Capitolul V

Războiul lui Hannibal pînă la bătălia de la Cannae

Apariţia armatei cartagineze pe partea italică a Alpilor a schimbat dintr-o lovitură planul de război al romanilor. Dintre cele două armate romane principale, una debarcase în Spania, angajîndu-se deja în lupte cu inamicul; era imposibil să fie rechemată. Cealaltă, sub comanda consulului Tiberius Sempronius, destinată expediţiei din Africa, se afla încă, spre norocul romanilor, în Sicilia; tergiversarea romanilor se dovedi salutară în cazul acesta. Dintre cele două escadre cartagineze destinate luptelor din Sicilia şi Africa, una fusese distrusă de o furtună, unele corăbii fiind capturate de către siracuzani la Massalia; cea de-a doua încercase în van să cucerească prin surprindere Lilybaeonul, fiind înfrîntă puţin timp după aceea într-o bătălie navală în rada acestui port. Rămînerea escadrelor inamice în apele italice deranja atît de mult, încît consulul se hotărî ca, înainte de a naviga spre Africa, să ocupe micile insule din jurul Siciliei şi să alunge flota cartagineză care ameninţa Italia. Vara s-a scurs cu ocuparea insulei Melite şi în căutarea escadrei inamice, pe care o bănuia undeva lîngă Insulele Lipare, pe cînd aceasta acostase la Vibo (Monteleone) şi devasta coasta Bruttiumului, ca şi cu alegerea unui loc de debarcare potrivit pe coasta africană. Armata şi flota se găseau aşadar încă la Lilybaeon, cînd a sosit ordinul senatului de a se întoarce cît mai repede posibil pentru apărarea patriei. Aşadar, atîta timp cît cele două mari armate, fiecare în parte la fel de puternică ca şi aceea a lui Hannibal, se aflau la mare distanţă de Valea Padului, nimeni nu se aştepta aici la un atac din partea romanilor. Ce-i drept, o armată romană staţiona aici, din cauza unei insurecţii a celţilor, izbucnită înaintea sosirii lui Hannibal. Întemeierea celor două fortăreţe romane, Placentia şi Cremona, fiecare dintre ele cu cîte 6.000 de colonişti, şi mai ales pregătirile pentru întemeierea Mutinei în ţara boiilor declanşaseră o revoltă în rîndurile acestora încă în primăvara anului 536 (218), deci înaintea timpului convenit cu Hannibal, insubrii alăturîndu-li-se imediat. Coloniştii aşezaţi deja pe teritoriul mutinens, atacaţi prin surprindere, se refugiaseră în oraş. Pretorul Lucius Manlius, care deţinea comanda supremă la Ariminum, se grăbi să ajungă cu unica sa legiune pentru a-i despresura pe colonişti; fiind însă surprins în pădure, nu a avut altă posibilitate decît, după pierderi grele, să se fortifice pe o colină, trebuind, la rîndul său, să suporte asediul boiilor pînă ce o a doua legiune, trimisă de la Roma sub comanda pretorului Lucius Atilius, a reuşit să elibereze armata şi oraşul şi să tempereze pentru moment răscoala galilor. Această revoltă prematură a boiilor care, pe de o parte, întîrziase plecarea lui Scipio spre Spania şi favorizase substanţial planul lui Hannibal, a fost, pe de altă parte, motivul pentru care el nu a găsit întreaga vale a Padului neocupată, exceptînd, bineînţeles, fortăreţele. Dar armata romană, ale cărei două legiuni puternic decimate nu mai numărau nici măcar 20.000 de soldaţi, a fost destul de ocupată cu ţinerea în frîu a celţilor şi nu se gîndea la ocuparea trecătorilor Alpilor, despre a cărei ameninţare şi Roma a fost informată abia cînd consulul Publius Scipio se întorsese de la Massalia fără armată, fiind probabil şi atunci desconsiderată, întrucît întreprinderea temerară trebuia să eşueze oricum la bariera Alpilor. Astfel, în ziua hotărîtoare nu se afla nici măcar un avanpost roman la locul hotărîtor; Hannibal a avut destul timp să acorde odihnă armatei sale, să cucerească, după un asediu de trei zile, capitala taurinilor, care îi închisese porţile, şi să obţină sau să impună cu forţa alianţa tuturor comunităţilor celtice şi ligure din valea superioară a Padului, înainte ca Scipio, care preluase comanda la Pad, să-i opună rezistenţă. Acestuia, cu o armată mult mai puţin numeroasă, îndeosebi slab dotată cu trupe de cavalerie, i-a revenit sarcina dificilă de a opri înaintarea armatei inamice şi de a suprima insurecţia celtică generală; el traversă Padul, probabil la Placentia, şi înaintă spre inamic în amonte, în timp ce Hannibal se deplasa în aval după cucerirea Turinului, cu scopul de a-i ajuta pe insubri şi pe boii. În cîmpia dintre Ticino şi Sena, în apropiere de Vercelli, cavaleria romană, care avansase împreună cu trupele uşoare într-o recunoaştere, o întîlni pe cea cartagineză, care urmărea acelaşi scop; amîndouă detaşamentele erau conduse de către generalii lor în persoană. Scipio a acceptat bătălia oferită, cu toată superioritatea inamicului; dar trupele sale uşoare, rînduite înaintea cavaleriei, n-au putut să reziste loviturii cavaleriei grele inamice şi, în timp ce aceasta o angajă în luptă pe cea romană, cavaleria numidă uşoară, după ce a împins rîndurile dezorientate ale infanteriei romane într-o parte, a învăluit cavaleria inamică din flancuri şi din spate. Această manevră a decis lupta. Pierderile romanilor au fost însemnate; consulul însuşi, care-şi remediase ca soldat greşelile săvîrşite ca general, a fost grav rănit şi şi-a datorat salvarea numai devotamentului fiului său de şaptesprezece ani, care, aruncîndu-se curajos asupra inamicului, şi-a silit escadronul să-l urmeze şi l-a scos pe tatăl său din învălmăşeală. Scipio, edificat după această bătălie de forţa inamicului, a înţeles greşeala săvîrşită de a se rîndui în cîmpie cu spatele către rîu cu o armată mai slabă şi s-a decis să treacă sub privirile inamicului pe celălalt mal al Padului. În momentul în care operaţiunile se restrîngeau la un teritoriu limitat şi cînd pierduse deja iluziile cu privire la invincibilitatea romană, el şi-a regăsit talentul militar real, care fusese paralizat de planul îndrăzneţ, apropiat de aventură, al tînărului său adversar. În timp ce Hannibal se pregătea pentru lupta în cîmp deschis, Scipio a ajuns, printr-un marş conceput rapid şi executat cu precizie, pe malul drept al rîului, părăsit în momentul nepotrivit, şi a distrus podul peste Pad în urma armatei sale; aceasta a dus bineînţeles la izolarea şi capturarea detaşamentului roman de 600 de soldaţi, însărcinaţi cu acoperirea acestei operaţiuni. Întrucît cursul superior al rîului se afla în mîinile lui Hannibal, nimeni nu l-a putut împiedica să urce de-a lungul lui şi să-l traverseze cu ajutorul unui pod de vase, aflîndu-se după cîteva zile faţă-n faţă cu armata romană pe malul drept al Padului. Aceasta îşi ocupase poziţiile pe cîmpia din