Capitolul IV

Hamilcar şi Hannibal

Tratatul cu Roma din anul 513 (241) le oferise cartaginezilor pacea, dar cu ce preţ? Tributul celei mai mari părţi a Siciliei curgea acum în tezaurul inamicului, dar aceasta era pierderea cea mai mică. Mult mai dureros pentru cartaginezi era nu numai că pierdeau orice nădejde de a monopoliza toate căile maritime din estul spre vestul Mării Mediterane, speranţă ce păruse atît de aproape de împlinire, dar mai ales că vedeau sfărîmat întregul lor sistem comercial; bazinul de sud-vest al Mării Mediterane, stăpînit pînă atunci în exclusivitate de ei, ajunsese după pierderea Siciliei o rută comercială deschisă tuturor naţiunilor, iar comerţul italic devenise cu desăvîrşire independent de cel fenician. Cu toate acestea, bărbaţii sidonieni s-ar fi putut linişti şi în privinţa acestei situaţii. Ei primiseră asemenea lovituri şi înainte: au trebuit să împartă cu masalioţii, cu etruscii, cu grecii sicilieni ceea ce stăpîniseră odinioară singuri, iar ceea ce mai rămăsese, Africa, Spania, porţile Mării Atlantice, era suficient pentru a trăi cu sentimentul puterii şi în prosperitate. Dar cine putea garanta că le vor rămîne cel puţin acestea? Ceea ce ceruse Regulus – şi cît de puţin i-a lipsit să obţină – putea fi uitat numai de cine refuza să-şi aducă aminte; şi dacă Roma ar fi reluat de la Lilybaeon încercarea pe care o pornise cu atîta succes dinspre Italia, Cartagina ar fi fost negreşit pierdută, exceptînd cazul unei erori a inamicului sau al unei intervenţii neaşteptate. Într-adevăr, acum era pace, dar nu lipsise mult să nu fie ratificată şi se cunoştea opinia generală de la Roma asupra acestui tratat de pace. Se prea poate ca Roma să nu se fi gîndit încă la cucerirea Africii, mulţumindu-se cu Italia. Dar dacă existenţa statului cartaginez depindea de această suficienţă, perspectivele sale erau sumbre şi cine putea garanta că romanii nu vor crede de cuviinţă, tocmai datorită politicii lor italice, nu să-l supună pe vecinul lor african, ci să-l nimicească? Într-un cuvînt, Cartagina trebuia să privească pacea din anul 513 (241) numai ca pe un armistiţiu şi trebuia s-o folosească pentru pregătirile în vederea reînceperii inevitabile a războiului; nu pentru a răzbuna, în primul rînd, înfrîngerea suferită, nici pentru a redobîndi cele pierdute, ci pentru a-şi cuceri o existenţă independentă de capriciile inamicului său naţional. Dar cînd un război de exterminare ameninţă în mod sigur, deşi într-un fel indefinit, un stat mai slab, bărbaţii mai inteligenţi, mai hotărîţi, mai devotaţi cauzei, care se pregătesc din timp pentru lupta inevitabilă, declanşînd-o în momentul oportun, acoperind astfel defensiva politică printr-o ofensivă strategică, se văd frînaţi pretutindeni de indolenţa şi fricoasa masă a adoratorilor banului, a senililor, a celor lipsiţi de judecată, care se străduiesc din răsputeri să cîştige timp, să trăiască şi să moară în pace, să amîne cît mai mult posibil data ultimei încleştări. Astfel, şi la Cartagina au existat două partide – una pentru pace, cealaltă pentru război, care s-au raliat, cum era şi firesc, celor două distincţii politice care existaseră deja între conservatori şi reformatori. Primii şi-au găsit un sprijin în aparatul de stat, în sfatul bătrînilor şi al celor o sută, în fruntea cărora se afla Hanno, cel Mare, cum a fost numit; ceilalţi, în conducătorii mulţimii, îndeosebi în Hasdrubal, bărbat respectat, şi în ofiţerii armatei siciliene, ale cărei mari succese obţinute sub conducerea lui Hamilcar, cu toate că fuseseră pînă la urmă fără rost, arătaseră totuşi patrioţilor drumul care ducea spre salvarea din acest pericol ameninţător. Trebuie să fi existat deja mai mult decît o duşmănie nemiloasă între aceste două partide, cînd războiul libian a întrerupt lupta. Am relatat mai sus cum a luat naştere acest război. După ce partidul de guvernămînt produsese răzvrătirea prin administrarea sa care neglijase toate măsurile de precauţie ale ofiţerilor sicilieni, după ce această răzvrătire se transformase într-o revoluţie din cauza urmărilor sistemului de guvernămînt nemilos şi după ce statul fusese gata să se destrame din cauza incapacităţii militare a guvernului şi îndeosebi a şefului acestuia, Hanno, care distrusese armata, eroul de la Eirkte, Hamilcar Barcas, a fost rugat, în situaţia extremă, de către guvernul însuşi, să-i salveze de urmările greşelilor şi fărădelegilor săvîrşite. El a primit comanda şi a dat dovadă de atîta mărinimie sufletească, încît l-a acceptat pe Hanno drept coleg, fără să dimisioneze. După ce armata indignată l-a alungat pe acesta, a avut atîta stăpînire de sine încît l-a reprimit la rugăminţile stăruitoare ale guvernului, lăsîndu-i o parte din conducere. În ciuda inamicilor săi şi a unui asemenea coleg, datorită influenţei exercitate asupra răsculaţilor, a negocierii diplomatice cu şeicii numizi, a geniului său incomparabil de organizator şi de general, el a reuşit să înfrîngă în întregime revolta într-un timp foarte scurt şi să readucă Africa rebelă sub ascultare (sfîrşitul anului 517, 237). Partida patrioţilor păstrase tăcerea în timpul acestui război; acum se agita cu atît mai tare. Pe de o parte, această catastrofă demonstrase toată corupţia şi incapacitatea oligarhiei dominante, neputinţa ei, politica de coterie, orientarea ei spre romani; pe de altă parte, confiscarea Sardiniei arătase cu claritate şi celui mai umil cetăţean faptul că sabia lui Damocles atîrna permanent deasupra Cartaginei, sub forma declaraţiei de război a romanilor, şi că, dacă se va ajunge la un conflict cu Roma în situaţia prezentă, acesta va conduce cu necesitate la sfîrşitul dominaţiei feniciene în Libia. Cartagina nu ducea lipsă de cetăţeni care, îngroziţi de viitorul patriei, propuneau emigrarea în insulele din Atlantic; cine-i poate blama? Caracterele mai nobile însă refuză să se salveze abandonînd naţiunea, iar inimile neînfricate beneficiază de privilegiul de a-şi trage entuziasmul tocmai din împrejurările în care masa celor buni disperă. Noile condiţii fuseseră acceptate aşa cum le dictase Roma; nu mai rămînea decît supunerea şi adăugarea urii noi celei vechi, hrănind-o şi perpetuînd-o – acest ultim capitol al unei naţiuni maltratate. După aceea s-a trecut însă la realizarea unei reforme. De imposibilitatea de a corecta partida dominantă se convinsese toată lumea; faptul că stăpînii guvernului nu-şi uitaseră orgoliul şi nu ajunseseră la o înţelepciune mai mare în urma ultimului război e dovedit de obrăznicia, soră cu naivitatea, cu care i-au intentat lui Hamilcar un proces, acuzîndu-l de provocarea războiului mercenarilor, întrucît ar fi făcut promisiuni de soldă soldaţilor săi sicilieni fără împuternicirea guvernului. Dacă grupul ofiţerilor şi al conducătorilor poporului ar fi dorit să răstoarne acest guvern nesocotit şi aflat în putrefacţie, n-ar fi întîlnit probabil o rezistenţă redutabilă la Cartagina; dar cu siguranţă la Roma, cu care stăpînii guvernului de la Cartagina se aflau în relaţii care se apropiau de înalta trădare. La toate celelalte greutăţi se mai adăuga şi faptul că mijloacele pentru salvarea patriei trebuiau să fie făurite fără a prinde de veste nici romanii şi nici propriul guvern, apropiat de cel roman. Astfel, constituţia a rămas neatinsă, iar conducătorii guvernului au rămas în deplinătatea exerciţiului privilegiilor lor exclusiviste şi al folosirii bunurilor publice. Se făcuse numai propunerea, care fusese adoptată, ca, dintre cei doi generali care conduseseră războiul libian în ultima fază, Hanno să fie rechemat, iar Hamilcar să fie numit comandant suprem asupra întregii Africi pe o perioadă de timp nelimitată. De asemenea, se hotărîse ca el să se bucure de o poziţie independentă faţă de colegiile de guvernămînt – adversarii au numit-o putere monarhică neconstituţională, iar Cato, dictatură, putînd fi rechemat şi trimis în faţa judecăţii numai de către adunarea poporului. Nici alegerea unui succesor nu depindea de guvern, ci de armată, mai exact de cartaginezii care serveau în armată în calitate de gerusiaşti sau ofiţeri şi care sînt numiţi în tratate alături de general; adunarea poporului îşi rezervase, bineînţeles, dreptul de confirmare. Uzurpare sau nu, acest fapt arată limpede că partida războiului considera armata domeniul său şi o trata ca atare. Formal, misiunea lui Hamilcar era modestă. Războaiele cu triburile numide de graniţă nu se întrerupeau niciodată; cu puţin timp înainte, fusese ocupat în interiorul Africii „Oraşul celor o sută de porţi”, Theveste (Tebessa). Continuarea acestor încăierări de graniţă, care revenea noului comandant suprem al Africii, nu era în sine atît de importantă încît guvernul cartaginez, care avea libertate de acţiune în sfera sa, să asiste fără împotriviri la decretele hotărîte de adunarea poporului, iar romanii probabil că nici nu şi-au dat seama de semnificaţia lor.

