Capitolul VI

Războiul lui Hannibal de la Cannae pînă la Zama

Scopul expediţiei italice a lui Hannibal fusese dizolvarea confederaţiei italice; la capătul celor trei campanii, acesta a fost realizat, în măsura în care fusese realizabil. Nu putea fi pus la îndoială faptul că, de vreme ce nu şi-au schimbat orientarea în urma zilei de la Cannae, comunităţile greceşti şi latine sau latinizate ale Italiei nu vor da înapoi din cauza fricii, ci vor putea fi supuse numai prin forţă, iar curajul disperat cu care se apărau împotriva fenicianului micile localităţi izolate sortite pierzaniei sigure, precum Petelia brutiană, prevestea cu claritate ce anume îl aştepta la marsi şi la latini. În cazul în care Hannibal considerase că va putea realiza mai mult pe această cale şi că va putea să-i cîştige şi pe latini de partea sa, aceste speranţe se dovediseră deşarte. Se pare însă că şi din alte puncte de vedere coaliţia italică nu dăduse roadele aşteptate de Hannibal. Capua îşi rezervase de la început dreptul de a-i interzice lui Hannibal încorporarea forţată a cetăţenilor campanieni; orăşenii nu uitaseră comportarea lui Pyrrhos la Tarentum şi credeau, în naivitatea lor, că se pot sustrage concomitent atît stăpînirii romane, cît şi celei cartagineze. Samnium şi Lucania nu mai erau ceea ce fuseseră atunci cînd regele Pyrrhos plănuise să-şi facă intrarea la Roma în fruntea tineretului sabelic. Nu numai că, pretutindeni, reţeaua de fortăreţe romane paralizase ţinuturile, dar stăpînirea romană îndelungată îi dezobişnuise pe locuitori de mînuirea armelor – contingentele pentru armata romană luate de aici erau nesemnificative –, stinsese ura străveche, atrăsese un număr mare de indivizi în sfera de interese ale comunităţii dominante. Într-adevăr, se trecea de partea învingătorului romanilor, după ce cauza Romei părea să fie pierdută pentru totdeauna; dar oricine era conştient că acum nu putea fi vorba de libertate, ci de schimbarea stăpînului italic cu cel fenician, iar teama – nu entuziasmul – a mînat comunităţile sabelice în braţele învingătorului. În asemenea împrejurări, războiul stagna în Italia. Hannibal, care stăpînea partea meridională a Italiei pînă la Volturnus şi Garganus, neputînd să abandoneze aceste ţinuturi precum abandonase ţara celţilor, trebuia să apere acum şi el o graniţă, care nu putea fi lăsată nesupravegheată fără consecinţe nefaste, iar pentru apărarea ţinuturilor ocupate în faţa fortăreţelor care-l sfidau pretutindeni şi împotriva armatelor atacatoare dinspre nord şi pentru reluarea ofensivei dificile din Italia Centrală, forţele sale militare, o armată de aproximativ 40.000 de soldaţi, fără a socoti contingentele italice, erau cu totul insuficiente. Înainte de toate, el avea în faţă alţi adversari. Învăţînd de pe urmele crudelor experienţe, romanii adoptaseră un sistem de război mai realist; ei desemnau în fruntea armatelor lor numai ofiţeri încercaţi şi prelungeau, cînd devenea necesar, durata comandei acestora. Aceşti generali nici nu observau de pe înălţimile dealurilor mişcările inamicului, nici nu se aruncau orbeşte asupra adversarului, atunci cînd îl întîlneau, ci păstrau calea de mijloc între temporizare şi precipitare, se instalau în tabere fortificate sub zidurile cetăţilor şi acceptau bătălia numai acolo unde victoria ducea la rezultate, iar înfrîngerea nu ducea la pierzanie. Sufletul acestei noi strategii era Marcus Claudius Marcellus. După ziua nefastă de la Cannae, senatul şi poporul îşi îndreptaseră privirile, cu o intuiţie salutară, asupra acestui bărbat viteaz şi deprins cu războiul şi-i încredinţaseră practic comanda supremă reală. El se şcolise în cadrul dificilului război sicilian împotriva lui Hamilcar şi-şi dovedise într-o manieră strălucită calităţile de talentat conducător, ca şi vitejia personală în timpul ultimelor campanii împotriva celţilor. Cu toate că depăşise de mult vîrsta de 50 de ani, energia tinereţii îi mai înfierbînta încă trupul : cu puţin timp înainte, el îl doborîse pe conducătorul inamic de pe cal (p. 385) – primul şi unicul consul roman care a reuşit o asemenea faptă de arme. Viaţa lui era consacrată celor două divinităţi cărora le ridicase splendidul templu dublu de la Porta Capena, Virtuţii şi Vitejiei; şi dacă salvarea Romei din această primejdie extremă nu este meritul unuia singur, ci trebuie atribuită colectivităţi cetăţenilor romani, în general, şi senatului, îndeosebi, nimeni n-a contribuit mai mult la realizarea acestui edificiu colectiv decît Marcus Marcellus.

De pe cîmpul de bătălie, Hannibal se îndreptase spre Campania. El cunoştea Roma mai bine decît naivii care considerau, în epoci antice şi moderne, că printr-un marş împotriva capitalei inamice lupta ar fi putut fi terminată. Este adevărat, tactica modernă decide un război pe cîmpul de bătălie; în epocile antice, în care sistemul de atac împotriva fortăreţelor era cu mult mai puţin dezvoltat decît sistemul de apărare, de nenumărate ori succesul deplin pe cîmpul de bătălie a eşuat în faţa zidurilor capitalei. Consiliul şi cetăţenii din Cartagina nu puteau fi în nici un fel comparaţi cu senatul şi poporul din Roma; primejdia în care se aflase Cartagina după prima expediţie a lui Regulus fusese cu mult mai ameninţătoare decît cea în care se afla Roma după bătălia de la Cannae. Şi totuşi, atunci Cartagina rezistase şi repurtase o victorie strălucită. Pe ce temei se putea crede că Roma îi va oferi acum învingătorului cheile sau că va accepta chiar o pace echitabilă? În loc de a sacrifica succese posibile şi importante prin astfel de demonstraţii vane sau de a pierde timpul cu asedierea cîtorva mii de refugiaţi în spatele zidurilor de la Canusium, Hannibal se deplasase imediat la Capua, înainte ca romanii să fi reuşit să trimită aici o garnizoană şi, în urma acestui marş, el determinase al doilea oraş din Italia să treacă, după îndelungi ezitări, de partea sa. Spera ca, din Capua, să pună stăpînire pe unul dintre porturile Campaniei, pentru a primi acolo întăririle pe care măreţele sale victorii le smulseseră din partea opoziţiei din patrie.

Cînd romanii aflară în ce direcţie se îndrepta Hannibal, părăsiră şi ei Apulia, unde a rămas numai un contingent puţin numeros, şi-şi adunară restul forţelor pe malul drept al rîului Volturnus. Cu cele două legiuni rămase după dezastrul de la Cannae, Marcus Marcellus a înaintat pînă la Teanum Sidicinum, unde făcu joncţiunea cu trupele disponibile venite de la Roma şi Ostia, continuîndu-şi apoi marşul, în timp ce dictatorul Marcus Junius urma încet cu armata principală, organizată la repezeală, pînă la Casilinum pe Volturnus, cu intenţia de a salva Capua dacă mai era posibil. Aceasta se găsea, într-adevăr, deja în mîinile inamicului; în schimb, încercările lui de a cuceri Neapolis eşuaseră în faţa rezistenţei eroice a cetăţenilor, iar romanii sosiseră tocmai la timp pentru a cantona o garnizoană în acest important port. Aceeaşi fidelitate faţă de Roma o dovediră celelalte două cetăţi maritime mai mari, Cumae şi Nuceria. La Nola, lupta dintre partida poporului şi cea a senatorilor cu privire la trecerea de partea cartaginezilor era încă indecisă.

Înştiinţat că prima cîştigă supremaţia, Marcellus a trecut rîul la Caiatia, a înconjurat armata inamică, urmînd linia colinelor de la Suessula, şi a ajuns la Nola, destul de repede pentru a o apăra atît împotriva inamicilor interni, cît şi împotriva celor externi. Mai mult, cu ocazia unui contraatac, el l-a constrîns pe Hannibal însuşi la defensivă, cu pierderi însemnate pentru acesta, un succes important mai degrabă prin efectul său moral decît prin rezultate concrete, fiind prima înfrîngere suferită de fenician. Ce-i drept, în Campania, Nuceria, Acerrae şi, după o rezistenţă dîrză care s-a prelungit pînă în anul următor (539, 215), Casilinum, cheia liniei de pe Volturnus, au căzut în mîinile lui Hannibal, care a judecat sîngeros senatorii acestor oraşe, rămaşi fideli Romei. Teroarea este însă un nepotrivit mijloc de propagandă; romanii au reuşit, cu pierderi relativ minime, să depăşească momentele critice ale slăbiciunii iniţiale. Aşadar, războiul din Campania stagna, iar venirea iernii îl obliga pe Hannibal să se încartiruiască la Capua, a cărei opulenţă nu a avut o influenţă fastă asupra trupelor sale lipsite de adăposturi salubre timp de trei ani. În anul următor, războiul a luat o cu totul altă înfăţişare (539, 215). Încercatul general Marcus Marcellus, Tiberius Sempronius Gracchus, care se evidenţiase în campania anterioară în funcţia de comandant al cavaleriei dictatorului, şi bătrînul Quintus Fabius Maximus au preluat, Marcellus ca proconsul, ceilalţi doi în calitate de consuli, conducerea celor trei armate romane, destinate să încercuiască Capua şi pe Hannibal. Marcellus s-a sprijinit pe Nola şi Suessula, Maximus a ocupat poziţii pe malul drept al Volturnusului, lîngă Calles, iar Gracchus, de-a lungul ţărmului, lîngă Liternum, pentru apărarea cetăţilor Neapolis şi Cumae. Campanienii care se îndreptară împotriva cetăţii Cumae, pentru a-i surprinde pe locuitori, au fost bătuţi decisiv de către Gracchus la trei mile de Cumae; Hannibal, care apăruse în faţa oraşului pentru a şterge această pată, a fost el însuşi înfrînt într-o încăierare şi, întrucît bătălia principală oferită de el n-a fost acceptată, s-a retras nemulţumit la Capua. În vreme ce romanii nu numai că păstraseră ceea ce deţinuseră în Campania, dar recuceriseră şi Compulteria şi alte localităţi mai mici, sosiră plîngeri vehemente din partea aliaţilor din est ai lui Hannibal. O armată romană sub conducerea pretorului Marcus Valerius ocupase poziţii la Luceria, în parte pentru a supraveghea împreună cu flota romană coasta de est şi mişcările macedonenilor, în parte pentru a jefui, în înţelegere cu armata de la Nola, teritoriile samniţilor, lucanienilor şi hirpinilor răsculaţi. Pentru despresurarea acestora, Hannibal s-a întors mai întîi împotriva celui mai activ adversar al său, Marcus Marcellus, dar acesta a cîştigat sub zidurile Nolei o importantă victorie asupra armatei feniciene, care a trebuit să se retragă fără posibilitatea de reabilitare imediată şi să se deplaseze din Campania la Arpi, pentru a opri progresele armatei inamice în Apulia. Tiberius Gracchus o urmări împreună cu trupele sale, în timp ce celelalte două armate din Campania se pregăteau în vederea atacului asupra cetăţii Capua în primăvara următoare.

Clarviziunea lui Hannibal nu fusese orbită de victorii. Era din ce în ce mai limpede că nu-şi va putea atinge ţelul pe calea aceasta. Marşurile rapide, deplasarea continuă, amintind de aventură, a teatrului de război, cărora Hannibal le datora în esenţă succesele sale, luaseră sfîrşit; inamicul devenise mai prudent, iar noi întreprinderi erau imposibile din cauza necesităţii de a apăra ceea ce fusese cucerit. Nu se mai putea gîndi la ofensivă, iar defensiva era dificilă şi ameninţa să devină şi mai dificilă în anii viitori. El nu se putea amăgi că a doua parte a măreţei sale opere, supunerea latinilor şi cucerirea Romei, putea fi încheiată cu forţele proprii şi cu acelea ale aliaţilor săi italici. Încheierea cu succes a acestora depindea de consiliul de la Cartagina, de cartierul general de la Cartagena, de curţile de la Pella şi Siracusa. Dacă toate resursele din Africa, Spania, Sicilia şi Macedonia erau acum concentrate împotriva inamicului comun, dacă Italia meridională devenea locul de adunare pentru armatele şi flotele din vest, sud şi est, atunci se putea spera în împlinirea operei pe care avangarda condusă de el o începuse atît de strălucit. Mijlocul cel mai firesc şi mai uşor ar fi fost trimiterea de ajutor suficient din Cartagina. Statul cartaginez, care nu fusese atins aproape deloc de ravagiile războiului şi fusese salvat din profunda sa decădere şi dus aproape de victorie de o mînă de patrioţi hotărîţi care acţionau din proprie iniţiativă, ar fi putut s-o facă fără îndoială. Posibilitatea ca o flotă feniciană să debarce forţe numeroase la Locri sau la Crotona, mai ales cît timp portul Siracusei rămînea deschis pentru cartaginezi, iar flota din Brundisium era ţinută în şah de către Macedonia, e dovedită de debarcarea nestingherită la Locri a 4.000 de africani, pe care Bomilcar i-a adus din Cartagina în această perioadă şi, mai ales, traversarea lui Hannibal, netulburată de nimeni, după ce totul fusese pierdut. Dar după entuziasmul iniţial al victoriei de la Cannae, partida cartagineză favorabilă păcii, oricînd gata să cumpere răsturnarea adversarilor săi politici cu preţul salvării partidei şi care găsea aliaţi fideli în miopia şi indolenţa cetăţenilor, a respins cererile insistente ale generalului care solicita un sprijin mai hotărît, cu răspunsul, datorat în parte naivităţii, în parte urii, că un general de talia lui nu avea nevoie de ajutor, în măsura în care era într-adevăr învingător. Astfel, această partidă a contribuit în aceeaşi măsură ca şi senatul la salvarea Romei. Hannibal, crescut în tabără şi străin de maşinaţiile partidelor politice, nu a găsit un conducător al poporului pe care să se fi putut sprijini, precum tatăl său se sprijinise pe Hasbrudal, şi trebuia să caute în străinătate mijloacele pentru salvarea patriei, pe care aceasta le deţinea din plin. Aici putea să se bazeze, cel puţin cu speranţe mai întemeiate, pe conducătorii armatei din Spania, pe legăturile stabilite cu Siracusa şi pe intervenţia lui Filip. Totul se îndrepta spre aducerea în teatrul de război italic de noi forţe, potrivnice Romei, din Spania, Siracusa sau Macedonia, iar pentru a realiza sau împiedica aceasta au fost purtate războaiele din Spania, Sicilia şi Grecia. Toate acestea n-au fost nimic altceva decît mijloace pentru realizarea scopului, iar istoricii s-au înşelat deseori atribuindu-le un rol mai însemnat. Pentru romani, ele au fost în primul rînd războaie defensive, cu obiectivul imediat de a bloca trecătorile Pirineilor, de a reţine armata macedoneană în Grecia, de a apăra Messana şi de a compromite comunicaţiile dintre Italia şi Sicilia; se înţelege de la sine că această defensivă se transforma, după posibilităţi, în ofensivă, evoluînd, în cazuri favorabile, spre expulzarea fenicienilor din Spania şi Sicilia şi spre dizolvarea alianţelor lui Hannibal cu Siracusa şi cu Filip. Războiul italic propriu-zis a trecut pe planul al doilea şi s-a risipit în bătălii pentru cetăţi şi în incursiuni, care nu au adus nici o schimbare în problema principală. Italia a rămas totuşi, atîta timp cît fenicienii deţineau ofensiva, ţinta operaţiilor şi toate sforţările, precum şi toate interesele se legau de anularea sau perpetuarea izolării lui Hannibal în Italia meridională.

Dacă, imediat după bătălia de la Cannae, s-ar fi putut pune în joc toate mijloacele pe care Hannibal le considera necesare, el ar fi putut să fie aproape sigur de succes. Dar situaţia lui Hasbrudal devenise atît de problematică în urma bătăliei de pe Ebru, încît ajutorul în bani şi în trupe, smuls cetăţenilor cartaginezi graţie victoriei de la Cannae, a fost folosit în cea mai mare parte în Spania, însă fără a genera modificări deosebite în favoarea fenicienilor. În campania următoare (539, 215), Scipionii deplasară teatrul de război de pe Ebru pe Guadalquivir şi repurtară la Illiturgi şi Intibili, în Andalusia, inima teritoriului cartaginez, două victorii strălucite. Legăturile stabilite în Sardinia cu indigenii au dat cartaginezilor speranţa ocupării insulei, care ar fi fost de o importanţă capitală ca staţie intermediară între Spania şi Italia. Dar Titus Manlius Torquatus, care fusese trimis în Sardinia cu o armată romană, a nimicit forţele de debarcare cartagineze şi a asigurat romanilor din nou stăpînirea necontestată asupra insulei (539, 215). Legiunile de la Cannae trimise în Sicilia se menţineau cu curaj şi noroc în nordul şi estul insulei împotriva cartaginezilor şi a lui Hieronymos, căzut victimă unui asasinat la sfîrşitul anului 539 (215). Şi ratificarea alianţei cu Macedonia a fost amînată, mai ales din cauza faptului că solii macedoneni trimişi la Hannibal fuseseră interceptaţi în cazul călătoriei în patrie de către corăbii de război romane. În felul acesta, mult mai temuta invazie a coastei de est a fost suspendată, iar romanii cîştigară timp pentru a asigura cel mai important port, Brundisium, mai întîi cu flota, iar apoi şi cu armata de uscat folosită înainte de venirea lui Gracchus pentru acoperirea Apuliei, şi pentru a pregăti o armată de invazie în cazul declaraţiei de război din partea Macedoniei. Aşadar, în timp ce în Italia războiul stagna, cartaginezii din afara Italiei nu întreprindeau nimic pentru accelerarea transportului de noi armate sau flote spre acest teatru de război. Romanii, dimpotrivă, se aşezaseră, cu o energie fără seamăn, pretutindeni într-o poziţie defensivă, luptînd cu succes peste tot unde nu întîlneau geniul lui Hannibal. În timpul acesta, se estompase patriotismul efemer pe care victoria de la Cannae îl produsese la Cartagina; forţele militare însemnate care fuseseră organizate au fost, datorită fie opoziţiei partidelor, fie încercării nereuşite de a concilia diferitele opinii manifestate în cadrul consiliului, divizate în asemenea măsură, încît nu aduceau nicăieri un sprijin real, iar acolo unde ar fi fost cel mai necesar ajungea partea cea mai mică. La sfîrşitul anului 539 (215), omul de stat roman avizat putea fi sigur că pericolul iminent trecuse şi că nu rămînea altceva de făcut decît a persevera cu toate forţele pe toate planurile, pentru a duce la bun sfîrşit rezistenţa începută atît de eroic.

