treburi interne, la fel proceda şi Cartagina în cazul celor siciliene. Numai că politica feniciană urma o cale mai tăinuită decît făţişa ameninţare de război. Cînd pregătirile forţelor romane de despresurare ca mamertinilor înaintaseră atît de mult, încît flota, alcătuită din corăbiile de război ale Neapolisului, Tarentumului, Veliei şi Locriei, şi avangarda armatei de uscat au ajuns la Region sub conducerea tribunului militar Gaius Claudius (primăvara anului 490, 264), de la Messana le-a sosit neaşteptata veste că, în înţelegere cu partidul antiroman din Messana, cartaginezii ar fi mijlocit, ca putere neutrală, o pace între Hieron şi mamertini; că, în consecinţă, asediul ar fi fost ridicat şi că în portul de la Messana ar ancora o flotă cartagineză, iar în cetate s-ar afla o garnizoană cartagineză, ambele sub comanda amiralului Hanno. Mamertinii, constrînşi acum de prezenţa cartaginezilor, aduceau la cunoştinţă comandanţilor romani, alături de cuvenitele mulţumiri pentru rapiditatea cu care veniseră în ajutorul aliaţilor, că se bucură la gîndul că nu mai aveau nevoie de acesta. Abilul şi curajosul ofiţer care comanda avangarda a dat totuşi ordinul să fie ridicată ancora; cartaginezii au respins corăbiile, au capturat chiar unele dintre ele, dar amiralul cartaginez, respectînd ordinele severe de a nu oferi pretexte pentru izbucnirea ostilităţilor, le-a înapoiat bunilor prieteni de dincolo de strîmtoare. Se putea crede că romanii s-au compromis la fel de inutil în faţa Messanei precum cartaginezii în faţa Tarentumului. Dar Claudius nu s-a lăsat intimidat şi, la o a doua încercare, traversarea a reuşit. Abia debarcat, el a convocat cetăţenii într-o adunare şi, la dorinţa lui, a venit şi amiralul, crezînd în van că va putea evita ruptura deschisă. În timpul adunării însă, romanii l-au luat prizonier, iar Hanno, ca şi puţin numeroasa garnizoană lipsită de conducător au fost suficient de laşi: primul a dat trupelor sale ordinul de retragere, iar acestea au dat ascultare generalului captiv şi au abandonat împreună oraşul. În felul acesta, capul de pod al insulei căzuse în mîinile romanilor. Guvernul cartaginez, înfuriat pe drept de incapacitatea şi slăbiciunea generalului său, a dat ordin să fie executat şi a declarat război romanilor. Înainte de toate trebuia să fie recîştigată poziţia pierdută. O puternică flotă cartagineză condusă de Hanno, fiul lui Hannibal, a apărut în faţa Messanei. În timp ce ea bloca strîmtoarea, armata cartagineză debarcată pe insulă începea asediul dinspre partea de nord; Hieron, care abia aşteptase atacul cartaginez pentru a porni războiul împotriva Romei, a adus armata, din nou, abia repliată, sub zidurile Messanei, preluînd atacul asupra părţii sudice a oraşului. Între timp, la Region sosise şi consulul roman Appius Claudius Caudex cu grosul armatei şi, în timpul unei nopţi întunecoase, reuşise traversarea, în ciuda flotei cartagineze. Îndrăzneala şi Fortuna au fost de partea romanilor; aliaţii, care, luaţi prin surprindere de atacul întregii armate romane, nu-şi uniseră forţele, au fost în consecinţă înfrînţi pe rînd de legiunile ieşite din oraş, asediul fiind apoi ridicat. În cursul verii, armata romană a deţinut supremaţia, încercînd chiar cucerirea Siracusei; dar, după ce această tentativă a eşuat şi după ce asediul Ehetlei (la graniţa teritoriilor siracuzane şi cartagineze) a trebuit să fie abandonat în urma unor pierderi însemnate, armata romană s-a reîntors la Messana şi, de aici, în Italia, lăsînd în Sicilia o garnizoană puternică. Succesele acestei prime campanii militare extra-italice a romanilor n-au corespuns probabil tuturor aşteptărilor, deoarece consulul nu triumfase; cu toate acestea, apariţia hotărîtă a romanilor în Sicilia nu putea să nu-i impresioneze pe grecii de acolo. În anul următor, ambii consuli au debarcat nestingheriţi pe insulă cu o armată de două ori mai puternică. Unul dintre ei, Marcus Valerius Maximus, numit după această campanie „cel de la Messana” (Messalla), a obţinut o victorie strălucită asupra cartaginezilor şi siracuzanilor aliaţi. Cînd, după această bătălie, armata feniciană n-a mai îndrăznit să se opună romanilor în luptă deschisă, de partea romanilor au trecut nu numai Alaesa, Kentoripa şi, în general, oraşele greceşti mai mici, dar însuşi Hieron a părăsit partida cartagineză şi a încheiat pacea şi alianţa cu romanii (491, 263). El a avut o politică clarvăzătoare încheind pacea înainte de a fi nevoit s-o cumpere prin cedări de teritorii şi alte sacrificii, întrucît, aşa cum se va vedea, romanii au luat intervenţia lor în Sicilia foarte în serios. Statele siciliene mijlocii, Siracusa şi Messana, care nu puteau duce o politică independentă, avînd de ales între hegemonia romană şi cea cartagineză, trebuiau s-o prefere pe prima, căci pe atunci romanii nu intenţionau, probabil, să cucerească insula pentru ei, ci numai să n-o lase să fie cucerită de Cartagina, şi, oricum, în locul sistemului tiranic şi monopolist cartaginez, ele se puteau aştepta din partea Romei la un regim mai tolerant şi la apărarea libertăţii comerciale. Din acest moment, Hieron a rămas cel mai important, mai statornic şi mai stimat aliat al romanilor de pe insulă. Romanii atinseseră astfel ţelul lor cel mai apropiat. Datorită dublei alianţe cu Siracusa şi Messana şi posesiunii necontestate a întregii coaste orientale, a fost asigurată aprovizionarea armatelor, foarte dificilă pînă atunci, iar războiul, pînă acum contestabil şi hazardat, pierduse mult din caracterul său temerar. De aceea, n-au fost făcute eforturi mai mari decît în cazul războaielor din Samnium şi Etruria; cele două legiuni cantonate, în anul care a urmat (492, 262), pe insulă au fost suficiente pentru a-i respinge pe cartaginezi, în acord cu grecii sicilieni, pretutindeni în fortăreţele lor. Comandantul suprem al cartaginezilor, Hannibal, fiul lui Gisgon, s-a închis cu elita trupelor sale la Acragas, cu scopul de a apăra cel mai important oraş cartaginez din interior, pînă la limita ultimă a posibilităţilor. Fiind incapabili să cucerească puternicul oraş prin asalt, romanii l-au blocat cu valuri întărite şi o tabără dublă; cei asediaţi, în număr de aproape 50.000, suferiră în curînd din cauza lipsei celor necesare. Pentru a le veni în ajutor, amiralul Hanno a debarcat la Heracleia, întrerupînd, la rîndul său, liniile de aprovizionare ale romanilor. De amîndouă părţile, lipsurile deveniră insuportabile; în fine, a fost hotărîtă ziua bătăliei pentru a scăpa de nenorociri şi de incertitudine. În timpul acesteia, cavaleria numidă s-a dovedit superioară celei romane, însă în aceeaşi măsură în care pedestraşii romani au fost superiori infanteriei feniciene; aceştia vor aduce victoria, dar pierderile romanilor au fost însemnate. Avantajul cîştigat prin bătălia victorioasă a fost parţial irosit prin faptul că, datorită extenuării învingătorilor, armata inamică a reuşit să se strecoare din oraş şi să ajungă la flotă. Cu toate acestea, victoria a fost importantă: Acragasul a căzut în mîinile romanilor şi, cu aceasta, aproape toată insula se afla sub controlul lor, exceptînd cetăţile maritime, în care generalul cartaginez Hamilcar, urmaşul lui Hanno la comanda supremă, se baricadase pe poziţii inexpugnabile, neputînd fi alungat nici prin forţă, nici prin înfometare. De acum încolo, războiul se va rezuma la ieşirile cartaginezilor din cetăţile siciliene şi la debarcarea lor pe coastele italice.