faţa Placentiei; dar revolta unui detaşament celtic din tabăra romană şi insurecţia galilor, care reizbucni pretutindeni, l-au silit pe consul să evacueze cîmpia şi să se fortifice pe colinele care dominau Trebia; această operaţiune a fost îndeplinită fără mari pierderi, întrucît cavalerii numizi angajaţi în urmărire au pierdut timpul cu jefuirea şi incendierea taberei. În această poziţie puternică, cu flancul stîng sprijinit de Apenini, cu cel drept de Pad şi de fortăreaţa Placentia, protejat din faţă de Trebia, învolburată în acest anotimp, el nu putea, ce-i drept, să salveze bogatele depozite de la Clastidium (Casteggio), fiind despărţit de ele de către inamic, şi să împiedice mişcarea insurecţională a aproape tuturor cantoanelor galice, cu excepţia cenomanilor filoromani. Dar înaintarea lui Hannibal fusese compromisă cu desăvîrşire şi acesta s-a văzut nevoit să-şi aşeze tabăra în faţa celei romane; mai mult, poziţia ocupată de către Scipio, ca şi ameninţarea graniţelor insubrilor de către cenomani au împiedicat masa principală a insurgenţilor să se unească nemijlocit cu inamicul şi au oferit celei de-a doua armate romane, care, venind de la Lilybaeon, debarcase între timp la Ariminum, şansa de a ajunge printr-o ţară revoltată la Placentia, fără a întîmpina o rezistenţă deosebită, şi de a se uni cu armata Padului. Scipio se achitase aşadar cu desăvîrşire de sarcina sa ingrată. Armata romană, numărînd acum aproape 40.000 de soldaţi, deşi inferioară prin calitatea cavaleriei, era cel puţin egală inamicului în privinţa infanteriei şi nu trebuia decît să-şi menţină poziţiile pentru a-l sili pe adversar fie să rişte în timpul anotimpului rece trecerea rîului şi atacul asupra taberei romane, fie să suspende înaintarea şi să pună la încercare nestatornicia galilor în perioada rigorilor iernii. Însă oricît de evidente ar fi fost acestea, la fel de evident era că începuse luna decembrie şi, cu acest plan, victoria ar fi fost de partea Romei, dar nu a consulului Tiberius Sempronius, care preluase singur comanda supremă în urma rănirii lui Scipio şi a cărui magistratură se sfîrşea peste cîteva luni. Hannibal îl cunoştea şi n-a pierdut nici o ocazie de a-l atrage în luptă: satele rămase fidele romanilor au fost devastate cu toată cruzimea, iar cînd, cu acest prilej, s-a iscat o luptă între călăreţii celor doua armate, Hannibal a permis inamicului să se amăgească cu o victorie. Curînd după aceea, într-o zi ploioasă şi rece, s-a declanşat bătălia principală, neprevăzută de romani. Dis-de-dimineaţă, trupele romane uşoare se încăieraseră cu cavaleria uşoară a inamicului; aceasta se retrăgea treptat, iar romanii înflăcăraţi de luptă o urmăreau cu scopul de a fructifica avantajul dobîndit, trecînd apele mari ale Trebiei. Deodată cavaleria se opri; avangarda romană se găsi faţă-n faţă cu armata cartagineză rînduită pentru luptă, pe cîmpul de bătălie ales de Hannibal; aceasta ar fi fost pierdută dacă grosul armatei nu trecea imediat rîul. Flămînzi, obosiţi şi uzi, romanii se grăbiră să se aşeze în ordine de luptă: cavaleria, ca întotdeauna, pe flancuri, pedestrimea în centru. Trupele uşoare, care formau avangarda pe ambele părţi, începură bătălia; dar cele romane îşi epuizaseră armele împotriva cavaleriei şi se repliau, în timp ce cavaleria de pe flancuri, respinsă din faţă de către elefanţi, a fost învăluită prin stînga şi prin dreapta de cavaleria cartagineză, mult mai numeroasă. Dar infanteria romană s-a dovedit demnă de numele său; ea luptase la începutul bătăliei cu o superioritate evidentă împotriva celei inamice şi chiar şi atunci cînd replierea cavaleriei romane a permis celei cartagineze şi trupelor uşoare să-şi îndrepte atacul împotriva infanteriei romane, aceasta a renunţat, ce-i drept, la înaintare, dar n-a cedat o palmă de teren. Atunci apăru pe neaşteptate un detaşament cartaginez de elită, 10.000 de soldaţi pedeştri şi tot atîţia călare, ieşit dintr-o ambuscadă sub conducerea lui Mago, fratele cel mai mic al lui Hannibal; acesta a atacat armata romană din spate şi a izbit rîndurile împresurate ale romanilor. Flancurile armatei şi ultimele rînduri ale centrului roman au fost rupte şi împrăştiate prin acest atac, în timp ce prima legiune, numărînd 10.000 de soldaţi, şi-a strîns rîndurile şi a străpuns linia cartagineză, croindu-şi lateral, prin mulţimea adversarilor, un culoar, manevră care a cauzat pierderi însemnate infanteriei inamice, îndeosebi insurgenţilor gali. Această trupă valoroasă a ajuns la Placentia, fiind urmărită cu puţine forţe. Restul armatei a fost măcelărit, în mare parte, la încercarea de a trece rîul de către elefanţi şi trupele uşoare ale inamicului; numai o parte a cavaleriei şi cîteva detaşamente ale infanteriei au reuşit, traversînd rîul, să ajungă în tabără, unde n-au fost urmăriţi de către cartaginezi, şi să se închidă, de asemenea, la Placentia. Puţine bătălii fac soldatului roman atîta onoare cît cea de la Trebia şi puţine constituie o acuzaţie mai gravă la adresa generalului care o comandase; judecătorul imparţial nu va uita însă că o comandă supremă care expiră la o anumită dată este o instituţie nemilitară şi că din pînză de păianjen nu se face haină. Victoria îi costase scump şi pe învingători. Cu toate că pierderile au fost înregistrate în primul rînd de către insurgenţii celţi, mulţi dintre veteranii lui Hannibal au murit în urma bolilor contractate în această zi rece şi umedă de iarnă şi toţi elefanţii au pierit cu excepţia unuia singur. Efectul acestei prime victorii a armatei invadatoare a fost declanşarea şi organizarea nestingherită a insurecţiei naţionale în întreaga ţară a celţilor. Resturile armatei romane de pe Pad se refugiaseră în cetăţile de la Placentia şi Cremona; fiind izolate complet de patrie, ele trebuiau să se aprovizioneze pe calea apei. Consulul Tiberius Sempronius a scăpat ca prin miracol de la a fi luat ostatic atunci cînd, escortat de o trupă puţin numeroasă de călăreţi, s-a deplasat la Roma în vederea alegerilor. Hannibal, care nu dorea să compromită sănătatea trupelor sale prin continuarea marşurilor în anotimpul rece, şi-a aşezat tabăra acolo unde se afla şi s-a mulţumit, întrucît un atac general asupra fortăreţelor mai mari n-ar fi dus la vreun rezultat, să tulbure liniştea inamicului prin atacuri asupra portului fluvial şi asupra altor poziţii romane de importanţă secundară. S-a ocupat în principal cu organizarea insurecţiei galilor; se spune că mai mult de 60.000 de pedestraşi şi 4.000 de călăreţi celţi ar fi intrat în armata sa.