Mai întîi fu încheiat războiul din Sicilia. Planurile lui Hannibal nu cuprinseseră iniţial un război pe insulă; mai degrabă rod al hazardului şi, în principal, din cauza grabei copilăreşti a mărginitului Hieronymos, izbucnise aici un război pe uscat, de care senatul cartaginez se ataşase cu deosebită ardoare tocmai pentru că nu fusese conceput de către Hannibal. După ce Hieronymos fusese ucis la sfîrşitul anului 539 (215), faptul că cetăţenii vor rămîne fideli politicii iniţiate de el era mai mult decît problematic. Mai mult decît oricare alt oraş, Siracusa avea motive să păstreze alianţa cu Roma, întrucît victoria cartaginezilor asupra romanilor trebuia să le confere cel puţin suveranitatea asupra întregii insule şi nici un om cu bun-simţ nu putea să se încreadă în respectarea promisiunilor făcute siracuzanilor de către cartaginezi. În parte datorită acestor considerente, în parte înfricoşaţi de pregătirile ameninţătoare ale romanilor, care nu renunţau la nici un efort pentru a aduce importanta insulă, punte între Italia şi Africa, din nou sub ascultarea lor, trimiţînd în Sicilia, pentru campania din anul 540 (214), pe cel mai bun general al lor, Marcus Marcellus, cetăţenii siracuzani păreau înclinaţi să dea uitării cele petrecute, printr-o reîntoarcere oportună la alianţa romană. Dar confuzia generală din oraş, unde, după moartea lui Hieronymos, alternau rapid tentativele de reinstaurare a vechii suveranităţi a poporului cu încercările diferiţilor pretendenţi de a ocupa tronul, unde comandanţii cetelor de mercenari erau încă adevăraţii stăpîni ai situaţiei, a oferit abililor emisari ai lui Hannibal, Hippokrates şi Epikydes, ocazia de a dejuca proiectele de pace.

Masele se lăsară captate în numele libertăţii; descrierile, exagerate peste măsură, ale pedepselor groaznice care fuseseră aplicate de către romani leontinilor, abia readuşi sub ascultare, treziră în rîndul cetăţenilor mai înstăriţi bănuiala că ar fi prea tîrziu pentru restabilirea relaţiilor amicale cu Roma; iar numeroşii dezertori romani, înrolaţi în rîndurile mercenarilor, în majoritatea lor vîslaşi fugiţi de pe corăbii, se lăsară uşor convinşi că o pace a cetăţenilor cu Roma ar însemna pentru ei condamnarea la moarte. Astfel, conducătorii cetăţenilor au fost ucişi, armistiţiul a fost încălcat, iar Hippokrates şi Epikydes au preluat guvernarea oraşului. Consulului nu-i mai rămînea decît să înceapă asediul; iar conducerea pricepută a apărării, în care s-a evidenţiat în mod deosebit inginerul siracuzan Archimedes, renumit ca matematician, i-a silit pe romani ca, după opt luni, să transforme asediul într-o blocadă pe apă şi pe uscat. Între timp, Cartagina, care pînă atunci ajutase Siracusa numai cu flotele ei, a trimis, sub conducerea lui Himilco, o puternică armată de uscat, în urma înştiinţării despre noua revoltă a acesteia împotriva Romei, armată care a debarcat fără greutate la Heracleea şi Minoa, ocupînd imediat importantul oraş Acragas. Pentru a realiza joncţiunea cu Himilco, iscusitul şi curajosul Hippokrates a ieşit din Siracusa cu o armată; situaţia lui Marcellus, prins între garnizoana din Siracusa şi cele două armate inamice, începu să devină critică. Cu ajutorul sosit din Italia, el şi-a menţinut poziţiile de pe insulă, continuînd blocada Siracusei. Pe de altă parte, majoritatea micilor oraşe din interiorul insulei se aruncară în braţele cartaginezilor, nu atît datorită prezenţei armatelor, cît pedepselor groaznice pe care romanii le aplicau pe insulă îndeosebi ca urmare a masacrării cetăţenilor din Enna, suspectaţi de trădare de către garnizoana romană din localitate. În anul 542 (212), în timpul unei sărbători a oraşului, asediatorii Siracusei au reuşit să escaladeze o porţiune din întinsele ziduri de apărare, părăsite de către apărători, şi să pătrundă în suburbii, care se întindeau de la „insulă” şi de la oraşul propriu-zis de pe ţărm (Achradina) spre interior. Astfel, fortăreaţa Euryalos, situată la extremitatea vestică a suburbiilor pe care le acoperea, aşa cum acoperea şi drumul principal care lega Siracusa de interiorul ţării, fusese izolată şi a capitulat la puţină vreme după aceea. Asediul oraşului luînd astfel o întorsătură favorabilă romanilor, cele două armate conduse de Himilco şi Hippokrates săriră în ajutor, lansînd un atac simultan asupra poziţiilor romane, combinat în plus cu o tentativă de debarcare a flotei cartagineze şi o ieşire a garnizoanei siracuzane; dar acesta a fost respins în toate părţile, iar cele două armate de salvare au trebuit să se mulţumească cu aşezarea taberelor lor în faţa oraşului, în terenurile mlăştinoase ale lui Anapos, care, în timpul verii şi al toamnei, emană vapori pestilenţiali, provocînd epidemii fatale pentru cei care sălăşluiesc aici. Ele salvaseră oraşul de mai multe ori decît curajul cetăţenilor; în timpul lui Dionysos cel Bătrîn, două armate feniciene asediatoare fuseseră nimicite sub zidurile oraşului din cauza acestor epidemii. De data aceasta, destinul le sortise ca victimă trupele salvatoare ale oraşului; în timp ce armata lui Marcellus, încartiruită în suburbii, a suferit foarte puţin, febra făcea ravagii în corturile armatei feniciene şi ale celei siracuzane. Hippokrates muri, de asemenea Himilco şi cei mai mulţi dintre africani; rămăşiţele celor două armate, în majoritate sicelioţi indigeni, se dispersară în oraşele vecine. Cartaginezii mai întreprinseseră, ce-i drept, o încercare de salvare a oraşului dinspre mare; amiralul Bomilcar s-a retras însă atunci cînd flota romană i-a oferit bătălia. Chiar şi Epikydes, care deţinea comanda în oraş, considerîndu-l pierdut, a fugit la Acragas. Cu dragă inimă Siracusa s-ar fi predat romanilor; chiar începuseră tratativele. Dar pentru a doua oară ele au fost compromise de către dezertori; în cazul unei noi răzmeriţe a soldaţilor, conducătorii oraşului şi un număr de cetăţeni de vază au fost ucişi, iar guvernarea, precum şi apărarea oraşului au fost încredinţate de către trupele străine comandanţilor lor. Marcellus a intrat atunci în tratative cu unul dintre aceştia, fapt ce i-a deschis porţile unuia dintre cele două cartiere încă libere ale oraşului, „insula”, unde cetăţenii i-au predat voluntar Achradina (toamna anului 542, 212). Dacă mărinimia ar fi guvernat vreodată evenimentele, ea ar fi trebuit aplicată acestui oraş, care, după toate aparenţele, nu acţionase liber de constrîngere şi încercase în repetate rînduri să se debaraseze de tirania armatei străine; această generozitate n-ar fi lezat cu nimic principiile deloc recomandabile ale dreptului public roman cu referire la tratamentul de aplicat comunităţilor rebele. Astfel, nu numai că Marcellus şi-a pătat onoarea militară, permiţînd un jaf general al bogatului oraş comercial, în timpul căruia, pe lîngă mulţi alţi cetăţeni, şi-a găsit moartea şi Archimedes, dar nici senatul n-a vrut să-şi plece urechea la plîngerile siracuzanilor îndreptate împotriva generalului erou şi n-a înapoiat nici proprietatea învinşilor, nici libertatea oraşului. Siracusa şi oraşele dependente de ea intrară în rîndul comunităţilor romane tributare – numai Tauromenion şi Neeton au primit dreptul Messanei, în timp ce teritoriul leontin a devenit domeniu roman, iar proprietarii de pînă atunci, arendaşi ai romanilor – şi nici un cetăţean siracuzan nu avea voie să locuiască în cartierul „insulei”, care domina portul. Sicilia părea aşadar pierdută pentru cartaginezi; geniul lui Hannibal însă acţiona şi aici de la distanţă. El a trimis armatei cartagineze care, sub conducerea lui Hanno şi Epikydes, staţiona la Acragas, neştiind încotro să îndrepte, un ofiţer de cavalerie libian, pe Mutines, care a preluat comanda cavaleriei numide şi care, cu ajutorul escadroanelor sale rapide, a aţîţat peste tot ura îndîrjită împotriva despotismului roman, pornind un război de gherilă pe scară largă şi cu rezultate dintre cele mai norocoase. Astfel încît, atunci cînd armata cartagineză şi cea romană se întîlniră pe rîul Hiera, el a păstrat cîmpul de bătălie chiar şi în faţa lui Marcellus însuşi. Dar relaţia dintre Hannibal şi senatul cartaginez se repeta şi aici la scară redusă. Generalul desemnat de către senat urmărea cu invidie din ce în ce mai mare succesele ofiţerului trimis de către Hannibal şi insista să ofere proconsulului o bătălie fără Mutines şi numizii săi. Voinţa lui Hanno se împlini, iar înfrîngerea fu zdrobitoare. Mutines nu s-a lăsat derutat de aceasta; el se menţinu în interiorul ţării, ocupînd mai multe localităţi mici, şi putu să-şi extindă treptat operaţiunile, întrucît sosiseră ajutoare însemnate din Cartagina. Succesele sale deveniră atît de răsunătoare, încît comandantul suprem, neputîndu-l opri altfel pe ofiţerul de cavaleri care-l eclipsa, îi luă pur şi simplu comanda asupra cavaleriei uşoare, conferind-o propriului fiu. Numidul, care păstrase acum insula timp de doi ani pentru stăpînii săi fenicieni, socotise că aceştia întrecuseră măsura; el şi călăreţii săi, care refuzaseră să-l urmeze pe tînărul Hanno, intrară în tratative cu generalul roman Marcus Valerius Laevinus, oferindu-i Acragasul. Hanno scăpă cu o barcă, îndreptîndu-se spre Cartagina pentru a relata alor săi ruşinoasa trădare de patrie a ofiţerului lui Hannibal; garnizoana feniciană a oraşului a fost măcelărită de către romani, iar cetăţenii vînduţi în sclavie (544, 210). Pentru a asigura insula împotriva unor atacuri asemenea debarcării din 540 (214), oraşul a obţinut o colonie romană; vechiul şi gloriosul Acragas a devenit fortăreaţa romană Agrigentum. După ce întreaga Sicilie fusese supusă, romanii se străduiau să restabilească liniştea şi ordinea pe insulă. Bandele de tîlhari care făcuseră ravagii în interior au fost adunate şi trimise în Italia, pentru a incendia şi jefui dinspre Region ţinuturile aliaţilor lui Hannibal; guvernul a făcut toate sforţările pentru a da un nou avînt agriculturii complet ruinate. În consiliul de la Cartagina s-a mai vorbit, ce-i drept, deseori despre trimiterea unei flote în Sicilia şi de reînceperea războiului, dar toate acestea n-au fost decît proiecte.

Macedonia ar fi putut să influenţeze cursul evenimentelor mult mai decisiv decît Sicilia. De la puterile orientale nu se puteau aştepta în momentul acela nici ajutor, nici piedici. Antiochos cel Mare, aliatul natural al lui Filip, a trebuit să se considere norocos, după victoria decisivă a egiptenilor la Raphia (537, 217), că poate încheia pacea pe baza status-quo-ului acesteia cu indolentul Philopator. El a fost împiedicat să se angajeze în marea alianţă antiromană concepută de către Hannibal, în parte din cauza rivalităţii Lagizilor şi pericolului constant al reizbucnirii războiului, în parte din cauza răscoalelor unor pretendenţi din interior şi a acţiunilor de tot felul în Asia Mică, Bactriana şi satrapiile orientale. Curtea egipteană rămînea, decis, de partea Romei, cu care a reînnoit alianţa în anul 540 (214), dar de la Ptolemaeus Philopator romanii nu se puteau aştepta la altceva decît la corăbii cu grîu. Astfel, exceptînd propriile discordii, nimic altceva nu împiedica Macedonia şi Grecia să influenţeze decisiv marele război italic; ele ar fi putut să salveze numele elen, dacă ar fi reuşit să-şi impună, cel puţin pentru cîţiva ani, o opoziţie comună împotriva duşmanului comun. Astfel de sentimente circulau într-adevăr în Grecia. Cuvintele profetice ale lui Agelaos din Naupaktos, prin care îşi exprima speranţa că va asista în curînd la dispariţia luptelor dintre greci, avertismentul său grav de a privi înspre Occident şi de a nu permite ca o putere mai mare să impună tuturor partidelor, aflate acum în luptă, jugul aceleiaşi păci contribuiseră substanţial la încheierea păcii dintre Filip şi etolieni (537, 217); drept dovadă e faptul că Agelaos a fost numit strateg al ligii etoliene. Elanul patriotic se manifesta atît în Grecia, cît şi la Cartagina; într-un anumit moment, se ivi chiar posibilitatea declanşării unui război naţional grec împotriva Romei. Dar generalul unei asemenea expediţii nu putea să fie altul decît Filip al Macedoniei şi acestuia îi lipsea entuziasmul şi credinţa în naţiune, necesare pentru conducerea unui asemenea război. El nu înţelegea dificila sarcină de a se transforma din asupritor în salvator al Greciei. Deja temporizarea sa la încheierea alianţei cu Hannibal imobilizase primul şi cel mai înflăcărat zel al patrioţilor greci; iar cînd pornise războiul împotriva Romei, modalitatea conducerii războiului se dovedi şi mai nepotrivită pentru trezirea simpatiei şi încrederii. Prima tentativă, întreprinsă după anul bătăliei de la Cannae (538, 216), de a se înstăpîni asupra oraşului Apollonia eşuase lamentabil, întrucît Filip s-a retras cu toată graba la aflarea zvonului, cu totul neîntemeiat, despre înaintarea unei flote romane în Marea Adriatică. Acestea se petrecuseră înainte de ruptura definitivă cu Roma; atunci cînd s-a produs, în sfîrşit, amicii şi inamicii aşteptau o debarcare macedoneană în Italia meridională. Începînd cu anul 539 (215), la Brundisium staţiona o flotă şi o armată romană, gata pentru a o intercepta; Filip, neavînd corăbii de război, înjghebase o flotilă formată din bărci ilirice uşoare, în vederea trecerii armatei sale. Dar cînd sosi momentul, curajul l-a părăsit la gîndul că va putea să întîlnească pe mare temutele pentere; el şi-a călcat cuvîntul dat lui Hannibal, aliatul său, prin care făgăduise că va întreprinde o încercare de debarcare, iar pentru a face totuşi ceva, s-a decis să lanseze un atac asupra părţii sale din pradă, posesiunile romane din Epir (540, 214). În cel mai bun caz, aceasta n-ar fi dus la nimic; romanii însă, care ştiau foarte bine că apărarea ofensivă este preferabilă celei defensive, nu s-au mulţumit, precum sperase Filip probabil, să privească atacul de pe malul celălalt. Flota romană a transportat un contingent de la Brundisium în Epir; Orikon a fost recucerit, o garnizoană a fost instalată la Apollonia, iar tabăra macedoneană a fost luată cu asalt. Toate acestea l-au determinat pe Filip la pasivitate desăvîrşită şi, în ciuda plîngerilor lui Hannibal, care încerca în van să insufle politicii ezitante şi mioape a regelui ceva din focul şi clarviziunea deciziilor sale, el a lăsat să se scurgă ani buni, păstrînd o atitudine de inactivitate. De asemenea, nu el a fost acela care a redeschis ostilităţile. Căderea Tarentumului (542, 212), prin care Hannibal cîştigase un excelent port pe acele ţărmuri ce se pretau cel mai bine unei debarcări macedonene, i-a determinat pe romani să pareze de la distanţă şi să creeze macedonenilor, la ei acasă, atîtea probleme, încît aceştia nici nu s-au mai gîndit la tentativa unei debarcări în Italia. În Grecia, entuziasmul naţional se estompase, bineînţeles, de mult timp. Cu ajutorul vechii opoziţii împotriva Macedoniei şi a noilor greşeli şi nedreptăţi săvîrşite de către Filip, amiralul roman Laevinus n-a întîmpinat greutăţi insurmontabile pentru a constitui, sub protecţie romană, o coaliţie a cetăţilor mici şi mijlocii împotriva Macedoniei. În fruntea acesteia se aşezaseră etolienii, la adunarea cărora Laevinus s-a prezentat în persoană, cîştigîndu-i prin garantarea teritoriului acarnanian, de mult timp rîvnit de către aceştia. Ei au încheiat cu romanii onorabilul tratat prin care se angajau să jefuiască restul Greciei, atît oamenii, cît şi teritoriul fiind destinate profitului comun, astfel încît pămîntul să aparţină etolienilor, iar oamenii şi bunurile mobile să revină romanilor. În Grecia propriu-zisă li s-au alăturat cetăţile cu o orientare antimacedoneană sau, mai degrabă, antiaheeană; în Attica, Atena, în Pelopones, Elis şi Messene, însă mai ales Sparta, a cărei constituţie muribundă tocmai fusese abrogată de către un soldat îndrăzneţ, Machanidas, pentru a instaura o guvernare despotică în numele regelui minor Pelops şi a întemeia o conducere de aventurieri, sprijinită de bande de mercenari. Coaliţiei i s-au mai alăturat veşnicii adversari ai Macedoniei, căpeteniile populaţiilor pe jumătate sălbatice ale tracilor şi ilirilor şi, în fine, regele Attalos al Pergamului, care, prin ruinarea celor două state mari ale Greciei, care-l înconjurau cu multă energie şi clarviziune, urmărea propriul avantaj, fiind destul de înţelept pentru a intra de pe acum în clientela romană, atît timp cît participarea sa îşi păstra încă valoarea. Nu este nici agreabil şi nici necesar să urmărim vicisitudinile acestei lupte fără ţel. Filip, deşi superior fiecăruia dintre adversarii săi şi deşi respingea atacurile lor în toate direcţiile cu energie şi prin vitejie personală, îşi consuma totuşi forţele în această defensivă nefastă: cînd a trebuit să se îndrepte împotriva etolienilor, care, împreună cu flota romană, îi nimiceau pe nefericiţii acarnanieni şi ameninţau Lokris şi Tesalia; cînd o invazie a barbarilor l-a chemat în ţinuturile nordice; cînd regele Attalos al Pergamului şi amiralul roman Publius Sulpicius au ameninţat coasta orientală cu flotele reunite sau în cazul debarcării de trupe în Eubeea. Lipsa unei flote de război îl paraliza pe Filip în toate manevrele sale; lucrurile au ajuns aşa de departe, încît a cerşit nave de război aliatului său Prusias lui Bitiniei şi chiar la Hannibal. Abia către sfîrşitul războiului s-a decis să realizeze ceea ce ar fi trebuit să facă de la bun început, să construiască 100 de corăbii de război – de care nu s-a servit niciodată, dacă totuşi au fost construite. Toţi cei care înţelegeau situaţia Greciei şi a căror inimă vibra în faţa soartei ei deplîngeau acest nefericit război, în care ultimele energii ale Greciei se consumau în lupte fratricide ce distrugeau prosperitatea ţării. Deseori, statele comerciale Rhodos, Chios, Mytilene, Bizanţ, Atena, ba chiar şi Egiptul au încercat să medieze conflictul. La fel ca macedonenii, şi etolienii, cărora aliaţii romani le acordau cea mai mare importanţă, aveau mult de suferit de pe urma războiului; mai ales după ce micul suveran al atamanilor fusese cîştigat de către Filip, deschizînd astfel incursiunilor macedonene calea înspre Etolia centrală. Multor etolieni li se deschiseseră în fine ochii cu privire la rolul dezonorant şi funest la care fuseseră condamnaţi de către alianţa romană; un strigăt de răzvrătire fu slobozit de întreaga naţiune greacă atunci cînd etolienii, în acord cu romanii, vîndură în masă, ca sclavi, pe cetăţenii din Antikyra, Oreos, Dyme, Egina. Dar etolienii nu mai erau liberi; ei ar fi riscat mult dacă ar fi încheiat pacea cu Filip pe cont propriu şi nu-i găsiră pe romani nicidecum dispuşi, mai ales după întorsătura fericită a evenimentelor din Spania şi Italia, să renunţe la un război pe care ei îl susţineau numai cu cîteva corăbii şi ale cărui greutate şi chinuri apăsau asupra etolienilor. În sfîrşit, ei se hotărîră să dea ascultare oraşelor mediatoare; cu toate jocurile de culise ale romanilor, puterile greceşti au încheiat o pace în iarna anilor 548/549 (206/205). Etolia îşi transformase un aliat foarte puternic într-un inamic periculos; dar senatul roman, care tocmai atunci aduna toate resursele statului vlăguit în vederea expediţiei decisive din Africa, considera inoportun momentul pentru a răzbuna încălcarea alianţei. În cazul războiului cu Filip, care, după retragerea etolienilor, n-ar fi putut să fie purtat decît cu eforturi proprii considerabile, se părea, de asemenea, mai avantajos să i se pună capăt printr-o pace, prin care Roma şi-ar fi păstrat toate posesiunile de pe coasta Epirului, cu excepţia ţinutului nesemnificativ al atintanilor; prin aceasta, status-quo-ul anterior izbucnirii războiului a fost restabilit în linii generale. În aceste împrejurări, Filip trebuia să se considere fericit de asemenea condiţii; dar cu această pace se proclama ceea ce nu mai putea fi ascuns nimănui, acum că cumplitele suferinţe care se abătuseră asupra Greciei timp de zece ani din cauza unui război purtat cu o cruzime revoltătoare fuseseră îndurate în van şi că măreaţa şi corecta combinaţie concepută de către Hannibal, împărtăşită pentru o clipă de întreaga Grecie, fusese dejucată pentru totdeauna.