Într-adevăr, abia acum începură să se resimtă adevăratele privaţiuni ale războiului. Dacă, aşa cum se povesteşte, înainte de izbucnirea ostilităţilor, diplomaţii cartaginezi îi avertizaseră pe romani să nu ajungă la ruptura deschisă, deoarece împotriva voinţei lor nici un roman nu-şi va putea spăla mîinile în mare, ameninţarea fusese bine întemeiată. Flota cartagineză stăpînea marea fără rival şi nu ţinea sub ascultare numai oraşele de pe ţărmul sicilian, aprovizionîndu-le cu toate cele necesare, dar ameninţa cu o debarcare, ceea ce a făcut necesară staţionarea aici a unei armate consulare încă din anul 492 (262). Ce-i drept, nu s-a ajuns la o invazie propriu-zisă, însă detaşamente cartagineze de proporţii reduse au debarcat pe coastele italice, i-a jefuit pe aliaţi şi, ceea ce a fost mai grav decît toate celelalte, au paralizat în întregime comerţul Romei şi al aliaţilor săi. Nu era nevoie de prea mult timp ca, în aceste condiţii, Caere, Ostia, Neapolis, Tarentum, Siracusa să fie ruinate, în timp ce cartaginezii compensau cu uşurinţă pierderea tributurilor siciliene prin contribuţiile stoarse şi bogatele prăzi al piraţilor. Romanii au luat cunoştinţă acum de ceea ce înţeleseseră înainte Dionysios, Agathocles şi Pyrrhos, anume că, pe cît de uşor puteau fi înfrînţi cartaginezii în bătălie, pe atît de greu puteau fi îngenunchiaţi. Aşadar, deveni evidentă necesitatea creării unei flote proprii şi s-a hotărît construirea uneia alcătuită din 20 de trireme şi 100 de pentere. Punerea în practică a acestei hotărîri energice n-a fost însă chiar aşa de simplă. Imaginea oferită de şcolile de retorică ce încearcă să ne facă să credem că romanii şi-au lăsat acum pentru prima dată vîslele în mare este, ce-i drept, o poveste pentru copii. Marina comercială a Italiei trebuie să fi fost destul de închegată în aceste timpuri şi nu lipseau nici corăbiile de război italice. Dar acestea erau bărci de război şi trireme, cum fuseseră folosite în vremurile trecute; penterele, care au fost folosite aproape în exclusivitate în linia de bătaie, mai ales după sistemul mai nou al războiului naval, conceput îndeosebi de Cartagina, încă nu fuseseră construite în Italia. Măsura romanilor a fost aşadar similară celei a unui stat maritim din zilele noastre: de a trece de la construcţia de fregate şi nave mici la aceea de vase de linie. La fel cum s-ar proceda şi astăzi, luînd un vas de linie străin drept model, şi romanii au indicat meşterilor lor constructori drept model o penteră cartagineză eşuată. Dacă ar fi vrut, romanii ar fi putut ajunge la ţintă cu mult mai repede prin intermediul siracuzanilor sau masalioţilor; dar oamenii lor de stat au fost mult prea clarvăzători pentru a încerca apărarea Italiei printr-o flotă neitalică. În schimb, au fost recrutaţi confederaţii italici atît în funcţii de ofiţeri navali, luaţi probabil în majoritatea lor din cadrul marinei comerciale italice, cît şi ca marinari, al căror nume (socii navales) demonstrează că, o perioadă de timp, aceştia proveniseră numai din această sursă. Alături de ei au fost folosiţi şi sclavi, oferiţi de stat sau de familiile bogate ; în curînd însă, a fost utilizată chiar şi pătura mai săracă a cetăţenilor. În asemenea condiţii şi dacă se ia în considerare, pe de o parte, nivelul tehnic scăzut, pe de alta, energia romanilor, ei au reuşit să rezolve în răstimp de un an problema în faţa căreia va eşua Napoleon, aceea de a transforma o putere continentală într-una maritimă, şi să lanseze la apă o flotă de 120 de vele în primăvara anului 494 (260). Aceasta nu se putea compara nicidecum cu cea cartagineză în ceea ce priveşte numărul şi rapiditatea, calitate cu atît mai importantă cu cît tactica navală a acestor timpuri consta, înainte de toate, în manevre. În timpul bătăliei navale luptau într-adevăr hopliţi şi arcaşi de pe punte, unde erau montate şi maşinăriile pentru lansat proiectile, dar metoda consacrată şi decisivă consta în depăşirea prin viteză a corabiei inamice, în care scop prora a fost dotată cu un pinten din fier masiv; corăbiile inamice obişnuiau să se urmărească pînă cînd uneia sau alteia îi reuşea lovitura, care, de obicei, era decisivă în confruntare. Din această, cauză o triremă grecească obişnuită era echipată cu 200 de oameni, dintre care numai vreo zece erau soldaţi; în schimb, erau 170 de vîslaşi, 50-60 pentru fiecare punte. Echipajul penterei număra 300 de vîslaşi şi un număr corespunzător de soldaţi. Romanii au avut fericita idee de a suplini ceea ce, din cauze obiective, lipsea corăbiilor lor – ofiţeri navali şi echipaje de vîslaşi experimentaţi în manevrare – prin acordarea unui rol mai important soldaţilor în timpul bătăliei navale. La prora corăbiilor a fost montat un pod mobil, care putea fi coborît atît în faţa, cît şi în amîndouă părţile laterale ale corabiei; el a fost înzestrat la ambele margini cu o balustradă, avînd, în lăţime, suficient spaţiu pentru doi oameni. În momentul în care corabia inamică se năpustea, gata s-o străpungă, asupra celei romane sau cînd ciocnirea fusese evitată, corăbiile se aflau punte lîngă punte: podul mobil se fixa pe puntea corăbiei inamice, imobilizînd-o prin intermediul unui harpon din fier. Prin aceasta nu numai că era evitată străpungerea corabiei, dar pentru soldatul roman se crea posibilitatea de a trece peste pod pe puntea inamică şi de a o cuceri ca într-o bătălie pe uscat. O miliţie navală propriu-zisă nu a fost formată, ci, după necesităţi, pentru acest serviciu pe corăbii au fost folosite trupele de uscat; de exemplu, într-o mare bătălie navală, în care flota romană a avut la bord, bineînţeles, şi armata de debarcare, pe fiecare corabie au luptat pînă la 120 de legionari. În felul acesta, romanii îşi creaseră o flotă egală celei cartagineze. Cei care transformă construcţia flotei romane într-un basm cu zîne se înşală şi nici nu-şi ating ţelul; trebuie să înţelegi pentru a putea să admiri. Construcţia flotei romane nu fusese nimic altceva decît o măreaţă operă naţională, prin care justa apreciere a necesarului şi posibilului, invenţia genială, energia în hotărîri şi în execuţie au salvat patria dintr-o situaţie care fusese mult mai periculoasă decît părea la prima vedere.

Începutul n-a fost favorabil romanilor. Amiralul roman, consulul Gnaeus Cornelius Scipio, care plecase cu primele 17 corăbii terminate spre Messana (494, 260), a crezut că, în trecere, poate să ocupe Lipara printr-un atac surpriză. Dar un grup de corăbii cartagineze staţionate la Panormos au blocat portul în care ancoraseră corăbiile romane şi au capturat fără luptă întreaga flotilă, în frunte cu consulul. Flota principală nu s-a lăsat însă impresionată de acest accident şi, odată încheiate pregătirile, a ridicat ancora în direcţia Messanei. Ea a întîlnit în cursul coborîrii de-a lungul coastelor italice o escadră de recunoaştere cartagineză mai puţin numeroasă, căreia a reuşit să-i provoace o pierdere mai însemnată decît cea pe care o suferiseră romanii, ajungînd astfel nevătămată şi triumfătoare în portul Messanei. Aici, comanda a fost preluată de către al doilea consul, Gaius Duilius, în locul celui căzut în captivitate. În faţa promontoriului de la Myale, la nord-vest de Messana, venind de la Panormos sub conducerea lui Hannibal, flota cartagineză o întîlnise pe cea romană supusă aici primei încercări mai mari. Cartaginezii, văzînd în corăbiile romane greu manevrabile şi neajutorate o pradă uşoară, s-au năpustit asupra acestora fără să se aşeze în ordine de bătaie; dar nou-descoperitele poduri de abordaj şi-au dovedit pe deplin eficacitatea. Corăbiile romane blocară şi asaltară pe cele inamice ori de cîte ori acestea se apropiară prea mult; nu au fost vulnerabile nici din faţă şi nici de pe flancuri, datorită ameninţătorului pod aruncat pe puntea inamică. După ce bătălia se terminase, aproape 50 de corăbii cartagineze fuseseră fie scufundate, fie capturate, între acestea aflîndu-se şi corabia-amiral a lui Hannibal, cîndva a regelui Pyrrhos. Succesul a fost însemnat, dar şi mai însemnat a fost efectul moral. Roma devenise peste noapte o putere navală şi deţinea mijlocul de a încheia în mod energic un război care păruse că se întinde la nesfîrşit şi ameninţase comerţul italic cu ruinarea.