La Roma nu se făcură eforturi deosebite în vederea campaniei din anul 537 (217); senatul considera, şi, în parte, avea dreptate, că deşi fusese pierdută o bătălie, situaţia încă nu devenise cu adevărat dramatică. În afara garnizoanelor de coastă care se deplasară în Sardinia, Sicilia şi Tarentum şi a întăririlor trimise în Spania, cei doi consuli noi, Gaius Flaminius şi Gnaeus Servilius, au primit numai atîtea trupe cîte erau necesare pentru întregirea efectivului celor patru legiuni; doar cavaleria a fost întărită. Ei urmau să apere graniţa de nord şi, de aceea, ocupară poziţiile pe cele două drumuri care, pornind de la Roma, duceau spre nord şi dintre care cel vestic se termina, atunci, la Arretium, cel estic, la Ariminum; prima poziţie a ocupat-o Gaius Flaminius, a doua Gnaeus Servilius. Ei au retras trupele din fortăreţele Padului, probabil pe calea apei, unindu-le cu noile forţe, şi au aşteptat începutul anotimpului favorabil ca să ocupe şi să apere trecătorile Apeninilor şi, trecînd la ofensivă, să coboare în Valea Padului, realizînd joncţiunea în apropierea cetăţii Placentia. Dar Hannibal n-a avut deloc intenţia să apere Valea Padului. El cunoştea Roma mai temeinic poate decît o cunoşteau romanii înşişi şi ştia foarte bine cu cît era şi rămînea el mai slab în pofida victoriei strălucite de la Trebia; el ştia, de asemenea, că ţelul final, umilirea Romei, nu putea fi smuls orgoliului încăpăţînat al romanilor nici prin înspăimîntare şi nici prin luarea lor prin surprindere, ci numai prin înfrîngerea reală a mîndrului oraş. Era limpede ca lumina zilei că confederaţia italică îi era cu mult superioară prin solidaritatea politică şi resursele militare, lui, care nu primea decît neregulat şi foarte puţin sprijin din patrie şi care, de la început, nu se bazase decît pe poporul capricios şi nestatornic al celţilor. Cu cît legionarul îi era superior, din punct de vedere tactic, infanteristului fenician, cu toate strădaniile depuse, era un fapt dovedit de defensiva lui Scipio şi retragerea strălucită a infanteriei învinse la Trebia. Din recunoaşterea acestor realităţi au izvorît cele două principii fundamentale care vor determina întregul plan de acţiune al lui Hannibal din Italia: să poarte războiul cu schimbarea necontenită a planului de operaţiuni şi a teatrului de luptă, într-un anumit sens apropiat de aventură, şi să nu aştepte încheierea acestuia prin succese militare, ci mai degrabă politice, prin slăbirea continuă şi, în final, prăbuşirea confederaţiei italice. Această conduită a fost necesară, întrucît singurul lucru pe care Hannibal putea să-l pună în cumpănă în faţa atîtor dezavantaje, geniul său militar, atîrna greu numai dacă-şi deruta neîncetat adversarii prin combinaţii neaşteptate ; ar fi fost pierdut în momentul în care războiul ar fi stagnat. Acest ţel a fost inspirat de o viziune politică corectă, întrucît el, marele general victorios, vedea foarte clar că de fiecare dată îi înfrîngea pe generali, şi nu oraşul în sine, şi că, după fiecare nouă bătălie, romanii continuau să rămînă superiori cartaginezilor aşa cum el rămînea superior comandanţilor romani. Hannibal, chiar şi în culmea norocului său, nu s-a înşelat niciodată asupra acestei realităţi – lucru mai admirabil decît cea mai admirabilă dintre bătăliile sale. Acestea au fost motivele – şi nu rugăminţile galilor, care nu puteau să-l influenţeze, ca ţara lor să nu fie supusă devastărilor – pentru care Hannibal a abandonat vechea bază de operaţiuni şi a transferat teatrul de război în Italia însăşi. Înainte de plecare i-au fost prezentaţi toţi prizonierii de război. Romanii au fost separaţi şi încătuşaţi în lanţurile sclaviei – tradiţia după care Hannibal ar fi dat ordin să fie măcelăriţi toţi romanii în stare să poarte armele, acum şi în general, este neîndoielnic o exagerare grosolană. În schimb, toţi aliaţii italici au fost puşi în libertate fără răscumpărare, pentru a povesti acasă că Hannibal nu poartă războiul împotriva Italiei, ci împotriva Romei; că garantează fiecărei comunităţi italice vechea independenţă şi vechile frontiere şi că cei eliberaţi vor fi urmaţi în curînd de eliberatorul însuşi, ca salvator şi răzbunător. După trecerea iernii, el părăsi aşadar Valea Padului pentru a-şi căuta un drum prin defileele înguste ale Apeninilor. Gaius Flaminius şi armata etruscă se aflau încă la Arezzo, cu intenţia de a se deplasa de aici în apropiere de Lucca, pentru apărarea Văii Arnoului şi a trecătorilor Apeninilor, din clipa în care o va permite anotimpul. Dar Hannibal l-a devansat. Traversarea Apeninilor a fost realizată fără mari dificultăţi printr-o zonă cît mai vestică, altfel spus, cît mai departe de inamic; dar şesurile mlăştinoase dintre Serchio şi Arno erau atît de inundate din cauza topirii zăpezilor şi a ploilor de primăvară, încît armata a trebuit să meargă patru zile prin apă, fără a găsi pentru înnoptat alt loc uscat decît bagajele îngrămădite şi animalele de povară care muriseră. Trupele au suferit groaznic; îndeosebi pedestrimea galilor, care mergea în urma celei cartagineze, pe cărările deja desfundate, începu să murmure şi ar fi evadat fără îndoială în masă dacă, sub conducerea lui Mago, cavaleria cartagineză nu ar fi făcut imposibilă orice asemenea tentativă. Caii, răpuşi de o boală la copite, se prăpădeau în masă; alte epidemii au decimat soldaţii; Hannibal însuşi a pierdut un ochi în urma unei infecţii. Ţelul însă a fost atins. Hannibal se afla la Fiesole, pe cînd Gaius Flaminius aştepta încă la Arezzo ca drumurile să devină practicabile, pentru a le bloca. După ce poziţia defensivă a fost în felul acesta ocolită, consulul, care ar fi fost probabil destul de puternic pentru a apăra trecătorilor munţilor, dar în nici un caz nu era capabil acum să-l întîlnească pe Hannibal într-o bătălie deschisă, nu putea face nimic mai potrivit decît să aştepte a doua armată, care devenise cu totul inutilă la Ariminum. El judecă însă altfel. În fond, era un conducător de partid politic, ajuns la putere în urma eforturilor de limitare a autorităţii senatului; pornit împotriva guvernului din cauza intrigilor aristocratice urzite împotriva lui în timpul consulatelor sale, antrenat în opoziţia, probabil justificată, faţă de rutina partinică a acestuia, negînd tot ceea ce însemna tradiţie şi obiceiuri, era îmbătat atît de iubirea oarbă a omului de rînd, cît şi de ura împotriva partidului nobililor, fiind pe deasupra, sclavul ideii fixe că ar fi un geniu militar. Expediţia sa împotriva insubrilor (din anul 531, 224), care, pentru martorul imparţial, nu dovedise altceva decît că soldaţii destoinici repară deseori greşelile generalilor incapabili (p. 385), a fost privită de el şi de partizanii săi drept o dovadă irecuzabilă că ar fi de ajuns să-l pună pe Gaius Flaminius în fruntea armatei pentru a-i pregăti un sfîrşit grabnic lui Hannibal. Asemenea tirade îi procuraseră cel de-al doilea consulat şi asemenea speranţe aduseseră în tabăra sa o mulţime atît de mare de partizani neînarmaţi, avizi de pradă, încît numărul lor, după mărturia unor istorici serioşi, îl depăşea pe cel al legionarilor. Hannibal şi-a conceput planul bazîndu-se, în parte, pe această slăbiciune. Departe de intenţia de a-l ataca, el a trecut de tabăra sa şi a lăsat ca ţinutul vecin să fie prădat de către celţi, pricepuţi la jaf, şi de cavaleria sa numeroasă. Plîngerile şi indignarea mulţimii, ce se vedea jefuită sub ochii eroului care-i promisese că o va îmbogăţi, şi convingerea, care părea a-l stăpîni pe inamic, că nu era considerat destul de puternic şi de curajos pentru a întreprinde ceva înainte de sosirea colegului său trebuiau să-l determine pe un asemenea om să-şi pună în valoare geniul strategic şi să-i dea o lecţie dură inamicului neprevăzător şi încrezut. Niciodată un plan n-a reuşit mai bine. Consulul s-a grăbit să-l urmeze pe inamic, care înainta în apropiere de Arezzo şi se îndrepta încet înspre Perugia prin bogata vale a Chianei; el l-a ajuns în apropiere de Cortona, unde Hannibal, informat de toate manevrele duşmanului, avusese timp suficient pentru a alege cîmpul de bătălie: un defileu îngust între două pante abrupte ale muntelui, limitat la ieşire de o colină înaltă, înainte de Lacul Trasimenus. Cu elita infanteriei a barat ieşirea; trupele uşoare şi cavaleria s-au ascuns în amîndouă părţile. Coloanele romane intrară fără ezitare în defileul neocupat; ceaţa groasă a dimineţii ascundea poziţiile inamicului. În momentul în care avangarda s-a apropiat de colină, Hannibal a dat semnalul de atac; concomitent, cavaleria ieşi din spatele colinelor şi ocupă intrarea în defileu, iar în dreapta şi în stînga, ceaţa care se risipea dezvălui pretutindeni arme feniciene. N-a fost o bătălie, ci un masacru. Ceea ce rămăsese în afara defileului a fost împins în lac de către cavalerie, masa trupelor din defileul propriu-zis a fost nimicită aproape fără nici o împotrivire, iar cei mai mulţi, printre care şi consulul, omorîţi în ordinea de marş. Vîrful coloanei romane, 6.000 de pedestraşi, reuşi, ce-i drept, să străpungă pedestrimea inamică şi dovediră din nou forţa irezistibilă a legiunilor; dar, izolaţi şi necunoscînd soarta restului armatei, ei au înaintat la întîmplare, fiind încercuiţi în ziua următoare de un detaşament de cavalerie cartaginez pe o colină pe care o ocupaseră; şi întrucît capitularea în schimbul retragerii nestingherite a fost respinsă de Hannibal, au fost trataţi cu toţii drept prizonieri de război. 15.000 de romani pieriseră, tot atîţia au fost luaţi prizonieri; altfel spus, armata fusese distrusă; pierderile cartagineze, neglijabile – 1.500 de soldaţi –, i-au lovit din nou îndeosebi pe gali. Şi ca şi cum n-ar fi fost destul, imediat după lupta de la Lacul Trasimenus, cavaleria armatei de Ariminum, aflată sub conducerea lui Gaius Centenius şi numărînd 4.000 de soldaţi, pe care Gnaeus Servilius o trimisese deocamdată în ajutorul colegului său, el însuşi urmînd-o încet, a fost încercuită şi ea de către armata feniciană, fiind, în parte, măcelărită, în parte, făcută prizonieră. Întreaga Etrurie fusese pierdută, iar Hannibal putea să se îndrepte nestingherit spre Roma. Romanii se pregăteau pentru cea mai sumbră eventualitate: au fost distruse podurile Tibrului, Quintus Fabius Maximus a fost numit dictator pentru a repara zidurile şi a conduce apărarea, în vederea căreia a fost constituită o armată de rezervă. Concomitent, au fost încorporaţi soldaţi pentru două noi legiuni în locul celor nimicite şi a fost mobilizată flota, care, în cazul unui asediu, putea să joace un rol important.