În Spania, unde domina spiritul lui Hamilcar şi al lui Hannibal, lupta era mai aspră. Ea a înregistrat vicisitudini de tot felul, determinate de natura aparte a ţării şi de obiceiurile poporului. Ţăranii şi păstorii care locuiau în frumoasa Vale a Ebrului şi în luxurianta Andalusie, ca şi pe platoul arid, întretăiat de numeroase creste împădurite, care separă aceste două provincii, puteau să fie adunaţi tot aşa de uşor într-un contingent înarmat, pe cît era de greu să fie conduşi împotriva inamicului sau cel puţin să fie ţinuţi laolaltă. De asemenea, locuitorii oraşelor nu se puteau uni într-o acţiune fermă şi comună, cu toate că fiecare comunitate se apăra cu dîrzenie, din spatele zidurilor, împotriva cotropitorilor. Toţi aceştia nu par să fi făcut vreo deosebire între romani şi cartaginezi; dacă oaspeţii nepoftiţi care se stabiliseră pe Ebru sau cei de pe Guadalquivir deţineau o parte mai mare sau mai mică a peninsulei, pare să fi fost indigenilor destul de indiferent; din această cauză, tenacitatea deosebită a spaniolilor de a se ralia unui de partid nu s-a manifestat prea vădit în acest război, cu excepţii izolate, precum Saguntum, de partea romană, sau Astapa, de cea cartagineză. Dar cum nici romanii şi nici africanii nu aduseseră cu ei forţe suficiente, războiul a devenit cu necesitate, de ambele părţi, un război de propagandă, în care rareori decide un ataşament bine întemeiat, ci, cel mai adesea, teama, banul sau hazardul şi care, atunci cînd părea că se sfîrşise, s-a transformat într-o lungă serie de asedii ale fortăreţelor şi de conflicte de gherilă, pentru a reizbucni în curînd din propria cenuşă. Armatele se succedau precum dunele la malul mării; acolo unde se afla ieri o colină, astăzi nu mai vezi nici o urmă. În general, supremaţia era de partea romanilor, în parte deoarece la început ei intraseră în Spania ca eliberatori ai ţării de sub despotismul cartaginez, în parte datorită alegerii fericite a generalilor lor şi a nucleului mai puternic de trupe sigure aduse de acasă; dar cu tradiţia fragmentară şi atît de confuză din punct de vedere cronologic este imposibil să oferim o imagine mulţumitoare a unui astfel de război. Cei doi guvernatori ai romanilor din peninsulă, Gnaeus şi Publius Scipio, amîndoi, dar îndeosebi Gnaeus, buni generali şi administratori excelenţi, îşi îndeplineau sarcinile cu cel mai strălucit succes. Nu numai că bariera Pirineilor a fost menţinută tot timpul şi a fost respinsă, cu pierderi sîngeroase pentru cartaginezi, încercarea lor de a restabili legătura întreruptă între generalul inamic şi cartierul său general; nu numai că s-a ridicat la Tarraco, după modelul Noii Cartagine spaniole, o Nouă Romă spaniolă prin extinderea fortificaţiilor şi amenajărilor portuare, dar armatele romane luptaseră încă din anul 539 (215) cu succes în Andalusia (p. 306). Expediţia lor a fost reluată în anul 540 (214) cu un succes şi mai răsunător; romanii şi-au purtat armatele aproape pînă la Coloanele lui Hercule, şi-au lărgit clientela în Spania meridională şi şi-au asigurat, în fine, prin recucerirea şi reconstrucţia Saguntumului, un punct strategic important pe linia Ebru-Cartagena, plătind totodată, deşi cu întîrziere, o veche datorie a patriei lor. Aşadar, în timp ce Scipionii aproape că-i alungaseră pe cartaginezi din Spania, ei au reuşit să le procure acestora un inamic primejdios, chiar în Africa Occidentală, în persoana lui Syphax, principe puternic al actualelor provincii Oran şi Alger, care intrase în tratative cu romanii (în jurul anului 541, 213). Dacă ar fi fost posibil să i se trimită o armată romană, s-ar fi putut conta pe mari succese, dar tocmai atunci fiecare bărbat era necesar în Italia, iar armata spaniolă era prea slabă pentru a fi divizată. Totuşi, trupele lui Syphax, singure, exersate şi conduse de către ofiţeri romani, au stîrnit în rîndul supuşilor libieni ai Cartaginei asemenea tulburări, încît comandantul suprem locţiitor al Spaniei şi Africii, Hasdrubal Barcas însuşi, s-a deplasat în Africa cu elita trupelor spaniole. Intervenţiei lui i se datorează, probabil, întorsătura lucrurilor; regele Gala din actuala provincie Constantine, rivalul declarat al lui Syphax, trecu de partea cartaginezilor, iar viteazul său fiu, Massinissa, îl învinse pe Syphax, silindu-l să încheie pace. De altfel, tradiţia nu relatează despre acest război libian decît represaliile groaznice pe care cartaginezii le-au organizat, ca de obicei, după victoria lui Massinissa. Această întorsătură a lucrurilor din Africa a avut consecinţe importante şi pentru războiul spaniol. Hasdrubal putea să se întoarcă în Spania (543, 211), unde i-au venit în curînd întăriri considerabile şi Massinissa însuşi. Scipionii, care, în absenţa generalului inamic (541-542, 213-212) continuaseră să jefuiască şi să-şi cîştige partizani în teritoriul cartaginez, s-au văzut deodată atacaţi de forţe mult superioare, aşa încît au trebuit fie să se retragă dincolo de Ebru, fie să apeleze la spanioli. Alegînd a doua posibilitate, ei au luat 20.000 de celtiberi în soldă, după care, pentru a face faţă mai bine celor trei armate inamice, conduse de Hasdrubal Barcas, Hasdrubal fiul lui Gisgon şi Mago, şi-au împărţit armata, fărîmiţîndu-şi propriile trupe. Cu aceasta îşi pregătiseră sfîrşitul. În timp ce Gnaeus, cu o treime din trupele romane şi cu toate forţele spaniole, se afla în faţa lui Hasdrubal Barcas, acesta a reuşit fără dificultate, în schimbul unei sume de bani, să-i determine pe spaniolii din armata romană să se retragă, ceea ce, după cutumele mercenarilor, nu li se părea o trădare, întrucît nu treceau de partea inamicilor celui care îi plătise. Generalului roman nu i-a rămas altă soluţie decît retragerea grabnică, cu inamicul pe urmele sale. Între timp, cel de-al doilea corp roman, condus de Publius, se văzu împresurat cu zel de celelalte două armate feniciene, conduse de Hasdrubal fiul lui Gisgon şi Mago, iar escadroanele îndrăzneţe ale lui Massinissa le-au oferit cartaginezilor avantajul decisiv. Tabăra romană era deja aproape încercuită; dacă ar fi sosit şi trupele auxiliare spaniole, romanii ar fi fost încleştaţi în întregime. Hotărîrea temerară a proconsulului de a înainta cu trupele sale cele mai bune împotriva spaniolilor, înainte ca apariţia lor să fi închis blocada, se sfîrşi rău. La început, romanii au fost, într-adevăr, în avantaj, dar cavalerii numizi, trimişi imediat în urmărirea inamicului, îi ajunseră în curînd, împiedicînd atît împlinirea victoriei pe jumătate obţinute, cît şi retragerea, pînă cînd sosirea infanteriei feniciene şi moartea generalului roman preschimbară înfrîngerea într-un dezastru. După ce Publius îşi găsi sfîrşitul în felul acesta, Gnaeus, care în retragerea sa prudentă se apărase cu greu în faţa uneia dintre armatele cartagineze, se văzu deodată atacat de trei armate, orice retragere fiindu-i barată de către cavaleria numidă. Silit să se refugieze pe o colină golaşă care nu oferea nici măcar posibilitatea aşezării unei tabere, întregul corp de armată fu măcelărit sau luat prizonier; despre soarta generalului nu s-a putut obţine nici o informaţie sigură. Un singur detaşament a fost salvat pe malul celălalt al Ebrului de către un ofiţer excelent din şcoala lui Gnaeus, Gaius Marcius. Tot aici a reuşit să se salveze şi legatul Titus Fonteius împreună cu acea parte din armata lui Publius care rămăsese în tabără; cele mai multe dintre garnizoanele romane dispersate în Spania meridională au reuşit să se retragă şi ele aici. Fenicienii stăpîneau nestingheriţi toată Spania pînă la Ebru şi nu părea să fie departe momentul în care să se traverseze rîul, să se deschidă Pirineii şi să se restabilească legătura cu Italia. Atunci, situaţia critică în tabăra romană l-a adus pe omul potrivit la conducere. Alegerea soldaţilor, făcînd abstracţie de o serie de ofiţeri mai în vîrstă, destul de capabili de altfel, îl desemnase pe acel Gaius Marcius drept comandant al armatei, iar conducerea sa abilă, poate tot atît şi invidia sau vrajba dintre cei trei generali cartaginezi, i-a împiedicat să fructifice deplin această victorie importantă. Cartaginezii care traversaseră rîul au fost respinşi din nou; se păstra astfel linia Ebrului, pînă cînd Roma putea să trimită o armată nouă şi un alt general. Spre norocul romanilor, acest lucru a fost favorizat de întorsătura războiului din Italia unde tocmai căzuse Capua. A fost trimisă o legiune puternică, 12.000 de soldaţi, condusă de către pretorul Gaius Claudius Nero, care a restabilit echilibrul. În anul următor, o expediţie împotriva Andalusiei (544, 210) a adus succesele cele mai însemnate. Hasdrubal Barcas, după ce a fost împresurat, a scăpat de capitulare numai printr-o stratagemă grosolană şi prin încălcarea cuvîntului dat. Dar Nero n-a fost generalul potrivit pentru războiul din Spania. El era un ofiţer destoinic, însă un bărbat dur, iritabil, nepopular, care n-a reuşit nici să restabilească vechile legături, nici să înfiripe altele noi, nici să tragă avantajele de pe urma nedreptăţii şi aroganţei cu care cartaginezii îi trataseră pe prieteni şi pe duşmani în Hispania Ulterior după moartea Scipionilor, ridicîndu-i pe toţi împotriva lor. Senatul, care aprecia corect importanţa şi particularităţile războiului spaniol şi aflase de la locuitorii din Utica, capturaţi de către flota romană, despre eforturile susţinute ale Cartaginei de a-i trimite pe Hasdrubal şi pe Massinissa cu o armată puternică peste Pirinei, luă hotărîrea de a expedia în Spania noi întăriri conduse de un general extraordinar de rang superior, crezînd de cuviinţă să lase numirea acestuia în grija poporului. Timp îndelungat, ne spune tradiţia, nimeni nu s-a prezentat drept candidat pentru această sarcină periculoasă şi dificilă; în cele din urmă, s-a prezentat un tînăr ofiţer de 27 de ani, Publius Scipio, fiul generalului omonim care fusese omorît în Spania, fost tribun militar şi edil. Este incredibil că senatul roman a lăsat în seama hazardului o alegere de o asemenea importanţă; nici nu se poate concepe că ambiţia şi patriotismul decăzuseră într-atît încît nu s-a oferit nici un ofiţer experimentat pentru o astfel de însărcinare. Dacă, dimpotrivă, ochii senatorilor se îndreptară spre acel tînăr ofiţer talentat şi încercat, care se evidenţiase strălucit în zilele fierbinţi de la Ticinus şi Cannae, căruia îi lipsea însă rangul necesar pentru a cere succesiunea unor foşti pretori şi consuli, a fost firesc să se aleagă această cale care obliga poporul, fără să îl constrîngă să accepte acest unic candidat, în ciuda calificărilor sale incomplete, care trebuia să creeze un curent de opinie favorabil atît lui, cît şi expediţiei spaniole, fără îndoială foarte nepopulară. Dacă efectul acestei candidaturi, aparent improvizate, fusese premeditat, atunci el reuşi pe deplin. Fiul, care se duce să răzbune moartea tatălui său căruia, cu nouă ani înainte, îi salvase viaţa la Ticinus, tînărul bărbat, în frumuseţea-i virilă, cu părul buclat, care se oferise din propria-i pornire, roşind modest, în lipsa altui sentiment, pentru postul primejdios; simplul tribun militar, ridicat deodată de votul centuriilor la demnitatea uneia dintre cele mai înalte magistraturi – toate acestea lăsară o profundă şi neştearsă impresie asupra cetăţenilor şi ţăranilor romani. Într-adevăr, Publius Scipio era un entuziast care îi putea entuziasma pe toţi ceilalţi. El nu era unul dintre acei aleşi care, prin voinţa lor de fier, obligă lumea să urmeze căi noi timp de secole sau care se aruncă în braţele destinului ani de-a rîndul pentru ca, pînă la urmă, să fie zdrobiţi de îmbrăţişarea lui. Publius Scipio a cîştigat, ca însărcinat al senatului, bătălii şi a cucerit noi teritorii; cu ajutorul laurilor săi militari a ocupat şi în viaţa politică a Romei o poziţie extraordinară, dar de aici pînă la Alexandru sau Caesar era totuşi o cale lungă. Ca ofiţer, el nu a adus patriei sale servicii mai mari decît Marcus Marcellus; ca om de stat, chiar dacă n-a fost, probabil, pe deplin conştient de politica sa personală şi antipatriotică, a dăunat ţării sale tot atît pe cît a servit-o ca general. Totuşi, această graţioasă figură de erou iradiază un farmec deosebit; ea este învăluită, ca de o aureolă orbitoare, de o atmosferă de entuziasm senin şi încrezător în care Scipio trăia într-un amestec de naivitate şi premeditare. Cu suficient entuziasm pentru a înflăcăra inimile şi destulă inteligenţă pentru a lăsa să decidă pretutindeni numai raţiunea, fără a da uitării sentimentele vulgului, nefiind atît de naiv ca să împărtăşească credinţa mulţimii în inspiraţiile sale divine, dar nici destul de modest pentru a o respinge, fiind totuşi convins că e un bărbat favorizat de zei, era, într-un cuvînt, o veritabilă natură profetică. Ridicat deasupra poporului, fără a-l dispreţui, un bărbat de cuvînt şi cu sentimente regale, considera că s-ar înjosi dacă ar accepta titlul vulgar de rege; în aceeaşi măsură, nu putea să înţeleagă că străvechea constituţie a republicii era obligatorie şi pentru el ; era atît de încrezător în grandoarea sa, încît invidia şi ura îi erau străine şi recunoştea cu mărinimie orice merit străin, scuzînd greşelile altora cu aceeaşi indulgenţă; un ofiţer excelent şi un diplomat de primă mînă, fără a întruni neajunsurile uneia sau alteia dintre caracteristicile acestora, unind educaţia elenă cu cel mai desăvîrşit sentiment naţional roman, bun orator şi cu maniere elegante, Publius Scipio a cîştigat inimile soldaţilor şi ale femeilor, ale concetăţenilor şi spaniolilor, ale adversarilor săi din senat, dar şi cea a marelui său adversar cartaginez. În curînd, numele său se afla pe buzele tuturor şi părea să fie steaua destinată să aducă patriei sale victoria şi pacea.

