Capitolul VIII

Statele orientale şi al doilea război macedonean

Opera pe care Alexandru al Macedoniei o începuse cu un secol înainte ca romanii să fi cucerit o singură palmă de pămînt în teritoriul pe care el îl numise al său se metamorfozase în decursul timpului, păstrînd totuşi marea ideea iniţială de elenizare a Orientului, şi se lărgise într-un sistem de state eleno-asiatice. Dorul nestăvilit al grecilor pentru călătorie şi colonizare, care odinioară îi purtase pe comercianţii lor la Massalia şi Cyrene, pe Nil şi în Marea Neagră, le permitea acum să păstreze ceea ce cucerise regele; pretutindeni, civilizaţia greacă se stabili paşnic sub protecţia armelor sarisilor în vechiul imperiu al Ahemenizilor. Cu timpul, ofiţerii care preluaseră moştenirea marelui general au început să trăiască în înţelegere unii cu alţii şi au statornicit un sistem de echilibru, oscilaţiile acestuia vădind o anumită regularitate. Dintre cele trei state de rang superior care aparţin acestui sistem, Macedonia, Asia şi Egiptul, Macedonia, condusă de către Filip al V-lea, care urcase pe tron în anul 534 (220), era, cel puţin privită din afară, ceea ce fusese sub Filip al II-lea, tatăl lui Alexandru: un stat militar solid cu finanţele bine rînduite. La graniţa de nord, lucrurile au intrat în normal după ce s-au potolit valurile invaziilor galice; garnizoanele de graniţă îi ţineau pe iliri la respect, cel puţin în perioadele de pace. În sud, Grecia nu numai că era în general dependentă de Macedonia, dar o mare parte dintre ţinuturile acesteia, întreaga Tesalie în sensul cel mai larg, de la Olympos pînă la Spercheios şi peninsula Magnesia, marea şi importanta insulă Eubeea şi ţinuturile Locridei, Doridei şi Focidei, în fine, un număr de poziţii izolate din Attica, Pelopones, precum promontoriul Sunion, Corint, Orchomenos, Heraea, teritoriul triphylian, erau direct supuse Macedoniei şi au primit garnizoane macedonene, mai ales cele trei fortăreţe importante: Demetrias din Magnesia, Chalcis din Eubeea şi Corint, „cele trei lanţuri ale elenilor”. Dar puterea statului sălăşluia în ţara-mamă, în ţinutul macedonean. Ce-i drept, populaţia acestui vast teritoriu era foarte puţin numeroasă; folosind toate rezervele, Macedonia putea cu greu să recruteze o forţă militară mai mare decît o armata consulară formată din două legiuni. Prin aceasta, s-a arătat clar că ţara nu-şi revenise încă de pe urma expediţiilor lui Alexandru şi a depopularizării cauzate de invaziile galice. Dar, în timp ce în Grecia propriu-zisă energia politică şi morală a naţiunii se zdruncinase, iar viaţa părea poporului nedemnă de a fi trăită, în rîndul claselor superioare unul pierzîndu-şi timpul golind cupă după cupă, altul cu sabia, al treilea la lumina lămpii de studiu; în timp ce în Orient şi la Alexandria grecii răspîndeau într-adevăr seminţe preţioase în rîndul populaţiei indigene, putînd să-şi vorbească aici limba, să-şi prezinte ştiinţa şi pseudoştiinţa, nefiind însă atît de numeroşi încît să furnizeze acestor naţiuni ofiţeri, oameni de stat şi dascăli şi mult prea puţini pentru a forma o stare de mijloc exclusiv grecească, cel puţin în oraşe, în Grecia septentrională mai subzista în comerţ o bună parte din vechea naţionalitate originară care îi zămislise pe luptătorii de la Maraton. De aici decurge siguranţa cu care macedonenii, etolienii şi acarnanienii se prezentau şi erau acceptaţi ca o ramură de viţă nobilă a grecilor, oriunde apăreau în Orient, şi rolul eminent pe care l-au jucat, în consecinţă, la curţile de la Alexandria sau Antiohia. O relatare semnificativă o reprezintă cea referitoare la un alexandrin, care, după ce a trăit mai mult timp în Macedonia adoptînd obiceiurile şi portul ţării, întorcîndu-se în oraşul său natal, se consideră pe sine însuşi drept un om liber, iar pe alexandrini drept sclavi. Această vrednicie dintr-o bucată şi sentimentul naţional încă în plină vigoare se răsfrîngeau ca o binefacere în primul rînd asupra Macedoniei, statul cel mai puternic şi mai bine organizat din Grecia septentrională. Ce-i drept, absolutismul prevala şi aici faţă de vechea constituţie a stărilor; dar stăpînul şi supusul nu se aflau nicidecum în raportul existent în Asia şi Egipt, iar poporul se simţea încă liber şi independent. Prin curajul ferm în faţa inamicului ţării, orice nume ar fi purtat, prin fidelitatea neclintită faţă de patrie şi de guvernul ereditar, prin rezistenţa de nezdruncinat chiar şi sub ameninţările cele mai grave, nici un alt popor al Antichităţii nu s-a apropiat aşa de mult de cel roman precum cel macedonean, iar regenerarea statului, aproape miraculoasă, după invazia galilor a conferit oamenilor de stat, ca şi poporului pe care l-au guvernat o glorie eternă. Cel de-al doilea mare stat, Asia, nu este altceva decît Persia, superficial reformată şi elenizată, imperiul „Regelui regilor”, precum obişnuia să se intituleze stăpînul său, în conformitate cu aroganţa şi slăbiciunea sa, care avansa pretenţii de dominare de la Helespont pînă în Punjab, bizuindu-se însă pe aceeaşi organizare fără de căpătîi. El nu guverna de fapt decît un mănunchi de state mai mult sau mai puţin dependente, de satrapii nesubordonate şi de oraşe greceşti pe jumătate independente. Mai ales în Asia Mică, înglobată nominal în Regatul Seleucizilor, întreaga coastă septentrională şi cea mai mare parte din ţinuturile din interior se aflau de fapt în mîinile unor dinastii indigene sau ale unor cete de celţi venite din Europa; partea vestică intra aproape în întregime în posesia regilor din Pergam, iar insulele şi oraşele de coastă erau fie egiptene, fie independente. Astfel, Marelui Rege nu-i rămîneau aici decît teritoriile interne din Cilicia, dar şi Frigia şi Lidia şi un mare număr de drepturi nominale, greu de asumat, asupra oraşelor libere şi principilor – aidoma stăpînirii de odinioară a împăratului german asupra teritoriilor situate în afara statelor ereditare. Regatul se consuma în încercările zadarnice de a-i alunga pe egipteni din ţinuturile de coastă, în luptele de graniţă cu popoarele orientale, parţii şi bactrienii, în ostilităţile cu celţii, deveniţi, spre nefericirea Asiei Mici, sedentari, şi în conflictele familiale şi revoltele pretendenţilor. Nici unul dintre statele diadohilor n-a fost lipsit de asemenea tentative, ca, de altfel, de toate celelalte grozăvii pe care le antrenează monarhia absolută în fazele ei de degenerare; în statul Asiei însă, acestea au fost mai dăunătoare decît oriunde, întrucît, din cauza coeziunii deplorabile a imperiului, ele obişnuiau să ducă la secesiunea unor teritorii pentru o perioadă mai scurtă sau mai îndelungată. Spre deosebire de Asia, Egiptul era un stat unitar, bine consolidat, în care diplomaţia inteligentă a primilor Lagizi, utilizînd abil tradiţiile naţionale şi religioase, stabilise un guvern de cabinet absolutist şi unde chiar abuzurile cele mai grave nu puteau să provoace tentative de emancipare sau de secesiune. Foarte diferit de Macedonia, unde ataşamentul naţional faţă de regalitate se baza pe un sentiment de demnitate personală, fiind expresia politică a acestuia, populaţia rurală a Egiptului era cu desăvîrşire pasivă; dimpotrivă, capitala însemna totul, nefiind decît o anexă a curţii. Astfel, delăsarea şi pasivitatea suveranului paraliza Egiptul mai mult decît Macedonia sau Asia, dar în mîinile unor bărbaţi precum Ptolemaios I şi Ptolemaios Euergetes o asemenea organizaţie statală se dovedi a fi foarte utilă. Printre avantajele remarcabile ale Egiptului faţă de ceilalţi doi mari rivali se numără faptul că politica egipteană nu alerga niciodată după himere, ci urmărea scopuri clare şi realizabile. Macedonia, patria lui Alexandru, şi Asia, ţara în care Alexandru îşi cucerise noul tron, nu încetau să se considere continuatoare nemijlocite ale monarhiei alexandrine şi să ridice pretenţii, rostite mai mult sau mai puţin răspicat, potrivit cărora, chiar dacă nu o restauraseră, o reprezentau totuşi. Lagizii n-au încercat niciodată să întemeieze o monarhie universală, nici n-au visat vreodată că vor cuceri India; în schimb, au atras întregul comerţ dintre India şi Marea Adriatică din porturile feniciene în cel al Alexandriei, transformînd Egiptul în cel mai important stat comercial şi maritim al acestei epoci şi în stăpînul Mării Mediterane orientale, al ţărmurilor şi insulele acesteia. Este semnificativ faptul că Ptolemaios al III-lea Euergetes a cedat de bunăvoie lui Seleukos Kallinikos toate cuceririle sale, cu excepţia oraşului portuar Antiohia. În parte datorită acestor considerente, în parte datorită poziţiei sale geografice favorabile, Egiptul a ocupat faţă de cele două puteri continentale o poziţie militară excepţională, atît pentru defensivă, cît şi pentru ofensivă. În timp ce adversarul, chiar după o serie de succese, cu greu ar fi putut să ameninţe Egiptul într-un mod serios, fiind aproape inaccesibil pentru o armată de uscat, egiptenii au reuşit să se stabilească, urmînd calea mării, nu numai la Cyrene, dar şi în Cipru şi pe Ciclade, pe coasta siro-feniciană şi pe întreaga coastă sudică şi vestică a Asiei Mici, ba şi în Europa, în Chersonesul Tracic. Prin exploatarea exemplară a fertilei Văi a Nilului în folosul nemijlocit al tezaurului de stat şi printr-un sistem financiar pe cît de lipsit de scrupule, pe atît de abil şi de serios în favorizarea intereselor materiale, curtea alexandrină era constant superioară adversarilor ei şi ca putere financiară. În fine, inteligenta generozitate cu care Lagizii au încurajat spiritul epocii, stimulînd cercetarea serioasă în toate domeniile descoperirilor şi ştiinţelor, înţelegînd să exploateze aceste cercetări în folosul monarhiei absolute, n-a servit numai statului, care beneficia de construcţia corăbiilor şi maşinilor, influenţată nemijlocit de matematica alexandrină, dar a transformat, în măsura în care a fost posibil, şi acest nou avînt intelectual, cel mai însemnat şi mai grandios cunoscut de naţiunea elenă după dezmembrarea ei politică, într-un solid sprijin al curţii de la Alexandria. Dacă imperiul lui Alexandru ar fi continuat să existe, arta şi ştiinţa elene ar fi găsit un stat demn şi capabil să le folosească; acum, cînd naţiunea se dezmembrase, ele au generat un cosmopolitism savant, al cărui centru de atracţie deveni în scurt timp Alexandria, unde mijloacele şi colecţiile ştiinţifice erau inepuizabile, unde regii scriau tragedii, iar miniştrii le adăugau comentarii, unde curgeau stipendiile şi înfloreau academiile. Relaţiile stabilite între cele trei mari state rezultă din cele spuse pînă acum. Puterea maritimă care stăpînea coastele şi monopoliza mările trebuia, după primul mare succes pe care l-a constituit despărţirea politică a continentului european de cel asiatic, să-şi îndrepte în continuare eforturile spre slăbirea celor două mari state continentale şi, în consecinţă, spre protejarea tuturor statelor mai mici. În schimb, Macedonia şi Asia, care rivalizau şi între ele, dar care îşi găsiseră principalul adversar comun în Egipt, s-au aliat sau ar fi trebuit să se alieze împotriva lui.