În felul acesta, în fruntea armatei se afla acel bărbat care dovedise în timpul războiului sicilian şi libian că destinul îl alesese dintre toţi ca salvator al patriei. Poate că niciodată un om n-a dus cu mai multă grandoare lupta împotriva destinului. Armata urma să saboteze statul; dar ce armată? Miliţia cetăţenilor cartaginezi luptase bine sub conducerea lui Hamilcar în timpul războiului libian; dar el ştia prea bine că una este a-i rîndui o dată pentru luptă pe comercianţii şi meşteşugarii unui oraş, şi alta e să faci soldaţi din ei. Partida patrioţilor cartaginezi îi dăduse ofiţeri excelenţi, dar aceasta era reprezentată aproape în exclusivitate de clasa cultă. Nu avea miliţii cetăţeneşti, cel mult cîteva escadroane de călăreţi libio-fenicieni. Trebuia creată o armată de recruţi libieni, înrolaţi cu forţa, şi de mercenari, ceea ce era posibil pentru un general ca Hamilcar, dar şi pentru el numai dacă era capabil să plătească oamenilor săi, periodic, o soldă mare. Experienţa din Sicilia îi dovedise însă că veniturile statului erau folosite în Cartagina pentru necesităţi mult mai stringente decît plata armatei care lupta împotriva inamicului. În consecinţă, acest război trebuia să se finanţeze singur şi trebuia realizat în stil mare ceea ce fusese încercat la scară redusă pe Monte Pellegrino. Mai mult, Hamilcar nu era numai comandant militar, ci şi şeful unei partide. Împotriva neîndurătoarei partide de guvernămînt, care aştepta cu ardoare dar răbdătoare prilejul de a-l răsturna de la putere, el trebuia să se sprijine pe cetăţeni şi, oricît de nobili şi de neîntinaţi ar fi fost conducătorii acestora, mulţimea era profund decăzută şi obişnuită, datorită nefastului sistem de corupţie, să nu dea nimic fără a primi ceva în schimb. Ce-i drept, în unele împrejurări, nevoia sau entuziasmul îi putea înflăcăra pe toţi, ceea ce se petrece uneori şi în comunităţile cele mai decăzute; dar dacă Hamilcar dorea să-şi asigure sprijinul permanent al comunităţii cartagineze pentru planul său, realizabil abia după cîţiva ani, el trebuia să trimită prietenilor săi din patrie în mod regulat sume pentru a păstra simpatia mulţimii. Silit astfel să cerşească sau să cumpere de la mulţimea pasivă şi venală dreptul de a o salva, constrîns să suporte cu umilinţă şi tăcere aroganţa inamicilor poporului său, întotdeauna învinşi de el, pentru a dobîndi timpul necesar înfăptuirii planurilor lui, silit să-şi ascundă desconsiderarea faţă de trădătorii de ţară, cum se numeau stăpînii oraşului său, nobilul bărbat se afla singur, împreună cu cîţiva prieteni devotaţi, între inamicii din afară şi cei din interior, mizînd pe nehotărîrea amîndurora, înşelîndu-i şi înfruntîndu-i concomitent şi pe unii, şi pe alţii, numai pentru a strînge mai întîi mijloacele, banii şi soldaţii pentru lupta împotriva unei ţări care, chiar dacă armata ar fi fost pregătită, părea greu de egalat şi aproape imposibil de învins. El era însă un bărbat tînăr, nu mult peste treizeci de ani; se pare că presimţea, în momentul pregătirii acestei acţiuni, că nu-i va fi dat să-şi atingă ţelul străduinţelor sale şi să vadă ţara făgăduită altfel decît din depărtare. Înainte de a părăsi Cartagina, el îl pusese pe fiul său de nouă ani, Hannibal, să jure la altarul zeului suprem ură eternă numelui de roman şi îl creştea pe el, ca şi pe fiii mai mici, Hasdrubal şi Mago, „puii de leu” cum îi numea, în tabăra militară, ca să devină moştenitorii planului său, ai geniului şi ai urii sale.

Noul comandant suprem al Libiei a părăsit Cartagina imediat după terminarea războiului mercenarilor (probabil în primăvara anului 518, 236). După toate aparenţele, întreprindea o expediţie împotriva libienilor liberi din vest; armata sa, bine dotată, îndeosebi cu elefanţi, înainta de-a lungul coastei; flota o însoţea îndeaproape, comandată de fidelul său aliat Hasdrubal. Deodată s-a iscat zvonul că ar fi traversat marea în zona Coloanelor lui Hercule, debarcînd în Spania, şi că ar purta război cu indigenii, oameni care nu-l vătămaseră în nici un fel, după cum reclama conducerea din Cartagina, fără însărcinarea guvernului. Cel puţin acesta nu se putea plînge că ar neglija problemele Africii; cînd numizii se răsculară din nou, locţiitorul său Hasdrubal i-a înspăimîntat în aşa măsură, încît pacea de la graniţă a fost statornicită pentru o perioadă îndelungată, iar mai multe triburi, pînă atunci independente, au consimţit să plătească tribut. Nu mai putem reconstitui în detaliu ce anume a săvîrşit în Spania. Cato cel Bătrîn, care, la o generaţie după moartea lui Hamilcar, a putut constata urmele încă proaspete ale activităţii acestuia, nu se putea opri să nu recunoască, cu toată ura sa împotriva punilor, că numele nici unui rege n-ar merita să fie alăturat celui al lui Hamilcar Barcas. Rezultatele ne arată, cel puţin în linii generale, ceea ce a realizat Hamilcar ca militar şi ca om de stat în ultimii nouă ani ai vieţii sale (518-526, 236-228), pînă în clipa în care moartea l-a ajuns pe cîmpul de bătaie, precum pe Scharnhorst, luptînd cu vitejie, tocmai cînd planurile sale începuseră să dea roade, dar şi ceea ce în următorii opt ani (527-534, 227-220) a fost continuat de ginerele lui, Hasdrubal, moştenitor întru acelaşi spirit al funcţiei şi proiectelor sale. În locul micilor factorii comerciale care fuseseră stăpînite pînă atunci de Cartagina şi tratate ca dependente de Libia, pe lîngă protectoratul asupra Gadesului, în Spania a fost întemeiat un imperiu cartaginez, care a fost consolidat de iscusinţa diplomatică a lui Hasdrubal. Cele mai încîntătoare meleaguri ale Spaniei, coastele de sud şi de est, au devenit teritoriul provincial al fenicienilor; au fost fondate oraşe – înainte de toate, Cartagina Spaniei (Cartagena), de către Hasdrubal, în unicul port bun de pe coasta de sud, cu strălucitul „palat regal” al fondatorului; a înflorit agricultura şi, mai mult, extracţia metalelor, după ce au fost depistate cu destul noroc zăcămintele argintifere de lîngă Cartagena, care, cu un secol mai tîrziu, vor da o producţie anuală de peste 2,5 milioane de taleri (36 de milioane de sesterţi). Cele mai multe comunităţi de pînă la Ebru au devenit dependente de Cartagina şi plăteau tribut; Hasdrubal s-a priceput prin toate modalităţile, chiar şi prin căsătorii mixte, să atragă conducătorii în sfera de interese cartagineză. În