Publius Scipio a plecat în Spania în 544/545 (210/209), însoţit de pretorul Marcus Silanus, care urma să-l înlocuiască pe Nero şi să servească drept consilier al tînărului comandant suprem, şi de amiralul şi amicul său Gaius Laelius, înzestrat din nou cu o legiune cu efectiv suplimentar şi cu o vistierie corespunzătoare. De la început, prima sa acţiune militară a însemnat una dintre cele mai temerare şi norocoase lovituri prin surprindere din cîte cunoaşte istoria. Cei trei generali cartaginezi se aflau în locaţii diferite: Hasdrubal Barcas la izvoarele, Hasdrubal fiul lui Gisgon la vărsarea lui Tajo, Mago la Coloanele lui Hercule, acesta fiind cel mai aproape de capitala feniciană, Noua Cartagină, la numai zece zile de marş. Deodată, în primăvară anului 545 (209), înainte ca armatele inamice să se fi pus în mişcare, Scipio s-a îndreptat împotriva acestui oraş, la care putea ajunge, pornind de la vărsarea Ebrului, în cîteva zile, cu întreaga sa armată, aproximativ 30.000 de soldaţi, şi cu flota, surprinzînd garnizoana feniciană, care avea abia 1.000 de soldaţi, cu un atac combinat dinspre mare şi uscat. Oraşul, situat pe un promontoriu mult avansat în port, se văzu ameninţat concomitent din trei părţi de către flota romană, dintr-a patra de către legiuni, iar orice ajutor era departe. Comandantul Mago s-a apărat cu fermitate, înarmînd cetăţenii, întrucît soldaţii nu erau în număr suficient de mare pentru a ocupa zidurile. El a încercat o ieşire, respinsă însă fără dificultate de către romani, care, la rîndul lor, fără a-şi lua timpul de a organiza un asediu propriu-zis, începură asaltul dinspre uscat. Asaltul începu vijelios de pe îngusta limbă de pămînt din faţa oraşului; trupe noi le schimbau întruna pe cele obosite; garnizoana puţin numeroasă era aproape de epuizare, deşi romanii nu cuceriseră nici un avantaj. Scipio nici nu-l luase în calcul; asaltul avusese drept scop doar să atragă atenţia garnizoanei în partea dinspre port unde, aflînd că în timpul refluxului o parte a acestuia rămînea uscat, intenţiona să lanseze de aici un al doilea atac. În timp ce în partea continentală încleştarea era în toi, Scipio a trimis un detaşament înzestrat cu scări acolo unde apele se retrăseseră, Neptun însuşi arătîndu-i drumul; trupele au avut norocul de a găsi aici zidurile într-adevăr neapărate. Astfel, oraşul fu cucerit în aceeaşi zi, după care Mago capitulă în citadelă. Odată cu capitala cartagineză au căzut în mîinile romanilor 18 corăbii de război demontate şi 63 corăbii de transport, întregul material militar, însemnate provizii de cereale, tezaurul militar de 600 de talanţi (mai mult de 1.000.000 de taleri), ostaticii tuturor aliaţilor spanioli ai Cartaginei şi 10.000 de prizonieri, dintre care 18 gerusiaşti cartaginezi sau judecători. Scipio a promis ostaticilor eliberarea în momentul în care comunitatea fiecăruia ar fi intrat în alianţă cu Roma şi a folosit mijloacele pe care i le oferea oraşul pentru întărirea şi ameliorarea situaţiei armatei sale. El a ordonat meşteşugarilor din oraş, în număr de 2.000, să muncească pentru armata romană în schimbul libertăţii după terminarea războiului, iar din restul mulţimii a ales bărbaţi viguroşi pentru serviciul de vîslaşi pe corăbii. Cetăţenii oraşului au fost însă ocrotiţi, lăsîndu-li-se libertatea şi poziţia lor anterioară; Scipio îi cunoştea pe fenicieni şi ştia că i se vor supune; era convins că oraşul, cu unicul port excelent pe coasta orientală şi cu bogatele mine de argint, nu era suficient de bine apărat de către o garnizoană. Aşadar, reuşise această întreprindere temerară; temerară în sensul că lui Scipio nu i-a rămas necunoscut faptul că Hasdrubal Barcas primise din partea guvernului său ordinul de a pătrunde în Galia şi era ocupat cu punerea în practică a acestuia şi în sensul că slaba divizie lăsată pe Ebru n-ar fi putut să se opună acestei manevre, dacă revenirea generalului ar fi întîrziat. Dar acesta se înapoiase la Tarraco înainte ca Hasdrubal să se fi arătat pe Ebru; pericolul în care se complăcuse tînărul general atunci cînd abandonase sarcina lui imediată pentru a aplica această lovitură fulgerătoare a fost estompat de succesul fantastic pe care-l obţinuseră Scipio şi Neptun în comun. Cucerirea fulgerătoare a capitalei feniciene justifica într-atîta aşteptările nutrite în patrie în legătură cu acest tînăr strălucitor, încît orice opinie contrară trebuia să amuţească.

Comanda lui Scipio a fost prelungită pe o perioadă nedeterminată; el însuşi a hotărît să nu se mai limiteze la modesta însărcinare de paznic al trecătorilor Pirineilor. În urma căderii Noii Cartagine, nu numai că spaniolii de dincoace de Ebru erau readuşi pe deplin la ascultare, dar dincolo de Ebru cei mai puternici principi schimbaseră clientela cartagineză cu cea romană. Scipio folosi iarna anilor 545/546 (209/208) pentru dizolvarea flotei sale, înmulţind prin oamenii cîştigaţi, trupele de uscat; astfel, putea să apere în acelaşi timp nordul şi să conducă ofensiva mai hotărît în sud decît o făcuse pînă atunci, înaintînd în anul 546 (208) spre Andalusia. Aici l-a întîlnit pe Hasdrubal Barcas, care se îndrepta înspre nord pentru a pune în practică planul conceput de multă vreme de a-şi ajutora fratele. La Baecula s-a ajuns la o bătălie, în care romanii şi-au atribuit victoria, făcînd, după spusele lor, 10.000 de prizonieri; dar Hasdrubal îşi atinse în esenţă scopul, chiar dacă a trebuit să sacrifice o parte din armată. El îşi croise un drum spre coasta de nord spaniolă împreună cu tezaurul, cu elefanţii şi cu elita trupelor sale şi ajunse, înaintînd de-a lungul oceanului, la trecătorile Pirineilor Occidentali, după toate aparenţele neocupate, ajungînd încă înainte de începerea sezonului rece în Galia, unde a ridicat o tabără de iarnă. Se dovedi astfel că hotărîrea lui Scipio de a combina ofensiva cu defensiva, cu care fusese însărcinat, a fost pripită şi neînţeleaptă; scopul principal al armatei spaniole, pe care, cu mijloace mult mai modeste, în respectaseră nu numai tatăl şi unchiul lui Scipio, dar şi Gaius Marcius şi Gaius Nero, n-a fost atins de generalul victorios aflat în fruntea unei armate puternice şi el va fi în principal răspunzător pentru situaţia periculoasă în care se va găsi Roma în vara anului 547 (207), cînd planul lui Hannibal de a porni un atac combinat asupra romanilor se realiza în sfîrşit. Zeii însă acoperiră greşelile favoritului lor cu lauri. În Italia, pericolul a trecut fără consecinţe grave; toată lumea se mulţumea cu ştirea victoriei dubioase de la Baecula, iar cînd noi soli anunţară alte victorii în Spania, nimeni nu se mai gîndi la faptul trebuiau să se lupte în Italia cu cel mai abil general şi cu floarea armatei hispano-feniciene. După plecarea lui Hasdrubal, cei doi generali rămaşi în Spania hotărîră să se retragă deocamdată, Hasdrubal, fiul lui Gisgon, în Luisitania, Mago, chiar pe Baleare, lăsînd numai cavaleria uşoară a lui Massinissa să cutreiere Spania, asemenea lui Mutines în Sicilia, pînă la venirea noilor întăriri din Africa. Întreaga coastă orientală se afla astfel în mîinile romanilor. În anul următor 547 (207), Hanno sosi într-adevăr din Africa cu o a treia armată, după care Mago şi Hasdrubal se întoarseră din nou în Andalusia. Dar Marcus Silanus învinse armatele unite ale lui Mago şi Hanno şi-l luă prizonier pe acesta din urmă. Apoi, Hasdrubal a renunţat la ocuparea teritoriului deschis şi şi-a împărţit trupele în oraşele din Andalusia, dintre care Scipio a reuşit să cucerească în anul acela numai unul, Oringis. Fenicienii păreau să fie învinşi, dar, în anul următor 548 (206), reuşiră totuşi să trimită o nouă armată uriaşă de 32 de elefanţi, 4.000 de călăreţi şi 70.000 de pedestraşi, alcătuită în principal din miliţii spaniole adunate în mare grabă. Bătălia s-a dat din nou lîngă Baecula. Armata romană nu era cu mult mai mare decît cea feniciană, iar un număr apreciabil de soldaţi erau şi aici recrutaţi dintre spanioli. Scipio, precum Wellington într-o situaţie asemănătoare, şi-a dispus spaniolii în aşa fel încît să nu poată lua parte la bătălie – unica posibilitate de a împiedica risipirea lor –, în timp ce, dimpotrivă, îşi arunca trupele sale romane asupra spaniolilor din rîndurile inamicului. Cu toate acestea, victoria a fost aprig disputată, romanii triumfînd în cele din urmă şi, cum era firesc, înfrîngerea unei asemenea armate a echivalat cu desfiinţarea ei completă; Hasdrubal şi Mago se salvară fugind pe căi diferite spre Gades. Romanii stăpîneau acum peninsula fără rivali; puţinele oraşe care nu se supuseseră de bunăvoie au fost cucerite pe rînd, fiind pedepsite cu o cruzime exemplară. Scipio a putut chiar să-şi permită să-l viziteze pe Syphax pe coasta africană şi să intre în tratative cu acesta, ba şi cu Massinissa, în vederea unei expediţii în Africa, aventură temerară, dar nejustificată de nici un avantaj corespunzător, oricît de mult a reuşit această ştire să suscite curiozitatea cetăţenilor capitalei. Numai Gadesul, unde comanda Mago, era încă sub stăpînire feniciană. După ce romanii preluaseră patrimoniul cartaginezilor şi distruseseră speranţele spaniolilor, răbufnite ici şi colo, de a-şi recîştiga vechea libertate, debarasîndu-se şi de romani după ce scăpaseră de dominaţia feniciană, se părea, pentru moment, că va izbucni o insurecţie generală împotriva romanilor, condusă de aliaţii de pînă atunci ai Romei. Îmbolnăvirea generalului roman şi revolta unuia dintre corpurile sale de oaste, provocată de solda neplătită de ani de zile, favorizară răscoala. Scipio se însănătoşi însă mai repede decît se credea, reprimă cu abilitate răzmeriţa soldaţilor, după care supuse comunităţile care luaseră steagurile insurecţiei naţionale înainte ca mişcarea să se fi întins.

Astfel, fiindcă această mişcare nu a adus nici o schimbare şi fiindcă Gadesul nu putea fi apărat pe o perioadă mai lungă, guvernul cartaginez i-a ordonat lui Mago să strîngă tot disponibilul în corăbii – trupe şi bani – şi să se îndrepte spre Italia pentru a da războiului de aici o altă întorsătură. Scipio nu putea să împiedice această manevră – suferea acum din cauza desfiinţării flotei – şi trebuia, pentru a doua oară, să încredinţeze zeilor apărarea patriei, după ce aceasta i se încredinţase lui. Ultimul dintre fiii lui Hamilcar părăsi nestingherit peninsula. Gades, cea mai veche şi, acum, singura posesiune a fenicienilor de pe pămînt spaniol, s-a predat, după plecarea sa noilor stăpîni, în condiţii foarte avantajoase. Spania, după un război de treisprezece ani, se transforma dintr-o provincie cartagineză într-una romană, în care lupta împotriva romanilor a mai continuat, timp de secole, printr-o insurecţie întotdeauna suprimată, dar niciodată învinsă, şi în care romanii nu aveau, pentru moment, nici un inamic. Scipio profită de primul moment de pace aparentă pentru a preda comanda (sfîrşitul anului 548, 206) şi pentru a relata la Roma, în persoană, despre victoriile dobîndite şi ţinuturile cîştigate.

Aşadar, în timp ce războiul fusese terminat de Marcellus în Sicilia, de Publius Sulpicius în Grecia, de Scipio în Spania, încleştarea grandioasă continua cu furie în Peninsula Italică. Aici, după desfăşurarea bătăliei de la Cannae, ale cărei consecinţe în pierderi şi cîştiguri începeau să se contureze treptat, la începutul anului 540 (214), al cincilea an de război, fenicienii şi romanii se aflau într-o situaţie deosebit de complexă. După plecarea lui Hannibal, Italia de Nord fusese din nou ocupată de către romani, care au protejat-o cu ajutorul a trei legiuni, dintre care două au fost staţionate în ţara celţilor, a treia în Picenum, ca rezervă. Italia de Sud, pînă la Garganus şi Volturnus, se afla, cu excepţia fortăreţelor şi celor mai multe dintre porturi, în mîinile lui Hannibal. El staţiona cu armata principală la Arpi; în faţa sa, în Apulia, sprijinit de fortăreţele Luceria şi Beneventum, se afla Tiberius Gracchus cu patru legiuni. În ţara brutienilor, ai cărei locuitori se aruncaseră fără rezerve în braţele lui Hannibal şi în care şi porturile, cu excepţia Regionului, protejat de romani dinspre Messana, fuseseră ocupate de către fenicieni, staţiona o a doua armată cartagineză, comandată de către Hanno, în momentul de faţă fără adversar. Armata romană principală, formată din patru legiuni, condusă de către doi consuli, Quintus Fabius şi Marcus Marcellus, intenţiona să încerce recucerirea cetăţii Capua. La acestea se adăugau, de partea romană, rezerva de două legiuni din capitală, garnizoanele staţionate în toate porturile, care, la Tarentum şi Brundisium, fuseseră întărite cu o legiune din cauza aşteptatei debarcări macedonene şi, în fine, puternica flotă care stăpînea mările. Dacă adăugăm la acestea armatele romane din Sicilia, Sardinia şi Spania, efectivul total al forţelor romane se poate estima, chiar dacă excludem din calcul garnizoanele, alcătuite în Italia meridională de către coloniştii fortăreţelor, la cel puţin 200.000 de soldaţi, dintre care o treime erau abia încorporaţi în anul acela şi aproximativ jumătate erau cetăţeni romani. Putem presupune că fuseseră înrolaţi toţi bărbaţii în stare să poarte arme, de la 17 la 45 de ani, şi că ogoarele, acolo unde războiul o permitea, erau lucrate de către sclavi, bătrîni, copii şi femei. În asemenea condiţii, finanţele se aflau, bineînţeles, în cea mai mare dezordine; impozitul financiar, care constituia sursa principală, nu se putea strînge decît neregulat. Dar în ciuda acestei penurii de soldaţi şi de finanţe, romanii au reuşit să recîştige, deşi încet şi cu preţul unor sacrificii apăsătoare, ceea ce pierduseră atît de repede, înmulţindu-şi anual armatele, pe cînd cele feniciene se împuţinau mereu, cîştigînd anual teren în detrimentul aliaţilor lui Hannibal din Italia, campanieni, apuli, samniţi, brutieni, care nu se puteau apăra aşa cum o făceau fortăreţele romane din Italia meridională şi nu puteau fi protejaţi satisfăcător de către armata slabă a lui Hannibal; în fine, datorită strategiei aplicate de către Marcus Marcellus de a lăsa să se afirme talentul ofiţerilor şi de a fructifica în orice împrejurare superioritatea pedestrimii romane, Hannibal putea să spere încă în victorii, dar nu de genul celor de la Lacul Trasimenus sau de la Aufidus: vremea cetăţenilor-general trecuse. El nu putea face altceva decît să aştepte, fie pînă cînd Filip va fi reuşit mult promisa debarcare, fie pînă cînd fraţii săi din Spania îi vor fi întins mîna, şi, între timp, să-şi păstreze, în limita posibilităţilor, armata şi clientela nevătămate, ca şi optimismul. Cu greu l-am putea recunoaşte în defensiva lungă care începea acum pe acel general care condusese ofensiva cu o impetuozitate şi o tenacitate incomparabile. Este totuşi demn de admirat faptul că, atît din punct de vedere psihologic, cît şi militar, acelaşi bărbat a putut să rezolve cu asemenea perfecţiune cele două sarcini, de natură cu totul opuse, primite.