Dintre statele de importanţă secundară, putem să acordăm o oarecare atenţie, la început numai indirectă, în ceea ce priveşte legătura dintre Orient şi Occident, numai acelora care, extinzîndu-se de la extremitatea meridională a Mării Caspice pînă la Helespont, ocupau interiorul şi coasta de nord a Asiei Mici: Atropatene (în Azerbaidjanul de astăzi, în sud-vestul Mării Caspice), apoi Armenia şi Capadocia, în interiorul Asiei Mici, Pontul, pe malul sud-estic al Mării Negre, Bitinia, pe cel sud-estic. Toate acestea erau rămăşiţe ale marelui imperiu persan, guvernate de către dinastii orientale, în majoritatea lor de sorginte veche persană; îndeosebi îndepărtatul ţinut muntos Atropatene, unde însăşi expediţia lui Alexandru nu lăsase nici o urmă, se constitui drept un veritabil loc de refugiu pentru vechiul sistem persan. Toate acestea se aflau în aceleaşi relaţii de dependenţă temporară şi nominală faţă de dinastia grecească care luase sau dorise să ia locul Marilor Regi ai Asiei. De o importanţă mult mai mare pentru relaţiile generale a fost existenţa statului celt în interiorul Asiei Mici. Aici, într-un ţinut situat între Bitinia, Paflagonia, Capadocia şi Frigia, se stabiliseră trei triburi celtice, tolistobogii, tectosagii şi trocmerii, fără a renunţa la limbă, obiceiuri, constituţie şi nici la îndeletnicirea lor de hoţi la drumul mare. Cei doisprezece tetrarhi, fiecare prezidînd unul dintre cele patru cantoane ale fiecărui trib în parte, formau, împreună cu un sfat de 300 de bărbaţi, cea mai înaltă autoritate a naţiunii şi se adunau în „locul sacru” (Drunemetum) îndeosebi pentru a pronunţa sentinţele capitale. Pe cît de ciudată le păru asiaticilor această constituţie cantonală a celţilor, pe atît de străină le-a rămas temeritatea şi obiceiurile de mercenari ale oamenilor nordului, care, în parte, furnizau mercenarii necesari vecinilor lor nerăzboinici, în parte, jefuiau sau pustiau ţinuturile apropiate. Aceşti barbari neciopliţi, dar viguroşi deveniră o adevărată spaimă pentru naţiunile vecine vlăguite; înşişi Marii Regi ai Asiei, care, după ce mai multe armate asiatice fuseseră nimicite de către celţi şi după ce regele Antiochos I Soter îşi pierduse viaţa în lupta împotriva lor (493, 261), au consimţit în cele din urmă să le plătească tribut. Datorită unor măsuri curajoase şi norocoase luate împotriva acestor cete galice, Attalos, un cetăţean bogat al Pergamului, a primit titlul de rege din partea oraşului său natal şi l-a transmis apoi urmaşilor săi. Această nouă curte era în miniatură ceea ce era aceea a Alexandriei la alte proporţii; şi aici se încurajau interesele materiale, studiul artei şi al literaturii, iar guvernarea consta într-o prudentă şi subtilă politică de cabinet, cu scopul principal de a slăbi puterea celor doi primejdioşi vecini de pe continent, pe de o parte, şi de a întemeia în vestul Asiei Mici un stat grecesc independent, pe de alta. Un tezaur bine gestionat a contribuit mult la creşterea importanţei acestor seniori din Pergam; ei împrumutau regilor sirieni sume mari, a căror rambursare va deţine ulterior un rol în rîndul condiţiilor de pace impuse de către Roma. Datorită acestor mijloace, ei au reuşit să realizeze chiar şi anexări teritoriale; de exemplu, Egina, smulsă aheilor, aliaţii lui Filip în timpul ultimului război, de către aliaţii romani şi etolieni, a fost vîndută de aceştia, cărora insula le fusese cedată, lui Attalos, în baza unui tratat şi pentru suma de 30 de talanţi (51.000 de taleri). Dar în ciuda splendorii de la curte şi a titlului regal, comunitatea Pergamului a păstrat întotdeauna ceva din caracterul său orăşenesc, aşa cum în politică lua îndeobşte partea oraşelor libere. Attalos însuşi, un Lorenzo de Medici al Antichităţii, a rămas tot timpul vieţii un cetăţean bogat, iar viaţa de familie din casa lui, din care armonia şi căldura nu fuseseră exilate de titlul regal, contrasta foarte mult cu depravarea şi scandalurile din dinastiile mai ilustre. În Grecia europeană, în afara teritoriilor romane de pe coasta occidentală – în cea mai importantă, Corcyra, rezidînd, după toate aparenţele, magistraţii romani (p. 364) – şi a teritoriilor supuse direct Macedoniei, mai erau capabile să ducă o politică independentă o seamă de populaţii, dintre care epiroţii, acarnanienii şi etolienii, din Grecia septentrională, beoţienii şi atenienii, din cea centrală, şi aheii, lacedemonienii, mesenienii, eleenii din Pelopones. Dintre acestea, republicile epiroţilor, acarnanienilor şi beoţienilor erau legate prin multe fire de Macedonia; îndeosebi acarnanienii, întrucît numai prin protecţia macedoneană puteau să scape de asuprirea ameninţătoare a etolienilor. De altfel, nici una dintre ele nu avea vreo importanţă. Situaţia lor internă era foarte diferită; drept exemplu poate servi starea de lucruri, într-adevăr cea mai decăzută, de la beoţieni, unde se statornicise obiceiul de a atribui sisitiilor toate proprietăţile care nu se moşteneau în linie directă şi unde candidaţii la magistraturile publice trebuiau să se angajeze, timp de mai multe decenii, la a nu permite niciodată vreunui creditor, chiar străin fiind, să-şi urmărească debitorul. Atenienii obişnuiau să fie sprijiniţi de Alexandria împotriva Macedoniei şi erau fideli aliaţi ai etolienilor, dar şi ei erau lipsiţi cu desăvîrşire de putere; numai gloria artei şi a poeziei attice îi distingeau pe aceşti urmaşi nevrednici ai unui trecut glorios de numeroasele oraşe mici care îi înconjurau. Mai viguroasă se dovedi a fi confederaţia etoliană; energia elenismului din nordul Greciei încă pulsa cu toată puterea în vinele lor, deşi degenerase într-un comportament lipsit de disciplină şi de cumpătare. O lege a statului stabilea că fiecare bărbat etolian putea să intre în serviciile oricărui stat ca mercenar, chiar împotriva celui aliat cu etolienii; la cererile insistente ale celorlalţi greci de a pune capăt acestui sistem, consiliul etolian a declarat că ar fi mai uşor de a şterge Etolia de pe suprafaţa pămîntului decît acest principiu din legislaţia lor. Etolienii ar fi putut să fie de mare folos poporului grec, dacă nu i-ar fi pricinuit şi mai mult rău prin acest sistem de hoţie organizată, prin ostilitatea lor declarată faţă de Confederaţia Aheeană şi prin opoziţia nefastă împotriva marelui stat macedonean. În Pelopones, Liga Aheeană reunise cele mai bune cetăţi din Grecia propriu-zisă într-o confederaţie care se baza pe tradiţii, sentiment naţional şi pregătiri paşnice pentru o defensivă comună. Dar vigoarea şi, mai ales, capacitatea militară a acesteia fuseseră diminuate, în ciuda extensiunilor teritoriale, din cauza diplomaţiei egoiste a lui Aratos. Acesta supusese definitiv Peloponesul supremaţiei macedonene prin diferendele nefericite cu Sparta şi prin şi mai nefericita solicitare a intervenţiei macedonene în Pelopones, astfel încît oraşele principale ale ţării au avut de atunci garnizoane macedonene, iar aici se rostea anual jurămîntul de credinţă faţă de Filip. Statele mai slabe ale Peloponesului, Elida, Messene şi Sparta, au fost influenţate în politica lor de învrăjbirea veche hrănită de neînţelegerile de hotar cu Liga Aheeană, fiind de orientare pro-etoliană şi anti-macedoneană, întrucît aheii intraseră în partida lui Filip. Unicul stat de oarecare importanţă era monarhia militară a Spartei, care, după moartea lui Machanidas, ajunsese în mîinile unui oarecare Nabis. El se baza, cu o îndrăzneală din ce în ce mai mare, pe vagabonzi şi mercenari călători, cărora le acorda nu numai casele şi proprietăţile cetăţenilor, dar şi soţiile şi copiii acestora şi întreţinea cu ei legături permanente, ba chiar a încheiat o alianţă pentru acţiuni comune de piraterie, stabilind centrul mercenarilor şi piraţilor în insula Creta, unde deţinea