felul acesta, Cartagina a obţinut aici o largă piaţă de desfacere pentru produsele şi pentru comerţul său, iar veniturile provinciei nu îndestulau numai armata, ci rămînea destul pentru a trimite şi în patrie şi pentru a economisi pentru viitor. Dar provincia furniza contingente şi, concomitent, exersa armata. În teritoriul supus Cartaginei se organizau recrutări periodice; prizonierii de război erau încorporaţi în trupele cartagineze; comunităţile dependente trimiteau contingente şi puteau să recruteze mercenari după necesităţi. În cursul îndelungatei vieţi militare, soldatul găsea în tabără o a doua patrie, iar în locul patriotismului, fidelitatea faţă de drapel şi devotamentul entuziast faţă de marii săi conducători. Conflictele continue cu vitejii iberi şi celţi au forjat o pedestrime destoinică, în stare să coopereze cu excelenta cavalerie numidă. Cartagina nu intervenea în treburile Barcizilor. Întrucît nu se ceruseră cetăţenilor contribuţii regulate, ci, deocamdată, le şi revenea cîte ceva, întrucît comerţul regăsise în Spania ceea ce pierduse în Sicilia şi Sardinia, războiul spaniol şi armata spaniolă cu strălucitele victorii şi importantele succese deveniră în curînd atît de populare, încît devenea posibilă, în împrejurări deosebite, ca, de exemplu, după moartea lui Hamilcar, trimiterea de puternice trupe africane în Spania. Vrînd, nevrînd, partidul de guvernămînt nu putea decît să asiste la acestea şi nu-i rămînea decît să se plîngă, în particular sau în corespondenţa cu prietenii de la Roma, de ofiţerii demagogi şi de mulţimea nesimţitoare. Nici Roma nu întreprindea nimic serios pentru a da evenimentelor din Spania un alt curs. Prima şi principala cauză a inactivităţii romanilor rezida neîndoielnic în necunoaşterea situaţiei din îndepărtata peninsulă; de altfel, acesta a fost cu siguranţă motivul esenţial pentru care Hamilcar îşi alesese Spania pentru realizarea planului său, şi nu, cum ar fi fost mai realist, Africa însăşi; ce-i drept, explicaţiile pe care le oferiseră generalii cartaginezi comisarilor romani trimişi la faţa locului pentru a culege informaţii, asigurările că toate acestea n-au alt rost decît crearea posibilităţii de a plăti cu punctualitate contribuţiile de război datorate romanilor, nu puteau găsi nici un ecou în senat; dar probabil a fost sesizat numai ţelul imediat al planurilor lui Hamilcar; acela de a găsi în Spania o compensaţie pentru tributurile şi comerţul din insulele pierdute. Un război de agresiune din partea cartaginezilor şi, mai ales, o invazie a Italiei prin Spania a fost exclusă din capul locului, după cum o dovedesc date certe şi natura lucrurilor. Bineînţeles că în rîndul partidei pacifiste din Cartagina vor fi existat cîţiva care să fi intuit adevărul; dar oricum ar fi judecat, cu greu ar fi fost înclinaţi să-i lumineze pe prietenii lor romani despre furtuna ameninţătoare care de mult nu mai putea să fie prevenită de către autorităţile cartagineze. Această intervenţie n-ar fi înlăturat criza, ci, cel mult, ar fi accentuat-o, iar la Roma asemenea denunţuri de partid ar fi fost primite, pe drept, cu multă circumspecţie. Cu timpul însă, extinderea incredibil de rapidă şi cuprinzătoare a puterii cartagineze în Spania trebuia să trezească atenţia şi temerile romanilor; în ultimii ani, înainte de izbucnirea războiului, aceştia au încercat, într-adevăr, să-i pună stavilă. În jurul anului 528 (226) ei au încheiat, în virtutea elenismului lor de dată recentă, o alianţă cu cele două oraşe greceşti sau semigreceşti de pe coasta spaniolă orientală, Zakynthos sau Saguntum (Murviedro, în apropiere de Valencia) şi Emporiae (Ampurias), şi, informîndu-l pe generalul cartaginez Hasdrubal asupra acestui fapt, l-au avertizat concomitent să nu întreprindă cuceriri dincolo de Ebru, ceea ce s-a şi promis. Această interdicţie nu şi-a propus nicidecum să împiedice invadarea Italiei pe cale continentală – generalul care s-ar fi încumetat la aceasta n-ar fi putut fi legat printr-un tratat –, ci, în parte, statornicirea unei limite pentru puterea cartaginezilor, care începea să devină ameninţătoare, în parte, asigurarea, prin comunităţile libere situate între Ebru şi Pirinei, aflate acum sub protectoratul Romei, a unui cap de pod sigur, în eventualitatea în care o debarcare şi un război în Spania ar fi devenit o necesitate. În ceea ce priveşte războiul iminent cu Cartagina, de a cărui inevitabilitate senatul nu s-a îndoit niciodată, nu se întrevedeau în afacerea spaniolă alte inconveniente decît necesitatea trimiterii unor legiuni în Spania şi lupta cu un inamic mai bine înzestrat cu bani şi soldaţi decît ar fi fost fără Spania. Doar se luase hotărîrea fermă, precum o dovedeşte planul campaniei din anul 536 (218), de a începe şi a încheia următorul război în Africa, fapt care ar fi decis concomitent şi soarta Spaniei. La aceste motive de tergiversare se adaugă în primii ani contribuţiile cartagineze, pe care le-ar fi suprimat o declaraţie de război, apoi moartea lui Hamilcar, în legătură cu care prietenii şi duşmanii ar fi putut judeca că proiectele sale dispăruseră odată cu el ; în fine, în ultimii ani, în care senatul a înţeles în sfîrşit că n-ar fi înţelept să mai amîne multă vreme declanşarea războiului, dorinţa foarte justificată de a-i linişti mai întîi pe galii din Valea Padului. Aceştia, ameninţaţi cu exterminarea, ar fi folosit probabil fiecare război de anvergură al romanilor pentru a ademeni din nou populaţiile transalpine să invadeze Italia, reînnoind astfel migraţiile celtice, în continuare extrem de periculoase. Se înţelege de la sine că nici consideraţiile faţă de partida pacifistă cartagineză şi nici tratatele existente nu îi opreau pe romani să acţioneze; mai mult, dacă războiul ar fi fost dorit, încăierările din Spania ar fi oferit destule pretexte. Aşadar, conduita Romei se poate explica; totuşi, nu putem nega faptul că senatul roman a dovedit în aceste împrejurări un spirit îngust şi lipsit de vigoare, greşeală care s-a manifestat sub forme şi mai puţin scuzabile în abordarea afacerilor galice. Pretutindeni, politica romană este caracterizată mai degrabă de tenacitate, viclenie şi consecvenţă, decît de o clarviziune profundă şi organizare rapidă a lucrurilor; din acest punct de vedere, inamicii, de la Pyrrhos pînă la Mithridates, i-au fost deseori superiori Romei.