Hannibal vedea însă mai departe decît regele Pyrrhos. El nu s-a îndreptat împotriva Romei, nici împotriva lui Gnaeus Servilius, general abil, care îşi menţinuse armata şi acum cu ajutorul fortăreţelor de pe drumul ce ducea spre nord şi n-ar fi cedat poate în faţa adversarului. Iarăşi s-a întîmplat ceva cu totul neaşteptat. El a trecut pe lîngă fortăreaţa Spoletium, a cărei cucerire prin surpriză nu reuşise, a intrat în Umbria, a devastat cumplit ţinutul Picenum, ocupat în întregime de ferme romane, şi s-a oprit pe malurile Mării Adriatice. Oamenii şi caii încă nu-şi reveniseră de pe urma campaniei din primăvară; aici a rămas un timp mai îndelungat, pentru a permite armatei sale să-şi refacă forţele în ţinutul încîntător şi în perioada anotimpului frumos, în vederea reorganizării pedestrimii libiene după sistemul roman; mijloacele i-au fost furnizate de mulţimea de arme romane capturate. De aici, el a reluat şi comunicaţiile cu patria sa, demult întrerupte, trimiţînd pe calea mării vestea izbînzii. În fine, după ce armata se refăcuse în mod mulţumitor, iar pedestrimea exersase suficient mînuirea noilor arme, a ridicat tabăra şi s-a deplasat încet, de-a lungul coastei, spre Italia meridională. El îşi alesese momentul oportun pentru această remaniere a infanteriei. Luarea prin surprindere a inamicilor săi, care în orice moment se aşteptau la un atac asupra capitalei, i-a oferit cel puţin şapte săptămîni de repaus netulburat pentru realizarea temerarului experiment, fără asemănare, de a transforma, în inima ţării adverse, întregul sistem militar folosind o armată, în continuare, mai puţin numeroasă şi de a întreprinde tentativa de a opune legiunile africane neînvinselor legiuni italice. Numai că speranţa de a vedea destrămîndu-se confederaţia nu se împlini. El nu putu să recurgă la etrusci, care-şi purtaseră deja ultimele războaie de independenţă cu mercenarii gali; nucleul confederaţiei, cel puţin din punct de vedere militar, era format de populaţiile sabelice (după cele latine, bineînţeles), şi pe bună dreptate Hannibal se apropiase de ele. Oraşele i-au închis însă porţile pe rînd; nici măcar o comunitate n-a încheiat alianţă cu fenicienii. Cu aceasta, romanii au cîştigat mult, putem spune totul. Totuşi, în capitală se prevedea că ar fi foarte imprudent să se pună fidelitatea aliaţilor la o asemenea încercare, fără ca armata să se împotrivească inamicului. Dictatorul Quintus Fabius a reunit cele două legiuni suplimentare, formate la Roma, cu armata de la Ariminum, iar cînd Hannibal a trecut pe lîngă fortăreaţa romană Luceria, îndreptîndu-se către Alpi, stindardele romane au apărut în flancul său drept. Comandantul lor aplica însă o tactică diferită de cea a predecesorului său. Quintus Fabius era un bărbat înaintat în vîrstă, de o chibzuinţă şi o fermitate care păruseră multora drept ezitare şi încăpăţînare; fidel admirator al vremurilor de odinioară, al omnipotenţei politice a senatului, al conducerii de către cetăţeni, el considera că, după sacrificii şi rugăciuni, statul putea fi salvat numai printr-o metodică strategie de război. Adversar politic al lui Gaius Flaminius, chemat în fruntea afacerilor în urma unei reacţii la demagogia războinică nechibzuită a acestuia, el a plecat în campanie tot atît de decis să evite cu orice preţ o bătălie în cîmp deschis, pe cît fusese predecesorul său să o ofere. A trăit cu convingerea nestrămutată că primele elemente ale strategiei îi vor interzice lui Hannibal înaintarea, în timp ce armata romană se afla intactă în faţa lui, şi că, în consecinţă, va realiza fără dificultăţi deosebite slăbirea treptată a armatei inamice, care trebuia să-şi procure mijloacele de subzistenţă, prin atacuri de proporţii reduse şi înfometarea acesteia. Hannibal, bine servit de către spionii săi din Roma şi din armata romană, a înţeles imediat starea de lucruri şi şi-a conceput planul de campanie respectînd, ca întotdeauna, individualitatea generalului roman. Trecînd de armata romană, el a traversat Apeninii în inima Italiei, îndreptîndu-se spre Beneventum, unde a cucerit oraşul neîngrădit Telesia, aflat la graniţa dintre Samnium şi Campania, apropiindu-se apoi de Capua, cel mai însemnat dintre oraşele italice dependente de Roma şi, tocmai de aceea, cea mai umilită şi nedreptăţită comunitate din rîndul celor italice. Acolo stabilise legături care-l îndreptăţeau să spere într-o retragere din liga romană a campanienilor, dar aceste speranţe se dovediră deşarte. Reîntorcîndu-se, el a ales calea spre Apulia. Dictatorul urmărise întregul marş al armatei cartagineze de pe înălţimi, lăsîndu-le soldaţilor rolul trist de a vedea, cu armele în mîini, cum cavaleria numidă jefuia teritoriile aliaţilor fideli în lung şi în lat şi cum satele erau incendiate în cîmpie. În fine, a oferit armatei romane îndîrjite ocazia dorită cu ardoare de a se încăiera cu inamicul. Cînd Hannibal începu marşul înapoi, Fabius i-a blocat trecerea la Casilinum (Capua actuală), fortificînd puternic acest oraş situat pe malul stîng al rîului Volturnus şi ocupînd cu grosul armatei pe cel drept, culmile dominante, în timp ce un detaşament de 4.000 de soldaţi se adăposti pe drumul care ducea de-a lungul apei. Dar Hannibal a dat ordin trupelor sale uşoare să escaladeze înălţimile din imediata vecinătate a drumului, lăsînd să alerge în faţa lor un număr de boi care aveau între coarne făclii aprinse, astfel încît se părea că armata cartagineză se retrăgea în timpul nopţii la lumina torţelor. Detaşamentul roman care bloca drumul, crezîndu-se ocolit şi considerînd că apărarea drumului devenise inutilă, s-a repliat lateral, urcînd spre aceleaşi înălţimi. Hannibal, eliberînd drumul în felul acesta, s-a retras cu grosul armatei sale fără a întîlni inamicul, degajîndu-şi în dimineaţa următoare trupele sale uşoare fără mare efort, dar cu pierderi simţitoare pentru romani. Nestingherit, el şi-a continuat apoi marşul în direcţia nord-estică şi, făcînd multe ocolişuri prin ţinuturile hirpinilor, campanienilor, samniţilor, pelignilor şi frentanilor, fără a întîmpina vreo rezistenţă şi jefuind necontenit, a ajuns, cu o pradă bogată şi tezaurul refăcut, din nou în zona Luceriei, unde tocmai începea strîngerea recoltei. În cursul acestui marş de durată, el nu întîlnise nicăieri o rezistenţă făţişă, dar nici nu găsise vreun aliat. Dîndu-şi bine seama că nu avea altă posibilitate decît să-şi instaleze tabăra de iarnă în mijlocul cîmpiei, a început dificila operaţiune de a aduna resursele necesare armatei pentru iarnă de pe lanurile inamicilor, folosind pentru aceasta armata însăşi. În acest scop, el alesese ţinutul nordic al Apuliei, predominant de cîmpie, care oferea din belşug cereale şi furaje şi putea fi stăpînit în întregime de către cavaleria sa, superioară. La Gerunium, la cinci mile germane la nord de Luceria, el a ridicat o tabără întărită, din care plecau în fiecare zi două treimi din armată, însărcinate cu strîngerea proviziilor, Hannibal rămînînd pe poziţie cu celelalte trupe pentru a acoperi tabăra şi detaşamentele dimprejur. Comandantul cavaleriei, Marcus Minucius, care comanda în tabăra romană ca locţiitor în absenţa dictatorului, a considerat că e momentul oportun să se apropie mai mult de inamic şi şi-a deplasat tabăra în ţinutul larinat; pe de o