cîteva localităţi. Expediţiile sale de jaf pe uscat şi corăbiile sale de corsari de la promontoriul Malea erau temute în întregul ţinut; el însuşi era detestat ca fiind josnic şi crud; dar stăpînirea sa se extinse şi, în perioada bătăliei de la Zama, reuşise să cucerească chiar şi Messene. În fine, poziţia cea mai independentă dintre statele de rang secundar o aveau oraşele comerciale greceşti libere de pe malul european al Propontidei, ca şi de pe întregul ţărm al Asiei Mici şi din insulele Mării Egee; ele constituie totodată latura cea mai luminoasă în mijlocul acestei confuzii de sisteme politice elenistice. Mai ales trei dintre ele, care, după moartea lui Alexandru, se bucurau din nou de deplina libertate, se ridicară, datorită comerţului lor maritim activ, la rangul unor puteri politice redutabile, extinzîndu-şi mult teritoriile. Aceste trei oraşe au fost Bizanţ, stăpîna Bosforului, bogată şi puternică datorită taxelor percepute şi a importantului negoţ cu cereale din Marea Neagră; Cizic, din Propondita asiatică, colonia şi moştenitoarea Miletului, aflată în relaţii strînse cu suveranul Pergamului, şi, în fine, dar înainte de toate, Rhodos. Rhodienii, după ce alungaseră garnizoana macedoneană imediat după moartea lui Alexandru cel Mare, deveniseră, datorită poziţiei lor favorabile comerţului şi navigaţiei, intermediarii negoţului din întreaga Mediterană orientală, iar flota lor bine echipată, ca şi vitejia demonstrată de cetăţeni în cazul celebrului asediu din anul 440 (304) le-au permis, în această epocă de ostilităţi continue ale tuturor împotriva tuturor, să păstreze o politică comercială neutră, prudentă şi energică şi, la nevoie, s-o şi apere. Astfel, de exemplu, îi siliră prin forţa armelor pe cei din Bizanţ să acorde corăbiilor rhodiene libertatea vamală la trecerea lor prin Bosfor şi nu îngăduiră ca dinaştii din Pergam să blocheze Marea Neagră. Pe de altă parte, ei au evitat pe cît posibil războiul pe uscat, cu toate că dobîndiseră posesiuni însemnate pe coasta opusă, în Caria, şi îl purtau, dacă era absolut necesar, prin intermediul mercenarilor. Întreţineau relaţiile cele mai amicale cu Siracusa, Macedonia şi Siria, dar înainte de toate cu Egiptul şi se bucurau de mare consideraţie la curţile acestora, care apelau deseori la ajutorul lor ca mediatori. Interesul lor particular se îndrepta însă spre oraşele maritime greceşti aşezate în număr mare de-a lungul ţinuturilor Pontului, Bitiniei şi Pergamului, ca şi de-a lungul ţărmurilor şi pe insulele Asiei Mici, pierdute de către Seleucizi în favoarea Egiptului: de exemplu, Sinope, Heracleia Pontică, Kweos, Lampsakos, Abydos, Mytilene, Chios, Smyrna, Samos, Halikarnassos şi multe altele. Toate acestea erau libere de fapt şi nu aveau altă obligaţie faţă de stăpînii pămîntului decît să ceară confirmarea privilegiilor lor şi, în cazuri extreme, să le plătească un tribut modest; împotriva eventualelor abuzuri ale dinaştilor, ele au ştiut să se apere cînd prin diplomaţie, cînd prin forţa armelor. În asemenea cazuri, ele au obţinut ajutorul principal din partea rhodienilor care au sprijinit deschis, de exemplu, cetatea Sinope în conflictul ei cu Mithridates, regele Pontului. Cît de mult aceste oraşe ale Asiei Mici îşi consolidaseră libertatea în timpul vrajbei şi luptelor dintre monarhi e un fapt dovedit, de exemplu, prin aceea că, după cîţiva ani, în disputa dintre Antiochos şi romani, mărul discordiei n-a fost libertatea însăşi a acestor oraşe, ci întrebarea dacă ele trebuiau să ceară sau nu de la rege confirmarea scrisorilor lor de libertate. Această ligă orăşenească era, atît prin atitudinea ei faţă de stăpînii continentului, cît şi sub toate celelalte raporturi, o adevărată Hansă, a cărei conducere o deţinea Rhodos, care stipula şi negocia în tratatele sale, atît în interesul său, cît şi în cel al aliaţilor săi. Aici se apăra libertatea orăşenească în faţa intereselor monarhice şi în timp ce războaiele se dezlănţuiră în afara zidurilor lor, spiritul civic şi prosperitatea civică evoluau într-o securitate relativă în interiorul lor, iar arta şi ştiinţa înfloreau fără să fie călcate în picioare de tirania unei soldăţimi desfrînate sau corupte de atmosfera puţin propice a vreunei curţi.

Aceasta era starea lucrurilor în Orient cînd se prăbuşi zidul politic care-l despărţise de Occident şi cînd puterile orientale, în frunte cu Filip al Macedoniei, au trebuit să intervină în evenimentele Occidentului. În parte, am relatat mai sus care a fost natura acestei intervenţii şi cum a decurs primul război macedonean (540-549, 214-205) şi am amintit ce ar fi putut să realizeze Filip în războiul lui Hannibal şi cît de puţin a întreprins ceea ce sperase acesta. Încă o dată se demonstrase că, dintre toate jocurile hazardului, nici unul nu este mai dăunător decît monarhia absolută ereditară. Filip nu era bărbatul de care avea nevoie Macedonia în momentul acela; dar calităţile lui nu pot fi tăgăduite. El era un rege adevărat în sensul cel mai bun şi cel mai rău al cuvîntului. O pasiune intensă pentru guvernarea autocratică era trăsătura de bază a caracterului său; era mîndru de purpura sa, dar şi de alte calităţi, şi era îndreptăţit să fie. Dădea dovadă nu numai de vitejia soldatului şi de clarviziunea generalului, dar şi de mult simţ diplomatic în conducerea afacerilor publice ori de cîte ori era ofensat în sentimentul de onoare macedonean. Dotat cu inteligenţă şi prezenţă de spirit, el cîştiga inimile tuturor celor pe care dorea să-i atragă, mai ales pe cei mai distinşi şi mai capabili, ca, de exemplu, pe Flamininus şi pe Scipio; agreabil la banchete, era, nu numai datorită rangului său, atrăgător pentru toate femeile. Dar, în acelaşi timp, era una dintre firile cele mai arogante şi cele mai haine zămislite de această epocă neobrăzată. Obişnuia să spună că nu se teme de nimeni altcineva decît de zei; dar se pare că aceşti zei erau identici cu cei cărora amiralul său, Dikaearchos, le oferea cu regularitate sacrificii : Impietatea (Asebia) şi Ilegalitatea (Paranomia). Desconsidera viaţa consilierilor săi şi pe cea a sprijinitorilor planurilor sale şi nu s-a sfiit să-şi potolească setea de răzbunare faţă de atenieni şi faţă de Attalos prin distrugerea unor monumente extraordinare şi a unor opere artistice renumite; lui i se atribuie şi această maximă: „Cine dă ordin ca să fie ucis tatăl trebuie să-i ucidă şi pe fii”. Poate cruzimea nu a fost o voluptate pentru el, dar viaţa şi suferinţele celuilalt i-au rămas indiferente, iar clemenţa, singura virtute care-l face pe om suportabil, nu-şi găsea nici un colţişor în inima sa de piatră. Principiul după care suveranul absolut nu poate să fie constrîns de nici o promisiune şi de nici o normă morală a fost aplicat în practică în aşa fel, încît prin aceasta el îşi punea cele mai serioase piedici în calea realizării planurilor sale. Nimeni nu-i poate contesta clarviziunea şi hotărîrea, dar, în mod ciudat, ezitarea şi delăsarea se îmbinau cu ele. Faptul s-ar putea explica, în parte, prin aceea că fusese chemat la monarhia absolută încă de la vîrsta de 18 ani şi că furia sa nestăvilită împotriva oricui se opunea voinţei sale printr-o vorbă sau printr-un sfat îi alungase pe toţi consilierii independenţi din jurul lui. Noi nu putem desluşi toate motivele din sufletul său care au determinat conducerea slabă şi condamnabilă a primului război macedonean; aceasta trebuie să fie pusă poate pe seama acelei aroganţe indolente care se amplifică în faţa pericolului iminent sau chiar pe seama indiferenţei faţă de planul imaginat de altcineva şi a invidiei faţă de grandoarea lui Hannibal, care îl lăsa în umbră. Cert este că în atitudinea sa de mai tîrziu nu-l mai putem recunoaşte pe acel Filip din a cărui neglijenţă eşuase planul lui Hannibal.