Norocul a surîs astfel genialului proiect al lui Hamilcar. Mijloacele de a susţine un război au fost asigurate: o armată puternică, obişnuită cu lupta şi cu victoria, şi un tezaur care se umplea necontenit. Dar atunci cînd urma să fie găsit momentul potrivit şi direcţia corectă pentru luptă, a lipsit conducătorul. Bărbatul, al cărui cap şi a cărui inimă au deschis unui popor disperat, într-o situaţie critică, calea spre izbăvire, nu mai exista în momentul în care împlinirea dezideratelor sale devenise posibilă. Nu putem preciza dacă urmaşul său, Hasdrubal, a renunţat la ofensivă întrucît i se părea că nu sosise încă momentul oportun sau pentru că, mai degrabă om de stat decît general, nu se simţea capabil să preia comanda supremă într-o asemenea aventură. Atunci cînd, la începutul anului 534 (220), acesta a fost asasinat, ofiţerii cartaginezi ai armatei spaniole l-au desemnat în locul său pe fiul cel mai vîrstnic al lui Hamilcar, Hannibal. În momentul acela, el era încă un bărbat tînăr, fiind născut în anul 505 (249) – altfel spus, abia împlinise 29 de ani, dar trăise deja foarte multe. Primele sale amintiri îl înfăţişau pe tatăl său luptînd într-o ţară îndepărtată şi triumfînd pe Eirkte; cunoscuse pacea lui Catulus, crunta întoarcere în patrie a tatălui neînvins, grozăviile războiului libian. Copil încă, îşi urmase tatăl în tabăra militară; în curînd se va distinge. Suplu şi viguros, trupul său putea fi al unui alergător şi al unui pugilist de neîntrecut sau al unui călăreţ temerar; el putea să se lipsească de somn, iar mîncarea putea s-o savureze sau s-o neglijeze după obiceiul soldaţilor. Cu toate că îşi petrecuse tinereţea în tabără, îşi însuşise educaţia fenicienilor distinşi din epoca aceea; în limba greacă a reuşit, abia ca general, sub îndrumarea prietenului său Sosilos din Sparta, să facă asemenea progrese încît a redactat el însuşi documente de stat. Ajungînd bărbat, a intrat în armata tatălui său pentru a mînui sub ochii acestuia pentru prima dată armele şi pentru a-l vedea căzînd lîngă el pe cîmpul de bătaie. După aceea, a comandat cavaleria sub conducerea cumnatului său Hasdrubal, distingîndu-se prin vitejie nemărginită şi printr-un remarcabil talent de general. Acum, glasurile camarazilor săi îl chemau pe tînărul, dar încercatul general în fruntea lor şi el putea traduce în fapte idealurile pentru care luptaseră şi muriseră tatăl şi cumnatul lui. A acceptat moştenirea şi a fost demn de ea. Contemporanii săi au încercat în fel şi chip să-i critice caracterul; pentru romani, a fost crud, pentru cartaginezi, avar. Într-adevăr, el ura cum numai natura orientală poate să urască, iar un general care n-a primit niciodată subsidii sau provizii nici nu putea fi altfel decît avar. Dar cu toate că istoria i-a fost scrisă cu furie, invidie şi josnicie, ea n-a reuşit să tulbure această nobilă şi mare imagine. Lăsînd la o parte născocirile mizerabile, care se neagă ele însele, şi cîteva acţiuni întreprinse în numele său de locotenenţii lui, mai ales de Hannibal Monomachus şi de Mago Samnitul, nu putem găsi nimic în relatările epocii care n-ar putea fi justificat în condiţiile date şi după dreptul popoarelor de atunci. Opinia că, dimpotrivă, el a reuşit ca nimeni altul să unească chibzuinţa cu entuziasmul şi prevederea cu energia este unanimă. Remarcabilă i-a fost viclenia inventivă, una dintre trăsăturile de bază ale caracterului fenician; alegea cu plăcere căi neobişnuite şi imprevizibile: ambuscade şi stratageme de toate felurile i-au fost familiare; studia caracterul adversarilor săi cu o minuţiozitate extraordinară. Printr-un excelent serviciu de spionaj, îşi asigurase iscoade permanente chiar şi la Roma ; era permanent informat despre toate proiectele inamicului; el însuşi a fost văzut deseori purtînd alte haine şi păr fals, cercetînd cutare sau cutare lucru. Fiecare filă a istoriei acestor timpuri stă mărturie despre geniul său strategic, ca şi despre talentul său diplomatic, pe care l-a fructificat după pacea cu Roma, prin reforma constituţiei cartagineze şi prin influenţa rar întîlnită pe care o exercita ca străin exilat în cabinetele puterilor orientale. Puterea pe care o avea asupra semenilor e dovedită de prestigiul incomparabil pe care-l deţinea în faţa unei armate de naţiuni şi limbi diferite, care nici în momentele cele mai critice nu s-a revoltat împotriva lui. A fost un om mare; oriunde mergea, atrăgea toate privirile.

Hannibal a hotărît declanşarea războiului imediat după înălţarea sa (primăvara anului 534, 220). Hotărîrea a fost bine întemeiată, întrucît ţara celţilor încă nu fusese pacificată, iar un război între Roma şi Macedonia părea iminent; aşadar, putea să lovească fără întîrziere şi să ducă războiul acolo unde dorea, înainte ca romanii să-l fi început după placul lor, şi anume cu o debarcare în Africa. Armata a fost în curînd gata de plecare; tezaurul său a fost umplut în urma unor raiduri, dar guvernul cartaginez se dovedea a fi departe de dorinţa declanşării unui război împotriva Romei. Locul lui Hasdrubal, conducătorul partidei patriotice, a fost mai greu de ocupat decît cel al lui Hasdrubal, general al armatei din Spania; partida pacifistă deţinea acum supremaţia în patrie şi îi urmărea pe conducătorul partidei adepte a războiului cu procese politice. Guvernanţii, care mutilaseră şi criticaseră deseori planurile lui Hamilcar, nu erau deloc dispuşi să permită tînărului general, care comanda acum în Spania, să dea frîu liber patriotismului juvenil pe socoteala statului, iar Hannibal ezita să declare război în opoziţie deschisă cu autorităţile legitime. El a încercat să-i provoace pe saguntini la ruperea păcii, dar aceştia s-au mulţumit să se plîngă la Roma. Cînd romanii, în urma acestei plîngeri, au trimis o comisie la faţa locului, el a încercat să-i forţeze la o declaraţie de război, printr-un tratament infam; dar comisarii şi-au dat seama de starea lucrurilor; ei au tăcut în Spania, pentru a aduce acuzaţiile la Cartagina şi a relata la Roma că Hannibal ar fi pregătit şi că războiul ar fi iminent. Astfel se scurgea timpul; ajunsese deja vestea despre moartea lui Antigonos Doson, care dispăruse aproximativ în acelaşi timp cu Hasdrubal; în ţara italică a celţilor, romanii au sporit energia şi graba întemeierii de noi fortăreţe; la Roma au fost începute pregătirile pentru a suprima, în primăvara anului următor, insurecţia Iliriei. Fiecare zi devenise preţioasă; Hannibal se hotărî. El a transmis la Cartagina într-o formă lapidară că saguntinii i-ar ameninţa pe torboleţi, supuşi cartaginezi, şi că se vede nevoit să-i atace din această cauză. Fără a aştepta răspunsul, el începu asediul acestui oraş aliat cu Roma în primăvara anului 535 (219), altfel spus, războiul împotriva Romei. Ne putem face o idee despre gîndurile şi rezoluţiile care prevalau la Cartagina, amintindu-ne de impresia pe care capitularea Yorkului a lăsat-o în diferitele cercuri. Toţi „bărbaţii onorabili” au dezaprobat atacul întreprins „fără ordin”; se discuta despre dezavuarea şi extrădarea impetuosului ofiţer. Dar, fie că teama, mai palpabilă, de mulţime şi de armată depăşea în consiliu teama faţă de Roma, fie că s-a înţeles imposibilitatea de a reveni asupra unei asemenea acţiuni, fie că, sub imperiul inerţiei, o acţiune hotărîtă devenise ceva de neconceput, s-a luat pînă la urmă decizia de a nu decide nimic şi de a lăsa să se poarte războiul fără a-l purta. Saguntumul se apăra aşa cum numai oraşele spaniole ştiu să se apere; dacă romanii ar fi dezvoltat numai o parte din energia protejaţilor lor şi nu şi-ar fi pierdut timpul cu mizerabilul război de bandiţi din Iliria în perioada celor opt luni de asediu al Saguntumului, ei ar fi reuşit, fiind stăpînii mării şi porturilor potrivite, să se lipsească de ruşinea de a nu fi acordat ajutorul promis şi să impună războiului o altă direcţie. Ei au întîrziat însă şi oraşul a fost luat prin asalt pînă la urmă. După ce Hannibal a trimis prada la Cartagina pentru a fi distribuită, patriotismul şi setea de război s-au trezit în sufletele multora dintre aceia care pînă atunci nu cunoscuseră astfel de sentimente, iar împărţirea a anulat orice posibilitate de înţelegere cu Roma. Astfel, cînd, după distrugerea Saguntumului, apăru o delegaţie romană la Cartagina, cerînd extrădarea generalului şi gerusiaştilor prezenţi în tabăra militară, şi cînd purtătorul de cuvînt roman, întrerupînd încercarea unei justificări, a încheiat discuţiile, adunîndu-şi toga şi spunînd că ţine într-însa pacea şi războiul, iar gerusia are libertatea de a alege, gerusiaştii au avut curajul de a răspunde că lasă alegerea pe seama romanului. Cînd acesta a oferit războiul, ei îl acceptară (primăvara anului 536, 218).