parte, prin simpla prezenţă a deranjat aici detaşamentele şi, prin aceasta, aprovizionarea armatei inamice ; pe de altă parte, printr-o serie de încăierări norocoase, în care trupele sale au ieşit victorioase în faţa diferitelor detaşamente feniciene şi chiar în faţa lui Hannibal, a reuşit să-i respingă pe adversari din poziţiile lor înaintate şi să-i oblige să se concentreze la Gerunium. Vestea despre aceste succese, care au ajuns uşor exagerate în capitală, a dezlănţuit furtuna împotriva lui Quintus Fabius. În parte, era justificată. Oricît de înţelept fusese din partea Romei să se menţină în defensivă, aşteptînd victoria decisivă prin înfometarea inamicului, era vorba totuşi de un ciudat sistem de apărare şi de înfometare, graţie căruia inamicul pustiise nestingherit întreaga Italie Centrală sub privirile unei armate romane egale ca număr şi se aprovizionase, devastînd fără milă, pentru iarna întreagă. Nu la fel înţelesese Publius Scipio să menţină poziţia defensivă cînd comanda în Valea Padului, iar încercarea succesorului său de a-l imita eşuase într-o asemenea manieră la Casilinum, încît oferise destule motive pentru clevetitorii capitalei. Era uimitor că, după ce Hannibal le oferise exemple ale superiorităţii feniciene şi ale zădărniciei ajutorului acordat de către romani, comunităţile italice persistau în fidelitatea lor, dar cît timp vor mai putea suporta greutatea îndoită a războiului şi se vor mai putea lăsa jefuite sub privirile trupelor romane şi ale propriilor contingente? În sfîrşit, în ceea ce priveşte armata romană, nu se poate pretinde că ea îl obliga pe general la această strategie; ea se compunea, într-adevăr, în parte din miliţii recrutate în aceste împrejurări, dar nucleul ei era constituit totuşi de legiunile încercate de la Ariminum şi, departe de a fi descurajată de ultimele înfrîngeri, era indignată de sarcina puţin glorioasă pe care i-o impusese generalul său, „lacheul lui Hannibal”, şi cerea cu insistenţă să fie dusă în faţa inamicului. În adunările poporului s-au pronunţat invective violente împotriva bătrînului încăpăţînat; adversarii săi politici, în frunte cu fostul pretor Gaius Terentius Varro, preluară conducerea opoziţiei – nu trebuie uitat că dictatorul era, practic, desemnat de către senat şi că această magistratură era considerată o chezăşie a partidului conservator – şi, în asentimentul soldaţilor nemulţumiţi şi al proprietarilor pămînturilor pustiite, impuseseră o rezoluţie absurdă şi neconstituţională, prin care dictatura, care era menită să elimine în vremuri de restrişte neajunsurile conducerii supreme divizate, fu conferită şi lui Marcus Minucius, pînă atunci locotenent al lui Quintus Fabius, împuternicindu-l aşadar cu aceeaşi autoritate ca şi pe acesta. Astfel, armata romană, după ce abia fusese reunită înlăturîndu-se astfel o periculoasă diviziune în două corpuri distincte, nu numai că a fost din nou separată, dar în fruntea celor două jumătăţi au fost numiţi comandanţi care aveau, evident, concepţii strategice cu totul opuse. Quintus Fabius s-a limitat, bineînţeles, şi mai mult decît înainte la inactivitatea sa sistematică; Marcus Minucius, nevoit să-şi justifice titlul de dictator pe cîmpul de bătălie, a atacat precipitat şi ar fi fost nimicit dacă colegul său, sosind la timp cu un contingent proaspăt, n-ar fi evitat o catastrofă de proporţii. Acest ultim eveniment justifica într-o anumită măsură sistemul rezistenţei pasive. Dar, în realitate, Hannibal atinsese pe deplin ceea ce putea fi atins în această campanie cu ajutorul armelor; nici una dintre operaţiunile sale majore nu-i fusese dejucată, nici de adversarul cumpătat, nici de cel impetuos, iar aprovizionarea, deşi întîmpinase greutăţi, reuşise în ansamblu atît de bine, încît armata din tabăra de la Gerunium a iernat fără dificultate. Nu „Zăbavnicul” a salvat Roma, ci structura solidă a confederaţiei şi, poate în aceeaşi măsură, ura naţională a occidentalilor faţă de bărbatul fenician.

Cu toate eşecurile, orgoliul Romei rămăsese tot atît de neştirbit ca şi confederaţia romană. Darurile oferite de către regele Hieron al Siracusei şi de către oraşele greceşti din Italia pentru campania următoare – războiul îi afecta pe greci în mai mică măsură decît pe ceilalţi aliaţi italici ai Romei, întrucît nu trebuiau să trimită contingente pentru armata confederată – au fost refuzate cu mulţumiri; conducătorii iliri au fost avertizaţi să nu amîne plata tributului; mai mult, s-a trimis o nouă solie regelui Macedoniei pentru a cere extrădarea lui Demetrius din Pharos. Cea mai mare parte a senatului, în ciuda cvasilegitimării pe care evenimentele recente o conferiseră sistemului de temporizare al lui Fabius, era totuşi ferm decisă să părăsească această strategie care ruina statul încet, dar sigur; dacă dictatorul popular dăduse greş cu strategia sa mai activă, eşecul său era atribuit, şi poate nu pe nedrept, faptului că fusese luată o jumătate de măsură şi că-i fuseseră subordonate prea puţine trupe. Se luă hotărîrea de a remedia acest neajuns şi de a echipa o armată cum Roma nu mai văzuse; opt legiuni, fiecare cu cîte o cincime peste efectivul obişnuit şi un număr corespunzător de aliaţi, suficiente pentru a-l nimici pe inamicul care nu avea nici jumătate din aceste forţe. În afară de aceasta, s-a hotărît ca o legiune, sub conducerea pretorului Lucius Postumius, să se deplaseze în Valea Padului, pentru a-i determina, pe cît posibil, pe celţii care serveau în armata lui Hannibal să se reîntoarcă în patrie. Aceste hotărîri erau judicioase; nu mai rămînea decît să se ia o decizie la fel de judicioasă în ceea ce priveşte comanda supremă. Strategia rigidă a lui Quintus Fabius şi calomniile demagogilor pe care aceasta le generase făcuseră dictatura şi senatul mai nepopulare ca niciodată; în rîndul poporului circula zvonul, de care conducătorii lui nu erau, probabil, cu totul străini, că senatul ar prelungi războiul intenţionat. Cum nu se putea recurge la desemnarea unui dictator, senatul a încercat să asigure alegerea unor consuli capabili, ceea ce nu a avut alt efect decît aţîţarea slăbiciunii şi încăpăţînării. Senatul reuşi cu mari dificultăţi să impună pe unul dintre candidaţii săi, pe Lucius Aemilius Paullus, care condusese cu pricepere războiul iliric din anul 535 (219) (p. 381); majoritatea covîrşitoare a cetăţenilor i-a oferit drept coleg pe Marcus Terentius Varro, candidatul partidului popular, un bărbat incapabil, cunoscut numai prin opoziţia înverşunată împotriva senatului şi îndeosebi prin iniţiativa de a-l propune pe Marcus Minucius ca al doilea dictator, şi care nu oferea altă recomandare poporului decît o origine umilă şi o obrăznicie grosolană. În timp ce la Roma se făceau aceste pregătiri în vederea campaniei următoare, războiul reîncepuse deja în Apulia. Imediat ce anotimpul i-a permis-o, Hannibal, determinînd ca întotdeauna cursul războiului şi luînd iniţiativa ofensivei, a părăsit Gerunium îndreptîndu-se către sud, a trecut Aufidus depăşind Luceria şi a cucerit fortăreaţa de la Canae (între Canosa şi Barletta), care domina cîmpia de la Canusium şi care fusese pînă atunci unul dintre principalele depozite ale romanilor. Armata romană, care, după ce Quintus Fabius îşi depusese candidatura la jumătatea toamnei, conform