Filip încheiase tratatul cu etolienii şi romanii în 548/549 (206/205), cu intenţia sinceră de a menţine o pace durabilă cu Roma şi de a se dedica pe viitor în exclusivitate afacerilor Orientului. Fără îndoială, el asistase cu regret la înfrîngerea rapidă a Cartaginei; nu este exclus ca Hannibal să fi sperat într-o a doua declaraţie de război macedoneană şi ca Filip să fi întărit în taină ultima armată cartagineză cu mercenari (p. 455). Dar atît largul evantai de probleme în care se amestecase între timp în Orient, cît şi natura sprijinului şi mai ales absenţa oricărui protest roman în faţa acestei încălcări a tratatului, într-un moment în care romanii căutau un pretext de război, ne îndreptăţesc să credem că Filip nu dorea să recupereze în anul 551 (203) ceea ce ar fi trebuit să facă cu zece ani în urmă. El îşi îndreptase privirea într-o direcţie diametral opusă. Ptolemaios Philopator al Egiptului murise în anul 549 (205). Filip şi Antiochos, regii Macedoniei şi Asiei, se uniseră împotriva succesorului acestuia, Ptolemaios Epiphanes, un copil de cinci ani, pentru a satisface vechea ură a monarhiilor continentale faţă de statul maritim. Statul egiptean urma să fie dezmembrat; Egiptul şi Ciprul urmau să-i revină lui Antiochos, Cyrene, Ionia şi Cicladele lui Filip. În concordanţă cu principiile lui Filip, care lua asemenea consideraţii în derîdere, regii începură războiul nu numai fără motiv, dar şi fără pretext, aşa cum „peştii mari îi înghit pe cei mici”. Aliaţii şi, îndeosebi, Filip calculaseră bine, de altfel: Egiptul trebuia să se apere împotriva inamicului vecin, Siria, lăsînd astfel posesiunile din Asia Mică şi Cicladele fără apărare; Filip s-a aruncat asupra acestora ca fiind o parte din prada sa. În anul în care Cartagina încheia pacea cu Roma (553, 201), el îmbarca trupele pe corăbii echipate de către oraşele supuse, care au navigat în curînd de-a lungul coastelor Traciei. Aici, Lisimaheia a fost luată sub stăpînirea garnizoanei etoliene, iar Perintumul, aflat în relaţii de clientelă faţă de Bizanţ, a fost, de asemenea, ocupat. În felul acesta a fost ruptă pacea cu bizantinii, iar cu etolienii, care tocmai încheiaseră pacea cu Filip, bunele relaţii erau cel puţin tulburate. Pătrunderea în Asia nu întîmpină nici o rezistenţă, întrucît Prusias, regele Bitiniei, se afla în alianţă cu Macedonia; pentru a-l răsplăti, Filip l-a ajutat să supună oraşele comerciale greceşti de pe teritoriul său. Calchedon se supuse. Keos, care a opus rezistenţă, a fost luat prin asalt, ras de pe faţa pămîntului, iar locuitorii au fost vînduţi în sclavie; o barbarie lipsită de sens care îl nemulţumi pe Prusias, dornic să stăpînească oraşul nevătămat, şi indignă întreaga lume elenă. Etolienii au fost din nou deosebit de ofensaţi, întrucît în Keos comandase strategul lor, ca şi rhodienii, ale căror încercări de mediere fuseseră dejucate de către rege într-un mod josnic şi viclean. Dar chiar dacă n-ar fi fost acestea, erau totuşi în joc interesele tuturor oraşelor comerciale greceşti. Ele nu puteau să permită ca stăpînirea îngăduitoare şi cvasinominală a egiptenilor să fie înlocuită de despotismul macedonean cu totul potrivnic independenţei comunale şi libertăţii comerciale; iar tratamentul groaznic al locuitorilor din Keos arătase în suficientă măsură că acum nu era vorba despre dreptul de confirmare a scrisorilor de libertate, ci de viaţa sau moartea fiecăruia şi a tuturor. Deja căzuse Lampsakos, iar Thasos fusese tratat precum Keos; nu era timp de pierdut. Theophiliskos, viteazul strateg al Rhodosului, îşi îndemna cetăţenii să întîmpine pericolul printr-o apărare comună şi să nu permită ca insulele şi oraşele să cadă fără apărare în mîinile inamicului. Rhodos făcu primul pas şi declară război lui Filip. Bizanţul făcu acelaşi lucru, fiind urmat de bătrînul rege al Pergamului, Attalos, duşmanul politic şi personal al lui Filip. În timp ce flota aliaţilor se aduna de-a lungul coastei eoliene, Filip dădu ordin ca o parte dintr-a sa să ocupe Chios şi Samos. Cu cealaltă parte apăru el însuşi în faţa Pergamului, pe care încercă zadarnic să-l cucerească; el trebui să se mulţumească cu traversarea cîmpiei din apropiere şi să lase urmele vitejiei macedonene în templele distruse pretutindeni. El părăsi ţinutul pe neaşteptate, îmbarcîndu-se din nou, pentru a se uni cu escadra sa care ancora la Samos. Însă flota pergamo-rhodiană îl urmări, silindu-l să accepte bătălia în strîmtoarea de la Chios. Numărul corăbiilor macedonene cu punte era inferior celor inamice, dar mulţimea bărcilor deschise compensa această inegalitate din plin, iar soldaţii lui Filip luptară vitejeşte; în cele din urmă, a fost înfrînt. Aproape jumătate din corăbiile sale cu punte, 24 la număr, au fost scufundate sau capturate, 6.000 de marinari şi 3.000 de soldaţi macedoneni au pierit în luptă, printre aceştia aflîndu-se şi amiralul Demokrates; alţi 2.000 au fost luaţi prizonieri. Victoria nu-i costase pe aliaţi mai mult de 800 de soldaţi şi şase corăbii. Dintre conducătorii aliaţilor, Attalos fusese izolat de flota sa, fiind silit să eşueze cu nava-amiral Erythrae, iar Theophiliskos din Rhodos, al cărui curaj civic şi a cărui vitejie hotărîseră soarta războiului, muri o zi mai tîrziu din cauza rănilor primite. Astfel, în timp ce flota lui Attalos se îndrepta spre patrie, iar cea rhodiană staţiona deocamdată la Chios, Filip, care-şi atribuia în mod greşit victoria, şi-a putut continua călătoria, îndreptîndu-se spre Samos, pentru a cuceri oraşele din Caria. De-a lungul ţărmului Cariei, rhodienii, nefiind ajutaţi, de data aceasta, de către Attalos, oferiră flotei macedonene, condusă de către Herakleides, o a doua bătălie în faţa portului Miletului, lîngă mica insulă Lade. Victoria, pe care şi-o atribuiră din nou amîndouă părţile, pare să fi surîs de data aceasta macedonenilor, întrucît, în timp ce rhodienii s-au retras la Myndos şi, de aici, la Kos, macedonenii ocupară Miletul, iar o escadră condusă de către etolianul Dikaearchos puse stăpînire pe Ciclade. În timpul acesta, Filip urmărea cucerirea posesiunilor rhodiene din ţinutul Cariei şi al oraşelor greceşti; dacă ar fi intenţionat să-l atace pe Ptolemaios însuşi şi nu s-ar fi cramponat de obţinerea părţii sale din pradă, el ar fi putut să se gîndească acum la o expediţie în Egipt. Ce-i drept, în Caria nici o armată nu se împotrivea macedonenilor, iar Filip străbătu nestingherit ţinutul de la Magnesia pînă la Mylasa; dar fiecare oraş al acestei ţări se dovedi a fi o fortăreaţă şi războiul de asediu se prelungea fără a da sau a promite rezultate deosebite. Satrapul Lidrei, Zeuxis, îl ajută pe aliatul stăpînului său cu acelaşi dezinteres dovedit de Filip în sprijinirea intereselor regelui sirian, iar oraşele greceşti îşi dădeau concursul numai în urma ameninţărilor sau din frică. Aprovizionarea armatei deveni tot mai dificilă. Filip trebuia să-l jefuiască astăzi pe cel care ieri îl sprijinise de bunăvoie; pînă la urmă, împotriva firii sale, a trebuit să şi ceară. Astfel, anotimpul bun se apropie de sfîrşit; în timpul acesta, rhodienii îşi întăriseră flota şi se uniseră din nou cu aceea a lui Attalos, ei deţinînd superioritatea absolută pe mare. La un moment dat, păru că ei ar putea să-i blocheze regelui calea de retragere şi să-l silească să-şi ocupe taberele de iarnă în Caria, în timp ce situaţia din patrie, înainte de toate iminenta intervenţie a etolienilor şi romanilor, reclama întoarcerea lui grabnică. Filip îşi dădu seama de pericol; el staţionă garnizoane, în total 3.000 de soldaţi, în parte la Myrina, pentru a ţine Pergamul la distanţă, în parte în oraşele mici de lîngă Mylasa, Iassos, Bargylia, Euramos, Pedasa, pentru a-şi asigura excelentul port şi un loc de debarcare în Caria. Din cauza neglijenţei cu care aliaţii au păzit marea, el reuşi să ajungă cu flota sa pe ţărmul Traciei, iar de aici în Macedonia, înainte de iarna anilor 553/554 (201/200).