Hannibal, care pierduse un an întreg din cauza îndîrjitei rezistenţe a saguntinilor, se retrăsese în timpul iernii (535/536, 219/218), ca de obicei, la Cartagina, pentru a pregăti totul, pe de o parte, în vederea atacului, pe de altă parte, pentru apărarea Spaniei şi Africii, întrucît, aşa cum tatăl şi cumnatul său deţinuseră comanda supremă în amîndouă ţinuturile, el trebuia să ia toate măsurile pentru apărarea patriei. Întregul efectiv al forţelor sale armate număra 120.000 de pedestraşi şi 16.000 de călăreţi, plus 58 de elefanţi, 32 de pentere echipate şi 18 neechipate, făcînd abstracţie de corăbiile şi elefanţii din capitală. Cu excepţia cîtorva liguri, repartizaţi în trupele uşoare, nu existau mercenari în această armată cartagineză; în afara cîtorva escadroane feniciene, trupele se alcătuiau în majoritatea lor din recruţii supuşilor cartaginezi, libieni şi spanioli. Pentru a se asigura de fidelitatea acestora din urmă, generalul, cunoscător de oameni, le-a acordat, în semn de încredere, un concediu general pe întreaga perioadă a iernii ; în schimb, libienilor le-a promis, sub jurămînt, în ciuda patriotismului exclusivist al fenicienilor, acordarea cetăţeniei cartagineze dacă se vor întoarce ca învingători în Africa. Acest efectiv de trupe era destinat însă numai în parte pentru expediţia italică : aproximativ 20.000 de soldaţi s-au deplasat spre Africa – un contingent mai mic pentru capitală şi teritoriul fenician propriu-zis, iar cea mai mare parte pentru coasta occidentală a Africii. Pentru acoperirea Spaniei au rămas 12.000 de soldaţi pedestraşi şi 2.500 de călăreţi, ca şi jumătate dintre elefanţi, precum şi flota care staţiona aici; comanda şi guvernarea au fost preluate în aceste părţi de fratele mai mic al lui Hannibal, Hasdrubal. Teritoriul Cartaginei a fost relativ slab ocupat, întrucît capitala însăşi dispunea de suficiente mijloace; de asemenea, în Spania, unde noi recrutări puteau fi făcute cu uşurinţă, a fost suficient un număr redus de pedestraşi, aici rămînînd, în schimb, o parte însemnată din armele specific africane, caii şi elefanţii. Grija majoră a fost acordată asigurării liniilor de legătură dintre Spania şi Africa; în acest scop, flota a rămas în Spania, iar Africa Occidentală a fost ocupată de un contingent foarte puternic. Fidelitatea trupelor a fost garantată nu numai de ostaticii comunităţilor spaniole închişi între zidurile puternice ale Saguntumului, dar şi de mutarea soldaţilor în afara districtelor lor de recrutare; miliţia Africii a fost transferată în Spania, cea spaniolă în Africa Occidentală, iar cea a Africii Occidentale la Cartagina. Astfel, se luaseră toate măsurile pentru apărare. În ceea ce priveşte atacul, o flotilă de 20 de pentere cu 1.000 de soldaţi la bord urma să navigheze din Cartagina spre coasta de vest a Italiei, cu scopul de a o devasta ; o a doua, formată de 20 de vele, trebuia să încerce să recucerească Lilybaeonul; Hannibal considera că poate conta pe un ajutor modest din partea guvernului său. Cu armata principală dorea să invadeze el însuşi Italia, stratagemă care figurase neîndoielnic şi în planul originar al lui Hamilcar. Un atac decisiv asupra Romei nu era posibil decît în Italia, aşa cum Cartagina putea să fie atacată numai din Libia; şi, aşa cum Roma intenţiona să-şi înceapă următoarea campanie printr-o debarcare în Libia, la fel, Cartagina nu se putea limita de la început nici asupra unui cîmp de operaţii secundar, ca Sicilia, nici la simpla defensivă. Înfrîngerea ar fi dus în fiecare din aceste cazuri la o nimicire inevitabilă, dar victoria n-ar fi adus aceleaşi roade. Dar cum trebuia să fie atacată Italia? Peninsula putea să fie atinsă atît pe mare, cît şi pe uscat; dar dacă se dorea ca această campanie să nu se transforme într-o aventură disperată, ci într-o expediţie militară cu un ţel strategic, era necesară o bază de operaţii situată mai aproape decît Spania sau Africa. Hannibal nu putea să se bazeze pe o flotă şi o cetate maritimă, întrucît marea era acum stăpînită de romani. Teritoriul confederaţiei italice oferea un sprijin şi mai puţin solid. Dacă ea rezistase în vremuri cu totul diferite incursiunii lui Pyrrhos în ciuda simpatiilor elene, un era de aşteptat ca aceasta să se destrame odată cu apariţia generalului fenician; prinsă între sistemul de fortăreaţă roman şi confederaţia indestructibilă, armata invadatoare ar fi fost copleşită fără îndoială. Numai ţara ligurilor şi celţilor putea să fie pentru Hannibal ceea ce va deveni Polonia pentru Napoleon, cu ocazia campaniilor sale ruseşti foarte asemănătoare; aceste populaţii, încă fremătînde în urma luptelor pentru independenţă abia terminate, neînrudite cu italicii şi ameninţate în existenţa lor prin lanţul de fortăreţe şi drumuri romane care începuseră să le strîmtoreze, trebuiau să recunoască în armata cartagineză, în rîndul căreia luptau numeroşi celţi spanioli, pe salvatoarea lor. Numai aceasta putea să-i servească drept bază de operaţii, drept district de aprovizionare şi de recrutare. Tratate formale fuseseră încheiate cu boiii şi insubrii, prin care aceştia se angajau să trimită armatei cartagineze ghizi, să le facă o primire ospitalieră la triburile înrudite, să le asigure aprovizionarea de-a lungul drumului şi să se răzvrătească împotriva romanilor în momentul în care armata cartagineză ar fi călcat pe pămîntul Italiei. În fine, relaţiile cu Orientul conduceau tocmai în acest ţinut. Macedonia, care-şi întărise poziţia în Pelopones în urma victoriei de la Sellasia, se afla în relaţii încordate cu Roma; Demetrios din Pharos, care abandonase alianţa romană în schimbul celei macedonene, fiind alungat de către romani, trăia ca refugiat la curtea macedoneană, care refuzase extrădarea cerută de către Roma. Dacă exista o posibilitate de joncţiune între armata de la Guadalquivir şi cea de la Carasu, aceasta urma să aibă loc numai în Valea Padului. Totul pleda aşadar pentru Italia de Nord; tatăl lui îşi îndreptase şi el atenţia spre acest ţinut, fapt dovedit de trupa de cercetaşi cartaginezi pe care o întîlniseră romanii, spre marea lor uimire, în Liguria în anul 524 (230). Raţiunea după care Hannibal a preferat ruta continentală în locul celei maritime este mai puţin evidentă, întrucît nici supremaţia navală a romanilor şi nici alianţa lor cu Massalia nu făceau imposibilă o debarcare la Genova; faptul e limpede, iar viitorul l-a dovedit. În tradiţia moştenită ne lipsesc destui factori care nu pot fi înlocuiţi cu supoziţii pentru a avea o opinie mulţumitoare. Hannibal trebuia să aleagă între două inconveniente. În loc să se expună sorţii schimbătoare şi imprevizibile a unei călătorii maritime şi a unui război naval, i s-a părut mai prudent să accepte asigurările insubrilor şi boiilor, indiscutabil serioase, cu atît mai mult cu cît armata debarcată la Genova ar fi trebuit oricum să traverseze munţii; el nu putea să ştie cu cît erau mai mari dificultăţile unei căi peste creasta principală a Alpilor, decît cele legate de traversarea Apeninilor. Drumul pe care-l alesese fusese doar calea străveche a celţilor; folosind-o, hoarde cu mult mai numeroase surmontaseră Alpii; aliatul şi salvatorul poporului celtic putea să urmeze fără grijă această trecere. În felul acesta, odată cu începerea anotimpului favorabil, Hannibal a concentrat la Cartagena toate trupele destinate marii armate; aceasta se compunea din 90.000 de pedestraşi şi 12.000 de călăreţi, dintre care aproximativ două treimi africani şi o treime spanioli. Cei 37 de elefanţi au fost luaţi mai mult pentru a-i impresiona pe gali, decît pentru lupta propriu-zisă. Pedestrimea lui Hannibal nu mai era nevoită, ca aceea a lui Xanthippos, să se ascundă în spatele unei linii de elefanţi, iar generalul era destul de înţelept pentru a se folosi numai în cazuri extreme de această armă cu două tăişuri, care provocase atît de frecvent înfrîngerea inamicului, dar şi a propriei armate. Cu această armată, Hannibal a pornit de la Cartagena spre Ebru în primăvara anului 536 (218). Despre măsurile luate, mai ales despre legăturile cu celţii, despre sursele şi scopul expediţiei el a lăsat să se înţeleagă atît cît a fost nevoie ca şi luptătorul de rînd, cu instinctul militar format datorită războaielor necontenite, să simtă clarviziunea şi mîna fermă a conducătorului, urmîndu-l cu o încredere oarbă în zarea necunoscută. Alocuţiunea vibrantă, în care le-a expus situaţia patriei lor şi cererile romanilor – subjugarea necondiţionată a scumpului pămînt natal, ideea înjositoare a dezavuării iubitului general şi a statului său major – a avut darul de a aprinde în inimile tuturor un spirit războinic şi patriotic.