La început, războiul se orienta îndeosebi spre Campania. Hannibal a venit la timp pentru a împiedica împresurarea capitalei; dar el n-a reuşit nici să cucerească vreunul dintre oraşele campaniene ale romanilor, apărate de puternice garnizoane, şi nici să împiedice luarea, pe lîngă o mulţime de comunităţi neînsemnate, a cetăţii Casilinum, care asigura trecerea peste Volturnus şi care a cedat în faţa celor două armate consulare după o rezistenţă eroică. O încercare a lui Hannibal de a cuceri Tarentumul, intenţionînd să ocupe, înainte de toate, un loc de debarcare propice pentru armata macedoneană, a eşuat complet. Armata cartagineză din Bruttium, comandată de către Hanno, se angajase între timp în luptă cu armata romană din Apulia; Tiberius Gracchus s-a afirmat aici de mai multe ori şi, după o bătălie norocoasă lîngă Beneventumum, în care s-au evidenţiat legiunile de sclavi siliţi la serviciul militar, el a conferit soldaţilor sclavi libertatea şi dreptul de cetăţenie în numele poporului. În anul următor (541, 213), romanii recîştigară bogatul şi importantul oraş Arpi, ai cărui cetăţeni se aliaseră cu soldaţii romani, pătrunşi pe ascuns în oraş, în pofida garnizoanei cartagineze. În general, legăturile ligii formate de Hannibal începură să slăbească; un mare număr de cetăţeni notabili din Capua a trecut de partea Romei; o diviziune spaniolă din armata feniciană, fiind informată de către emisari spanioli despre mersul evenimentelor din patrie, a trecut din serviciile cartaginezilor în cele ale romanilor. Anul 542 (212) a fost mai puţin norocos pentru romani, din cauza unor noi erori politice şi militare, pe care Hannibal n-a întîrziat să le exploateze. Legăturile stabilite de Hannibal cu unele cercuri din oraşele Greciei Mari nu duseseră la nici un rezultat; numai ostaticii din Tarentum şi Turii aflaţi la Roma fuseseră determinaţi de emisarii săi să întreprindă o spectaculoasă tentativă de evadare, fiind, bineînţeles, prinşi de către paznicii romani. Dar, mai mult decît intrigile, nesăbuitul spirit de răzbunare al romanilor a favorizat planurile lui Hannibal; executarea tuturor ostaticilor care încercaseră să evadeze le-a răpit un zălog preţios, iar grecii exasperaţi complotară şi se gîndeau deja la cum să-i deschidă porţile lui Hannibal. Într-adevăr, în acord cu cetăţenii şi după plecarea comandantului roman, Tarentumul a fost ocupat de către cartaginezi, garnizoana romană menţinîndu-se cu dificultate pe acropolă. Exemplul Tarentumului a fot urmat de Heracleia, Turii şi Metapontion, de unde garnizoana a trebuit să fie retrasă întru salvarea acropolei tarentine. Prin acestea, pericolul unei debarcări macedonene deveni atît de iminent, încît Roma se văzu nevoită să-şi îndrepte din nou toată atenţia şi toate eforturile spre războiul din Grecia, neglijat în ultima vreme aproape total, ceea ce, din fericire, a fost posibil în urma cuceririi Siracusei şi a situaţiei favorabile a războiului din Spania. Pe principalul teatru de război lupta a continuat cu succese schimbătoare. Legiunile aşezate în apropiere de Capua nu încercuiseră încă oraşul, dar incomodaseră într-atît cultivarea cîmpurilor şi strîngerea recoltei, încît populatul oraş avea o stringentă nevoie de provizii din afară. În consecinţă, Hannibal a trimis un considerabil transport de grîne, înştiinţîndu-i pe campanieni că îl pot lua în primire la Beneventumum; dar întîrzierea acestora le-a permis consulilor Quintus Flaccus şi Appius Claudius să ajungă înaintea lor şi să-i pricinuiască lui Hanno, care însoţea transportul, o gravă înfrîngere, înstăpînindu-se asupra taberei sale şi asupra tuturor proviziilor. Cei doi consuli încercuiră apoi oraşul, în timp ce Tiberius Gracchus ocupă Via Appia, pentru a-i bloca lui Hannibal înaintarea pentru despresurarea lui. Dar viteazul bărbat căzu victimă unui complot mişelesc al unui lucanian perfid, iar moartea sa echivala cu o înfrîngere, întrucît armata, alcătuită în cea mai mare parte din sclavii eliberaţi de el, se risipi după moartea iubitului conducător. Astfel, Hannibal găsi deschisă calea înspre Capua şi i-a silit pe cei doi consuli, în urma apariţiei sale neaşteptate, să ridice asediul abia început. Cavaleria lor fusese înfrîntă, încă înainte de venirea lui Hannibal, de către cea feniciană, care staţionase drept garnizoană în Capua, sub conducerea lui Hanno şi Bostar, şi de cea campaniană, cu nimic inferioară celei cartagineze. Lungul şir al eşecurilor din acest an a fost încheiat de nimicirea totală a trupelor regulare şi a cetelor neorganizate din Lucania, conduse de către Marcus Centenius, ridicat din imprudenţă de la rangul de subofiţer la cel de general, şi de înfrîngerea în Apulia, cu nimic mai puţin dezastruoasă, a neglijentului şi arogantului pretor Gnaeus Fulvius Flaccus. Dar perseverenţa dîrză a romanilor neutraliza totuşi din nou succesele rapide ale lui Hannibal. Din momentul în care Hannibal a întors spatele, armatele romane s-au strîns din nou în jurul oraşului – la Puteoli şi Volturnus, sub Appius Claudius, la Casilinum, sub Quintus Fulvius, pe drumul către Nola, sub pretorul Gaius Claudius Nero; cele trei tabere, bine fortificate şi legate între ele prin linii întărite, zădărniceau orice posibilitate de acces, iar marele oraş, slab aprovizionat, ar fi trebuit să capituleze în scurt timp simplei încercuiri dacă nu ar fi sosit ajutor. Odată cu sfîrşitul iernii din anii 542/543 (212/211) proviziile erau pe terminate; soli trimişi în mare grabă, care cu greu reuşiseră să se strecoare printre liniile romane bine păzite, cerură cu insistenţă ajutor lui Hannibal, care se afla la Tarentum ocupat cu asediul citadelei. Acesta a pornit înspre Campania în marşuri forţate cu 33 de elefanţi şi cu trupele de elită, a luat în stăpînire garnizoana romană de la Calatia şi şi-a ridicat tabăra lîngă dealul Tifata, foarte aproape de Capua, cu certitudinea că generalii romani vor ridica asediul, aşa cum făcuseră în anul precedent. Romanii însă, care avuseseră timp să-şi fortifice taberele şi liniile de comunicaţie, nu se clintiră şi priveau nepăsători cum se izbeau de liniile lor, de o parte, cavalerii campanieni, de cealaltă, hoardele numide. Hannibal nu se putea gîndi la un asalt de anvergură; el putea să prevadă că sosirea lui va atrage alte trupe romane înspre Campania, dacă nu cumva lipsa de provizii, într-o ţară jefuită sistematic, l-ar fi silit să părăsească ţinutul mai repede. În această direcţie nu putea deci întreprinde nimic.

Hannibal încercă atunci încă un expedient, ultimul care se mai oferea spiritului său inventiv. Cu armata de rezervă, după ce îi informase pe campanieni despre intenţiile sale îndemnîndu-i să reziste, el părăsi Capua şi se îndreptă împotriva Romei. Cu aceeaşi tenacitate abilă pe care o arătase în primele sale campanii italice, s-a aruncat cu o armată slabă între armatele şi fortăreţele inamice şi-a dus trupele prin Samnium, pe Via Valeria, lîngă Tibur, pînă la podul de peste Anio, pe care l-a trecut, ridicîndu-şi apoi tabăra pe malul opus la o depărtare de o milă germană de oraş. Spaima o resimţeau încă nepoţii nepoţilor cînd li se povestea despre „Hannibal în faţa porţilor”; dar nu exista nici o primejdie reală. Casele de ţară şi cîmpurile din vecinătatea oraşului au fost devastate de către inamici; cele două legiuni ale Romei care ieşiseră în întîmpinarea lor au împiedicat asaltarea zidurilor. De altfel, Hannibal nu sperase niciodată să cucerească Roma prin surprindere, aşa cum, mai tîrziu, Scipio va ocupa Noua Cartagină, şi cu atît mai puţin se gîndise la un asediu serios; unica lui speranţă era ca, după prima alarmă, o parte din armata de asediu din faţa cetăţii Capua să se îndrepte înspre Roma, oferindu-i astfel posibilitatea de a sparge blocada. De aceea, el se retrase după scurt timp. Romanii vedeau în plecarea lui o intervenţie miraculoasă a zeilor, care, prin vise şi previziuni, îl determinaseră pe inamic la retragere, gest la care legiunile romane n-ar fi putut să-l silească; în locul unde Hannibal se apropiase cel mai mult de oraş, în faţa Porţii Capene, la a doua bornă de pe Via Appia, credulii recunoscători au ridicat un altar zeului care „întoarce şi apără” (Rediculus Tutanus). De fapt, Hannibal s-a retras întrucît aşa plănuise şi s-a îndreptat spre Capua. Dar generalii romani nu comiseseră greşeala pe care contase adversarul lor; legiunile nu şi-au clintit liniile din jurul cetăţii Capua şi, la vestea marşului lui Hannibal spre Roma, a fost detaşat numai un corp puţin numeros. Aflînd aceasta, Hannibal s-a întors dintr-odată împotriva consulului Publius Galba, care, din imprudenţă, îl urmărise de la Roma şi cu care evitase pînă acum să se angajeze; îl învinse şi îi ocupă tabăra. Dar aceasta a fost o compensaţie deplorabilă în schimbul căderii cetăţii Capua, devenită acum inevitabilă. De mult timp cetăţenii săi, îndeosebi cei din clasele superioare, priveau neliniştiţi viitorul senatului; administraţia oraşului rămăsese aproape în exclusivitate în mîinile partidului poporului, ostil Romei. Acum disperarea cuprinse fără deosebire nobili şi oameni de rînd, campanieni şi fenicieni. Douăzeci şi opt de senatori au ales să se sinucidă; ceilalţi au predat oraşul unui inamic implacabil şi îndîrjit. Bineînţeles că trebuiau să urmeze răzbunări sîngeroase; unica discuţie s-a purtat în jurul duratei procesului: să fie de lungă sau scurtă durată, ori dacă ar fi mai înţelept să se urmărească ramificaţiile înaltei trădări şi în afara oraşului sau să se pună capăt interogatoriilor prin execuţii rapide. Appius Claudius şi senatul roman au optat pentru prima variantă; a doua, probabil cea mai puţin inumană, întrunise însă majoritatea. Cincizeci şi trei de ofiţeri şi de magistraţi capuani au fost biciuiţi şi decapitaţi în pieţele de la Cales şi Teanum, din ordinul şi în faţa proconsulului Quintus Flaccus; ceilalţi senatori au fost întemniţaţi, o mare parte dintre cetăţeni a fost vîndută în sclavie, averea celor înstăriţi a fost confiscată. Sentinţe asemănătoare se înregistrară şi în oraşele Atella şi Calatia. Aceste pedepse au fost dure, dar, luînd în considerare ce anume însemna pentru romani trădarea cetăţii Capua şi care erau uzanţele ordinare, chiar dacă nefireşti, ale războiului din aceste vremuri, ele nu par neobişnuite. Cetăţenii nu-şi pronunţaseră oare ei înşişi propria sentinţă atunci cînd, imediat după părăsirea confederaţiei, îi omorîseră pe toţi cetăţenii romani aflaţi în cetate în momentul revoltei? Dar a fost nejust din partea Romei să se folosească de acest prilej pentru a reglementa rivalitatea secretă care exista de mult timp între cele două oraşe mai mari ale Italiei şi să distrugă complet, din punct de vedere politic, o competitoare detestată şi invidiată, abolind constituţia oraşelor campaniene.

Impresia produsă de căderea cetăţii Capua a fost copleşitoare, cu atît mai mult cu cît nu fusese rezultatul unei acţiuni surprinzătoare, ci al unui asediu prelungit vreme de doi ani de zile, cu toate eforturile lui Hannibal de a-l ridica. Ea a fost în aceeaşi măsură semnalul că romanii recîştigaseră supremaţia în Italia, aşa cum trecerea acestei cetăţi de partea lui Hannibal fusese, cu cîţiva ani înainte, dovada pierderii ei. În zadar încercase Hannibal să contracareze efectul produs de această veste prin cucerirea Regionului sau a acropolei tarentine. Marşul său forţat pentru surprinderea Regionului a rămas nefructificat; în citadela tarentină bîntuia într-adevăr foamea de cînd trupele tarentino-cartagineze blocau portul, dar întrucît romanii cu flota lor mult mai puternică puteau să împiedice aprovizionarea acestei escadre, iar teritoriul ocupat de Hannibal abia putea să satisfacă cerinţele armatei, asediatorii dinspre mare suferind la fel ca şi asediaţii din cetate, aceştia părăsiră pînă la urmă portul. Lui Hannibal nu îi mai reuşea nimic; norocul însuşi părea să-l fi părăsit pe cartaginez. Aceste urmări ale căderii cetăţii Capua, zdruncinarea profundă a consideraţiei şi a încrederii de care se bucurase Hannibal pînă atunci în ochii aliaţiilor săi italici, încercările fiecărei comunităţi, mai puţin compromise, de a se întoarce, în condiţii acceptabile, în alianţa romană îl loveau pe Hannibal mai puternic chiar decît pierderile în sine. El avea de ales între două posibilităţi; fie să staţioneze garnizoane în cetăţile indecise, prin care şi-ar fi rărit şi mai mult rîndurile armatei destul de slăbite, expunîndu-şi trupele credincioase la riscul distrugerii prin fărîmiţare sau prin trădare – aşa cum s-a întîmplat în anul 544 (210), cu ocazia trădării oraşului Salapia, cînd au fost măcelăriţi 500 de cavaleri numizi de elită; fie să dărîme zidurile oraşelor de care nu putea să fie sigur şi să le incendieze, pentru ca să nu cadă în mîinile duşmanului, ceea ce n-ar fi fost un mijloc de ridicare a moralului clientelei sale italice. Căderea cetăţii Capua le-a conferit romanilor încrederea în finalul războiului; ei au trimis întăriri considerabile în Spania, unde existenţa armatei romane era periclitată din cauza morţii celor doi Scipioni, şi şi-au permis, pentru prima dată de la începutul războiului, o diminuare a efectivului trupelor, care fuseseră pînă acum suplimentat anual, cu toate dificultăţile crescînde ale recrutărilor, ajungînd pînă la urmă la un număr de 23 de legiuni. Din această cauză, în anul următor (544, 210), războiul italic a fost purtat de către romani cu mai puţină vigoare decît pînă atunci, cu toate că, după terminarea războiului sicilian, Marcus Marcellus a preluat din nou comanda supremă asupra armatei principale; el s-a ocupat de asediul fortăreţelor în interiorul ţării şi s-a angajat cu cartaginezii în bătălii indecise. Lupta pentru acropola tarentină a rămas, de asemenea, fără un rezultat cert. În Apulia, Hannibal a reuşit să-l înfrîngă pe proconsulul Gnaeus Fulvius Centumalus la Herdoneae. În anul următor (545, 209), romanii porniră recucerirea celui de-al doilea oraş, care trecuse de partea lui Hannibal, Tarentum. În timp ce Marcus Marcellus continua ostilităţile, cu recunoscuta-i dîrzenie şi energie, împotriva lui Hannibal însuşi – într-o bătălie de două zile, după ce a fost înfrînt în prima zi, a cucerit în cea de-a doua o victorie dificilă şi sîngeroasă; în timp ce consulul Quintus Fulvius îi determina pe lucanienii şi hirpinii nehotărîţi să schimbe partida şi să expulzeze garnizoana feniciană; în timp ce incursiuni excelent dirijate dinspre Region îl siliră pe Hannibal să alerge în ajutorul brutienilor împresuraţi, bătrînul Quintus Fabius, care acceptase încă o dată – pentru a cincea oară – consulatul şi preluase sarcina de a cuceri Tarentumul, se fortifica temeinic în ţinutul apropiat al mesapilor şi reuşi să pună stăpînire asupra oraşului datorită trădării unui detaşament al brutienilor care făceau parte din garnizoane. Excese îngrozitoare au fost comise de învingătorii îndîrjiţi. Oricine a fost întîlnit, din garnizoană sau din rîndul cetăţenilor, a fost ucis, iar casele au fost jefuite. După tradiţie, au fost vînduţi în sclavie 30.000 de tarentini, iar 3.000 de talanţi (5 milioane de taleri) au intrat în tezaurul statului. Aceasta a fost ultima faptă de arme a generalului octogenar; Hannibal a ajuns în apropierea oraşului cînd totul se terminase şi s-a retras la Metapontion. După ce Hannibal îşi pierduse aşadar cele mai importante cuceriri ale sale, văzîndu-se treptat împins către extremitatea sud-vestică a peninsulei, Marcus Marcellus, ales consul pentru anul următor (546, 208), spera ca, împreună cu vajnicul său coleg, Titus Quinctius Crispinus, să pună capăt războiului printr-un atac decisiv. Bătrînul soldat nu se simţea stînjenit de cei 60 de ani ai săi; ziua şi noaptea îl urmărea un singur gînd: acela de a-l înfrînge pe Hannibal şi de a elibera Italia. Dar destinul rezervase coroana aceasta pentru o frunte mai tînără. Cu prilejul unei acţiuni de recunoaştere nesemnificative, cei doi consuli au fost atacaţi în apropiere de Venusia de către un escadron de călăreţi africani. Marcellus s-a angajat într-o luptă inegală, aşa cum o făcuse cu 40 de ani mai înainte împotriva lui Hamilcar şi cu 14 la Clastidium, pînă cînd, alunecînd de pe cal, şi-a pierdut viaţa ; Crispius a scăpat, dar a murit din cauza rănilor primite în luptă (546, 208).