Două căi se deschideau acum înaintea romanilor. Cartagina putea fi atacată în insulele italice, cetăţile maritime ale Siciliei şi Sardiniei putînd fi capturate una după alta, ceea ce ar fi fost posibil printr-o serie de operaţiuni bine combinate pe mare şi pe uscat; după ce acest prim pas ar fi fost realizat, fie s-ar fi încheiat pacea cu Cartagina pe baza renunţării ei la aceste insule, fie, dacă primul pas n-ar fi fost suficient sau n-ar fi reuşit, teatrul de război s-ar fi mutat în Africa. O a doua posibilitate consta în abandonarea insulelor de la început şi concentrarea tuturor forţelor în Africa, fără a urma exemplul aventuros al lui Agathocles, care arsese corăbiile în urma lui contînd numai pe victoria unei cete desperate, ci asigurînd legăturile dintre armata de invazie africană şi Italia prin intermediul unei flote puternice. În acest din urmă caz, se putea obţine o pace moderată ca urmare a consternării inamicilor după primele victorii sau, dacă se dorea, capitularea inamicului, folosind toate forţele existente. La început a fost adoptat primul plan de operaţii. În anul care a urmat bătăliei de la Mylae (495, 259), consulul Lucius Scipio a ocupat portul Aleria din Corsica – ni s-a păstrat piatra funerară a generalului, care comemorează această faptă –, transformînd Corsica într-un bastion maritim împotriva Sardiniei. Încercarea de a se stabili la Olbia, pe coasta nordică a acestei insule, a eşuat, întrucît flota nu dispunea de trupe de debarcare. În anul următor (496, 258), fost reluat atacul asupra Olbiei, ce-i drept cu mai mult succes, iar tîrgurile deschise au fost jefuite, dar romanii nu s-au putut stabili aici în mod definitiv. Tot aşa de încet s-a progresat şi în Sicilia. Hamilcar purta războiul energic şi cu multă dibăcie nu numai cu armele, pe mare şi pe uscat, dar şi prin propagandă politică; dintre micile comunităţi din interior, un număr mare părăsea anual alianţa cu romanii, fiind nevoie de eforturi considerabile pentru a le recuceri din mîinile cartaginezilor; în cetăţile de pe ţărm, cartaginezii se menţineau fără dificultate, îndeosebi în cartierul lor general de la Panormos şi în noua lor fortăreaţă de la Drepana, unde Hamilcar mutase populaţia de pe Eryx graţie posibilităţilor mai mari de apărare navală. O a doua mare bătălie navală s-a desfăşurat în faţa promontoriului de la Tyndaris (497, 257), ambele tabere atribuindu-şi victoria, fără ca situaţia să fi fost practic modificată. În felul acesta, nu s-a înregistrat nici un progres, indiferent dacă vina rezida în comanda supremă divizată şi în periodica schimbare a generalilor trupelor romane, ceea ce îngreuna nespus de mult conducerea unitară a unui şir de operaţii de proporţii modeste în circumstanţele strategice generale care, în stadiul în care se afla ştiinţa războiului, trebuie să fi fost nefavorabile pentru agresor în general (pp. 290-291) şi îndeosebi pentru romani, care se găseau încă la începutul artei războiului savant. Cu toate că se renunţase la incendierea coastelor italice, comerţul italic nu suferea mai puţin decît înaintea construirii flotei. Obosit de evoluţia fără rezultate a operaţiilor şi nerăbdător să pună capăt acestui război, senatul roman se hotărî să schimbe sistemul şi să atace Cartagina în Africa. În primăvara anului (498, 256), o flotă de 330 de nave de linie a ridicat ancora îndreptîndu-se spre ţărmul libian; la revărsarea rîului Himera pe ţărmul meridional al Siciliei, ea a îmbarcat armata de uscat: patru legiuni conduse de cei doi consuli, Marcus Atilius Regulus şi Lucius Manilius Volso, amîndoi generali încercaţi. Amiralul cartaginez nu a împiedicat îmbarcarea trupelor inamice, dar, continuîndu-şi drumul spre Africa, romanii au găsit flota cartagineză în ordine de bătălie la Eknomos, pentru apărarea patriei. Cu greu s-ar putea imagina forţe mai numeroase într-o bătălie navală decît cele care s-au opus în această confruntare. Flota romană de 330 de catarge număra cel puţin 100.000 de oameni ca echipaj şi 40.000 de soldaţi ai armatei de debarcare; cea cartagineză, de 350 de catarge, avea un echipaj cel puţin tot atît de numeros, aşa încît în această zi au fost aruncaţi în luptă aproximativ 300.000 de oameni, într-o încleştarea care urma să decidă în favoarea uneia dintre aceste puternice naţiuni. Fenicienii se plasară într-o linie simplă, foarte extinsă, care se sprijinea cu flancul stîng de coasta siciliană. Romanii se aşezară în triunghi: corăbiile-amiral ale celor doi consuli se aflau în frunte, într-o linie oblică, în dreapta şi în stînga acestora se aflau prima şi a doua escadră; în fine, cea de-a treia, împreună cu corăbiile construite pentru transportul cavaleriei şi care erau remorcate cu frînghii, închidea triunghiul. În felul acesta, se îndreptau în masă compactă spre inamic. O a patra escadră, de rezervă, se afla mai în urmă. Atacul în triunghi înaintă şi străpunse fără dificultate linia cartagineză, întrucît centrul atacat nemijlocit se retrăsese dinadins; bătălia s-a desfăşurat în trei încăierări separate. În timp ce amiralii urmăreau centrul cartaginez cu cele două escadre dispuse în flancuri, angajîndu-se în luptă, aripa stîngă a cartaginezilor, staţionată lîngă ţărm, s-a năpustit asupra celei de-a treia diviziuni romane, împiedicată să le urmeze pe celelalte două din faţă de un atac al corăbiilor de transport, împingînd-o, datorită atacului violent şi prin forţe superioare, spre mal. Concomitent, rezerva romană a fost ocolită prin larg de aripa dreaptă cartagineză şi atacată din spate. Prima dintre aceste lupte s-a terminat destul de repede; corăbiile din centrul cartaginez, probabil mai puţin numeroase decît cele romane, au ales fuga. Între timp, celelalte două diviziuni ale romanilor se menţinuseră cu greu în faţa inamicului mai numeros; în lupta din apropiere însă, punţile de abordaj le făcuseră servicii nepreţuite, reuşind să se menţină cu ajutorul acestora pînă la sosirea amiralilor cu corăbiile lor. Rezerva romană fusese astfel degajată, iar corăbiile cartagineze ale aripei drepte se retrăseseră în grabă din faţa forţelor superioare. Acum, după ce lupta fusese decisă şi aici în favoarea romanilor, toate corăbiile romane capabile să navigheze se năpustiră asupra aripii stîngi cartagineze, care-şi exploată cu înverşunare avantajul, astfel încît aceasta fu încercuită şi i-au fost capturate aproape toate corăbiile. Celelalte pierderi au fost aproximativ egale. Flota romană pierduse 24 de corăbii, cea cartagineză 30, 64 fiind capturate. Flota cartagineză, cu toate pierderile considerabile, n-a renunţat la ideea protejării Africii, retrăgîndu-se în acest scop spre golful Cartaginei, unde a aşteptat debarcarea, pregătindu-se să dea o nouă bătălie. Romanii însă, în loc să debarce pe partea vestică a peninsulei care formează golful, au ancorat pe cea estică, unde portul de la Clupea le oferea spaţiu suficient şi protecţie în faţa tuturor vînturilor, iar oraşul, situat în imediata apropiere a mării pe o proeminenţă în formă de scut, apăra excelent portul. Fără a fi stînjeniţi de inamic, romanii au debarcat trupele şi s-au fortificat în acest oraş; în scurt timp a fost ridicată o tabără navală cu val de apărare, iar armata de uscat a putut să trimită 20.000 de sclavi la Roma. Favorizat de Fortuna, temerarul plan