Statul roman se afla într-o situaţie care poate să survină şi în cele mai stabile şi mai lucide aristocraţii. Romanii ştiau, ce-i drept, ce vor şi, într-adevăr, au fost luate unele măsuri; dar nimic nu se făcea cum trebuia şi la timpul oportun. De multă vreme ar fi putut să fie stăpînii porţilor Alpilor şi să-i nimicească pe celţi; or, celţii erau şi acum de temut, iar trecătorile Alpilor deschise. Ei ar fi putut să trăiască în pace cu Cartagina, dacă ar fi respectat cu stricteţe pacea din anul 513 (241), sau, dacă acest lucru n-ar fi fost dorit, Cartagina ar fi putut fi supusă demult. Acea pace fusese într-adevăr încălcată prin ocuparea Sardiniei, dar în douăzeci de ani puterea Cartaginei s-a putut regenera nestingherită. Menţinerea păcii cu Macedonia nu prezenta mari dificultăţi, dar această prietenie fusese abandonată în schimbul unui cîştig neînsemnat. De asemenea, Roma ducea lipsă de un om de stat care să fie pe măsura situaţiei; pretutindeni se făcuse prea mult sau prea puţin. Acum începea războiul, ale cărui moment şi loc fuseseră lăsate la alegerea inamicului; iar datorită convingerii bine întemeiate despre superioritatea lor militară, romanii erau indecişi asupra ţelului şi desfăşurării următoarelor operaţii. Ei dispuneau de mai mult de 500.000 de soldaţi, apţi pentru serviciu ; numai cavaleria romană era inferioară celei cartagineze prin calitate şi, relativ, prin numărul ei, cea romană însumînd o zecime, cea cartagineză o optime din totalul trupelor aflate în luptă. Flota romană de 220 de pentere, care se întorcea tocmai din Marea Adriatică în cea Occidentală, nu-şi găsea egalul printre cele ale statelor implicate în acest război. Utilizarea firească şi corectă a acestei superiorităţi covîrşitoare rezulta de la sine. Se hotărîse deja că un război cu Cartagina trebuia să fie deschis printr-o debarcare în Africa; întorsătura pe care au luat-o evenimentele ulterioare i-a obligat pe romani să introducă în planul lor de război o debarcare simultană în Spania, în principal numai pentru a împiedica armata spaniolă să apară în faţa zidurilor Cartaginei. Conform acestui plan, trebuia, cînd războiul izbucnise de fapt prin atacul lui Hannibal asupra Saguntumului (la începutul anului 535, 219), să fie trimisă înainte de toate o armată în Spania, înainte ca oraşul să fie cucerit; au fost neglijate însă atît cerinţele avantajului, cît şi cele ale onoarei. Saguntumul a rezistat opt luni, dar în zadar; în momentul în care oraşul se preda, Roma nici nu-şi pregătise debarcarea în Spania. Ţinutul dintre Ebru şi Pirinei era încă neocupat, iar populaţiile lui nu numai că erau aliaţii naturali ai Romei, dar au primit, de asemenea, ca şi saguntinii, din partea emisarilor romani, promisiuni în vederea unui ajutor grabnic. Catalonia poate fi atinsă pornind din Italia pe calea mării aproximativ în acelaşi timp ca din Cartagina pe uscat; în cazul în care, în urma declaraţiei de război formale pronunţate între timp, romanii, ca şi fenicienii, ar fi pornit în aprilie, Hannibal ar fi putut să întîlnească legiunile romane pe linia Ebrului. Într-adevăr, cea mai mare parte a armatei şi a flotei au fost pregătite pentru expediţia din Africa, iar al doilea consul, Publius Cornelius Scipio, a primit ordinul de a se deplasa pe Ebru; acesta nu s-a grăbit însă şi, cînd în Valea Padului izbucni o răscoală, el a folosit armata, care se afla gata pentru îmbarcare, pentru reprimarea acesteia, iar pentru expediţia spaniolă a format legiuni noi. În felul acesta, Hannibal a întîmpinat, ce-i drept, cea mai înverşunată rezistenţă pe Ebru, dar numai din partea autohtonilor, pe care i-a învins cu preţul unei pătrimi din armata sa, avînd în vedere că, în condiţiile date, timpul era mai preţios decît sîngele oamenilor ; astfel a ajuns pe linia Pirineilor. Prin această întîrziere, aliaţii spanioli ai Romei au fost sacrificaţi a doua oară; faptul putea fi prevăzut cu aceeaşi certitudine cu care ar fi fost posibilă evitarea acestui sacrificiu. Probabil că expediţia din Italia, pe care romanii n-au putut s-o prevadă pentru primăvara anului 536 (218), ar fi fost compromisă prin apariţia oportună a legiunilor în Spania. Hannibal nu nutrea nicidecum intenţia de a renunţa la „regatul” său spaniol, aruncîndu-se disperat asupra Italiei; timpul pe care-l consacrase cuceriririi Saguntumului şi supunerii Cataloniei, contingentul considerabil pe care-l lăsase între Ebru şi Pirinei în vederea ocupării teritoriului nou-cîştigat dovedesc în suficientă măsură că, dacă o armată romană ar fi venit pentru a-i disputa posesiunea asupra Spaniei, el nu s-ar fi mulţumit cu retragerea din faţa acesteia. Dar, ceea ce este cel mai important, dacă romanii ar fi fost capabili să-i întîrzie numai cu cîteva săptămîni plecarea din Spania, iarna ar fi făcut trecătorile Alpilor inaccesibile înainte ca Hannibal să le fi atins, iar expediţia africană ar fi putut să înceapă nestingherită.

Ajuns la poalele Pirineilor, Hannibal a lăsat o parte din trupele sale la vatră; o măsură hotărîtă de la început, pentru a demonstra soldaţilor că generalul este sigur de succesul campaniei şi pentru a suprima ideea că expediţia lui era una dintre acele întreprinderi de unde nu mai exista întoarcere. Cu o armată de 50.000 de soldaţi pedeştri şi 9.000 de călăreţi, în majoritate veterani, Hannibal a traversat fără dificultăţi munţii şi a înaintat de-a lungul coastei, prin Narbona şi Nîmes, traversînd teritoriul celtic, fie datorită înţelegerilor prealabile, fie datorită autorului cartaginez, fie prin forţa armelor. Abia cînd, la sfîrşitul lui iunie fusese atins fluviul Ron în dreptul Avignonului, se părea că armata va întîmpina aici o rezistenţă serioasă. Consulul Scipio, care în drumul său spre Spania ancorase la Massalia (spre sfîrşitul lui iunie), a fost informat aici că a ajuns prea tîrziu şi că Hannibal n-ar fi trecut numai Ebrul, dar şi Pirineii. Auzind aceste noutăţi, care par să-i fi luminat pe romani, în sfîrşit, despre proiectele şi ţelul lui Hannibal, consulul şi-a abandonat deocamdată ideea unei expediţii spaniole şi s-a hotărît, intrînd în legătură cu populaţiile celtice din aceste ţinuturi, care se aflau sub influenţa masalioţilor şi, în consecinţă, sub aceea a romanilor, să-i aştepte pe fenicieni pe Ron şi să le bareze trecerea peste rîu şi marşul spre Italia. Norocul lui Hannibal a fost că în dreptul locului unde intenţiona să forţeze trecerea se afla deocamdată numai miliţia celtică, în timp ce consulul însuşi cu armata sa de 22.000 de pedestraşi şi 2.000 de călăreţi staţiona încă la Massalia, la patru zile de marş în aval. Curierii miliţiei galice se grăbiră să-l înştiinţeze. Hannibal trebuia să treacă armata cu cavaleria puternică şi cu elefanţii, sub ochii inamicului şi înainte de sosirea lui Scipio, peste fluviul torenţial, şi nu avea nici o singură barcă. Fără a zăbovi, a dat ordin ca toate bărcile disponibile să fie cumpărate la orice preţ de la numeroşii corăbieri de pe Ron, iar restul din necesarul de ambarcaţiuni să fie înlocuit cu plute înjghebate din copacii doborîţi, astfel încît toată această armată numeroasă să poată fi transbordată într-o singură zi. În timpul acestor activităţi, un detaşament puternic, condus de Hanno, fiul lui Hamilcar, s-a îndreptat în marş forţat în amonte, pînă la un punct de trecere, situat la două zile scurte de marş de Avignon, pe care l-a găsit nepăzit. Aici, el a traversat rîul cu nişte plute construite în grabă, pentru a coborî de-a lungul lui şi a ajunge în spatele galilor care împiedicau trecerea armatei principale. Dis-de-dimineaţă, în cea de-a cincea zi după sosirea pe Ron, în cea de-a treia după plecarea lui Hanno, semnalele de fum ale detaşamentului detaşat de pe malul celălalt al rîului, îi vestiră lui