Într-adevăr, în Occident se pregăti o furtună împotriva lui Filip care nu i-a mai permis să continue jefuirea Egiptului lipsit de apărare. Romanii, care, în fine, încheiaseră tocmai în acest an pacea cu Cartagina în condiţiile impuse de ei începură să se preocupe în mod serios de aceste complicaţii din Orient. S-a afirmat deseori că, după cucerirea Occidentului, romanii ar fi trecut imediat la supunerea Orientului; o analiză mai atentă va duce la reconsiderarea acestei judecăţi. Numai prejudecata cea mai obstinată nu poate recunoaşte că Roma acestor timpuri încă nu tindea la dominaţia statelor mediteraneene şi nu dorea altceva decît să-şi creeze vecini nepericuloşi în Africa şi în Grecia; şi, de fapt, Macedonia nu era un adevărat pericol pentru Roma. Într-adevăr, puterea acesteia nu era de neglijat şi este evident că senatul roman acordase pacea din 548/549 (206/205), care nu prejudiciase integritatea statului macedonean, numai sub presiunea de împrejurărilor; dar Roma nu s-a temut niciodată de Macedonia ceea ce rezultă cel mai bine din numărul redus de trupe care au fost folosite de Roma în războiul care a urmat, ele nefiind obligate niciodată să lupte împotriva unei forţe superioare. Senatul ar fi dorit cu dragă inimă o umilire a Macedoniei; dar aceasta ar fi fost prea scump plătită printr-un război purtat de trupe romane şi, de aceea, încheiase pacea pe baza status-quo-ului imediat după retragerea etolienilor. Astfel, nu este greu de demonstrat că guvernul roman consimţise la această pace cu intenţia premeditată de a reîncepe războiul în împrejurări mai favorabile. De asemenea, este sigur că, în acest moment, războiul macedonean era foarte nepopular la Roma din cauza epuizării complete a statului şi repulsiei, de înţeles, a cetăţenilor faţă de o nouă expediţie transmarină. Dar acum devenise inevitabil. Statul macedonean al anului 549 (205) a putut fi acceptat drept vecin; dar nu i se putea permite să se întindă asupra celei mai bune părţi a Asiei Mici greceşti şi asupra importantei cetăţi Cyrene, să asuprească statele greceşti neutre şi, într-un cuvînt, să-şi dubleze puterea. La aceasta se adaugă faptul că dezmembrarea Egiptului, umilirea, poate chiar cucerirea Rhodosului ar fi provocat perturbări profunde în comerţul sicilian şi în cel italic; se putea asista oare pasiv la monopolizarea comerţului italic cu Orientul de către cele două mari puteri continentale? Faţă de Attalos, aliatul fidel din primul război macedonean, Roma avea în plus o obligaţie de onoare şi trebuia să-l împiedice pe Filip, care îl asedia deja în capitală, să-l alunge din propria ţară. În fine, pretenţia Romei de a întinde braţul său protector asupra tuturor elenilor n-a fost nicidecum o frază goală; cetăţile Neapolis, Region, Massalia şi Emporiae puteau să garanteze pentru seriozitatea acestei protecţii şi nu se poate contesta faptul că, în această epocă, romanii se aflau în relaţii mai strînse cu grecii decît cu oricare altă naţiune, chiar decît macedonenii elenizaţi. Este ciudat că s-a încercat contestarea dreptului romanilor de a fi dat curs simpatiilor lor umane şi filoelene cu ocazia tratamentului condamnabil al locuitorilor din Keos şi din Thasos. În felul acesta, se întruniră toate motivele politice, comerciale şi morale pentru a-i determina pe romani la cel de-al doilea război împotriva lui Filip, unul dintre cele mai drepte pe care oraşul le-a purtat vreodată. Marele merit al senatului constă în faptul că s-a decis neîntîrziat şi nu s-a lăsat influenţat în pregătiri nici de epuizarea statului şi nici de nepopularitatea unei asemenea declaraţii de război. Propretorul Marcus Valerius Laevinius apăru încă în anul 553 (201) cu flota siciliană de 38 de corăbii în apele orientale. Guvernul trebuia încă să rezolve problema unui pretext de război plauzibil, de care avea neapărată nevoie în faţa poporului, chiar dacă n-ar fi fost destul de clarvăzător pentru a desconsidera, în felul lui Filip, motivaţia legală a unui război. Se pare că nu s-a putut dovedi că Filip i-a sprijinit pe cartaginezi după pacea cu Roma. Supuşii romani din ţinutul iliric se plîngeau, ce-i drept, de mai multă vreme de abuzurile macedonene. Deja în anul 551 (203) un legat roman aflat în fruntea unui contingent iliric respinsese trupele lui Filip din teritoriul ilirilor, iar senatul declarase solilor regelui în anul 552 (202), invocînd evenimentele acestea, că, dacă Filip căuta război, îl putea găsi mai repede decît se aştepta. Dar aceste abuzuri nu erau nimic altceva decît obişnuitele fărădelegi ale lui Filip faţă de vecinii săi; o negociere pe baza acestora n-ar fi dus acum decît la umilirea regelui şi la oferirea unei satisfacţii, dar nicidecum la război. Comunitatea romană se afla, nominal, în relaţii de prietenie cu toate puterile beligerante ale Orientului şi ar fi fost îndreptăţită să le acorde sprijin împotriva atacatorilor. Dar Rhodosul şi Pergamul, care, după cum este lesne de înţeles, nu întîrziară să apeleze la ajutorul roman, erau, formal, atacatorii: deşi ambasadorii alexandrini înaintaseră senatului roman rugămintea de a prelua tutela asupra regelui-copil, Egiptul nu pare să se fi grăbit să apeleze la o intervenţie romană nemijlocită care, într-adevăr, ar fi înlăturat pericolul iminent, dar care ar fi deschis, concomitent, Marea Orientală pentru marea putere a Occidentului. Înainte de toate însă, ajutorul pentru Egipt ar fi trebuit să fie acordat mai întîi în Siria, ceea ce ar fi antrenat Roma simultan într-un război cu Asia şi Macedonia; romanii doreau să evite aceasta, cu atît mai mult cu cît erau decişi să nu se amestece cel puţin în afacerile asiatice. În momentul acela nu rămînea altceva de făcut decît să se trimită o delegaţie în Orient pentru a obţine, pe de o parte, sancţionarea din partea Egiptului a amestecului roman în treburile greceşti, ceea ce putea să fie dificil în condiţiile date, pe de altă parte, neutralizarea regelui Antiochos, prin abandonarea Siriei în favoarea lui şi, în fine, grăbirea rupturii cu Filip şi organizării coaliţiei statelor greceşti din Asia Mică împotriva acestuia (sfîrşitul anului 553 (201). La Alexandria, romanii şi-au atins ţelul fără dificultăţi; curtea nu avu de ales şi a trebuit să primească cu mulţumiri pe Marcus Aemilius Lepidus, trimis de senat pentru a-i susţine interesele ca „tutore al regelui”, în măsura în care faptul era posibil, fără o intervenţie propriu-zisă. Ce-i drept, Antiochos nu a rupt alianţa cu Filip şi nu le-a dat romanilor declaraţiile dorite; în rest însă, fie din neputinţă, fie sub influenţa promisiunilor romanilor că nu vor interveni în Siria, el şi-a limitat planurile la aceasta şi nu s-a amestecat în treburile Greciei sau Asiei Mici.

Astfel sosi primăvara anului 555 (200), iar războiul reîncepu. Filip se aruncă mai întîi din nou asupra Traciei, unde a ocupat toate porturile, dintre care cele mai importante au fost Maroneia, Aenos, Elaeos, Sestos; el dorea să-şi asigure posesiunile sale europene în cazul unei debarcări romane. Apoi atacă Abydos, de pe coasta asiatică, a cărui cucerire era de o mare importanţă pentru el, întrucît stăpînirea cetăţilor Sestov şi Abydos îi permitea să strîngă alianţa cu Antiochos şi îi îndepărta temerile că flota aliaţilor i-ar putea bloca drumul spre Asia Mică. Aceasta stăpînea Marea Egee după ce escadra macedoneană mai slabă se retrăsese; Filip şi-a limitat operaţiile pe mare la menţinerea garnizoanelor pe trei insule ale Cicladelor, Andros, Kythnos şi Paros, şi la echiparea unor corăbii de piraţi. Rhodienii se întoarseră la Chios şi, de acolo, la Tenedos, unde veni şi Attalos care ancorase în timpul iernii la Egina, petrecîndu-şi timpul cu ascultarea declamaţiilor atenienilor. Neîndoielnic, ar fi existat posibilitatea de a-i ajuta pe abideni care se apărau eroic; dar aliaţii nu se sinchisiră, astfel încît, pînă la urmă, oraşul a capitulat, după ce aproape toţi bărbaţii căzuseră în faţa zidurilor şi o mare parte dintre locuitori îşi puseseră capăt zilelor, lăsîndu-se în voia învingătorului ; clemenţa acestuia a constat în a acorda abidenilor o perioadă de trei zile pentru a se sinucide. Aici, în tabăra de la Abydos, delegaţia romană, care vizitase oraşele greceşti din Asia Mică după ce îşi terminase misiunea în Egipt şi în Siria, îl întîlni pe rege şi îi prezentă condiţiile propuse de către senat: regele să nu poarte un război de agresiune împotriva nici unui stat elen, să înapoieze posesiunile cucerite de la Ptolemaios şi să consimtă la un arbitraj pentru evaluarea pagubelor provocate pergamenilor şi rhodienilor. Intenţia senatului de a-l incita pe rege la o declaraţie de război nu şi-a atins scopul; delegatul roman Marcus Aemilius Lepidus n-a obţinut de la rege nimic altceva decît răspunsul foarte politicos că îl iartă pentru cele rostite, fiindcă e tînăr, frumos şi roman. Dar, între timp, pretextul aşteptat la Roma sosise din altă parte. Atenienii, în vanitatea lor crudă şi capricioasă, îi uciseseră pe doi acarnanieni, întrucît aceştia se rătăciseră întîmplător în locul în care îşi celebrau misteriile. Cînd acarnanienii, indignaţi peste măsură, îi cerură lui Filip să le facă dreptate, acesta nu putu să refuze cererea celor mai fideli aliaţi, permiţîndu-le să recruteze soldaţi în Macedonia şi să invadeze Attica cu acest contingent, ca şi cu propriile lor trupe, fără o declaraţie formală de război. Ce-i drept, nu numai că acesta n-a fost un război propriu-zis, dar comandantul contingentului macedonean, Nikanor, dădu imediat ordin ca trupele sale să se retragă în urma ameninţărilor solilor romani aflaţi tocmai atunci la Atena (sfîrşitul anului 553 (201). Dar era prea tîrziu. O solie ateniană a fost trimisă la Roma pentru a relata despre atacul lui Filip împotriva unui vechi aliat al Romei şi, din felul cum a fost primită această delegaţie, Filip îşi dădu seama ce soartă îi era hărăzită; de aceea, în primăvara anului 554 (200), el dădu mai întîi ordin comandantului său din Grecia, Philokles, să pustiască teritoriul attic şi să asedieze oraşul. Senatul dispunea acum de pretextul de care avea nevoie şi, în vara anului 554 (200), putu să aducă înaintea adunării poporului declaraţia de război „pentru atacul împotriva unui stat aliat cu Roma”. La început, ea a fost respinsă aproape în umanitate; tribuni ai poporului, ignoranţi sau rău intenţionaţi, se revoltară împotriva senatului care nu era dispus să acorde cetăţenilor un moment de repaus; dar războiul era necesar şi, de fapt, începuse deja, astfel încît senatul nu mai putea să dea acorde concesii. Este demn de remarcat că aceste concesii au fost făcute în special în dauna aliaţilor. În contradicţie cu maximele romane consacrate, contingentele Galiei, Italiei meridionale, Siciliei şi Sardiniei, în total 20.000 de soldaţi în serviciul activ, au fost recrutate în exclusivitate pentru acest război; toate trupele de cetăţeni însă, aflate sub arme din timpul războiului cu Hannibal, au fost lăsate la vatră; din rîndul lor urmau să fie înrolaţi numai voluntari, care, aşa cum se va dovedi, vor fi, în cele mai multe cazuri, voluntari forţaţi. Această circumstanţă va provoca mai tîrziu, în toamna anului 555 (199), o gravă revoltă militară în tabăra de la Apollonia. Şase legiuni au fost formate din recruţi, dintre care două au rămas la Roma, două în Etruria şi numai două, comandate de către consulul Publius Sulpicius Galba, se îmbarcară la Brundisium pentru Macedonia. Aşadar, se arătase încă o dată că suverana adunare a poporului, cu hotărîrile ei vizînd numai scopurile imediate, datorate mai mult accidentului, nu se putea adapta relaţiilor extinse şi complicate în care Roma fusese antrenată în urma victoriilor ei şi că intervenţiile ei anacronice în aparatul de stat produceau schimbări periculoase în măsurile necesare din punct de vedere militar şi o tendinţă, încă şi mai periculoasă, de a-i trata pe aliaţii latini ca fiind inferiori romanilor.