Era al unsprezecelea an de război. Pericolul care ameninţase cu cîţiva ani înainte existenţa statului dispăruse; dar cu atît mai mult se resimţea greutatea apăsătoare, tot mai dificil de suportat, a războiului interminabil. Finanţele statului erau epuizate. După bătălia de la Cannae (538, 216), fusese instituită o comisie bancară specială (tres viri mensarii), alcătuită din bărbaţii cei mai de vază, pentru a avea, în această perioadă dificilă prin care treceau finanţele publice, o administraţie permanentă şi activă; ea a făcut, probabil, tot posibilul, dar împrejurările erau de asemenea natură încît toată sagacitatea financiară se dovedi inutilă. Chiar de la începutul războiului, romanii diminuaseră valoarea monedelor de argint şi de cupru, ridicînd cursul legal al monedei de argint cu peste o treime şi emiţînd o monedă de aur cu o valoare nominală ce depăşea cu mult conţinutul de metal. Aceste măsuri se dovediră în curînd insuficiente, aşa încît au fost obligaţi să recurgă la creditul comercianţilor şi, întrucît aveau nevoie de ei, nu puteau să împiedice sustragerile; scandalul a atins asemenea proporţii încît edilii se văzură nevoiţi să-i acuze pe cei mai înrăiţi în faţa poporului. Deseori şi cu succes s-a făcut apel la patriotismul înstăriţilor, care sub acest raport sufereau cel mai mult. Soldaţii din categoriile sociale superioare, subofiţerii şi cavalerii în ansamblu, renunţară, de bunăvoie, datorită solidarităţii ostăşeşti, la solda lor. Proprietarii sclavilor înarmaţi de către comunitate şi eliberaţi după bătălia de la Beneventum (p. 441) au răspuns comisiei bancare, care le promisese bani drept despăgubire, că vor aştepta primirea sumelor pînă la sfîrşitul războiului (540, 214). Atunci cînd nu mai erau fonduri pentru organizarea sărbătorilor naţionale şi pentru întreţinerea clădirilor publice, asociaţiile care se îngrijiseră pînă atunci de aceste servicii acceptară să le continue deocamdată fără remuneraţie (540, 214). Mai mult, ca şi în primul război punic, a fost construită şi echipată o flotă de război prin subscripţii voluntare ale celor bogaţi. Au fost cheltuiţi banii aparţinînd minorilor; în anul cuceririi Tarentumului a fost atacat fondul de rezervă, chivernisit cu atîta grijă (1.144.000 de taleri). Cu toate acestea, statul nu a reuşit să facă faţă plăţilor mai necesare; solda trupelor era de mult în restanţă, îndeosebi în districtele mai îndepărtate. Dar strîmtoarea statului n-a fost problema cea mai arzătoare a mizeriei materiale. Pretutindeni, cîmpurile se întindeau înţelenite; chiar şi acolo unde nu bîntuia războiul lipseau mîinile care să mînuiască sapa şi secera. Preţul unui medimnus de grîu (1 baniţă prusacă) crescuse pînă la 15 denari (3.1/3 de taleri), cel puţin de trei ori mai mult decît preţul mediu din capitală, şi mulţi ar fi murit de foame dacă n-ar fi ajuns convoaiele din Egipt şi, mai ales, dacă agricultura n-ar fi început să înflorească din nou în Sicilia (p. 431), împiedicînd declanşarea unei catastrofe. Efectele acestei stări de lucruri – ruinarea micilor gospodării ţărăneşti, devorarea sumelor economisite cu zgîrcenie, transformarea satelor înfloritoare în cuiburi de cerşetori şi hoţi – s-au întîlnit şi în cazul unor războaie asemănătoare, despre care ni s-au păstrat relatări mai edificatoare. Şi mai îngrijorătoare decît aceste nevoi materiale a fost aversiunea crescîndă a aliaţilor faţă de războiul roman, care le răpea averea şi vieţile. Ce-i drept, comunităţile nelatine nu trebuiau să fie luate în seamă. Războiul însuşi dovedise că ele erau neputincioase atîta timp cît naţiunea latină rămînea unită cu Roma; împotrivirea lor, mai evidentă sau mai modestă, era de importanţă secundară. Acum însă şi Laţiumul începu să se clatine. Cele mai multe comunităţi latine din Etruria, Laţium, ţinutul marsilor şi din Campania nordică, aşadar tocmai din acele ţinuturi care suferiseră cel mai puţin de pe urma războiului, declarară senatului roman, în anul 545 (209), că nu vor mai trimite nici contingente şi nici impozite şi că lasă pe seama romanilor cheltuielile unui război purtat în interesul lor. Mare a fost consternarea la Roma; dar, pentru moment, nu exista nici un mijloc de a-i constrînge pe cei îndărătnici. Spre norocul lor, nu toate comunităţile au acţionat astfel. Coloniile galice, picene şi sud-italice, în frunte cu puternica şi patriotica Fregellae, au declarat, dimpotrivă, că se vor strînge şi mai mult în jurul Romei. De fapt, era un lucru evident pentru toate coloniile acestea că de război depindea mai mult existenţa lor decît cea a Romei şi că războiul acesta, într-adevăr, nu era purtat numai în interesele Romei, ci pentru hegemonia latină în Italia, ba chiar pentru independenţa naţională a Italiei. Acea semi-trădare n-a fost, cu siguranţă, un act de înaltă trădare, ci rezultatul miopiei politice şi al epuizării, aşa încît aceste oraşe ar fi respins cu oroare o alianţă cu fenicienii. Cu toate acestea, era vorba de o sciziune între romani şi latini, iar reacţia populaţiilor supuse din aceste ţinuturi n-a întîrziat să apară. La Arretium se instaură imediat o stare insurecţională primejdioasă; a fost descoperită o conspiraţie organizată printre etrusci în interesul lui Hannibal, care părea atît de ameninţătoare încît unele trupe primiră ordinul de a îndrepta spre acele meleaguri. Armata şi poliţia reprimară fără dificultate această mişcare; dar ea era un grav simptom a ceea ce se putea întîmpla în aceste teritorii, îndată ce fortăreţele latine nu ar mai fi înspăimîntat pe nimeni. În toiul acestor evenimente ameninţătoare şi încordate, sosi pe neaşteptate vestea că Hasdrubal ar fi traversat Pirineii în toamna anului 546 (208) şi că trebuiau să fie luate măsurile necesare pentru a purta în anul următor războiul cu amîndoi fiii lui Hamilcar. Hannibal nu rezistase în zadar ani grei şi îndelungaţi pe postul său; ceea ce îi refuzaseră opoziţia din patrie şi ignorantul Filip îi aducea în sfîrşit fratele său, iar geniul lui Hamilcar reînvia în acesta ca şi în el însuşi. Imediat, 8.000 de liguri cumpăraţi cu aurul fenician erau gata să se unească cu Hasdrubal; dacă ar fi cîştigat prima bătălie, putea să spere că va aduna sub stindardele sale, asemenea fratelui său, pe gali şi chiar pe etrusci. Italia, pe de altă parte, nu mai era ceea ce fusese cu unsprezece ani înainte: statul, ca şi particularii erau epuizaţi; liga latină era slăbită, cel mai bun general tocmai căzuse pe cîmpul de bătălie, iar Hannibal nu fusese înfrînt. Într-adevăr, Scipio putea să-i mulţumească geniului său dacă îndepărta de el, ca şi de patrie, consecinţele erorii sale de neiertat.

Ca şi în cele mai critice perioade, Roma a aliniat din nou 23 de legiuni; voluntarii au fost chemaţi sub arme, iar bărbaţii scutiţi prin lege de serviciul militar au fost înrolaţi în contingente. Cu toate acestea, luarea prin surprindere reuşi. Într-un timp mult mai scurt decît prevăzuseră inamicii, ca şi amicii, Hasdrubal se afla dincoace de Alpi (547, 207); galii, obişnuiţi deja cu marşurile prin teritoriile lor, deschideau fără dificultate trecătorile în schimbul unei plăţi onorabile şi furnizau cele necesare armatei. Dacă romanii au avut intenţia de a ocupa trecătorile Alpilor, ei întîrziară din nou; sosise deja ştirea că Hasdrubal a ajuns la Pad, că îi îndeamnă pe gali la luptă cu acelaşi succes ca şi fratele său, că Placentia era asediată. Consulul Marcus Livius s-a îndreptat grabnic spre armata din nord şi a ajuns într-adevăr în ceasul al doisprezecelea. Etruria şi Umbria se găseau într-o stare de surdă agitaţie; voluntarii de aici întăriseră rîndurile armatei feniciene. Colegul său Gaius Nero se uni cu pretorul Gaius Hostilius Tubulus, îndreptîndu-se cu o armată de 40.000 de soldaţi pentru a-i bara calea lui Hannibal înspre nord. Acesta îşi strînse toate forţele sale în ţinutul brutienilor şi, înaintînd pe drumul principal ce leagă Region cu Apulia, el îl întîlni pe consul la Grumentum. Se declanşă o bătălie aprigă, din care Nero ieşi victorios, dar Hannibal reuşi, ce-i drept cu pierderi însemnate, să se strecoare, făcînd uz de unul dintre măiestrele sale marşuri de flanc, şi să ajungă nestingherit în Apulia. Aici s-a oprit aşezîndu-şi tabăra pentru început la Venusia, apoi la Canusium, faţă-n faţă cu Nero, care îl urmărise îndeaproape. Nu se poate pune la îndoială faptul că Hannibal se opri din proprie iniţiativă, nefiind împiedicat de către armata romană. Cauza pentru care a ales tocmai acest loc, şi nu unul situat mai la nord, pare să fi depins de înţelegerile cu Hasdrubal sau de presupuneri asupra rutei de marş a acestuia, pe care nu le cunoaştem. În timp ce armatele se găseau aşadar faţă-n faţă, depeşa lui Hasdrubal, aşteptată cu atîta nerăbdare în tabăra lui Hannibal, a fost interceptată de către avanposturile lui Nero; din ea rezulta că Hasdrubal intenţiona să coboare pe Via Flaminia, altfel spus, să înainteze mai întîi de-a lungul coastei, pentru a se îndrepta, după ce va fi traversat Apeninii, către Fanum, spre Narnia, unde intenţiona să se întîlnească cu Hannibal. Nero a ordonat imediat ca rezerva din capitală să se îndrepte înspre Narnia, locul de joncţiune a celor două armate feniciene, în timp ce diviziunea staţionată la Capua o pornea spre Roma, formîndu-se aici o nouă rezervă. Convins că Hannibal nu cunoaşte intenţiile fratelui său şi că va continua să-l aştepte în Apulia, Nero s-a lansat într-o acţiune hazardată, îndreptîndu-se către nord, în marşuri forţate, cu un corp de elită de 7.000 de soldaţi, dorind ca împreună cu colegul său să-l forţeze pe Hasdrubal să accepte bătălia. El îşi putea permite aceasta, întrucît armata romană rămasă pe loc era încă destul de puternică fie pentru a-i ţine piept lui Hannibal, fie pentru a-l însoţi şi pentru a ajunge în acelaşi timp în teatrul de operaţiuni, dacă s-ar fi decis să o ia cu el. Nero se întîlni cu colegul său Marcus Livius la Sena Gallica, aşteptîndu-l pe inamic; cei doi consuli se îndreptară imediat împotriva lui Hasdrubal, pe care l-au surprins în momentul traversării Metaurusului. Hasdrubal a încercat să evite bătălia şi să scape de romani printr-un marş de flanc; cum călăuzele sale îl abandonaseră, el se rătăci pe un teren care îi era necunoscut; atacat, în cele din urmă, de cavaleria romană, rămase ţintuit locului pînă cînd sosi şi pedestrimea: bătălia era inevitabilă.

Hasdrubal îi aşeză pe spanioli în flancul drept, iar în faţa lor, cei 10 elefanţi ; în cel stîng îi plasă pe gali, în care nu avea încredere. Lupta a rămas mult timp indecisă pe aripa dreaptă, iar consulul Livius, care comanda aici, s-a aflat într-o situaţie dificilă pînă cînd Nero, repetînd drept manevră tactică operaţiunea sa strategică, l-a lăsat pe inamic în poziţia lui şi, înconjurînd propria armată, căzu în flancul spaniolilor. Manevra se dovedi decisivă. Victoria viu disputată şi foarte sîngeroasă a fost deplină; armata, care nu avea nici o posibilitate de retragere, a fost nimicită, iar tabăra cucerită. Văzînd că bătălia condusă admirabil a fost pierdută, Hasdrubal, asemenea tatălui său, a preferat o moarte demnă. Ca ofiţer şi ca bărbat a fost vrednic de a fi fratele lui Hannibal. În ziua care a urmat bătăliei, Nero a pornit înapoi, ajungînd, după o absenţă de paisprezece zile, din nou în Apulia, în faţa lui Hannibal, care nu primise nici un mesaj şi care, în consecinţă, nu se mişcase. Mesajul i l-a adus consulul: capul fratelui său, pe care romanul l-a aruncat avanposturilor inamice, pentru a se răzbuna astfel pe marele adversar, care refuzase înmormîntarea onorabilă a lui Paullus, Gracchus şi Marcellus. Hannibal îşi dădu seama că speranţele lui erau deşarte şi că totul se terminase. El abandonă Apulia şi Lucania, ba şi Metapontionul şi se retrase împreună cu trupele sale în ţara brutienilor, ale cărei porturi constituiau unica posibilitate de retragere. Datorită energiei generalilor romani şi, mai mult încă, unor circumstanţe deosebit de favorabile, fusese îndepărtat de Roma un pericol a cărui amploare justifica perseverenţa dîrză a lui Hannibal în păstrarea Italiei şi care putea fi comparat, fără tăgadă, cu acela care a urmat bătăliei de la Cannae. Bucuria a fost imensă la Roma; afacerile au fost reluate ca în timp de pace, fiecare simţind că pericolul războiului fusese înlăturat.

Cu toate acestea, Roma nu s-a grăbit prea tare să pună capăt războiului. Statul şi cetăţenii erau epuizaţi din cauza încordării permanente a tuturor forţelor morale şi materiale; toată lumea s-a lăsat bucuroasă în voia plăcerilor şi odihnei. Efetivele armatei şi flotei au fost diminuate, ţăranii romani şi latini s-au întors la cîmpurile lor lăsate în paragină, tezaurul s-a umplut prin vînzarea unei părţi a domeniilor campaniene. Administraţia de stat a fost reglementată din nou, iar abuzurile care prevalaseră au fost eradicate; s-a început rambursarea împrumuturilor de război voluntare, iar comunităţile latine restanţiere au fost forţate să-şi îndeplinească obligaţiile prin impunerea unor dobînzi apăsătoare. Războiul stagna în Italia. O dovadă strălucită a talentului strategic al lui Hannibal, ca şi, bineînţeles, a incapacităţii generalilor romani care i-au ieşit împotrivă a constituit-o faptul că el a reuşit să se menţină încă patru ani în ţara brutienilor, fără a putea fi silit de adversar, cu mult superior prin forţă, nici să se închidă în fortăreţe, nici să se îmbarce. Ce-i drept, a trebuit să se retragă tot mai mult, dar aceasta nu atît din cauza bătăliilor indecise purtate cu romanii, cît mai ales a nemulţumirii crescînde a brutienilor, el putînd pînă la urmă să se bazeze numai pe oraşele ocupate de către armata sa. Astfel, a abandonat de bunăvoie oraşul Turi; Locri a fost cucerit dinspre Region la iniţiativa lui Publius Scipio (549, 205). Ca şi cum proiectele sale ar fi primit o justificare strălucită din partea guvernului cartaginez care le anihilase, acesta, în groaza provocată la gîndul debarcării plănuite a romanilor, a relansat acum acele proiecte (548-549, 206-205), trimiţînd lui Hannibal, în Italia, şi lui Mago, în Spania, întăriri şi subsidii cu porunca de a reaprinde războiul în Italia şi de a obţine încă un răgaz pentru proprietarii înspăimîntaţi ai vilelor libiene şi ai tarabelor cartagineze. De asemenea, a fost trimisă o ambasadă în Macedonia, cu scopul de a-l determina pe Filip să reînnoiască alianţa şi să debarce în Italia (549, 205). Dar era prea tîrziu: cu cîteva luni înainte, Filip încheiase pacea cu romanii; apropiata nimicire politică a Cartaginei îi era într-adevăr foarte neplăcută, dar el nu făcea nimic, cel puţin nu făţiş, împotriva Romei. Un mic corp macedonean, după părerea romanilor plătit de către Filip, s-a deplasat în Africa; ipoteza era plauzibilă, dar romanii nu aveau dovezi în acest sens, după cum o vor demonstra evenimentele ulterioare. Nimeni nu se gîndea la vreo debarcare macedoneană în Italia. Mago, fiul cel mai mic al lui Hamilcar, a acţionat cu mai multă energie. Cu resturile armatei spaniole pe care o condusese mai întîi la Minorca, el debarcă în anul 549 (205) la Genova, distruse oraşul şi îi chemă sub arme pe liguri şi gali, care veniră, ca de obicei, în masă, atraşi de aurul şi de noutatea întreprinderii; alianţele sale cuprinseră întreaga Etrurie, unde procesele politice nu se potoliseră niciodată. Dar trupele aduse de el erau prea puţine pentru o acţiune serioasă împotriva Italiei propriu-zise ; de asemenea, Hannibal era mult prea slab, iar influenţa lui în Italia meridională mult prea scăzută ca o astfel de expediţie să fie încununată de succes. Stăpînii cartaginezi nu doriseră salvarea patriei atunci cînd fusese posibilă; acum, cînd o doreau, era prea tîrziu.