Hannibal sosirea aşteptatului moment al traversării. În momentul în care galii, observînd că flota de bărci a inamicului se pune în mişcare, se grăbeau să ocupe malul, ei văzură deodată tabăra din spatele lor cuprinsă de flăcări; surprinşi şi indecişi, n-au putut nici să reziste atacului şi nici să împiedice traversarea, împrăştiindu-se în plină derută. Între timp, Scipio convocase la Massalia mai multe consilii de război pentru stabilirea celor mai adecvate mijloace în vederea împiedicării traversării Ronului şi nu a acţionat nici în urma mesajelor alarmante ale conducătorilor celţi. El nu se încredea în ştirile lor şi s-a mulţumit să trimită în recunoaştere un mic corp de cavalerie de-a lungul malului stîng al Ronului. Acesta a găsit deja aici întreaga armată inamică, ocupată numai cu trecerea elefanţilor, singurii care rămăseseră pe malul drept; după ce, în vecinătatea Avignonului, numai pentru a încheia recunoaşterea, a avut loc o încăierare aprigă cu cîteva escadroane cartagineze – prima luptă în care s-au întîlnit romanii şi fenicienii în acest război –, el s-a întors grabnic pentru a raporta la cartierul general asupra situaţiei. Scipio a pornit aşadar spre Avignon cu întregul său efectiv; dar, cînd a sosit acolo, chiar şi cavaleria cartagineză, care rămăsese în ariergardă pentru a proteja trecerea elefanţilor, plecase deja de trei zile, iar consulul nu putea să facă altceva decît să se întoarcă la Massalia cu trupele obosite şi o glorie ambiguă şi să se plîngă de „fuga ruşinoasă” a inamicului. Astfel, pentru a treia oară, aliaţii fuseseră abandonaţi şi fusese pierdută o linie de apărare importantă din cauza deplasării; trecînd, după această primă greşeală, de la o inactivitate inoportună la o precipitare cu nimic mai eficientă şi făcînd, fără sorţi de izbîndă, ceea ce ar fi reuşit cu cîteva zile înainte, s-a ratat ocazia reală de a repara această greşeală. Din momentul în care Hannibal se afla dincoace de Ron, în ţara celţilor, nimic nu-l mai putea împiedica să ajungă pînă la Alpi; dar dacă consulul Scipio, la aflarea acestei informaţii, s-ar fi întors cu întreaga armată în Italia – în şapte zile putea să ajungă în Valea Padului prin Genova – şi ar fi unit slabele detaşamente de aici cu armata sa, el ar fi putut să pregătească inamicului cel puţin aici o primire primejdioasă. Or, nu numai că pierduse timpul preţios prin marşul la Avignon, dar acestui bărbat, destoinic de altfel, îi lipsea fie curajul politic, fie clarviziunea militară de a schimba destinaţia armatei sale în conformitate cu împrejurările; cea mai mare parte a armatei a trimis-o în Spania sub conducerea fratelui său, Gnaeus, iar el s-a întors cu cele cîteva detaşamente la Pisae.

Hannibal, care, după traversarea Ronului, explicase trupelor, în cadrul unei adunări generale a armatei, ţelul expediţiei şi-i permisese conducătorului celţilor, Magilus, sosit din Valea Padului, să vorbească armatei prin mijlocirea unui translator, îşi continua între timp nestingherit marşul spre trecătorile Alpilor. La început, el nu se putea decide pe care s-o aleagă, nici luînd în considerare distanţa mai mică, nici ţinînd seama de starea de spirit a populaţiei, cu toate că nu-şi putea permite să piardă timp fie prin ocolişuri, fie cu lupte. El trebuia să aleagă acea cale care era practicabilă pentru bagaje, pentru cavaleria sa puternică şi pentru elefanţi şi de-a lungul căreia o armată îşi putea procura mijloacele de subzistenţă fie cu vorba bună, fie prin forţă, căci, cu toate că Hannibal luase măsura de a transporta provizii cu animale de povară, acestea puteau să fie îndestulătoare, din motive obiective, numai pentru cîteva zile pentru o armată care, în ciuda pierderilor considerabile, mai număra încă aproximativ 50.000 de soldaţi. În afara drumului de-a lungul coastei, pe care Hannibal nu-l alesese, nu pentru că era baricadat de către romani, ci deoarece l-ar fi îndepărtat de la ţelul său, pentru a trece din Galia în Italia nu existau pe vremea aceea decît două pasaje peste Alpi demne de luat în considerare: pasajul peste Alpii Cottieni (Mont Genèvre), ducînd în teritoriul taurinilor (prin Susa sau Fenestrelelles la Torino) şi cel peste Alpii Graieni (Micul St. Bernard), ducînd în teritoriul salasilor (la Aosta şi Ivrea). Primul drum este mai scurt; dar după ce părăseşte valea Ronului, el şerpuieşte prin văile nepracticabile şi pustii ale rîurilor Drac, Romanche şi a cursului superior al lui Durance, printr-un ţinut muntos dificil şi sărac, necesitînd un marş prin munţi de cel puţin şapte-opt zile; un drum militar a fost construit aici abia sub Pompeius, pentru a stabili o legătură mai scurtă între Galia Cisalpină şi Galia Transalpină. Drumul peste Micul St. Bernard este ceva mai lung; dar, după ce a trecut peste primul perete al Alpilor care mărgineşte valea Ronului spre est, el păstrează cursul superior al rîului Isère, care se întinde de la Grenoble prin Chambéry pînă la poalele Micului St. Bernard, altfel spus sub lanţul principal al Alpilor, fiind dintre toate văile Alpilor cea mai largă, cea mai fertilă şi cea mai populată. De asemenea, drumul peste Micul St. Bernard, fără a fi cea mai joasă trecere naturală peste Alpi, este de departe cea mai lesnicioasă; cu toate că aici n-a fost construit un drum artificial, un detaşament austriac a traversat Alpii pe această cale, împreună cu artileria, chiar şi în anul 1815. Această cale, care nu traversează decît două creste muntoase, a fost în fine, din cele mai vechi timpuri, marele drum militar din ţara celtică în cea italică. Armata cartagineză nu avusese aşadar posibilitatea alegerii; a fost o coincidenţă fericită, dar nu un motiv hotărîtor pentru Hannibal, că triburile celtice aliate din Italia se întindeau pînă sub Micul St. Bernard, în timp ce drumul peste Mont Genèvre l-ar fi condus mai întîi în ţinutul taurinilor, învrăjbiţi de mult timp cu insubrii. În felul acesta, armata cartagineză a urcat mai întîi de-a lungul Ronului spre valea superioară a Isèrei, nu, precum s-ar putea presupune, pe drumul cel mai scurt, de-a lungul cursului inferior al Isèrei, de la Valence la Grenoble, ci prin „insula” allobrogilor, regiunea joasă, bogată şi, de pe atunci, dens populată, mărginită spre nord şi vest de Ron, spre sud de Isère şi spre est de Alpi. Acest drum a fost ales întrucît cel mai scurt ar fi dus din nou printr-un ţinut muntos, arid şi sărac, pe cînd „insula” este netedă şi deosebit de fertilă, fiind despărţită de valea superioară a Isèrei, numai printr-o singură pantă. Marşul de-a lungul Ronului şi străbaterea „insulei” pînă la poalele Alpilor necesitaseră 16 zile; nu se iviseră dificultăţi deosebite, iar în ţinutul propriu-zis al „insulei” Hannibal a ştiut să se folosească de sfada izbucnită între doi şefi ai allobrogilor, cîştigînd pe cel mai însemnat dintre aceştia de partea sa, care nu numai că-l escortase prin întreaga regiune, dar îi completase şi proviziile şi îi înzestrase soldaţii cu arme, îmbrăcăminte şi încălţăminte. Însă la trecerea primului lanţ al Alpilor, care se înălţa abrupt sub forma unui perete şi peste care trece o singură potecă practicabilă (peste Mont du Chat, lîngă satul Chevelu), expediţia aproape că eşuase. Populaţia allobrogă ocupase poziţii puternice de-a lungul pasului. Hannibal aflase vestea destul de repede pentru a evita un atac prin surprindere şi a aşezat tabăra la poalele muntelui, pînă ce, după apusul soarelui, celţii se risipiră în localitatea cea mai apropiată; în cursul nopţii, a luat în stăpînire trecătoarea. Astfel a cucerit creasta; dar pe poteca, extrem de abruptă, care duce din vîrful muntelui la Lacul Bourget, animalele de povară şi caii alunecară şi căzură. Atacurile lansate de către celţi, în toate locurile favorabile, asupra