Poziţia lui Filip era foarte gravă. Statele orientale, care ar fi trebuit să acţioneze în comun împotriva oricărei intervenţii a Romei şi care ar fi acţionat probabil astfel în alte circumstanţe, erau atît de învrăjbite între ele, în principal din vina lui Filip, încît nu numai că au rămas impasibile în faţa invaziei romane, dar chiar au fost înclinate să o încurajeze. Asia, aliatul cel mai important şi firesc al lui Filip, fusese neglijată de acesta şi, în plus, era împiedicată să intervină imediat de certurile cu Egiptul şi de războiul sirian. Egiptul avea tot interesul să ţină flota romană departe de apele orientale; chiar atunci, o delegaţie egipteană a declarat la Roma că alexandrinii ar fi oricînd dispuşi să-i scutească pe romani de o intervenţie în Attica. Dar tratatul încheiat între Asia şi Macedonia referitor la împărţirea Egiptului arunca, în adevăratul sens al cuvîntului, acest important stat în braţele romanilor şi obliga cabinetul de la Alexandria să declare că nu se va amesteca în treburile Greciei europene decît cu consimţămîntul romanilor. Într-o situaţie asemănătoare, poate chiar mai sufocantă, se aflau oraşele comerciale greceşti în frunte cu Rhodos, Pergam, Bizanţ; în alte împrejurări, ele ar fi întreprins totul pentru a închide romanilor Marea Orientală, dar cruda şi nimicitoarea politică de cucerire al lui Filip le silise la o luptă inegală, în cadrul căreia fuseseră obligate, în baza spiritului lor de conservare, să determine intervenţia marelui stat din Italia. În Grecia propriu-zisă, ambasadorii romani, care fuseseră însărcinaţi să organizeze o a doua ligă împotriva lui Filip, au găsit calea netezită de către inamic. Din rîndul partidei antimacedonene, spartanii, eleenii, atenienii, etolienii, Filip ar fi putut probabil să cîştige de partea sa pe aceştia din urmă, întrucît pacea din anul 548 (206) produsese în alianţa lor de prietenie cu Roma o ruptură adîncă, nevindecată încă. Dar, făcînd abstracţie de vechile neînţelegeri ivite între cele două state din cauza oraşelor tesaliene Echinos, Larissa Kremaste, Pharsalos şi Teba din Ftiotida, luate confederaţiei etoliene de către Macedonia, alungarea garnizoanelor etoliene din Lisimaheia şi Keos aprinsese în sufletele etolienilor o nouă înverşunare împotriva lui Filip. Dacă ei au întîrziat să se alăture ligii formate împotriva lui, faptul se datora numai neînţelegerilor vechi între ei şi romani. Şi mai grav era faptul că, dintre statele greceşti trainic legate de interesele macedonene – epiroţii, acarnanienii, beoţienii, aheii –, numai acarnanienii şi beoţienii păstrară o fidelitate neîngrădită faţă de Filip. Delegaţii romani tratară, nu fără succes, cu epiroţii şi mai ales cu Amynander, regele atamnilor, care intră într-o strînsă alianţă cu Roma. Chiar printre ahei, Filip pierduse foarte mulţi prieteni prin asasinarea lui Aratos, oferind în acelaşi timp o cale netezită pentru formarea confederaţiei sub conducerea lui Philopoimenos (502-571, 252-183), strateg pentru prima dată în anul 546 (208). Aceasta îşi reorganizase sistemul militar, cîştigase încrederea în forţele proprii printr-o serie de bătălii norocoase împotriva spartanilor şi nu mai urma orbeşte, ca pe vremea lui Aratos, politica macedoneană. Din întreaga Eladă numai Confederaţia Aheeană, care nu se aşteptase la nici o binefacere şi la nici o ameninţare din cauza setei de mărire a lui Filip, privea acest război dintr-un punct de vedere imparţial şi, într-adevăr, naţional. Ea a înţeles, ceea ce nu era deloc greu, că naţiunea elenă se supunea prin aceasta romanilor încă înainte ca aceştia s-o dorească şi s-o urmărească; din această cauză, ea a încercat să medieze între Filip şi rhodieni; era însă prea tîrziu. Patriotismul naţional care a pus odinioară capăt războiului federal şi a contribuit esenţial la primul război dintre Macedonia şi Roma se stinsese; medierea aheeană a rămas fără rezultat, iar Filip vizita zadarnic oraşele şi insulele pentru a reaprinde entuziasmul naţiunii; aceasta era hotărîrea zeiţei Nemesis în privinţa cetăţilor Keos şi Abydos. Aheii, întrucît n-au putut să schimbe nimic şi nici să ofere vreun sprijin, au rămas neutri.

În toamna anului 554 (200) consulul Publius Sulpicius Galba debarcă la Apollonia cu cele două legiuni şi 1.000 de călăreţi numizi, dar şi cu elefanţi care proveneau din prada cartagineză; la aflarea acestei ştiri, regele s-a întors grabnic din Helespont în Tesalia. Dar, în parte din cauza anotimpului înaintat, în parte din cauza îmbolnăvirii generalului roman, în anul acesta nu s-a mai întreprins nimic altceva decît o recunoaştere temeinică, cu ocazia căreia au fost ocupate cele mai apropiate localităţi, cea mai importantă fiind colonia macedoneană Antipatreia. Pentru anul următor, romanii hotărîră să declanşeze împotriva Macedoniei un atac comun împreună cu barbarii din nord, dintre care Pleuratos, stăpînul de la Scodra, şi Bato, principele dardanilor, nu întîrziară, bineînţeles, să se folosească această circumstanţă favorabilă. Mai semnificative au fost acţiunile flotei romane care număra 100 de corăbii cu punte şi 80 de corăbii uşoare. În timp ce o parte dintre corăbii au rămas pe timpul iernii la Corcyra, o escadră condusă de către Gaius Claudius Cento a navigat spre Pireu în sprijinul atenienilor aflaţi în pericol. Găsind însă ţinutul attic destul de bine apărat împotriva incursiunilor garnizoanei corintiene şi a corsarilor macedoneni, Cento a navigat mai departe, ajungînd pe neaşteptate în faţa Chalcidei din Eubeea, principala fortăreaţă a lui Filip din Grecia, unde se aflau magaziile, arsenalele şi prizonierii şi unde comandantul Sopater se aştepta la orice în afară de un atac roman. Zidurile lipsite de apărare au fost escaladate, garnizoana măcelărită, prizonierii eliberaţi şi proviziile arse; din nefericire, lipseau trupele necesare pentru menţinerea acestei poziţii importante. Aflînd de acest atac, Filip, într-o îndîrjire violentă, părăsi imediat Demetrias din Tesalia în direcţia Chalcis şi, întrucît nu mai găsi altă urmă a inamicului decît ruinele fumegînde, el se întoarse împotriva Atenei pentru a se răzbuna. Dar luarea prin surprindere eşuă, iar asaltul a rămas fără rezultat, cu toate că regele şi-a riscat viaţa; apropierea lui Gaius Claudius dinspre Pireu şi a lui Attalos dinspre Egina îl obligară să se retragă. Filip a mai rămas încă o perioadă de timp în Grecia; dar succesele sale erau la fel de neînsemnate, atît din punct de vedere politic, cît şi militar. În zadar încercă să-i determine pe ahei să ridice armele în favoarea lui; la fel de zadarnice au fost atacurile sale asupra Eleusisului şi Pireului, ca şi al doilea împotriva Atenei. Nu îi rămînea nimic altceva de făcut decît să-şi reverse mînia, justificată, într-un mod condamnabil asupra ţinutului, pustiindu-l şi doborînd copacii din Akademos, întorcîndu-se după aceea în nord. Astfel trecu iarna. În primăvara anului 555 (199), proconsulul Publius Sulpicius ridică tabăra de iarnă, decis să-şi ducă legiunile pe drumul cel mai scurt în Macedonia propriu-zisă. Acest atac principal dinspre vest urma să fie susţinut de trei atacuri secundare; din nord, printr-o invazie a dardanilor şi ilirilor, din est, printr-un atac combinat al flotei romane şi al celei a aliaţilor care se aduna la Egina; în fine, atamanii şi etolienii, dacă ar fi fost convinşi să ia armele, urmau să pătrundă din sud. După ce traversase munţii străbătuţi de Apos (astăzi Beratinó) şi înaintase prin fertila cîmpie de la Dassereta, Galba a ajuns în lanţul muntos care separă Iliria de Macedonia; traversîndu-l, păşi pe teritoriul propriu-zis al Macedoniei. Filip ieşise în întîmpinarea lui; dar în ţinuturile întinse şi slab populate ale Macedoniei, adversarii se căutară un timp fără rezultat, pînă cînd se întîlniră în provincia Lyncestis, o cîmpie roditoare, dar mlăştinoasă, în apropiere de graniţa nord-vestică a ţării, stabilindu-şi taberele la nici 1.000 de paşi depărtare. Armata lui Filip număra, după ce i se alăturase şi corpul care fusese detaşat pentru ocuparea trecătorilor din nord, aproximativ 20.000 de pedestraşi şi 2.000 de călăreţi; cea romană era aproape tot atît de puternică. Macedonenii se bucurau însă de marele avantaj că, luptînd în patria lor şi cunoscînd toate