reuşise din prima lovitură şi cu sacrificii minime; ţelul părea să fi fost atins. Încrederea romanilor în reuşită este dovedită de hotărîrea senatului de a rechema în Italia cea mai mare parte a flotei şi jumătate din armată; Marcus Regulus a rămas singur în Africa cu 40 de corăbii, 15.000 de pedestraşi şi 500 de călăreţi. Această încredere a romanilor nu părea însă exagerată. Armata cartagineză, care nu îndrăznea să se aventureze în cîmpie, suferise pe deasupra o înfrîngere în defileele împădurite, unde nu putea să desfăşoare armele ei cele mai eficace, cavaleria şi elefanţii. Oraşele s-au predat unul după altul, numizii s-au răsculat şi au invadat cîmpia pe toată întinderea ei. Regulus trăia cu speranţa de a începe următoarea campanie cu asediul capitalei, scop în care a organizat tabăra de iarnă în imediata vecinătatea a acesteia, la Tunes. Curajul cartaginezilor fusese înfrînt, aşa că au cerut pacea. Dar condiţiile impuse de consul erau inacceptabile: acesta cerea nu numai cedarea Siciliei şi Sardiniei, dar şi acceptarea unei alianţe inegale cu Roma, care i-ar fi silit pe cartaginezi să renunţe la propria marină de război şi să furnizeze corăbii pentru războaiele romanilor. Aceste condiţii, care i-ar fi pus pe picior de egalitate cu Neapolis şi Tarentum, nu puteau fi acceptate atîta timp cît o armată cartagineză putea să susţină o bătălie, o flotă cartagineză se afla pe mare, iar capitala nu fusese atinsă. Înflăcăratul entuziasm care cuprinde popoarele orientale, chiar cele mai decăzute, la apropierea unui pericol extrem, această energie a ultimei sforţări i-a împins pe cartaginezi la eforturi care păruseră că nu pot fi atribuite unei naţiuni de negustori. Hamilcar, care purtase cu atîta succes războiul de gherilă în Sicilia împotriva romanilor, a apărut în Libia cu elita trupelor siciliene, care ofereau un nucleu preţios pentru noii recruţi; alianţele şi aurul le-au asigurat un număr considerabil de formidabili cavaleri numizi şi mercenari greci, între care celebrul căpitan Xanthippos din Sparta, al cărui talent organizatoric şi a cărui clarviziune strategică au servit foarte mult noilor săi stăpîni. Aşadar, în timp ce cartaginezii se pregăteau în timpul iernii, generalul roman aştepta inactiv la Tunes. Fie că nu-şi putea imagina ce furtună se aduna deasupra capului său, fie că sentimentul onoarei militare îi interzicea să întreprindă ceea ce i se impunea în situaţia în care se afla – să renunţe la un asediu pe care n-ar fi fost capabil să-l înceapă şi să se închidă în cetatea de la Clupea –, el a rămas cu o mînă de oameni în faţa zidurilor capitalei inamice, neglijînd să-şi asigure posibilitatea de retragere spre tabără şi chiar să-şi procure ceea ce-i lipsea mai presus de toate şi ceea ce putea obţine aşa de uşor prin tratative cu triburile numide răzvrătite: o bună cavalerie uşoară. Nechibzuit, el a creat, pentru sine, ca şi pentru armata sa, aceeaşi situaţie în care se găsise cîndva Agathokles în disperata lui campanie de aventură. Odată cu venirea primăverii (499, 255), situaţia se schimbase atît de mult, încît cartaginezii au fost aceia care au ieşit primii în cîmpie, provocîndu-i pe romani să accepte bătălia; lucru firesc, întrucît armata lui Regulus trebuia să fie învinsă înainte de sosirea întăririlor din Italia. Din acelaşi motiv, romanii ar fi trebuit să tergiverseze momentul bătăliei; dar orbiţi de încrederea în invincibilitatea lor în cîmp deschis, ei acceptară bătălia imediat, cu toate că armata lor era mai puţin numeroasă – deşi numărul pedestraşilor a fost aproximativ egal, cei 4.000 de călăreţi şi 100 de elefanţi confereau armatei cartagineze o superioritate decisivă – şi cu toate că terenul nu le era deloc favorabil, cartaginezii aliniindu-se pentru bătălie pe o cîmpie întinsă, probabil în apropiere de Tunes. Xanthippos, care-i comanda în ziua aceasta pe cartaginezi, a aruncat mai întîi cavaleria sa asupra celei inamice, care se afla, ca de obicei, pe cele două aripi ale liniei de bătaie. Puţinele escadroane romane s-au risipit imediat sub avalanşa maselor de călăreţi inamice, iar pedestraşii romani se vedeau înlănţuiţi şi încercuiţi. Fără a fi impresionate de aceasta, legiunile au trecut la atac împotriva liniei inamice; şi cu toate că şirul de elefanţi, aşezat în faţă pentru apărarea ei, a oprit aripa dreaptă şi centrul romanilor, aripa stîngă a reuşit să ocolească elefanţii şi să surprindă infanteria mercenară de pe aripa dreaptă inamică, respingînd-o în întregime. Tocmai acest succes însă a divizat rîndurile romane. Grosul trupelor, fiind atacat din faţă de către elefanţi, din flancuri şi din spate de cavalerie, s-a repliat într-adevăr în careu şi s-a apărat eroic, dar pînă la urmă masele compacte au fost divizate şi risipite. Aripa stîngă, victorioasă, a ajuns în centrul cartaginez încă inactiv, unde infanteria libiană i-a pregătit o soartă asemănătoare. Datorită naturii terenului şi superiorităţii numerice a cavaleriei inamice, tot ceea ce lupta în rîndurile romane a fost măcelărit sau capturat; numai 2.000 de oameni, probabil cei din trupele uşoare şi călăreţii risipiţi la început, reuşiră cu greu să ajungă la Clupea, în vreme ce legiunile romane erau măcelărite. Printre puţinii prizonieri se afla consulul însuşi, care va muri puţin după aceea la Cartagina; familia sa, crezînd că nu fusese tratat conform uzanţelor războiului, s-a răzbunat într-un fel inuman asupra a doi nobili cartaginezi prizonieri, pînă cînd sclavii înşişi au fost cuprinşi de compasiune şi, în urma denunţului lor, tribunii au pus capăt acestor atrocităţi. Îndată ce teribila ştire a ajuns la Roma, prima grijă a fost bineînţeles, salvarea celor blocaţi la Clupea. O flotă de 350 de catarge a ridicat imediat ancora şi, după ce a repurtat o frumoasă victorie la promontoriul hermean, cartaginezii pierzînd 114 corăbii, a ajuns la Clupea tocmai la momentul potrivit pentru a scoate din strîmtorare resturile armatei înfrînte. Dacă ar fi fost trimisă înainte de momentul catastrofei, ea ar fi putut să transforme înfrîngerea într-o victorie, care ar fi pus probabil capăt războaielor punice. Romanii au fost însă atît de derutaţi, încît, după o încăierare victorioasă în faţa Clupeei, au îmbarcat toate trupele şi au navigat spre casă, abandonînd locul important şi uşor de apărat care le oferea posibilitatea debarcării în Africa şi lăsîndu-i pe numeroşii lor aliaţi africani în mîna răzbunătorilor cartaginezi. Cartaginezii n-au pierdut ocazia de a-şi umple casele goale şi de a arăta supuşilor lor care erau consecinţele trădării. A fost ridicată o contribuţie extraordinară de 1.000 de talanţi de argint (1.740.000 taleri) şi de 20.000 de vite, iar în toate comunităţile rebele, şeicii au fost răstigniţi; se spune că au fost aproximativ 3.000 şi că aceste atrocităţi ale autorităţilor cartagineze ar fi constituit cauza principală a revoltei care a izbucnit cîţiva ani mai tîrziu în Africa. În fine, ca şi cum nenorocirile ar fi vrut să-i copleşească acum pe romani, aşa cum înainte o făcuse norocul, la înapoierea flotei, trei sferturi ale acesteia pieriră împreună cu întregul echipaj în timpul unei furtuni violente; numai 80 au ajuns în port (iulie 499, 255). Căpitanii avertizaseră asupra pericolului, dar amiralii improvizaţi dăduseră totuşi ordinul de plecare.