constituţiei, era comandată de Gnaeus Servilius şi Marcus Regulus, mai întîi consuli, apoi proconsuli, n-a putut evita pierderea substanţială. Atît din considerente militare, cît şi politice, devenise mai necesară decît oricînd oprirea progreselor lui Hannibal printr-o bătălie în cîmp deschis. Cu ordine în acest sens, cei doi noi comandanţi supremi, Paullus şi Varro, au ajuns în Apulia la începutul verii anului 538 (216). Împreună cu cele patru legiuni noi şi contingentul corespunzător al italicilor, armata romană număra 80.000 de soldaţi pedeştri, jumătate cetăţeni, jumătate aliaţi, şi 6.000 de călăreţi, dintre care o treime erau cetăţeni, două treimi aliaţi; armata lui Hannibal număra, dimpotrivă, 10.000 de călăreţi, dar numai 40.000 de pedestraşi. Hannibal nu dorea nimic mai mult decît o bătălie, şi aceasta nu din considerentele amintite mai sus, ci mai ales pentru că vasta întindere a cîmpiei apulice îi permitea să-şi pună în valoare întreaga superioritate a cavaleriei, iar aprovizionarea armatei sale numeroase devenise deosebit de dificilă, cu toată superioritatea cavaleriei, din cauza vecinătăţii inamicului de două ori mai puternic şi sprijinit de un sistem de fortăreţe. Comandanţii armatei romane erau, de asemenea, cum am spus, decişi să ofere bătălia şi se apropiaseră în acest scop de inamic: dar cei mai clarvăzători dintre ei, văzînd superioritatea poziţiei lui Hannibal, hotărîră să aştepte mai întîi, aşezîndu-se pur şi simplu în vecinătatea inamicului pentru a-l determina să se retragă şi să accepte bătălia pe un teren mai puţin favorabil lui. În acest scop, Paullus a aşezat în faţa poziţiei cartagineze de la Cannae de pe malul drept al lui Aufidus două tabere mai în amonte, una mai mare pe malul drept, una mai mică la o distanţă de aproximativ un sfert de milă de prima pe malul stîng, în apropierea celei a inamicului, pentru a-i stînjeni aprovizionarea cu furaje pe ambele maluri ale rîului. Dar o asemenea pedanterie militară i-a displăcut consulului democrat; se discutase doar că această campanie nu era organizată pentru a-i lăsa pe soldaţi să stea de pază, ci ca să-şi întrebuinţeze săbiile. În consecinţă, el a dat ordinul ca inamicul să fie atacat oricînd şi oriunde s-ar fi aflat. După străvechiul obicei, atît de absurd, votul decisiv în consiliul de război aparţinea alternativ celor doi comandanţi supremi; supunerea era aşadar obligatorie şi voinţa eroului de pe stradă trebuia împlinită. Doar un detaşament de 10.000 de soldaţi a rămas în tabăra principală a romanilor cu ordinul de a pune stăpînire asupra celei cartagineze în timpul bătăliei, blocînd astfel retragerea armatei inamice prin traversarea rîului. În zorii zilei de 2 august, după calendarul necorectat, prin iunie, după cel corectat, grosul armatei romane a traversat rîul, în acest anotimp cu cotele scăzute, nestingherind astfel prea mult mişcările trupelor; trupele s-au rînduit în linie de bătaie lîngă tabăra romană secundară, mai apropiată de inamic, între cea romană principală şi cea cartagineză, care fusese deja scena luptelor dintre avanposturi în vasta cîmpie care se întinde pe malul stîng al rîului. Armata cartagineză i-a urmat, traversînd şi ea rîul pe care se sprijinea atît flancul drept roman, cît şi cel stîng cartaginez. Cavaleria romană era aşezată pe flancuri: o diviziune mai slabă, alcătuită din cetăţeni, pe flancul drept, lîngă rîu, fiind condusă de către Paullus, cealaltă, mai puternică, alcătuită din aliaţi, pe cel stîng, spre cîmpie, fiind condusă de către Varro. În centru se afla pedestrimea, în rînduri neobişnuit de dese, sub comanda proconsulului Gnaeus Servilius. În faţa acestuia, Hannibal şi-a rînduit pedestrimea în formă de semilună, astfel încît trupele celtice şi iberice, în armura lor naţională, formau partea avansată a centrului, libienii, înarmaţi ca romanii, formau, de amîndouă părţile, flancurile retrase. Întreaga cavalerie grea era plasată în partea orientată spre rîu, sub comanda lui Hasdrubal, iar în partea orientată spre cîmpie se afla cavaleria uşoară a numizilor. După o încăierare de scurtă durată între avanposturi, fu degajată întreaga linie. În locul unde cavaleria uşoară a cartaginezilor lupta împotriva cavaleriei grele a lui Varro, conflictul se prelungi indecis sub şarjele continue ale numizilor. În centru, dimpotrivă, legiunile spulberară, pur şi simplu, trupele spaniole şi galice cu care se angajase mai întîi lupta, învingătorii fructificînd grabnic avantajul lor şi precipitîndu-se la atac. Între timp, Fortuna îi părăsise pe romani pe flancul drept. Hannibal încercase din nou să dea de lucru flancului stîng al cavaleriei inamice, pentru a-l putea folosi pe Hasdrubal cu întregul său efectiv împotriva celui drept, mai slab, pe care să-l risipească mai întîi. După o rezistenţă curajoasă, cavaleria romană începuse să piardă teren, iar cei care n-au fost măcelăriţi au fost urmăriţi de-a lungul rîului şi risipiţi în cîmpie; Paullus, rănit, galopă spre centru pentru a schimba soarta legiunilor sau, dacă nu, s-o împartă cu ele. Acestea, pentru urmărirea mai sigură a victoriei asupra infanteriei inamice înaintate, îşi transformaseră ordinea dintr-una frontală într-o coloană de atac care pătrundea precum o pană în centrul inamic. În această poziţie, ele au fost atacate violent de pedestrimea libiană, care le învăluise din dreapta şi din stînga, o parte dintre ele fiind obligate să se oprească pentru a face faţă atacurilor din flancuri; astfel, înaintarea stagna complet şi masa de infanterişti, şi aşa prea strînsă, nu mai avea posibilitatea să se desfăşoare. Între timp, Hasdrubal, după ce înfrînsese definitiv trupele lui Paullus, îşi adunase şi-şi rînduise din nou cavaleria, conducînd-o în spatele centrului inamic spre flancul lui Varro. Cavaleria italică a acestuia, deja ocupată suficient cu numizii, se risipi repede în faţa atacului îndoit. Hasdrubal, lăsînd urmărirea fugarilor pe seama numizilor, şi-a aranjat pentru a treia oară escadroanele, pentru a le arunca în spatele infanteriei romane. Această ultimă lovitură a fost decisivă. Fuga a fost imposibilă, cruţarea, o iluzie; poate niciodată o armată de asemenea proporţii n-a fost distrusă atît de complet pe cîmpul de bătălie, cu pierderi minime ale adversarului, aşa cum a fost aceea romană la Cannae. Hannibal nu pierduse decît 6.000 de soldaţi, două treimi dintre aceştia fiind celţi, loviţi de primul atac al legiunilor. În schimb, dintre cei 76.000 de romani rînduiţi în liniile de bătaie, 70.000 acopereau cîmpul, printre ei fiind consulul Lucius Paullus, proconsulul Gnaeus Scipio, două treimi dintre ofiţerii de stat-major, 80 de bărbaţi de rang consular. Numai consulul Marcus Varro a fost salvat de prezenţa sa de spirit şi de calul său iute; ajungînd la Venusia, el nu s-a sfiit să supravieţuiască acestui dezastru. Garnizoana taberei romane, care număra 10.000 de soldaţi, a căzut, în majoritatea ei, în captivitate; numai cîteva mii de soldaţi, în parte din garnizoană, în parte din front, au reuşit să se refugieze la Canusium. Şi ca şi cum sfîrşitul ar fi fost hotărît, înainte de încheierea anului legiunea trimisă în Galia a intrat într-o ambuscadă şi a fost nimicită în întregime de către gali, împreună cu generalul ei, Lucius Postumius, consulul desemnat pentru anul următor.