drumurile şi potecile, îşi procurau fără dificultate toate mijloacele de subzistenţă şi că, aşezîndu-se atît de aproape de romani, îi împiedicau să se îndepărteze prea mult pentru aprovizionarea lor. Consulul a provocat lupta de cîteva ori, însă regele a ocolit-o cu îndărătnicie, iar luptele angajate între trupele uşoare, cu toate că romanii au obţinut cîteva succese, nu au produs nici o schimbare. Galba se văzu nevoit să-şi ridice tabăra şi s-o stabilească la Oktolophos, la o depărtare de o milă şi jumătate faţă de vechiul loc de unde, credea el, s-ar putea aproviziona mai uşor; dar şi aici detaşamentele izolate au fost nimicite de către trupele uşoare şi de către cavaleria macedonene. Legiunile trebuiră să se grăbească în ajutorul acestor detaşamente: atunci, avangarda macedoneană, care se avîntase prea mult, a fost respinsă spre tabără cu pierderi considerabile; regele însuşi îşi pierdu calul, salvîndu-şi viaţa numai prin sacrificiul suprem al unuia dintre călăreţii săi. Romanii au fost eliberaţi din această situaţie periculoasă numai datorită atacurilor secundare stabilite de Galba cu aliaţii sau, mai degrabă, datorită slăbiciunii forţelor armate macedonene. Cu toate că Filip organizase recrutări în masă şi înrolase dezertori romani şi alţi mercenari, el nu reuşise să trimită pe cîmpul de bătălie, cu excepţia garnizoanelor din Asia Mică şi Tracia, o forţă mai numeroasă decît cea pe care i-o opunea consulul; şi chiar pentru formarea acesteia el trebuise să lase neocupate trecătorile nordice din ţinutul pelagonic. Pentru acoperirea coastei de est, el se baza, în parte, pe pustiirea insulelor Skiathos şi Peparethos, măsură ordonată pentru a lua flotei inamice posibilitatea să se fortifice aici, în parte, pe ocuparea insulei Thasos şi a coastei şi pe flota lui Herakleides, staţionată la Demetrias. Pentru graniţa de sud el trebuise să se bazeze chiar pe neutralitatea incertă a etolienilor. Aceştia se alăturară pe neaşteptate ligii antimacedonene, pătrunzînd imediat împreună cu atamanii în Tesalia, în timp ce dardanii şi ilirii invadaseră ţinuturile nordice, iar flota romană, părăsind Corcyra, apăru în apele orientale; aici se uni cu corăbiile lui Attalos, ale rhodienilor şi istrienilor. În urma acestor evenimente, Filip îşi abandonă de bunăvoie poziţiile şi se retrase în direcţia estică; nu se poate determina dacă această manevră a vizat respingerea invaziei neaşteptate a etolienilor sau atragerea armatei romane în interior spre pierzania ei sau, după împrejurări, şi una, şi cealaltă. El îşi conduse retragerea cu atîta abilitate, încît Galba, care luase hotărîrea temerară de a-l urmări, îi pierdu urma, permiţîndu-i astfel lui Filip să ajungă pe căi puţin cunoscute la trecătoarea care separă ţinuturile Lyncestis şi Eordaca, pe care o ocupă în aşteptarea romanilor şi în pregătirea unei surprize neplăcute. În locul ales se ajunse la o bătălie aprigă; dar suliţele lungi ale macedonenilor se dovediră ineficace în terenul păduros şi denivelat; macedonenii au fost, în parte, ocoliţi, în parte, rîndurile lor au fost străpunse, mulţi soldaţi pierzîndu-şi viaţa. Dar chiar dacă armata lui Filip nu mai putea împiedica pătrunderea romanilor după această bătălie nefericită, aceştia n-au cutezat totuşi să înfrunte noi pericole în ţara greu accesibilă şi necunoscută şi s-au întors la Apollonia, devastînd, în timpul retragerii, fertilele ţinuturi ale Macedoniei de Nord, Eordaea, Elymaea şi Orestis. Keletron (astăzi Kastoria, aşezat pe o peninsulă din lacul cu acelaşi nume), oraşul cel mai însemnat din Orestis, li s-a predat; acesta a fost de fapt unicul oraş macedonean care a deschis porţile romanilor. În ţara ilirilor, Pelion, oraşul dasarentinilor, situat lîngă afluenţii de pe cursul superior al rîului Apsos, fusese luat cu asalt şi înzestrat cu o garnizoană puternică, cu intenţia de a servi în viitor ca bază de operaţii pentru o expediţie asemănătoare. Filip nu a provocat armata romană în cursul retragerii ei şi s-a întors în marşuri forţate împotriva etolienilor şi atamanilor, care, convinşi că legiunile vor reţine întreaga atenţie a regelui, jefuiau bogata vale a Peneiului, lipsiţi de scrupule şi de frică; el îi nimici aproape în totalitate, iar cei care nu fuseseră ucişi se salvară, unul cîte unul, pe potecile de munte bine cunoscute. Din cauza acestei înfrîngeri şi, de altfel, a recrutărilor extinse desfăşurate în Etolia în favoarea Egiptului, forţa armată a confederaţilor se diminuase considerabil. Dardanii au fost goniţi dincolo de munţi fără dificultate şi cu pierderi însemnate de către Athenagoras, comandantul trupelor uşoare ale lui Filip. Flota romană obţinu, de asemenea, numai rezultate nesemnificative; ea alungă garnizoana macedoneană din Andros, cercetă Eubeea şi Skiatos şi întreprinse încercări de debarcare în Peninsula Chalcidică, respinse însă cu vigoare de către garnizoana macedoneană de la Mende. Restul verii a adus cucerirea cetăţii Oreos din Eubeea, mult întîrziată din cauza apărării dîrze a garnizoanei macedonene. Slaba flotă macedoneană, comandată de către Herakleides, staţiona la Heracleia şi nu îndrăznea să-şi dispute cu inamicii stăpînirea mării. Aceştia se îndreptară din vreme spre porturile lor de iarnă : romanii la Pireu şi Corcyra, rhodienii şi cei din Pergam în patria lor. În general, Filip se putea felicita pentru rezultatele acestei campanii. După o expediţie extrem de extenuantă, trupele romane se aflau în punctul de unde plecaseră în primăvară, iar fără intervenţia oportună a etolienilor şi fără bătălia neaşteptat de norocoasă din trecătoarea de la Eordaea, probabil că din întreaga armată nici un om n-ar mai fi revăzut pămîntul Italiei. Ofensiva împătrită îşi ratase pretutindeni scopul; în toamnă, Filip nu numai că-şi văzu întregul teritoriu eliberat de inamici, dar a putut să întreprindă şi o tentativă, ce-i drept eşuată, de a ocupa puternicul oraş Thaumakoi al etolienilor, situat la graniţa etolo-tesaliană şi stăpînind cîmpia de la Peneios. Dacă Antiochos, pentru a cărui sosire Filip invoca zeii în van, se unea cu el în campania următoare, el putea conta pe succese însemnate. Pentru moment, se păru că acesta va trece la acţiune; armata sa apăru în Asia Mică şi ocupă cîteva localităţi ale regelui Attalos care ceru protecţie armată din partea romanilor. Aceştia însă nu se grăbiră să-l constrîngă pe Marele Rege să provoace tocmai acum o ruptură şi trimiseră ambasadori care obţinură într-adevăr ca teritoriul lui Attalos să fie evacuat. Filip nu se putea aştepta la nici un sprijin din partea aceasta.

Dar încheierea fericită a ultimei campanii exaltase curajul sau, mai degrabă, vanitatea lui Filip în asemenea măsură, încît, după ce se asigurase din nou de neutralitatea aheilor şi de fidelitatea macedonenilor prin renunţarea la unele locuri fortificate, respectiv prin sacrificarea detestatului amiral Herakleides, el a fost acela care a reluat ofensiva în primăvara anului 556 (198), înaintînd în ţinutul atintan, pentru a ridica o tabără bine fortificată în trecătoarea îngustă în care Aoos (Vuisa) şerpuieşte printre Munţii Aeropos şi Asmaos. În faţa lui se aşeză armata romană, întărită cu trupe noi, pe care, la început, o comanda consulul anului anterior, Publius Villius, iar din vara anului 556 (198), consulul anului în curs, Titus Quinctius Flamininus. Flamininus, bărbat de talent, avînd abia treizeci de ani, aparţinea generaţiei mai tinere care începu să se debaraseze, odată cu obiceiurile, şi de patriotismul strămoşilor şi care, deşi era gata să apere onoarea patriei, se gîndea totuşi mai mult la el însuşi şi la elenism. Ofiţer abil şi diplomat strălucit, el era, din multe puncte de vedere, omul cel mai potrivit pentru rezolvarea problemelor încîlcite din Grecia; cu toate acestea, ar fi fost poate mai bine, atît pentru Roma, cît şi pentru Grecia, dacă alegerea s-ar fi oprit asupra unui bărbat mai puţin înflăcărat de simpatiile elene şi ar fi fost trimis un general care să fie mai puţin accesibil flatării delicate şi supărării provocate de zeflemeaua grosolană, care să nu fi uitat, în ciuda reminiscenţelor literare şi artistice, stadiul deplorabil al constituţiilor greceşti şi care, tratînd Elada după merit, i-ar fi scutit pe romani de a nutri idealuri irealizabile.