După aceste succese remarcabile, cartaginezii au putut să reia ofensiva de mult abandonată. Hasdrubal, fiul lui Hanno, a debarcat în Lilybaeon cu o armată puternică, care a fost capabilă să înfrunte armata romană, îndeosebi datorită numărului enorm de elefanţi (140); ultima confruntare arătase că elefanţii şi cavaleria puteau să înlocuiască cu succes lipsa unei infanterii bune. Romanii au reînceput şi ei războiul sicilian; în senatul roman, nimicirea armatei de debarcare, ca şi evacuarea voluntară a Clupeei conferiseră instantaneu supremaţie partidei care nu dorea războiul african şi se mulţumea cu supunerea treptată a insulelor. Dar şi pentru aceasta era nevoie de o flotă; şi, întrucît aceea care luptase la Mylase, Eknomos şi la promontoriul hermean fusese distrusă, a fost construită una nouă. Pe şantierele navale a început construcţia a 220 de corăbii – niciodată nu fuseseră construite atîtea simultan; după numai trei luni, toate erau gata să ridice ancora. În primăvara anului 500 (254), flota romană, numărînd 300 de corăbii, în majoritatea lor noi, îşi făcu apariţia în faţa coastei de nord a Siciliei. Printr-un atac norocos dinspre mare a fost cucerit cel mai important oraş al Siciliei cartagineze, Panormos, în mîinile romanilor căzînd şi cetăţile mai mici, Solus, Kephaloedion şi Tyndaris, astfel încît, pe întreaga întindere a ţărmului nordic al insulei, cartaginezilor le-a rămas numai Thermae. Panormos a devenit de atunci unul dintre centrele principale ale romanilor în Sicilia. Însă războiul pe uscat nu înregistra nici un progres; cele două armate se aflau faţă în faţă la Lilybaeon; comandanţii romani, care nu ştiau cum să acţioneze în faţa elefanţilor, nu încercaseră să provoace o bătălie decisivă. În anul următor (501, 253), în schimbul avantajelor sigure în Sicilia, consulii au preferat o expediţie în Africa, dar nu pentru a debarca, ci pentru a jefui oraşele de pe litoral. Ei şi-au realizat proiectul fără impedimente, dar, după ce aproape că eşuaseră din cauza apelor din Sirta Mică, dificile şi necunoscute piloţilor lor, flota romană a fost surprinsă, între Sicilia şi Italia, de o furtună care a scufundat peste 150 de corăbii; şi de data aceasta piloţii au trebuit să navigheze la ordinul consulilor, cu toate argumentările şi rugăminţile lor de a urma traseul de-a lungul coastei, de la Panormos, prin larg, direct la Ostia. Părinţii cetăţii au fost cuprinşi de descurajare; ei au hotărît să reducă flota de război la 60 de corăbii şi să limiteze războiul naval la apărarea litoralului şi la escortarea corăbiilor de transport. Din fericire, tocmai acum războiul din Sicilia, care stagnase, a luat o întorsătură favorabilă romanilor. După ce în anul 502 (252) căzuseră în mîinile romanilor Thermae, ultima fortificaţie a cartaginezilor de pe coasta de nord, şi importanta insulă Lipara, sub zidurile cetăţii Panormos consulul Lucius Caecilius Metellus a obţinut în anul următor o victorie strălucită asupra armatei sprijinite de elefanţi (503, 251). Animalele, nefericit conduse, au fost rănite de trupele uşoare ale romanilor plasate în şanţul de apărare al oraşului, prăbuşindu-se în parte în şanţ, năpustindu-se în parte asupra propriei armate care, într-o dezordine de nedescris, se îndrepta odată cu elefanţii spre ţărm, pentru a se refugia pe corăbiile feniciene. 120 de elefanţi au fost capturaţi, iar armata cartagineză, a cărei forţă se baza pe aceste animale, a trebuit să se retragă din nou în cetăţi. După ce Eryxul a fost ocupat de romani (505, 249), cartaginezilor nu le rămăsese pe insulă decît Drepana şi Lilybaeon. Cartagina a cerut pentru a doua oară pacea; numai că victoria lui Metellus şi epuizarea inamicului au făcut ca în senat să prevaleze partida mai energică. Cererea a fost respinsă şi s-a luat hotărîrea de a organiza asediul celor două oraşe siciliene cu toată seriozitatea; în acest scop, a fost echipată din nou o flotă formată din 200 de corăbii. Asediul Lylibaeonului, primul mare asediu propriu-zis pe care l-au întreprins romanii şi unul dintre cele mai îndîrjite din cîte cunoaşte istoria, a fost deschis de romani cu un succes important: flota lor a reuşit să pătrundă în portul oraşului şi să-l blocheze dinspre mare. Dar asediatorii n-au reuşit să închidă în întregime accesul în port. În ciuda corăbiilor scufundate şi a palisadelor, în ciuda supravegherii neîncetate, veliere rapide, cunoscînd cu exactitate traseele de navigaţie şi apele puţin adînci, întreţineau o legătură neîntreruptă între asediaţi, iar flota cartagineză de 50 de corăbii a reuşit chiar să pătrundă în port, să debarce în oraş alimente suficiente şi o întărire de 10.000 de soldaţi, întorcîndu-se apoi nestingherită în portul de bază. Nici armata de uscat n-a fost mai norocoasă în asediu. S-a început cu un atac după toate regulile, maşinile de asediu au fost instalate şi, după scurt timp, au fost dărîmate şase turnuri de incintă; breşa părea să fie în curînd practicabilă. Destoinicul comandant Himilko a prevenit însă acest atac, ridicînd un nou zid în spatele breşei. Încercarea romanilor de a ajunge cu garnizoana la o înţelegere a fost, de asemenea, dejucată la timp. Mai mult, cartaginezii au reuşit, după ce o primă ieşire fusese respinsă, să incendieze într-o noapte furtunoasă maşinile de asediu ale romanilor. După acest eveniment, romanii au renunţat la pregătirile în vederea asaltului şi s-au mulţumit cu blocarea oraşului dinspre mare şi uscat. Bineînţeles că perspectivele unui succes se îndepărtau considerabil, atîta timp cît nu erau găsite mijloacele pentru a închide definitiv accesul corăbiilor inamice; nici armata de uscat nu deţinea o poziţie cu mult superioară asediaţilor, întrucît convoaiele de aprovizionare au fost deseori interceptate de puternica şi temerara cavalerie uşoară a cartaginezilor, iar rîndurile ei au început să fie decimate de epidemiile endemice în acest ţinut insalubru. Cu toate acestea, cucerirea Lylibaeonului era destul de importantă pentru a impune perseverenţă şi răbdare, care promiteau să fie răsplătite, cu timpul, de succesul dorit. Noului consul, Publius Claudius, i se părea însă minoră sarcina de a împresura Lylibaeonul; lui i-a convenit mai mult ideea schimbării – pentru a cîta oară? – a planului de operaţii prin încercarea de a surprinde cu numeroasele sale corăbii, proaspăt echipate, flota cartagineză staţionată în portul de la Drepana. Cu întreaga flotilă de asediu, care luase la bord voluntari din rîndul legiunilor, el a ridicat ancora la miezul nopţii şi, navigînd în ordine de bătaie, cu aripa dreaptă spre ţărm, cu cea stîngă spre marea deschisă, a atins rada portului de la Drepana odată cu răsăritul soarelui. Aici comanda amiralul cartaginez Atarbas. Deşi surprins, acesta nu şi-a pierdut prezenţa de spirit şi nu s-a lăsat închis în port, ci, în momentul în care corăbiile romane au intrat de-a lungul ţărmului în portul cu deschiderea spre sud în formă de seceră, el a navigat prin intrarea opusă, situată spre marea deschisă, şi s-a organizat în linie de bătaie în afara portului. Amiralul roman nu a putut să facă altceva decît să recheme grabnic corăbiile din port şi să se plaseze în faţa acestuia gata de luptă; dar, datorită acestei mişcări în sens opus, el a pierdut posibilitatea de a alege ordinea de bătaie şi a trebuit să accepte lupta într-o linie care, pe de o parte, era depăşită de cea inamică cu cinci corăbii, întrucît timpul nu permisese ieşirea tuturor corăbiilor din port, iar pe de altă parte, a fost împinsă aşa de mult spre ţărm, încît corăbiile sale n-au putut nici să se retragă, nici să navigheze în spatele liniei, în ajutorul celor în primejdie. Bătălia nu numai că a fost pierdută înainte de a începe, dar flota romană a fost împresurată în asemenea măsură, încît a fost capturată aproape în întregime de inamici. Ce-i drept, consulul scăpase, fugind primul, dar 93 de corăbii romane, mai mult de trei sferturi din flota de asediu, cu floarea legiunilor romane la bord, căzuse în mîinile cartaginezilor. Aceasta a fost prima şi unica victorie navală importantă a cartaginezilor în faţa romanilor. Lilybaeon a fost despresurat de fapt dinspre mare, căci, cu toate că resturile flotei romane se întorseseră în vechile lor poziţii, aceasta era mult prea slabă acum pentru a bloca portul, niciodată închis cu adevărat, ea însăşi putînd să se debaraseze de atacul corăbiilor cartagineze numai cu ajutorul armatei de uscat. Simpla neatenţie a unui ofiţer neexperimentat şi revoltător de naiv năruise tot ceea ce fusese obţinut în îndelungatul şi obositorul război de asediu; corăbiile care nu fuseseră victima nesăbuinţei acestuia vor fi pierdute în curînd prin nepriceperea colegului său. Al doilea consul, Lucius Iunius Pullus, care primise sarcina de a încărca proviziile destinate armatei de la Lilybaeon la Siracusa şi de a escorta flota de transport cu 120 de corăbii de război de-a lungul coastei meridionale a Siciliei, în loc să menţină unitatea flotilei sale, a comis greşeala de a lăsa primul transport să plece singur, el însuşi urmînd abia mai tîrziu cu al doilea. Cînd viceamiralul Karthalo, care blocase cu 100 de corăbii de elită flota romană în portul de la Lilybaeon, află aceasta, s-a îndreptat spre sudul insulei, a despărţit cele două flote romane şi, plasîndu-se între ele, le-a silit să se adăpostească în zona ţărmurilor neospitaliere de la Gela şi Camarina, în două porturi de refugiu. Atacurile cartaginezilor au fost respinse vitejeşte cu ajutorul bateriilor de coastă, amplasate aici, ca pretutindeni, de-a lungul ţărmului, de mai multă vreme; dar întrucît joncţiunea flotelor şi continuarea călătoriei n-a fost realizabilă, Karthalo a putut să lase în seama elementelor naturii desăvîrşirea operei sale. Următoarea furtună puternică a şi distrus într-adevăr ambele flote romane în porturile lor de ocazie, pe cînd amiralul fenician a scăpat cu uşurinţă în largul mării cu corăbiile sale neîncărcate şi bine conduse. Romanii însă au reuşit să salveze cea mai mare parte a echipajului şi încărcătură (505, 249).