Probabil nimeni din senatul roman nu se îndoia că războiul Cartaginei împotriva Romei luase sfîrşit şi că trebuia să fie început războiul Romei împotriva Cartaginei; dar, cu toate că expediţia africană era inevitabilă, se amîna mereu organizarea ei. Înainte de toate era nevoie de un general capabil şi popular şi nu exista nici unul. Cei mai buni generali fie muriseră pe cîmpul de bătălie, fie erau prea bătrîni, precum Quintus Fabius sau Quintus Fulvius, pentru un război aşa de nou şi, probabil, de lungă durată. Învingătorii de la Sena, Gaius Nero şi Marcus Livius, ar fi fost demni de această sarcină, dar ei erau amîndoi aristocraţi şi cît se poate de nepopulari; era îndoielnic dacă s-ar fi reuşit să li se procure comanda – lucrurile ajunseseră atît de departe, încît destoinicia era hotărîtoare în alegeri numai în momentele de teamă – şi mai mult decît îndoielnic dacă aceştia erau bărbaţii potriviţi care să pretindă poporului epuizat noi eforturi. Atunci sosi din Spania Publius Scipio, favoritul mulţimii, care îşi îndeplinise cu atîta strălucire, sau cel puţin aşa se părea, sarcina care îi fusese încredinţată, încît a fost ales imediat consul pentru anul următor. El îşi preluă magistratura (549, 205) cu hotărîrea fermă de a realiza de pe acum expediţia proiectată în Spania. Dar, în senat, nu numai că partida războiului metodic refuza să accepte ideea unei expediţii africane atîta timp cît Hannibal se afla încă în Italia, ci majoritatea însăşi nu împărtăşea sentimentele favorabile tînărului general. Eleganţa sa elenă, educaţia şi concepţiile sale moderne displăceau părinţilor austeri, puţini rurali, ai oraşului; existau dubii serioase în legătură cu felul cum se purtase războiul spaniol, ca şi cu disciplina sa militară. Temeinicia acuzaţiei că ar fi arătat prea multă indulgenţă faţă de ofiţerii săi de divizii a fost întărită de fărădelegile ruşinoase pe care le-a comis foarte curînd Gaius Pleminius la Locri, vina trebuind să se răsfrîngă indirect şi asupra lui Scipio, din cauza neglijenţei sale scandaloase în ceea ce privea supravegherea ofiţerilor. În discuţiile senatului asupra organizării expediţiei africane şi asupra numirii unui general care s-o comande, noul consul, ori de cîte ori tradiţia şi constituţia se aflau în contradicţie cu intenţiile sale particulare, nu se sfii să elimine pur si simplu aceste impedimente, dînd de înţeles fără echivoc că, în caz de nevoie, el ar fi dispus să-şi caute sprijinul împotriva senatului în faima sa şi în popularitatea de care se bucura în rîndul poporului. Aceste circumstanţe nu puteau să nu-i neliniştească pe senatori şi să nu trezească bănuieli serioase cu privire la faptul că, în cazul iminentului război decisiv şi în cazul eventualelor negocieri cu Cartagina, un asemenea general ar putea sau nu să respecte instrucţiunile primite din partea senatului. Conducerea sa arbitrară în timpul expediţiei spaniole nu avea nicidecum darul de a tempera asemenea frămîntări. De amîndouă părţile se dovedi însă destulă înţelegere pentru a împiedica izbucnirea unui conflict. Senatul însuşi nu putea să nu ia în considerare necesitatea expediţiei africane şi faptul că n-ar fi înţeleaptă amînarea ei la nesfîrşit, că Scipio era un ofiţer foarte abil şi că, în această calitate, chemat să poarte un astfel de război, el ar fi putut, mai mult decît oricare altul, să obţină din partea poporului prelungirea comenzii supreme şi angajarea în luptă a ultimelor resurse. Majoritatea a ajuns la concluzia că nu era bine să i se refuze lui Scipio misiunea rîvnită, după ce acesta păstrase, cel puţin formal, respectul datorat celei mai înalte instanţe guvernamentale şi se supusese dinainte hotărîrii senatului. Scipio urma să plece în anul acela în Sicilia pentru a supraveghea construirea flotei, fabricarea materialului de asediu şi formarea armatei expediţionare, urmînd să debarce în Africa în anul care urma. Pentru aceasta i se pusese la dispoziţie armata siciliană – tot cele două legiuni înjghebate din rămăşiţele armatei de la Cannae –, întrucît o garnizoană puţin numeroasă şi flota erau suficiente pentru apărarea insulei, permiţîndu-i-se, de asemenea, să recruteze voluntari din Italia. Era evident că senatul nu organiza expediţia, ci mai degrabă o autoriza; Scipio nu primi nici măcar jumătate din mijloacele care fuseseră puse odinioară la dispoziţia lui Regulus; în plus, i se incredinţase tocmai acel corp de armată care, cu cîţiva ani înainte, fusese pedepsit de către senat cu degradarea. În concepţia majorităţii senatoriale, armata africană era o adunătură de trupe pedepsite, a căror pierdere statul o putea suporta oricum, fără mari regrete. Un alt om decît Scipio ar fi declarat probabil că expediţia africană trebuia să fie întreprinsă cu alte mijloace sau deloc; dar optimismul lui Scipio acceptă condiţiile oferite, numai pentru a dobîndi comanda mult visată. El avu grijă să evite, pe cît posibil, impunerea de sarcini directe poporului, pentru a nu dăuna popularităţii expediţiei. Costurile acesteia, îndeosebi cele, considerabile, ale construirii flotei, au fost adunate printr-o aşa-numită contribuţie voluntară impusă, în parte, cetăţilor etrusce, altfel spus, printr-un impozit de război solicitat drept pedeapsă aretinilor şi celorlalte comunităţi filoetrusce, în parte, oraşelor siciliene; după patruzeci de zile, flota era gata să ridice velele. Echipajul a fost întărit cu voluntari, dintre care aproximativ 7.000 veniseră din toate colţurile Italiei la chemarea conducătorului popular. Astfel, în primăvara anului 550 (204), Scipio porni spre Africa, cu două puternice legiuni de veterani (aproximativ 30.000 de soldaţi), îmbarcaţi pe 40 de corăbii de război şi 400 de transport, debarcînd norocos, fără a întîmpina nici cea mai slabă rezistenţă, pe frumosul promontoriu în apropiere de Utica.

Cartaginezii, care aşteptaseră de multă vreme ca expediţiile de jaf întreprinse deseori în ultimii ani de către escadrele romane pe coasta africană să fie urmate de o invazie propriu-zisă, încercaseră, pentru a se apăra, nu numai relansarea războiul italo-macedonean, dar începuseră şi în patrie pregătirile pentru primirea romanilor. Dintre cei doi regi ai berberilor rivali, Massinissa de la Cirta (Constantine), conducătorul masililor, şi Syphax de la Siga (la vărsarea Tafnei, la vest de Oran), conducătorul masesililor, acesta din urmă, cu mult mai puternic şi, pînă atunci, prieten al romanilor, fusese strîns legat de Cartagina prin tratate şi căsătorii, în timp ce primul, vechi adversar al lui Syphax şi aliat al Cartaginei, căzuse în desuetudine; Massinissa fusese înfrînt, după o rezistenţă exasperată, de forţele unite ale cartaginezilor şi ale lui Syphax şi fusese nevoit să-şi abandoneze teritoriile în favoarea acestuia; el însuşi rătăcea cu cîţiva călăreţi prin deşert. În afară de contingentul aşteptat din partea lui Syphax, o armată cartagineză de 20.000 de pedestraşi, 6.000 de călăreţi şi 140 de elefanţi – Hanno fusese trimis în mod special la vînătoare de elefanţi – era pregătită să apere capitala sub comanda generalului experimentat din Spania, Hasdrubal, fiul lui Gisgon; în port era ancorată o flotă puternică. Un corp de macedoneni, sub comanda lui Sopater, şi un contingent de mercenari celtiberi trebuiau să sosească cît de curînd. La vestea despre debarcarea lui Scipio, Massinissa sosi imediat în tabăra generalului pe care, cu puţin timp în urmă, îl întîlnise în Spania ca inamic; dar principele fără ţară nu adusese romanilor, pentru început, nimic altceva decît calităţile sale personale, iar libienii, deşi epuizaţi în urma recrutărilor şi impozitelor, trăiseră experienţe mult prea amare în împrejurări asemănătoare pentru a trece imediat de partea romanilor. Astfel îşi începu Scipio campania. Atîta timp cît a avut în faţa lui numai armata cartagineză, mai puţin numeroasă, el a putut să treacă, după cîteva norocoase încăierări ale cavaleriei, la asediul cetăţii Utica; dar cînd sosi Syphax, conform tradiţiei cu 50.000 de pedestraşi şi 10.000 de călăreţi, asediul a trebuit să fie ridicat şi să fie construită o tabără navală fortificată pentru iarnă, pe un promontoriu uşor de apărat, situat între Utica şi Cartagina. Aici, generalul roman îşi petrecu iarna anilor 550/551 (204/203). El a ieşit din această situaţie supărătoare, în care a rămas pînă în primăvară, printr-o lovitură norocoasă. Africanii, crezîndu-se în siguranţă în baza tratativelor de pace propuse de Scipio mai mult din viclenie decît din intenţii serioase, s-au lăsat surprinşi în una şi aceeaşi noapte în cele două tabere ale lor; colibele de stuf ale numizilor au fost încendiate, iar cînd cartaginezii se grăbiră să-i ajute, propria lor tabără avu aceeaşi soartă; fiind neînarmaţi, fugarii au fost măcelăriţi de către detaşamentele romane. Acest atac de noapte a fost mai funest decît o înfrîngere, dar cartaginezii nu se lăsară intimidaţi şi desconsiderară chiar sfatul celor timizi, sau mai degrabă înţelepţi, de a-i rechema pe Mago şi pe Hannibal. Tocmai atunci sosiră şi aşteptatele trupe auxiliare ale macedonenilor şi ale celtiberilor; se luă hotărîrea de a încerca încă o dată o bătălie deschisă pe „Marile cîmpuri”, la cinci zile de marş depărtare de Utica. Scipio se grăbi s-o accepte: veteranii şi voluntarii săi risipiră fără mare dificultate hoardele neorganizate ale cartaginezilor şi numizilor, iar celtiberii, care nu se puteau aştepta la milă din partea lui Scipio, au fost măcelăriţi după o rezistenţă eroică. După această dublă înfrîngere, cartaginezii nu mai puteau să ţină piept nicăieri. Un atac asupra escadrei romane întreprins de flota cartagineză se termină cu succes, dar era departe de a fi decisiv şi a fost mai mult decît compensat prin capturarea lui Syphax; datorită acestui fapt, Massinissa deveni pentru romani ceea ce Syphax fusese la început pentru cartaginezi. După asemenea înfrîngeri, partidul pacifist de la Cartagina, obligat la tăcere timp de 16 ani, putea să ridice din nou capul şi să se revolte în public împotriva guvernării Barcizilor şi a patrioţilor. Hasdrubal, fiul lui Gisgon, a fost condamnat la moarte în contumacie şi s-a încercat obţinerea din partea lui Scipio a armistiţiului şi a păcii. El ceru cedarea posesiunilor spaniole şi a insulelor din Marea Mediterană, trecerea regatului lui Syphax sub conducerea lui Massinissa, renunţarea la corăbiile de război, cu excepţia a 20 de vase, şi o contribuţie de război de 4.000 de talanţi (aproape 7.000.000 de taleri) – condiţii care par atît de favorabile Cartaginei, încît se pune întrebarea dacă nu cumva Scipio le oferise mai mult în interesul său decît în cel al Romei. Împuterniciţii cartaginezi le acceptară sub rezerva ratificării lor de către guvern şi, în consecinţă, a fost trimisă o delegaţie cartagineză la Roma. Dar partidul patrioţilor din Cartagina nu a fost dispus să renunţe atît de uşor la luptă. Credinţa în justeţea cauzei, încrederea în marele general, exemplul însuşi pe care-l oferise Roma, fără a mai pune la socoteală faptul că pacea ar fi adus, cu siguranţă, partidul de opoziţie la conducere, iar lor pierzania, îi încurajară în stăruinţa lor. Partidul patrioţilor deţinea supremaţia în rîndul cetăţenilor; se luă hotărîrea de a lăsa opoziţia să negocieze pacea, timp în care vor fi făcute toate pregătirile pentru un ultim şi decisiv efort. Mago şi Hasdrubal primiră ordinul de a se întoarce cît mai grabnic în patrie. Mago, care muncise timp de trei ani (549-551, 205-203) pentru constituirea unei coaliţii împotriva Romei, tocmai fusese înfrînt în ţinutul insubrilor (lîngă Mediolanum) de cele două armate romane cu mult superioare. Cavaleria romană fusese respinsă, iar pedestrimea împresurată; victoria era pe punctul de a se înclina în favoarea cartaginezilor, cînd un atac temerar al unui detaşament roman împotriva elefanţilor inamici, dar mai ales rănirea gravă a conducătorului iubit şi capabil dădură evenimentelor o altă întorsătură. Armata feniciană a trebuit să se retragă spre coasta ligurică unde a primit ordinul de îmbarcare. Acesta fu executat, iar Mago a murit în timpul traversării, din cauza rănii primite. Hannibal ar fi devansat probabil ordinul, dacă ultimele negocieri cu Filip nu i-ar fi deschis o nouă perspectivă că ar fi mai util patriei în Italia decît în Libia; după ce a primit ordinul la Crotona, unde se afla de mai multă vreme, el nu a ezitat să i se conformeze. Ceru să fie ucişi solaţii italici care refuzaseră să-l urmeze în Africa şi se îmbarcă pe corăbiile de transport ancorate de mult timp în rada portului Crotonei. Cetăţenii romani puteau să răsufle uşuraţi acum cînd puternicul leu libian, a cărui alungare nimeni nu cuteza s-o întreprindă, întorcea spatele teritoriului italic de bunăvoie. Cu această ocazie, coroana a fost acordată de către senat şi popor unicului general în viaţă care traversase demn această dificilă perioadă, veteranului de război de aproape nouăzeci de ani, Quintus Fabius. Această coroană, pe care, în conformitate cu tradiţia romană, armata salvată de către generalul ei şi întreaga comunitate i-o aducea drept prinos, era cea mai înaltă distincţie care fusese acordată vreodată unui cetăţean roman şi ultimul onor acordat bătrînului general, care, în acelaşi an, coborî în lumea tenebrelor (551, 203). Hannibal însă, fără a fi protejat de armistiţiu, ci datorită operativităţii sale şi a norocului, ajunse nestingherit la Leptis, păşind, ca ultimul dintre „puii de lei” ai lui Hamilcar, după o absenţă de treizeci şi şase de ani, din nou pe pămîntul patriei. El o părăsise pe cînd era încă un copil, pentru dezlănţuirea acelei măreţe cariere eroice, cu totul zadarnice, plecînd spre apus, pentru a se întoarce dinspre răsărit, după un strălucit cerc de victorii în jurul mării cartagineze. Acum, cînd se întîmplase ceea ce el dorise să prevină – şi ar fi reuşit, dacă i s-ar fi permis –, nu-i rămînea decît să-şi sprijine şi, dacă se putea, să-şi salveze patria; şi o făcu fără să se lamenteze şi fără reproşuri. Odată cu sosirea lui, partidul patrioţilor începu să acţioneze deschis, scandaloasa sentinţă împotriva lui Hasdrubal a fost casată; datorită abilităţii lui Hannibal se stabiliră noi relaţii cu şeicii numizi şi nu numai că adunarea poporului nu a ratificat pacea încheiată, dar a fost anulat şi armistiţiul, prin jefuirea unei flote de transport romane eşuate pe coasta africană şi prin capturarea unei corăbii care avea la bord delegaţi romani. Indignat pe bună dreptate, Scipio părăsi tabăra sa de lîngă Tunis (552, 202), traversă bogata vale a Bagradasului (Medşerda), nemaiacordînd dreptul capitulării: după ce i-a luat prizonieri pe toţi locuitorii tîrgurilor şi oraşelor, i-a vîndut ca sclavi. A pătruns destul de adînc în interior şi se găsea deja la Naraggara (la vest de Sicea, astăzi Kaf, lîngă Ras o Dşaber), cînd Hannibal, care îi ieşise în întîmpinare dinspre Hadrumetum, îl întîlni. Generalul cartaginez a încercat să obţină condiţii mai favorabile într-o întrevedere personală cu cel roman; dar Scipio, care mersese deja pînă la limita extremă a concesiilor, nu putea, după încălcarea armistiţiului, să cedeze mai mult şi este puţin probabil că Hannibal ar fi intenţionat prin acest demers altceva decît să demonstreze mulţimii că patrioţii nu sînt neapărat potrivnici păcii. Discuţiile nu au dus la nici un rezultat şi, în felul acesta, s-a ajuns la bătălia decisivă de la Zama (probabil în apropiere de Sicca). Hannibal îşi rîndui pedestrimea pe trei linii; prima linie era formată din trupele cartagineze de mercenari, cea de-a doua din miliţiile africane şi armata cetăţenilor cartaginezi împreună cu corpul macedonean, iar cea de-a treia din veteranii care îl urmaseră din Italia. În faţa frontului erau aşezaţi 80 de elefanţi; cavaleria era rînduită pe flancuri. De asemenea, şi Scipio şi-a organizat armata pe trei linii, după obiceiul roman, dispunîndu-le în aşa fel încît elefanţii puteau să traverseze liniile fără să le dezmembreze. Această stratagemă nu numai că reuşi pe deplin, dar elefanţii care erau deviaţi spre flancuri dezorientară cavaleria cartagineză, astfel încît cavaleria lui Scipio, mult superioară celei inamice prin aportul hoardelor lui Massinissa, a putut s-o disperseze fără dificultate, urmărind-o în toate direcţiile. Lupta pedestrimii se dovedi aprigă. Încleştarea dură mult timp între primele două linii; în fine, din cauza sîngeroasei lupte corp la corp, amîndouă părţile îşi pierdură cumpătul, fiind obligate să se replieze pînă la a doua linie. Romanii reuşiră să se regrupeze; miliţia cartagineză se arătă însă atît de oscilantă şi de nehotărîtă, încît mercenarii se crezură trădaţi, declanşîndu-se o încăierare între aceştia şi miliţiile cartagineze. Hannibal a retras atunci în grabă primele două linii pe flancuri şi a lăsat trupele italice de elită să înainteze pe întregul front. Scipio, dimpotrivă, comasă în centru ceea ce mai rămăsese din prima linie, dînd ordin ca a doua şi a treia linie să înainteze în dreapta şi în stînga, pe flancuri. Pe acelaşi teren s-a declanşat un al doilea măcel, şi mai îngrozitor: veteranii lui Hannibal nu se clintiră din loc, cu toată superioritatea numerică a inamicilor, pînă cînd cavaleria romană şi cea a lui Massinissa nu îi încercui. Aceasta n-a însemnat numai pierderea bătăliei, ci nimicirea armatei feniciene; aceiaşi soldaţi, care cu paisprezece ani înainte fuseseră învinşi la Cannae, îşi luară la Zama revanşa asupra învingătorilor de atunci. Cu o mînă de oameni, Hannibal reuşi să se refugieze la Hadrumetum.