armatei aflate în marş au fost foarte stînjenitoare, nu atît prin forţa lor, cît prin dezordinea pe care o generau; iar cînd Hannibal se aruncă de sus cu trupele sale uşoare asupra allobrogilor, aceştia au fost alungaţi spre vale cu pierderi apreciabile, dar confuzia, îndeosebi la bagaje, a fost sporită din cauza zgomotului luptei. Ajungînd astfel cu pierderi însemnate în vale, Hannibal a cucerit imediat oraşul cel mai apropiat, pentru a-i pedepsi şi a-i înspăimînta pe barbari, dar şi pentru a înlocui pierderile în animale de povară şi cai. După o zi de repaus în încîntătoarea vale de la Chambéry, armata şi-a continuat drumul de-a lungul Isèrei, fără a fi oprită în acest ţinut larg şi îmbelşugat din cauza lipsurilor sau atacurilor. Abia în a patra zi, cînd se ajunse în ţinutul ceutronilor (Tarentaise de astăzi), unde valea se îngustează treptat, vigilenţa trebuia să fie din nou ţinută trează. Ceutronii au primit armata în zona teritoriului de graniţă (aproximativ la Couflans), cu ramuri şi coroane, oferind carne proaspătă, ghizi şi ostatici, iar cartaginezii au traversat ţinutul lor ca pe o ţară prietenă. Dar cînd trupele au ajuns la poalele Alpilor, acolo unde drumul părăseşte rîul Isère şi şerpuieşte printr-un defileu îngust şi dificil de-a lungul pîrîului Reclus spre vîrful St. Bernard, apăru deodată miliţia ceutronilor, în parte în spatele armatei, în parte pe crestele din stînga şi din dreapta trecătorii, sperînd să izoleze convoiul de aprovizionare şi de bagaje. Hannibal însă, al cărui discernămînt infailibil nu întrevăzuse în ospitalitatea ceutronilor nimic altceva decît o stratagemă pentru a evita jefuirea teritoriului lor şi a cîştiga o pradă bogată, trimisese, în aşteptarea unui asemenea atac, cavaleria şi convoiul de transport în avangardă, acoperind înaintarea cu întreaga pedestrime; cu aceasta el a dejucat intenţiile inamicului, cu toate că nu putea împiedica înaintarea simultană a celţilor pe culmile dealurilor, aceştia pricinuindu-i pierderi serioase prin intermediul pietrelor catapultate sau rostogolite la „Piatra Albă” (şi astăzi încă „la roche blanche”), o stîncă de calcar înaltă, izolată, care domină urcuşul spre St. Bernard. Hannibal a poposit cu pedestrimea, acoperind toată noaptea plecarea cailor şi animalelor de povară, care urcau cu greu, şi a ajuns, purtînd necontenit lupte sîngeroase, în ziua următoare pe înălţimea pasului. Aici, pe platoul protejat care se întinde în jurul unui mic lac, izvorul Doriei, pe o suprafaţă de aproximativ 2,5 mile pătrate, el a ordonat repaus pentru armată. Descurajarea începuse să se strecoare în spiritele soldaţilor. Drumurile care deveneau din ce în ce mai dificile, lipsa de provizii, marşurile prin defilee sub atacurile necontenite ale inamicului invulnerabil, rîndurile grav rărite, situaţia desperată a rătăciţilor şi răniţilor, ţelul, care numai entuziasmului generalului şi apropiaţilor săi nu le mai apărea o himeră, începură să-i influenţeze şi pe veteranii africani şi spanioli. Încrederea conducătorului rămăsese însă nezdruncinată; mulţi rătăciţi regăsiră armata; galii aliaţi se aflau aproape, cumpăna de ape fusese atinsă, iar imaginea potecii de coborîre, acest spectacol atît de agreabil ochilor unui drumeţ al munţilor, se întindea în faţa lor; după un scurt popas, a fost atacată cu forţele înjumătăţite ultima şi cea mai dificilă etapă, cea a coborîrii. Marşul acesta n-a fost stînjenit prea mult de către inamici; dar anotimpul înaintat – se intrase deja în luna septembrie – a pricinuit la coborîre aceleaşi neplăceri pe care le cauzaseră atacurile barbarilor în timpul urcuşului. Pe panta abruptă şi alunecoasă de-a lungul Doriei, unde zăpada proaspătă ascunsese şi stricase potecile, oamenii, ca şi animalele se rătăceau şi se prăbuşeau în prăpăstii; mai mult, spre sfîrşitul primei zile de marş, se ajunse la o porţiune de drum de aproximativ 200 de paşi lungime, pe care cădeau în permanenţă avalanşe de pe stînca verticală a Cramontului, zăpada conservîndu-se aici tot anul în verile mai reci. Pedestrimea a trecut fără dificultăţi, dar caii şi elefanţii nu putură să treacă peste sloiurile de gheaţă alunecoase, deasupra cărora se cernise un strat subţire de zăpadă ; generalul se văzu nevoit să înnopteze cu bagajele, cavaleria şi elefanţii în faţa acestui loc periculos. În ziua următoare, călăreţii au amenajat, printr-un efort extraordinar, o potecă pentru caii şi animalele de transport; dar abia după o muncă de încă trei zile, cu schimbarea continuă a mîinii de lucru, au putut să traverseze şi elefanţii, pe jumătate morţi de foame. Astfel, după o staţionare de patru zile, întreaga armată se afla iarăşi reunită şi, după încă un marş de trei zile prin valea tot mai largă şi fertilă a Doriei, ai cărei locuitori, salasii, clienţii insubrilor, îi considerau pe cartaginezi drept salvatorii lor, armata a ajuns, la jumătatea lui septembrie, în cîmpia de la Ivrea, unde trupele istovite au fost încartiruite în satele din împrejurimi pentru a se reface printr-o hrană corespunzătoare şi o pauză de paisprezece zile. Dacă romanii ar fi avut, cum ar fi putut să aibă, o armată de 30.000 de soldaţi odihniţi şi gata de luptă în zona Turinului şi ar fi provocat bătălia imediat, perspectivele marelui plan a lui Hannibal ar fi devenit incerte; spre norocul lui, ei nici acum n-au fost acolo unde ar fi trebuit să fie şi n-au tulburat trupele inamice în odihna lor, de care acestea aveau atîta nevoie.

Ţelul fusese atins, dar cu preţul unor sacrificii dureroase. Dintre cei 50.000 de veterani pedeştri şi 9.000 de călăreţi, cît numărase armata după traversarea Pirineilor, mai mult de jumătate căzuseră victimă luptelor, marşurilor şi forţărilor rîurilor; după propriile date, Hannibal nu avea acum mai mult de 20.000 de pedestraşi – dintre care trei cincimi libieni şi două cincimi spanioli – şi 6.000 de călăreţi, dintre care o parte fără cai. Pierderile relativ minore ale cavaleriei demonstrează, pe de o parte, calitatea deosebită a acestor trupe numide, pe de alta, precauţia bine gîndită a generalului în folosirea acestei arme de elită. Un marş de 526 de mile sau de 33 de marşuri zilnice moderate, a cărui continuitate şi finalizare nu fusese deranjată de vreun accident mai semnificativ imprevizibil, ba, dimpotrivă, devenise posibil numai datorită evenimentelor norocoase şi greşelilor grave ale inamicului şi care nu numai că ceruse atîtea sacrificii, dar obosise şi demoralizase armata în asemenea măsură, încît era nevoie de o odihnă prelungită pînă cînd să fie din nou capabilă de luptă, este o operaţie militară de o valoare contestabilă şi ne putem întreba dacă Hannibal însuşi o considerase o reuşită. Judecînd astfel, nu trebuie să-i acordăm generalului un vot de blam; putem, într-adevăr, să constatăm lipsurile planului de operaţiuni urmat de către acesta, dar nu putem decide dacă el ar fi putut să le intuiască – drumul său ducea doar prin ţara necunoscută a barbarilor – şi dacă un alt plan, acela de a înainta pe calea ţărmului sau îmbarcarea la Cartagena sau Cartagina, l-ar fi expus unor pericole mai mici. Executarea minuţioasă şi măiastră a planului în detaliile sale este, în orice caz, demnă de toată admiraţia şi, ceea ce contează pînă la urmă – fie prin favorurile Fortunei, fie prin dibăcia generalului –, marea idee a lui Hamilcar, aceea de a decide în Italia conflictul cu Roma, devenise acum o realitate. Geniul acestuia a născocit expediţia. Aşa cum sarcina lui Stein şi Scharnhorst a fost mai dificilă şi mai măreaţă decît cea a lui York sau Blücher, tactul infailibil al tradiţiei istorice a privit întotdeauna acest ultim episod al pregătirilor, traversarea Alpilor, cu mai multă admiraţie decît bătăliile de la Lacul Trasimenus sau din cîmpia de la Cannae.