Senatul roman era dezorientat. Războiul dura acum de 16 ani şi ţelul părea să fie mai îndepărtat în al şaisprezecelea an decît în primul. Patru flote mari se năruiseră în acest război, trei dintre ele cu armate romane la bord; o a patra armată terestră de elită fusese nimicită de inamic în Libia, fără a mai socoti numeroasele victime ale încăierărilor de pe mare, pe care le ceruseră bătăliile şi, mai mult încă, războiul de poziţii din Sicilia. Numărul mare de pierderi de vieţi omeneşti se poate calcula în baza listelor cetăţenilor, care au regresat, numai între anii 502-507 (252-247), cu 40.000 de capete, fără a socoti şi pierderile aliaţilor, care au suportat cel puţin în egală măsură cu romanii greutăţile războiului naval şi ale celui de pe uscat. Pierderile financiare nu se pot calcula; dar atît cele nemijlocite, în corăbii şi material, cît şi cele indirecte, generate de paralizarea comerţului, trebuie să fi fost extraordinare. Mai grav era faptul că se epuizaseră toate mijloacele prin care războiul ar fi putut fi încheiat. Se încercase o debarcare în Africa cu forţe proaspete în plină epocă victorioasă şi se suferise un eşec deplorabil. Se întreprinsese cucerirea Siciliei prin asaltarea succesivă a oraşelor; cetăţile minore fuseseră ocupate, dar cele două puternice fortăreţe maritime, Lilybaeon şi Drepana, deveniseră mai inexpugnabile decît fuseseră înainte vreodată. Ce era de făcut? Dezamăgirea stăpînea de-a binelea. Părinţii oraşului pierduseră toate speranţele; ei lăsară ca lucrurile să-şi urmeze cursul : erau conştienţi că un război interminabil şi fără ţel era mai dăunător pentru Italia decît pierderea ultimului om şi a ultimului său denar, dar nu aveau nici curajul şi nici încrederea în popor şi în soartă pentru a cere noi sacrificii pe lîngă cele care fuseseră irosite fără rezultat. Flota a fost desfiinţată; cel mult, a fost încurajată pirateria, în acest scop oferindu-se corăbii ale statului căpitanilor care doreau să înceapă războiul de corsari pe propria răspundere. Războiul pe uscat a fost continuat formal, întrucît era unica posibilitate; dar el se restrîngea la supravegherea cetăţilor siciliene şi la păstrarea celor aflate în posesiune, ceea ce necesita, din cauza lipsei unei flote, o armată foarte numeroasă şi pregătiri foarte costisitoare. Acum sau niciodată, sosise momentul în care Cartagina ar fi reuşit să-şi umilească puternicul adversar. Se înţelege că şi aici se resimţea epuizarea resurselor; dar, în condiţiile respective, finanţele feniciene nu puteau fi atît de decăzute încît cartaginezii să nu fi putut continua într-un mod energic şi ofensiv războiul, care era, pentru ei, doar o problemă de bani. Numai că guvernul cartaginez n-a fost unul energic, ci slab şi delăsător dacă nu era stimulat de un cîştig uşor şi sigur sau de un pericol extrem. Bucuros că scăpase de flota romană, el a lăsat, nechibzuit, să se prăpădească şi cea proprie, începînd, după exemplul inamicilor, să se limiteze, pe mare, ca şi pe uscat, la războiul de gherilă în Sicilia şi în jurul ei.

Astfel s-au scurs alţi şase ani de război (506-511, 248-243) fără evenimente deosebite, cei mai puţin glorioşi pe care îi cunoaşte istoria romană a acestui secol; de asemenea, au fost la fel de lipsiţi de glorie pentru poporul cartaginez. Însă un bărbat din rîndul acestora gîndea şi acţiona altfel decît naţiunea sa. Hamilcar numit Barac sau Barcas – adică „Fulgerul” –, un ofiţer tînăr şi promiţător, preluă comanda supremă în Sicilia în anul 507 (247). Armata lui, ca oricare alta cartagineză, era lipsită de o infanterie solidă şi încercată, iar guvernul, cu toate că ar fi fost capabil să furnizeze una – în orice caz, era obligat cel puţin să încerce –, se mulţumise să asiste la înfrîngeri şi, cel mult, dăduse ordin ca generalii învinşi să fie răstigniţi. Hamilcar s-a hotărît să acţioneze din proprie iniţiativă. El ştia prea bine că, pentru mercenarii săi, Cartagina însemna tot atît cît Roma şi că din partea guvernului nu se putea aştepta să-i fie trimişi recruţi fenicieni sau libieni, ci cel mult la permisiunea de a salva patria din proprie iniţiativă, cu trupele sale, cu condiţia unor costuri minime. Se cunoştea însă pe sine şi cunoştea oamenii. Mercenarii au fost, bineînţeles, indiferenţi faţă de Cartagina; dar un adevărat general poate să înlocuiască patria cu propria-i personalitate, iar Hamilcar a fost un adevărat general. După ce, în timpul războiului de poziţie de la Drepana şi Lilybaeon, îşi obişnuise soldaţii să-i privească în faţă pe legionari, s-a aşezat pe culmea Eirkte (Monte Pellegrino, lîngă Palermo), care domina ţara asemenea unei fortăreţe, permiţînd soldaţilor să se instaleze împreună cu soţiile şi copiii lor şi să cutreiere ţinutul de cîmpie dimprejur, în timp ce piraţii fenicieni jefuiau coasta italică pînă la Cumae. Astfel, el îşi hrăni oamenii din abundenţă fără a cere bani de la cartaginezi şi, întreţinînd legătura pe mare cu Drepana, ameninţă cu un atac-surpriză importantul Panormos din imediata vecinătate. Nu numai că romanii n-au reuşit să-l alunge de pe stînca aceasta, dar, după ce lupta durase cîtva timp la Eirkte, Hamilcar şi-a creat o a doua poziţie asemănătoare pe Eryx. Acest deal, la jumătatea înălţimii căruia se afla oraşul cu acelaşi nume, iar în vîrf, templul Aphroditei, fusese pînă atunci în mîinile romanilor, care ameninţau de aici cetatea Drepana. Hamilcar a ocupat oraşul şi a început asediul templului, în timp ce romanii, la rîndul lor, îl blocaseră dinspre cîmpie. Dezertorii celţi din armata cartagineză, trimişi de romani pe acest post izolat – o bandă de tîlhari înrăiţi care au jefuit, în timpul acestui asediu, templul, comiţînd nenumărate alte fărădelegi –, apăraseră culmea muntelui cu curajul disperării; dar nici Hamilcar nu a abandonat oraşul, întreţinînd în permanenţă cu flota şi cu garnizoana de la Drepana legătura spre marea deschisă. Războiul sicilian părea să ia o întorsătură tot mai nefavorabilă pentru romani. Statul roman îşi pierdea prin el banii şi soldaţii, iar generalii romani, onoarea; devenise limpede că nici un general roman nu se va ridica la valoarea lui Hamilcar şi se putea calcula momentul în care mercenarul cartaginez va îndrăzni să se măsoare cu legionarul. Piraţii lui Hamilcar se arătau tot mai neînfricaţi în largul coastelor italice şi fusese deja necesară intervenţia unui pretor împotriva unei expediţii de jaf cartagineze în aceste locuri. Ar mai fi fost nevoie de cîţiva ani şi Hamilcar ar fi întreprins dinspre Sicilia, cu ajutorul flotei, ceea ce fiul său va realiza mai tîrziu pe calea continentală, dinspre Spania. Senatul roman persevera însă în inactivitate, partida dezamăgiţilor deţinea fără tăgadă majoritatea. Atunci, o seamă de bărbaţi clarvăzători şi mărinimoşi se hotărîră să salveze statul şi fără intervenţia guvernului şi să pună capăt dezastruosului război din Sicilia. Norocoasele expediţii de piraţi, chiar dacă nu ridicaseră curajul naţiunii, treziseră totuşi energia şi speranţa în cercuri mai restrînse; piraţii se reuniseră