După această zi, numai nebunia putea să-i sfătuiască pe cartaginezi să continue războiul. În schimb, generalul roman avu posibilitatea de a începe imediat asediul capitalei, care nu era nici apărată şi nici aprovizionată, şi, dacă nu interveneau evenimente neprevăzute, de a meni Cartaginei aceeaşi soartă pe care Hannibal o destinase Romei. Scipio n-a făcut-o; i-a acordat pacea (533, 201), bineînţeles nu în condiţiile anterioare. În afara cedărilor de teritorii care fuseseră cerute încă din timpul ultimelor tratative pentru Roma, ca şi pentru Massinissa, cartaginezilor le-a fost impusă o contribuţie anuală de 200 de talanţi (350.000 de taleri) şi trebuiră să se angajeze să nu întreprindă niciodată război împotriva Romei şi a aliaţilor acesteia în afara Africii, iar pe teritoriul african, dincolo de propriile hotare, numai după cererea avizului Romei. Aceasta însemna practic că oraşul Cartagina devenise tributar, pierzîndu-şi independenţa politică. După toate aparenţele, Cartagina a fost obligată ca, în anumite cazuri, să furnizeze flotei romane corăbii de război. Scipio a fost acuzat că ar fi acordat inamicului condiţii prea favorabile, pentru a nu fi obligat să lase gloria terminării celui mai dificil război pentru romani succesorului său la comanda supremă. Acuzaţia ar putea fi întemeiată dacă primele propuneri ar fi fost acceptate; aceasta pare însă nejustificată în cazul celor din urmă. Situaţia de la Roma nu era de aşa natură încît, după victoria de la Zama, favoritul poporului să fi trebuit să se teamă că va fi rechemat în capitală – înainte de victorie, o propunere a senatului adresată poporului de a-l schimba fusese refuzată categoric; nici condiţiile în sine nu justificau un asemenea reproş. Oraşul cartaginezilor, după ce fusese paralizat şi asistase astfel la naşterea unui vecin atît de puternic, n-a întreprins niciodată vreo tentativă de a se sustrage supremaţiei romane, cu atît mai puţin de a rivaliza cu Roma; mai mult, fiecare om cu puţină judecată ştia că războiul care tocmai se terminase fusese purtat mai degrabă de către Hannibal decît de Cartagina şi că planul măreţ al partidului patrioţilor nu mai putea nicidecum să fie reînnoit. Italicilor răzbunători putea să le pară puţin faptul că, în locul oraşului detestat, căzuseră pradă flăcărilor numai cele 500 corăbii de război confiscate; ura şi o mentalitate rurală erau singurele care puteau să-l blameze pe acela care nu-l pedepsise cu cruzime pe bărbatul care comisese crima de a fi înspăimîntat Roma. Scipio judeca altfel, iar noi nu avem nici un temei – şi, în consecinţă, nici dreptul – de a presupune că, în cazul acesta, romanul a fost condus de motive josnice, şi nu de cele nobile şi mărinimoase care sălăşluiau şi în sufletul său. Nu consideraţiile asupra eventualei rechemări sau asupra vicisitudinilor soartei, nici temerile faţă de războiul iminent cu Macedonia îl determinaseră pe acest bărbat sigur şi încrezător, căruia pînă acum totul îi reuşise într-un mod inexplicabil, să renunţe la distrugerea oraşului nefericit, care va fi împlinită cu 50 de ani mai tîrziu de către nepotul său adoptiv şi care, fără îndoială, ar fi putut fi realizată încă de pe acum. Este mult mai probabil că cei doi mari generali, cărora le reveni acum şi decizia politică, au oferit şi au acceptat pacea în condiţii rezonabile, pentru îngrădirea justă şi înţeleaptă, pe de o parte, a dorinţei de răzbunare furioasă a învingătorilor, pe de alta, a îndărătniciei şi imprudenţei învinşilor. Sufletul nobil şi talentul diplomatic al celor doi mari adversari se relevă atît în măreaţa supunere faţă de inevitabil a lui Hannibal, cît şi în înţeleapta moderaţie a lui Scipio, care nu au făcut uz de zădărnicia şi vulgaritatea victoriei. El, bărbatul generos şi clarvăzător, nu s-a întrebat oare ce folos i-ar aduce patriei nimicirea completă a unui străvechi centru al comerţului şi al agriculturii şi dărîmarea condamnabilă a unui stîlp al civilizaţiei acelor vremuri, după ce puterea politică a oraşului cartaginezilor fusese anihilată? Încă nu sosise timpul în care cetăţenii de vază ai Romei să se înjosească, devenind călăii civilizaţiei vecinilor lor, crezînd că pot şterge ruşinea veşnică a naţiunii prin vărsarea unei lacrimi sterile.

În felul acesta s-a încheiat cel de-al doilea război punic sau, cum mai potrivit îl numesc romanii, războiul lui Hannibal, după ce acesta devastase timp de şaptesprezece ani ţinuturile şi insulele de la Hellespont pînă la Coloanele lui Hercule. Înaintea acestui război, Roma nu îşi dorise altceva decît stăpînirea părţii continentale a peninsulei italice, în limita graniţelor ei naturale, a insulelor şi mărilor italice; prin modul în care au tratat Africa la încheierea păcii, se vede limpede că romanii au terminat războiul nu sub impresia de a fi pus temeliile supremaţiei lor asupra tuturor statelor riverane cu Mediterana sau ale unei monarhii universale, ci cu gîndul de a fi eliminat un rival periculos şi de a fi conferit Italiei vecini mai comozi. Ce-i drept, rezultatele războiului, mai ales cucerirea Spaniei, nu corespund acestor gînduri; dar succesele depăşiseră, pur şi simplu, intenţiile iniţiale şi se poate afirma că, de fapt, romanii s-au înstăpînit asupra Spaniei numai accidental. Romanii au obţinut suveranitatea asupra Italiei deoarece o rîvniseră; hegemonia şi, în consecinţă, stăpînirea asupra statelor Mării Mediterane li se oferi, într-un anumit sens, de la sine, datorită împrejurărilor, fără să fi existat un plan preconceput din partea lor. Rezultatele imediate ale războiului purtat în afara Italiei au fost transformarea Spaniei într-o dublă provincie romană, ce-i drept aflată într-o perpetuă insurecţie; unirea teritoriului Siracusei, pînă atunci independent, cu provincia romană Sicilia; instituirea patronatului roman în locul celui cartaginez asupra celor mai importante căpetenii numide; în fine, transformarea Cartaginei dintr-un redutabil centru comercial într-un neputincios oraş de negustori – pe scurt, hegemonia necontestată a Romei asupra Occidentului mediteranean. Mai mult, acest război a aruncat sistemul politic oriental într-un conflict decisiv cu cel occidental, care abia se conturase în cursul primului război punic şi care va declanşa intervenţia hotărîtă a Romei în neînţelegerile în cadrul monarhiilor alexandrine. În Italia, rezultatul acestui război va fi distrugerea iminentă a poporului celt, dacă aceasta nu fusese cumva decisă dinainte, şi era numai o problemă de timp pentru ca execuţia să fie pusă în practică. În sînul confederaţiei romane, urmarea războiului a fost accentuarea evidentă a supremaţiei naţiunii latine, a cărei coeziune, cu toate oscilaţiile izolate, fusese dovedită de pericolul traversat împreună, într-o înţelegere reciprocă, şi asuprirea tot mai accentuată a italicilor nelatini sau latinizaţi, îndeosebi a etruscilor şi sabelilor. Pedeapsa sau, mai degrabă, răzbunarea cea mai cruntă se abătu, în parte, asupra celui mai puternic, în parte, asupra primului şi, concomitent, ultimului aliat al lui Hannibal: oraşul Capua şi ţinutul brutienilor. Constituţia capuană a fost desfiinţată, iar Capua deveni, din al doilea oraş, prima comună a Italiei; se enunţă chiar propunerea de a dărîma oraşul şi de a-l face una cu pămîntul. Întregul teritoriu, cu excepţia cîtorva proprietăţi ale unor străini sau locuitori, partizani ai Romei, a fost declarat de către senat domeniu public; împărţit în parcele, a fost dat în arendă temporară unor oameni de condiţie modestă. De un tratament asemănător au avut parte picenţii de pe Silarus; capitala lor a fost dărîmată, iar locuitorii ei au fost risipiţi prin satele din împrejurimi. Soarta brutienilor a fost şi mai dură: ei au fost transformaţi cu toţii în „hiloţi” ai romanilor, interzicîndu-li-se pentru totdeauna dreptul de a purta arme. Dar şi ceilalţi aliaţi ai lui Hannibal îşi ispăşiseră scump greşeala; astfel s-a întîmplat cu oraşele greceşti, cu excepţia celor cîteva care rămăseseră tot timpul aliaţi fideli ai Romei, precum grecii campanieni şi cei din Region. Tot atît suferiră arpanii şi o mulţime de alte comunităţi din Apulia, Lucania şi Samnium, care pierdură cea mai mare parte a teritoriilor lor. Pe aceste teritorii au fost întemeiate o serie de colonii; astfel, în anul 560 (194) s-au înfiinţat mai multe colonii de cetăţeni în cele mai bune porturi ale Italiei meridionale, dintre care trebuie să fie citate Sipontum (lîngă Manfredonia), Crotona, Salernum, în fostul teritoriu al picenţilor de sud, destinat să-i ţină sub ascultare pe aceştia, şi, înainte de toate, Puteoli care deveni în curînd locul de vilegiatură al cetăţenilor înstăriţi şi centrul comerţului cu obiecte de lux asiatico-egiptene. Mai departe, Turii deveni o cetate latină sub denumirea de Copia (560, 194); de asemenea, bogatul oraş din Bruttium, Vibo, sub denumirea de Valentia (562, 192). Pe alte loturi din Samnium şi Apulia au fost colonizaţi veteranii armatei victorioase în Africa; restul a fost proclamat teren public, iar grădinile şi ogoarele ţăranilor au fost înlocuite de păşunile bogaţilor cetăţeni ai Romei. Bineînţeles că, pe întregul cuprins al peninsulei, toţi cetăţenii de vază potrivnici Romei au fost înlăturaţi, în măsura în care aceasta se putea realiza prin procese politice şi confiscări de proprietăţi. Pretutindeni în Italia, aliaţii nelatini îşi dădură seama că numele lor era desconsiderat şi că vor fi supuşi în continuare Romei; înfrîngerea lui Hannibal a fost considerată drept o a doua cucerire a Italiei: întreaga ură şi semeţie se revărsă pentru prima dată asupra aliaţilor italici nelatini. Însăşi comedia romană, cu toate că este atît de prozaică în această epocă şi supusă unei cenzuri severe, poartă pecetea acestor evenimente. Dacă oraşele subjugate Capua şi Atella fuseseră abandonate, fără restricţii, glumelor deşănţate ale farsei romane, astfel încît această din urmă cetate a dat numele unui gen aparte al literaturii, dacă ceilalţi scriitori de comedii făceau glume aspre – de exemplu, că aerul pestilenţial, care ucide chiar şi cea mai rezistentă rasă de sclavi, cea siriană, putea fi suportat de campanieni –, atunci astfel de spirite răutăcioase nu reflectă altceva decît batjocura învingătorilor, ca şi, bineînţeles, jalea naţiunilor umilite. Situaţia este reflectată de prudenţa anxioasă cu care senatul organiza apărarea Italiei pentru perioada războiului macedonean care se pregătea şi de întăririle trimise de Roma celor mai importante colonii: Venusiei, în anul 554 (200), Narniei, în 555 (199), Cosei, în 557 (197), la Cales, puţin înainte de anul 570 (184). Pierderile pe care războiul şi foametea le-au provocat în rîndul populaţiei italice sînt dovedite de numărul cetăţenilor romani, care s-a redus aproape cu o pătrime în timpul războiului. Calculul după care numărul total al italicilor căzuţi în timpul războiului lui Hannibal se ridică la 300.000 nu pare aşadar exagerat. Aceste pierderi s-au răsfrînt, bineînţeles, în primul rînd asupra nucleului cetăţenilor, care formaseră într-adevăr elita şi masa combatanţilor; înainte de toate, s-a constatat cît de depopulat fusese senatul, atunci cînd, după bătălia de la Cannae, numărul membrilor scăzuse la 123 de persoane şi numai cu eforturi considerabile a putut fi restabilit stadiul ordinar, prin numirea extraordinară a 177 de senatori. De asemenea, este evident că războiul de şaptesprezece ani, care fusese purtat simultan în toate ţinuturile Italiei şi în afara acesteia în toate cele patru puncte cardinale, a zguduit din temelii economia naţională; tradiţia nu ne oferă însă destule date pentru a ne permite să intrăm în detaliile acestei probleme. Ce-i drept, statul cîştigase prin confiscări – îndeosebi ţinutul Campaniei a rămas, după această dată, o sursă permanentă a finanţelor de stat –, dar, prin această extensiune a sistemului domenial, prosperitatea naţională a regresat tot atît cît, în alte epoci, progresase datorită împărţirii proprietăţilor de stat. O mulţime de localităţi înfloritoare – după tradiţie 400 – fuseseră distruse şi ruinate, capitalul acumulat cu grijă fusese cheltuit, populaţia demoralizată din cauza vieţii de tabără, buna tradiţie a obiceiurilor cetăţenilor şi ţăranilor fusese subminată, începînd cu capitala şi terminînd cu cel mai modest sat. Sclavi şi oameni disperaţi se strînseră în bande de tîlhari; despre ameninţarea ce o constituiau ne putem forma o imagine dacă luăm în considerare că, într-un singur an (569, 185), numai în Apulia au fost condamnaţi 7.000 de oameni pentru tîlhărie; păşunile, care se întindeau tot mai mult, şi sclavii, deveniţi nişte păstori pe jumătate sălbăticiţi, au favorizat această decădere nefastă a ţării. Agricultura italică se văzu pentru prima dată ameninţată în existenţa ei, ca urmare exemplului oferit de acest război, acum că poporul roman se putea hrăni şi cu grîul sicilian sau egiptean, în locul celui recoltat cu mîinile proprii. Cu toate acestea, romanul, căruia zeii îi îngăduiseră să trăiască sfîrşitul acestei încleştări gigantice, putea să privească cu mîndrie în trecut şi cu încredere în viitor. Se făcuseră multe greşeli şi fuseseră suportate lipsuri necruţătoare; poporul, al cărui întreg tineret în stare să poarte armele nu depusese scutul şi sabia timp de zece ani, putea să-şi ierte multe greşeli. Acea convieţuire paşnică şi prietenoasă a diferitelor naţiuni, care pare a fi idealul timpurilor moderne, cu toate că mai izbucnesc războaie izolate, este străină Antichităţii. În timpurile acelea puteai fi nicovala sau ciocanul în întrecerea învingătorilor, iar victoria revenise romanilor. Rămînea de văzut ce profit se va scoate de pe urma ei, dacă naţiunea latină se va ataşa tot mai strîns de Roma, dacă Italia va fi treptat latinizată, dacă învinşii din provincii vor fi trataţi ca supuşi, şi nu ca sclavi, dacă constituţia va fi reformată, dacă starea de mijloc, mult slăbită, va fi din nou consolidată şi lărgită. Dacă acestea vor fi fost împlinite, Italia putea să spere într-un viitor fericit, în care prosperitatea, întemeiată pe activitatea personală şi sprijinită de împrejurări favorabile, şi supremaţia necontestată asupra întregii lumi civilizate de atunci puteau să confere o încredere justificată fiecărui membru din marele tot, un ţel legitim fiecărei ambiţii, şi să deschidă o cale liberă fiecărui talent. În caz contrar, se năruiau şi speranţele. Pentru moment însă, tăcură glasurile pesimiste şi prorocirile funeste: din toate părţile s-au întors învingătorii, soldaţii au fost lăsaţi la vatră; la ordinea zilei au ajuns sărbătorile de mulţumire şi distracţiile, cadourile făcute soldaţilor şi cetăţenilor; prizonierii răscumpăraţi au fost trimişi în patrie din Galia, Africa, Grecia; în fine, tînărul învingător trecu într-un cortegiu strălucitor pe străzile împodobite ale capitalei, pentru a depune laurii în casa zeului care îi inspirase – îşi şopteau credincioşii unul altuia – deciziile şi acţiunile.