Acest succes fără precedent părea să ducă în sfîrşit la realizarea marii combinaţii politice pentru care Hannibal venise în Italia. Ce-i drept, el îşi clădise planul în primul rînd pe armata sa; dar, cunoscînd bine puterea adversă, aceasta urma să fie în sistemul său numai avangarda, pentru a cărei susţinere urmau să se unească, treptat, puterile occidentale şi ale Orientului, întru nimicirea orgoliosului oraş. Sprijinul care-i păruse a fi cel mai sigur, reîmprospătarea forţelor din Spania, a fost anihilat din cauza acţiunii energice şi curajoase a generalului Gnaeus Scipio, care fusese trimis aici. După traversarea Ronului de către Hannibal, acesta navigase la Emporiae şi luase în stăpînire mai întîi coasta dintre Pirinei şi Ebru, iar după înfrîngerea lui Hanno, şi inclusiv partea continentală (536, 218). În anul următor (537, 217), nimicise flota cartagineză în faţa gurii Ebrului, iar după ce fratele său Publius, viteazul apărător al Văii Padului, îi completase forţele cu 8.000 de soldaţi, el traversase Ebrul şi înaintase pînă în apropiere de Saguntum. Ce-i drept, Hasdrubal încercase, conform ordinului primit de la fratele său, să treacă Pirineii cu o armată în anul următor (538, 216); dar Scipionii îi blocaseră trecerea peste Ebru, învingîndu-l complet aproximativ în aceeaşi perioadă în care Hannibal triumfa la Cannae. Populaţia numeroasă a celtiberilor şi multe alte triburi spaniole trecuseră de partea Scipionilor; aceştia stăpîneau marea şi trecătorile Pirineilor şi, pe deasupra, coasta galică datorită masalioţilor fideli. Hannibal nu putea să se aştepte aşadar la nici un ajutor din Spania. Cartagina, la rîndul ei, făcuse pînă acum pentru generalul său ceea ce era de aşteptat de la ea; escadre feniciene ameninţau coastele Italiei şi cele ale insulelor romane şi apărau Africa în eventualitatea unei debarcări romane. Aceasta era tot. Un sprijin substanţial era împiedicat nu atît de imposibilitatea cunoaşterii poziţiei lui Hannibal şi de lipsa unui port de ancorare în Italia, cît mai ales de obişnuinţa, deprinsă de-a lungul anilor, că armata spaniolă se întreţine singură şi, înainte de toate, de opoziţia partidei pacifiste. Hannibal suferea din plin de pe urma acestei pasivităţi de neiertat; în ciuda economiei de bani şi de soldaţi, visteria începuse să i se golească, solda era neplătită, iar rîndurile soldaţilor săi începuseră să se rărească. Dar acum, ştirea despre victoria de la Cannae a redus chiar şi partidul opoziţiei la tăcere. Senatul cartaginez a hotărît să-i pună la dispoziţie generalului subvenţii însemnate, în parte în bani, în parte în soldaţi recrutaţi din Spania şi Africa, printre altele 4.000 de cavaleri numizi şi 40 de elefanţi, şi să poarte războiul cu mai multă energie atît în Spania, cît şi în Italia. Alianţa ofensivă dintre Cartagina şi Macedonia, despre care se discuta de multă vreme, fusese amînată mai întîi din cauza morţii neaşteptate a lui Antigonos, apoi din cauza nehotărîrii succesorului său, Filip, şi a războiului inoportun declanşat împreună cu aliaţii săi împotriva etolienilor (534-537, 220-217). Abia acum, după bătălia de la Cannae, Demetrius din Pharos a găsit audienţă la Filip făgăduindu-i că va renunţa la posesiunile sale ilirice în favoarea Macedoniei – acestea trebuiau, bineînţeles, să fie recucerite mai întîi de la romani; abia acum curtea de la Pella a intrat în alianţă cu Cartagina. Macedonia accepta să trimită o armată de debarcare pe coasta estică a Italiei, fiindu-i asigurată, în schimb, retrocedarea posesiunilor romane din Epir. În Sicilia, regele Hieron urmase în anii de pace o politică de neutralitate, în măsura în care aceasta nu periclita propria securitate, iar în timpul crizelor periculoase de după pacea cu Roma îşi dovedise bunăvoinţa faţă de cartaginezi, îndeosebi trimiţîndu-le grîu. Fără îndoială, a asistat cu părere de rău la noua ruptură dintre Cartagina şi Roma; el nu putea s-o împiedice însă şi, cînd aceasta s-a produs, el a rămas în continuare, prudent, fidelul Romei. La puţină vreme după acest eveniment (toamna anului 538, 216), moartea îl răpi după o guvernare de 54 de ani. Nepotul şi succesorul înţeleptului bătrîn, tînărul şi incapabilul Hieronymus, a intrat imediat în negocieri cu diplomaţii cartaginezi; şi întrucît aceştia nu s-au opus cererii de a-i ceda Sicilia pînă la vechea graniţă siculo-cartagineză şi apoi, cînd pretenţiile au devenit exagerate, de a-i asigura prin tratat posesiunea asupra întregii insule, el a intrat în alianţă cu Cartagina şi a dat ordin ca flota siracuzană să se unească cu aceea cartagineză care venise să ameninţe Siracusa. Situaţia flotei romane de la Lilybaeon, care avusese deja mult de furcă cu a doua escadră cartagineză staţionată la Insulele Aegate, deveni deodată foarte critică; în acelaşi timp, trupele concentrate la Roma în vederea îmbarcării spre Sicilia au trebuit să fie utilizate, după dezastrul de la Cannae, în alte scopuri mai presante.

Hotărîtor însă era faptul că, în sfîrşit, edificiul confederaţiei italice începea să se clatine, după ce rezistase doi ani loviturilor unui greu război. De partea lui Hannibal trecură Arpi, din Apulia, şi Uzentum, din Mesapia – două oraşe străvechi, prejudiciate serios de coloniile romane Luceria şi Brundisium; toate oraşele brutienilor – care luaseră de fapt iniţiativa –, cu excepţia petelinilor şi consentinilor, care trebuiră să fie mai întîi înfrînţi pentru a ceda; cea mai mare parte a lucanienilor; picenţii transplantaţi în zona de la Salernum; hirpinii, samniţii, cu excepţia pentrienilor; în sfîrşit, Capua, al doilea oraş al Italiei, care putea să desfăşoare în bătălie 30.000 de pedestraşi şi 4.000 de cavaleri şi a cărei trecere de partea cartaginezilor a antrenat-o şi pe aceea a oraşelor vecine Atella şi Calatia. Ce-i drept, partida aristocratică, legată prin multe fire de interesele romanilor, s-a opus pretutindeni, mai ales la Capua, acestei schimbări de alianţă, iar luptele interne îndîrjite care izbucniră din cauza aceasta au micşorat foarte mult avantajele pe care Hannibal le-a putut obţine prin această înmulţire a aderenţilor. La Capua, de exemplu, s-a văzut silit să aresteze pe unul dintre conducătorii partidei aristocratice, pe Decius Magius, care apăra cu înverşunare alianţa cu romanii chiar şi după ocuparea cetăţii de către fenicieni, şi să-l trimită la Cartagina, oferind astfel dovada, foarte dezavantajoasă pentru el, cu privire la valoarea minimă a libertăţii şi suveranităţii abia garantate solemn campanienilor de către generalul însuşi. În schimb, grecii din Italia meridională nu au renunţat la alianţa cu romanii, atitudine în care nu poate fi trecut cu vederea rolul garnizoanelor romane, dar mai ales datorită urii, tradiţionale, a elenilor faţă de fenicieni şi faţă de noii aliaţi ai acestora, lucanienii şi brutienii, ca şi datorită ataşamentului lor faţă de Roma, care folosise fiecare prilej pentru a-şi manifesta filoelenismul şi arătase faţă de grecii Italiei o clemenţă neobişnuită. Astfel, grecii Campaniei, Neapolis îndeosebi, au rezistat curajoşi în faţa lui Hannibal însuşi; la fel au acţionat, în Grecia Mare, Region, Turii, Metapontion şi Tarentum, cu toată situaţia lor periclitată; Crotona şi Locri, în schimb, au fost, în parte, luate cu asalt de către brutienii şi fenicienii uniţi, în parte, au fost silite să capituleze, iar locuitorii din Crotona au fost transferaţi la Locri, după care colonişti brutieni ocupară acest important port maritim. Se înţelege de la sine că latinii din Italia meridională, stabiliţi la Brundisium, Venusia, Paestum, Cosa, Cales, au păstrat o fidelitate nezdruncinată faţă de Roma. Acestea erau doar fortăreţele cuceritorilor, stabilite într-o ţară străină, iar coloniştii fuseseră aşezaţi pe teritoriul indigenilor, fiind duşmăniţi de către vecinii lor; în interesele lor ar fi lovit în primul rînd adeverirea promisiunii lui Hannibal de a restabili străvechile frontiere ale comunităţilor italice. Acelaşi lucru este valabil şi pentru întreaga Italie de mijloc, cel mai vechi domeniu al stăpînirii romane, unde datina şi limba latină prevalau deja pretutindeni şi unde populaţia se simţea mai degrabă egală stăpînilor decît supusă acestora. Adversarii lui Hannibal din senatul cartaginez n-au uitat să aducă în discuţie faptul că nici un singur cetăţean roman, nici o singură comunitate latină nu se aruncase în braţele Cartaginei. Acest fundament al puterii romane nu putea să fie distrus decît asemenea zidurilor ciclopice, piatră cu piatră.