deja în flotile, Hippo de pe coasta africană fusese incendiată şi avuseseră de partea lor norocul într-o luptă cu cartaginezii în faţa Panormosului. Prin conscripţii particulare, aşa cum s-a întîmplat şi la Atena, dar niciodată în asemenea proporţii, bogaţii patrioţi romani au finanţat construirea unei flote de război al cărei nucleu a fost format de corăbiile construite pentru piraterie şi de echipajul lor încercat; aceste corăbii au fost în general mult mai îngrijit lucrate decît cele comandate de către stat. Împrejurarea că un anumit număr de cetăţeni a oferit statului, în al douăzecişitreilea an al unui război dificil, 200 de nave de linie cu un echipaj de 60.000 de marinari, fără să fie constrînşi, este poate fără analogie în analele istoriei. Consulul Gaius Lutatius Catulus, care avusese onoarea de a comanda această flotă în marea siciliană, n-a întîlnit aici nici un adversar; cele cîteva corăbii cartagineze folosite de Hamilcar în timpul expediţiilor sale de jaf se retrăseseră în faţa supremaţiei adversarului, iar romanii au ocupat, aproape fără a întîmpina rezistenţă, porturile cetăţilor Lilybaeon şi Drepana, al căror asediu a fost început imediat. Cartagina a fost surprinsă; chiar şi cele două fortăreţe, slab aprovizionate, se aflau în mare pericol. În patrie a fost echipată o flotă, dar, în ciuda eforturilor, pînă la sfîrşitul anului nu se arătase nici măcar o velă în Sicilia; cînd, în fine, corăbiile, adunate în grabă, au apărut în dreptul Drepanei în primăvara anului 513 (241), ele alcătuiau mai degrabă o flotă de transport decît o flotă de război combativă. Fenicienii sosiseră cu speranţa că pot arunca ancora nestingheriţi, descărca proviziile şi îmbarca trupele necesare pentru o bătălie navală; flota romană însă le-a barat înaintarea şi i-a silit, întrucît intenţionau să navigheze de la Insulele Sacre (astăzi Maritima) spre Drepana, să accepte bătălia la mica insulă Aegusa (Favignano) (10 martie 513, 241). Soarta bătăliei a fost decisă de la bun început; flota romană, bine construită şi echipată, condusă excelent de destoinicul pretor Publius Valerius Falto, întrucît consulul era încă imobilizat la pat de rana primită în faţa Drepanei, a derutat de la primul asalt corăbiile inamice, greu încărcate, slab şi prost echipate; 50 de corăbii au fost scufundate, iar cu celelalte 20 învingătorii s-au reîntors în portul de la Lilybaeon. Ultimul mare efort al patrioţilor romani dăduse rezultatele scontate; el adusese victoria şi, cu aceasta, pacea.

Cartaginezii îl răstigniră mai întîi pe nefericitul amiral, ceea ce nu a schimbat nimic, conferindu-i apoi generalului sicilian puteri nelimitate în încheierea păcii. Hamilcar, care-şi văzu munca eroică de şapte ani distrusă de erorile altora, se supuse inevitabilului, fără a-şi trăda prin aceasta nici onoarea de soldat, nici poporul, nici proiectele sale. Sicilia nu putea fi menţinută, întrucît romanii dominau marea, şi nu se putea spera ca guvernul cartaginez, care încercase în zadar să-şi umple tezaurul gol printr-un împrumut de stat din Egipt, să întreprindă cel puţin o încercare de a înfrînge flota romană. El a renunţat aşadar la Sicilia. În schimb, a fost recunoscută independenţa şi integritatea statului şi a teritoriului cartaginez, Roma obligîndu-se să nu intre în alianţă cu liga cartagineză, nici Cartagina cu cea romană; altfel spus, comunităţile supuse şi tributare celor două părţi nu trebuiau să înceapă războiul, nici să-şi exercite suveranitatea sau să întreprindă recrutări în aceste teritorii. În ceea ce priveşte condiţiile secundare, ele conţineau, bineînţeles, restituirea gratuită a prizonierilor romani şi plătirea unei contribuţii de război; însă cererea lui Catulus de extrădare a dezertorilor romani şi de predare a armelor a fost respinsă cu hotărîre şi cu succes de cartaginezi. Catulus a renunţat la această cerere şi a permis fenicienilor, în schimbul unei răscumpărări moderate de 18 denari (14 taleri) pentru fiecare soldat, părăsirea nestingherită a Siciliei. Dacă nu doreau continuarea războiului, cartaginezii puteau fi mulţumiţi cu aceste condiţii de pace. Probabil că dorinţa firească de a aduce patriei, odată cu victoria, şi pacea, amintirea lui Regulus şi mersul schimbător al războiului, sentimentul că un avînt patriotic asemănător aceluia care decisese în ultimă instanţă războiul nu se poate impune şi nici repeta, poate şi personalitatea lui Hamilcar însuşi au contribuit la această clemenţă a generalului roman. Cert este că la Roma proiectul de pace a provocat nemulţumiri, iar adunarea poporului, fără îndoială sub înrîurirea patrioţilor care echipaseră ultima flotă, a refuzat la început ratificarea păcii. Nu ştim în ce sens a fost pronunţat acest refuz şi nu putem să fim siguri dacă oponenţii, votînd împotriva proiectului, respingeau pacea numai pentru a mai obţine cîteva concesii din partea inamicului sau dacă îşi aminteau că Regulus ceruse de la cartaginezi renunţarea la independenţa politică, fiind decişi să continue războiul pînă la atingerea acestui ţel, nemaifiind vorba de pace, ci de supunere. Dacă refuzul a fost condiţionat de prima posibilitate, el a fost probabil greşit; pe lîngă obţinerea Siciliei, oricare altă concesie ar fi fost minoră şi, avînd în vedere dîrzenia şi geniul lui Hamilcar, ar fi fost foarte hazardat să se pună în cumpănă cîştigul principal pentru nişte concesii secundare. În schimb, dacă partida care se opunea păcii vedea în distrugerea politică completă a Cartaginei unicul ţel satisfăcător pentru comunitatea romană, ea dădea dovadă de tact politic şi de intuirea lucrurilor viitoare; dacă însă resursele Romei ar fi fost suficiente pentru repetarea expediţiei lui Regulus, dacă aceasta ar fi avut rezervele necesare ca să spulbere nu numai curajul, dar şi zidurile puternicului oraş fenician, este o altă întrebare la care nu poate răspunde nimeni. Decizia asupra acestei dificile probleme a fost încredinţată, în sfîrşit, unei comisii care urma s-o judece în Sicilia, la faţa locului. În esenţă, aceasta a sancţionat proiectul: numai despăgubirea de război a fost majorată la 3.200 de talanţi (5,5 milioane de taleri), dintre care o treime solvabilă imediat, iar restul în zece rate anuale. Dacă, în afara abandonării Siciliei, tratatul definitiv mai cuprindea şi renunţarea la insulele situate între Italia şi Sicilia, aceasta nu putea fi decît o precizare redacţională, căci se înţelege de la sine că, renunţînd la Sicilia, Cartagina nu-şi putea rezerva drepturi asupra insulei Lipara, de mult ocupată de romani; nu este nici corectă şi nici probabilă presupunerea că, vizîndu-se Sardinia şi Corsica, s-ar fi introdus intenţionat un paragraf ambiguu în tratat. Acordul fusese în fine realizat. Generalul neînvins al unei naţiuni învinse a coborît de pe colinele sale îndelung apărate şi a predat noilor stăpîni cetăţile insulei pe care fenicienii le deţinuseră neîntrerupt timp de 400 de ani şi de pe zidurile cărora fuseseră respinse toate asalturile elenilor. Occidentul a obţinut pacea (513, 214).