Acestea au fost consecinţele zilei de la Cannae, în care a fost nimicită floarea soldaţilor şi ofiţerilor confederaţiei, a şaptea parte din numărul total al italicilor în stare să poarte armele. A fost o pedeapsă crudă, dar meritată pentru gravele erori politice, care trebuie să fie imputate nu numai unor bărbaţi incapabili sau rău intenţionaţi, ci însuşi poporului roman. Constituţia croită pentru mica cetate nu se mai potrivea unei mari puteri; era pur şi simplu imposibil ca problema comandei armatelor oraşului într-un asemenea război să mai fie încredinţată an de an cutiei Pandorei, adică urnei electorale. Întrucît o revizuire fundamentală a constituţiei, dacă era vreodată posibilă, nu putea fi întreprinsă în aceste circumstanţe, nu rămînea altă soluţie decît trecerea efectivă a responsabilităţii supreme în acest război în seama senatului, unica autoritate capabilă să confere şi să prelungească comanda, iar comiţiilor să li se rezerve numai simpla formalitate a confirmării. Succesele strălucite ale Scipionilor pe teatrul de război din Spania demonstraseră ce se putea obţine pe această cale. Dar demagogia politică, care atacase deja fundamentul aristocratic al constituţiei, pusese stăpînire asupra conducerii războiului din Italia; acuzaţia, absurdă, că nobilii ar fi conspirat cu inamicul extern produsese o impresie adîncă în rîndurile „poporului”. Salvatorii, de la care mulţimea credulă aştepta minunile, Gaius Flaminius şi Marcus Varro, amîndoi „oameni noi” şi dintre cei mai devotaţi prieteni ai poporului, fuseseră desemnaţi, aşadar, de către această mulţime, după expunerea planurilor lor de operaţiuni în for, în mijlocul aclamaţiilor, să le traducă în fapte, iar rezultatele erau bătăliile de la Lacul Trasimenus şi de la Cannae. Sarcina de a conduce operaţiunile revenea în mod obligatoriu senatului. Era datoria senatului, care acum îşi înţelegea mai bine atribuţiile decît atunci cînd rechemase jumătate din armata lui Regulus din Africa, să preia conducerea operaţiunilor şi să se opună unor asemenea hotărîri funeste; dar şi el, atunci cînd prima dintre aceste înfrîngeri îi pusese cîrma în mînă, nu acţionase fără a se lăsa influenţat de interesele de partid. Oricît de deplasată ar fi comparaţia lui Quintus Fabius cu aceşti Cleoni romani, nici el nu purtase războiul numai ca militar, ci se cramponase de defensiva sa rigidă înainte de toate ca adversar politic al lui Gaius Flaminius, iar în abordarea disensiunilor cu locţiitorul său făcuse totul pentru a le adînci, şi aceasta într-o epocă ce impunea în primul rînd unitate. Prima consecinţă fusese că instrumentul cel mai important, pus la îndemîna senatului de către înţelepciunea strămoşilor tocmai pentru asemenea cazuri, dictatura, se spulberase în mîinile sale. Dar prăbuşirea catastrofală a puterii romane nu se datora nici lui Quintus Fabius, nici lui Marcus Varro, ci neîncrederii dintre guvernatori şi guvernaţi, antagonismului dintre senat şi cetăţeni. Dacă salvarea şi restaurarea statului era încă posibilă, ea trebuia să debuteze cu restabilirea unităţii şi încrederii la Roma. Înţelegerea acestor necesităţi şi, fapt ce deţine o pondere mai mare, traducerea lor în fapt, realizarea lor prin suprimarea tuturor recriminărilor au constituit gloria şi onoarea perenă a senatului roman. În momentul în care Varro – unicul dintre generali care comandase în bătălie – s-a reîntors la Roma şi senatorii romani i-au ieşit înaintea porţilor şi i-au mulţumit că nu-şi pierduse speranţa în salvarea patriei, nu s-au rostit vorbe goale, ascunzînd sub o frazeologie bogată profunda dezamăgire, nici nu a fost vorba de batjocorirea amară a unui nenorocit: aceasta a însemnat încheierea unei păci între guvernatori şi guvernaţi. În faţa gravităţii împrejurărilor şi importanţei unui asemenea apel, cicălelile demagogice au încetat; de acum înainte, întreaga Romă cugeta asupra mijloacelor pentru înlăturarea în comun a primejdiei comune. Quintus Fabius, al cărui curaj dîrz a servit statului în acest moment decisiv mai mult decît toate faptele de arme, şi ceilalţi senatori distinşi au luat iniţiativa în toate acţiunile, redînd cetăţenilor încrederea în forţele proprii şi în viitor. Senatul şi-a păstrat atitudinea sa fermă şi de neclintit într-o perioadă în care soli din toate părţile se grăbeau să ajungă la Roma pentru a vesti bătăliile pierdute, trădarea aliaţilor, capturarea posturilor şi a depozitelor şi pentru a cere întăriri pentru Valea Padului şi Sicilia; şi aceasta cînd Italia era abandonată, iar Roma însăşi nu avea o garnizoană. Adunările mulţimii la porţile oraşului au fost interzise, gură-cască şi femeile erau trimişi acasă, perioada de doliu pentru cei căzuţi în luptă a fost limitată la 30 de zile, pentru ca serviciul zeilor bucuriei, de la care erau excluşi cei care purtau doliu, să nu fie întrerupt prea mult timp, întrucît numărul celor ucişi era atît de mare, încît aproape că nu exista familie care să nu deplîngă vreo pierdere. Între timp, cei care scăpaseră de pe cîmpul de bătălie fuseseră adunaţi la Canusium de către doi destoinici tribuni militari, Appius Claudius şi Publius Scipio cel Tînăr; acesta a reuşit, prin înflăcărarea sa antrenantă şi datorită săbiilor ridicate ale prietenilor săi, să schimbe cugetul acelor domni tineri care, într-un acces de nevolnică disperare, se gîndeau să emigreze dincolo de mare. Acestora li s-a adăugat, cu o mînă de oameni, consulul Marcus Varro; cu timpul s-au adunat aici aproximativ două legiuni; senatul a ordonat ca acestea să fie reorganizate şi le-a degradat obligîndu-le la ruşinosul serviciu militar fără soldă. Generalul incapabil a fost rechemat la Roma, invocîndu-se un pretext convenabil; comanda supremă a fost preluată de către pretorul Marcus Claudius Marcellus, încercat în cursul războaielor galice, care fusese desemnat să conducă flota de la Ostia la Sicilia. Au fost făcute cele mai mari eforturi pentru a organiza o armată pregătită pentru bătălie. Latinii au fost somaţi să-şi aducă contribuţia pentru înlăturarea primejdiei comune; Roma însăşi a dat un bun exemplu şi a încorporat toată populaţia masculină care trecuse de vîrsta copilăriei, a înarmat sclavii pentru datorii şi criminalii, ba chiar a încorporat 8.000 de sclavi cumpăraţi pe cheltuiala statului. Întrucît lipseau armele, templele au fost golite de vechile arme ale învinşilor, iar toate atelierele au fost puse în funcţiune. Senatul a fost completat nu cu latini, cum cereau patrioţii timizi, ci cu cetăţenii romani cei mai îndreptăţiţi. Hannibal s-a oferit să elibereze prizonierii pe socoteala tezaurului public; acest lucru i-a fost refuzat, iar solul cartaginez care sosise cu o delegaţie din partea captivilor n-a fost lăsat să intre în oraş; nimic nu trebuia să dea naştere ideii că senatul s-ar gîndi la pace. Aliaţii nu trebuiau să creadă că Roma ar începe concilierea, iar cetăţeanul cel mai umil trebuia să înţeleagă că, pentru el, ca şi pentru toţi ceilalţi, pacea este imposibilă, iar salvarea se află numai în victorie.