Să mai zăbovim un moment asupra acestei lupte care a extins graniţa romană dincolo de marea care înconjoară peninsula. A fost unul dintre cele mai îndelungate şi grele războaie din cîte au purtat romanii; cea mai mare parte dintre soldaţii care au luptat în bătălia decisivă nu se născuseră încă în momentul în care el începuse. Cu toate acestea şi în ciuda grandioaselor momente pe care le oferă, cu greu s-ar putea cita un alt război pe care romanii să-l fi purtat aşa de prost şi de nesigur, atît din punct de vedere militar, cît şi politic. Nici nu putea să fie altfel: el se situează în momentul tranziţiei de la un sistem politic la altul, de la politica italică, devenită insuficientă, la aceea a marelui stat, încă nematurizată. Senatul roman şi sistemul militar roman fuseseră organizate admirabil pentru politica pur italică. Războaiele provocate de aceasta fuseseră războaie propriu-zis continentale, bazîndu-se întotdeauna pe capitală ca ultimă bază de operaţii şi apoi pe sistemul de fortăreţe romane. Problemele de rezolvat au fost cu prioritate de ordin tactic, nu strategic; marşurile şi manevrele nu ocupaseră decît locul secund, primul fiind deţinut de bătălii; războiul de asediu se afla la începuturi, marea şi războiul naval nu fuseseră luate în consideraţie. Este de înţeles (mai ales dacă nu se uită că, în bătăliile de atunci, în care dominante erau armele albe, decidea în primul rînd lupta corp la corp), că o adunare de consilieri putea să dirijeze aceste operaţii şi, oricare ar fi fost magistratul, acesta putea să le şi comande. Deodată totul se schimbase. Cîmpul de bătălie se întindea în negura zărilor, pînă în ţinuturile necunoscute ale altui continent şi dincolo de întinderi imense de apă; fiecare val putea servi inamicului drept cale, din orice parte putea să pornească o flotă de război. Romanii trebuiau să încerce acum pentru prima dată asediul unor locuri fortificate, mai ales al cetăţilor maritime, în faţa cărora fuseseră umiliţi cei mai renumiţi tacticieni ai Eladei. Armata de uscat şi miliţiile de cetăţeni nu mai erau suficiente. Trebuia să fie constituită o flotă şi, ceea ce era mai dificil, trebuia să ştii să te foloseşti de ea; trebuiau găsite adevăratele puncte de atac şi de apărare, reunite şi dirijate masele, calculate şi combinate expediţii îndepărtate şi îndelungate; dacă nu realizau toate acestea, un inamic mult mai slab tactic putea să-şi înfrîngă cu uşurinţă adversarul mai puternic. Ne mai putem mira că frîiele unui asemenea regiment scăpaseră unei adunări de consilieri şi comandanţilor? Cu siguranţă că, la începutul războiului, nimeni nu-i întrezărise circumstanţele; abia pe parcursul luptelor neajunsurile sistemului roman se manifestaseră tot mai insistent: lipsa unei puteri navale, lipsa unei conduceri militare permanente, incapacitatea generalilor, nulitatea amiralilor. În parte, ele au fost înlăturate prin acţiuni energice şi cu noroc: de exemplu, absenţa unei flote. Dar şi această creaţie impresionantă era o realizare de circumstanţă şi aşa a rămas pentru totdeauna. O flotă romană fusese constituită, ea a fost naturalizată însă numai nominal şi tratată întotdeauna ca o soră vitregă a armatei; serviciul maritim rămînea dezonorant faţă de respectatul serviciu în legiune, ofiţerii marinei s-au recrutat cu precădere dintre grecii italici, iar echipajul a fost alcătuit din supuşi sau chiar din sclavi şi din proscrişi. Ţăranul roman a avut şi şi-a păstrat oroarea faţă de apă; dintre cele trei lucruri pe care Cato le regreta în viaţa sa, unul a fost acela că a făcut pe mare o călătorie pe care ar fi putut-o face şi pe jos. Acestea derivă în parte din însăşi natura lucrurilor: corăbiile erau galere cu rame, iar serviciul la rame nu putea să fie onorabil; dar cel puţin s-ar fi putut forma legiuni navale proprii şi un corp de ofiţeri de marină recrutaţi dintre romani. Exploatînd impulsul naţiunii, s-ar fi putut forma treptat o putere maritimă considerabilă nu numai prin numărul ei, dar şi prin capacitatea de manevrare şi prin experienţa navală, un început în acest sens fiind dezvoltarea pirateriei în cazul acestui îndelungat război. Guvernul n-a întreprins însă nimic în această direcţie ; şi totuşi, flota romană, în grandoarea ei neajutorată, este creaţia cea mai genială a acestui război, determinîndu-i atît începutul, cît şi sfîrşitul. Mult mai greu de depăşit s-au dovedit a fi acele neajunsuri care nu se puteau înlătura fără modificarea constituţiei. Că senatul oscila între modurile de a purta războiul după predominarea uneia sau a alteia dintre facţiuni, comiţînd astfel greşeli inimaginabile, de genul evacuării Clupeei şi reducerii repetate a flotei, că generalul unui an asedia oraşele siciliene, iar urmaşul său, în loc să obţină predarea lor, credea de cuviinţă să jefuiască coasta africană sau să dea o bătălie navală, că, în general, comanda supremă se schimba pe căi constituţionale în fiecare an – toate acestea nu puteau fi remediate fără a provoca discuţii legate de constituţie, a căror soluţionare era mai dificilă decît construirea unei flote ; în aceeaşi măsură, constituţia nu putea fi legată de cerinţele unui asemenea război. Înainte de toate însă, nimeni nu se putea orienta în acest nou sistem de război : nici senatul şi nici generalii. Expediţia lui Regulus constituie un bun exemplu pentru a dovedi cu cîtă obstinaţie se credea că superioritatea tactică este întotdeauna decisivă. Cu greu s-ar putea găsi un alt general căruia norocul să-i fi surîs de atîtea ori; în anul 498 (256), el se afla exact pe locul unde va sta cu cincizeci de ani mai tîrziu Scipio, numai că nu avea de înfruntat un Hannibal şi o armată inamică încercată. Senatul a retras însă jumătate din efectivul armatei în momentul în care superioritatea tactică a romanilor devenise evidentă; datorită încrederii oarbe în aceasta, generalul a rămas acolo unde se afla, pentru a fi învins din punct de vedere strategic, şi a acceptat bătălia acolo unde fusese provocat, pentru a fi învins şi din punct de vedere tactic. Faptul este cu atît mai semnificativ cu cît Regulus fusese, în felul lui, un general destoinic şi încercat. Tocmai metoda militară rustică, prin care fuseseră cucerite Etruria şi Samnium, a fost cauza înfrîngerii în cîmpia de la Tunes. Principiul, foarte adevărat în spaţiul său, potrivit căruia fiecare cetăţean avea şi calităţile unui general, devenise eronat; în noul sistem de război erau necesari generali cu şcoală militară şi cu calităţi de militar, cu care nu era dotat fiecare cetăţean. Mult mai grav a fost faptul că, în ceea ce priveşte flota, comanda ei supremă a fost tratată ca subordonată comenzii supreme a armatei de uscat, fiecare magistrat de oraş considerîndu-se născut nu numai pentru a fi general, dar şi amiral. Cele mai dezastruoase înfrîngeri pe care le suferise Roma în acest război nu se datorează furtunilor şi, cu atît mai puţin, cartaginezilor, ci orgoliului cetăţenilor-amirali. Roma a biruit pînă la urmă; dar resemnarea la un cîştig cu mult mai mic decît fusese cerut, ba chiar oferit la început, ca şi opoziţia energică pe care pacea a provocat-o la Roma dovediseră cu claritate nesiguranţa şi superficialitatea victoriei şi păcii; iar dacă Roma a cîştigat, ea datorează această victorie favorurilor zeilor şi energiei cetăţenilor săi, ba chiar, în mai mare măsură, erorilor inamicilor săi, care depăşiseră cu mult neajunsurile sistemului de război roman.