În timpul în care cele două armate staţionau pasive una în faţa celeilalte, noul comandant suprem avu imediat o întrevedere cu regele. Filip propuse pacea; el se oferi să retrocedeze toate cuceririle proprii şi să supună unui arbitraj echitabil pagubele provocate oraşelor greceşti; dar negocierile eşuară, cerîndu-i-se să renunţe la vechile posesiuni macedonene, îndeosebi la Tesalia. Timp de patruzeci de zile, cele două armate au stat în strîmtoarea rîului Aoos fără ca Filip să se replieze sau ca Flamininus să se fi decis fie să-l lase pe rege în pace, fie să atace şi să continue expediţia din anul precedent. În aceste împrejurări, generalul roman a fost scos din impas datorită unor nobili din rîndul epiroţilor, în general devotaţi macedonenilor, înainte de toate a lui Charops. Ei conduseră un corp roman format din 4.000 de pedestraşi şi 300 de călăreţi pe cărări de munte în amonte de tabăra macedoneană, iar cînd consulul a atacat armata inamică din faţă, bătălia a fost decisă de venirea inopinată a acestei diviziuni care a coborît de pe munţii învecinaţi. Filip a pierdut tabăra, fortificaţiile şi aproximativ 2.000 de soldaţi şi s-a retras în grabă pînă la pasul Temple, poarta propriu-zisă a Macedoniei. El a abandonat tot ceea ce stăpînise pînă atunci, cu excepţia fortăreţelor; oraşele tesaliene pe care nu le putea apăra le-a distrus; numai Pherae i-a închis porţile şi a scăpat astfel de o nenorocire. În parte datorită acestor succese ale armelor romane, în parte datorită clemenţei premeditate a lui Flamininus, epiroţii au fost primii care au părăsit alianţa macedoneană. La primul zvon despre victoria romanilor, atamanii şi etolienii au invadat imediat Tesalia, ei fiind urmaţi în curînd de către romani; cîmpia întinsă fu repede ocupată, dar oraşele pro-macedonene fortificate, primind sprijin din partea lui Filip, căzură numai după o rezistenţă eroică sau respinseră inamicul mult superior; aşa s-a întîmplat la Atrax, situată de pe malul stîng al lui Peneios, unde falanga a luat locul zidului parţial distrus. Aşadar, cu excepţia acestor fortăreţe tesaliene şi a ţinutului fidelilor acarnanieni, întreaga Grecie septentrională se afla în mîinile coaliţiei. Dimpotrivă, sudul se afla încă, aproape în întregime, sub dominaţia macedonenilor datorită fortăreţelor Chalcis şi Corint, care menţineau legătura prin intermediul beoţienilor filomacedoneni şi datorită neutralităţii aheilor; şi, întrucît era oricum prea tîrziu pentru a pătrunde în anul acela în Macedonia, Flamininus se hotărî să-şi orienteze armata de uscat şi flota mai întîi împotriva Corintului şi aheilor. Flota, care fusese întărită din nou de corăbiile rhodiene şi pergamene, fusese preocupată pînă acum de cucerirea şi jefuirea a două oraşe mai mici din Eubeea, Eretria şi Karystos; acum însă, amîndouă, ca şi Oreos, au fost din nou abandonate, fiind ocupate iarăşi de către Philokles, comandantul macedonean din Chalcis. Flota unită se îndreaptă de aici spre Kenchreae, portul estic al Corintului, pentru a ameninţa această fortăreaţă puternică. Flamininus a atacat din partea cealaltă, ocupînd Focida în care numai Elateia a rezistat unui asediu mai lung; ţinutul acesta, în special Anticyra, situată lîngă Golful Corintic, a fost ales pentru taberele de iarnă. Aheii, văzîndu-se atacaţi dintr-o parte de legiunile romane, iar din cealaltă de flota romană care acostase deja pe propriul lor ţărm, au renunţat la neutralitate – onorabilă din punct de vedere moral, dar inacceptabilă politic. După ce deputaţii din oraşele cele mai strîns legate de Macedonia – Dyme, Megalopolis, Argos – părăsiseră adunarea, aceasta hotărî să se alăture coaliţiei împotriva lui Filip. Kykliades şi alţi conducători ai partidului macedonean plecară în exil; trupele aheilor se uniră imediat cu flota romanilor şi se grăbiră să încercuiască Corintul dinspre uscat; oraşul acesta, fortăreaţa lui Filip împotriva aheilor, le fusese promis de către romani în schimbul intrării lor în coaliţie. Însă garnizoana macedoneană, care număra 1.300 de soldaţi şi era alcătuită în cea mai mare parte din dezertori romani, a apărat cu hotărîre oraşul aproape inexpugnabil, fiind ajutată de către Philokles care sosise cu un detaşament de 1.500 de soldaţi. El reuşi nu numai să despresureze Corintul, dar şi să pătrundă în teritoriul aheilor şi să ocupe Argosul, în înţelegere cu cetăţenii filomacedoneni. Recompensa pentru un asemenea devotament a fost însă abandonarea fidelilor argeeni în seama regimului de teroare al lui Nabis al Spartei. Filip spera ca, în urma intrării aheilor în coaliţia romană, să-l cîştige de partea sa pe Nabis, pînă atunci aliat al romanilor, întrucît acesta devenise aliatul lor numai pentru că se afla în opoziţie şi, din 550 (204), în război declarat cu aheii. Dar situaţia lui Filip era prea disperată pentru a putea atrage pe cineva de partea sa. Nabis acceptă, într-adevăr, Argosul din partea lui Filip, dar îl trădă, la rîndul lui, pe trădător şi rămase în alianţă cu Flamininus, care, în situaţia dificilă de a fi aliat cu două puteri aflate în război una cu cealaltă, a mediat deocamdată un armistiţiu de patru luni între spartani şi ahei.

Sosi iarna. Filip profită încă o dată de aceasta pentru a încerca să obţină o pace echitabilă. În cursul unei conferinţe ţinute la Niceea, lîngă Golful Maliac, regele se înfăţişă personal şi încercă să ajungă la o înţelegere cu Flamininus. El respinse cu mîndrie şi multă fineţe aroganţa petulantă a principilor inferiori şi, printr-o deferenţă marcată faţă de romani, ca faţă de unicii adversari demni de el, încercă să obţină condiţii acceptabile. Flamininus era destul de educat pentru a se simţi flatat de atitudinea civilizată a învinsului şi de aroganţa arătată celorlalţi aliaţi pe care romanul, ca şi regele, învăţase să-i desconsidere; dar autoritatea sa nu era destul de largă pentru a satisface pretenţiile regelui; în schimbul cedării Focidei şi Locridei, el îi acordă un armistiţiu de două luni şi îl îndemnă să se adreseze guvernului său în vederea rezolvării problemelor esenţiale. Senatul roman era de mult timp convins că Macedonia trebuia să renunţe la toate posesiunile sale externe; în consecinţă, cînd trimişii lui Filip apărură la Roma, senatul se mulţumi să-i întrebe dacă erau împuterniciţi să renunţe la întreaga Grecie, înainte de toate la Corint, Chalcis şi Demetrias; cînd aceştia negară, negocierile au fost imediat întrerupte şi se luă hotărîrea de a continua războiul cu toate forţele. Cu ajutorul tribunilor poporului, senatul reuşi să împiedice schimbarea, atît de periculoasă, a comandantului suprem şi să prelungească comanda lui Flamininus; el primi întăriri însemnate, iar cei doi generali ai anului precedent, Publius Galba şi Publius Villius, urmau să se supună ordinelor sale. Filip se hotărî să mai încerce o bătălie în cîmp deschis. Pentru a-şi garanta Grecia, unde toate statele, cu excepţia acarnanienilor şi beoţienilor, ridicaseră armele împotriva lui, garnizoana Corintului a ajuns la 6.000 de soldaţi, în timp ce el însuşi, storcînd ultimele resurse din Macedonia epuizată, înrolînd copii şi bătrîni în rîndurile falangei, a putut să trimită în bătălie o armată de aproximativ 26.000 de soldaţi, dintre care 16.000 de falangişti macedoneni. Astfel începu a patra campanie, cea a anului 554 (197). Flamininus trimise o parte din flota sa împotriva acarnanienilor care au fost asediaţi la Leukas; în Grecia propriu-zisă, a pus prin vicleşug stăpînire asupra capitalei beoţiene, Teba, după care beoţienii se văzură siliţi să se alăture, cel puţin formal, alianţei antimacedonene. Mulţumit că a întrerupt astfel legătura dintre Corint şi Chalcis, el s-a îndreptat spre nord, numai aici putînd fi pusă în aplicare lovitura decisivă. Marea problemă a aprovizionării armatei în ţara inamică şi pe întinderi mari, în majoritatea lor pustii, care îngreunase deseori operaţiunile militare, urma să fie rezolvată acum prin intermediul flotei care însoţea armata de-a lungul coastei, fiind încărcată cu proviziile aduse din Africa, Sicilia şi Sardinia. Dar decizia veni mai repede decît o aşteptase Flamininus. Filip, în nerăbdarea şi încrederea sa, nu putu să-l aştepte pe inamic la graniţa macedoneană; după ce îşi concentrase armata la Dion, el pătrunse în Tesalia prin pasul Tempe şi întîlni armata inamică înaintînd în faţa lui în ţinutul de la Scotusa. Armatele, cea romană şi cea macedoneană, numărau aproximativ la fel de mulţi soldaţi, fiecare în jur de 26.000 de combatanţi; cea romană fusese întărită de contingentele apoloniaţilor, atamanilor şi cretanilor trimişi de către Nabis şi era superioară celei macedonene prin cavalerie. Înainte de a ajunge la Scotusa, pe platoul Karadagh, în timpul unei triste zile ploioase, avangarda romană întîlni pe neaşteptate pe cea a inamicului care ocupă o colină înaltă şi abruptă, numită Kynoskephalai, situată între cele două tabere. Respinşi în cîmpie, romanii primiră din tabără întăriri formate din trupele uşoare alături de excelentul corp al cavaleriei etoliene şi alungară, la rîndul lor, avangarda macedoneană de pe colină dincolo de aceasta. Macedonenii însă găsiră aici sprijinul oferit de întreaga lor cavalerie şi de cea mai mare parte a infanteriei uşoare; romanii, care se aventuraseră imprudenţi, au fost urmăriţi pînă aproape de tabăra lor, pierzînd mulţi oameni, şi ar fi abandonat cîmpul de luptă dacă vajnicii cavaleri etolieni n-ar fi prelungit lupta în cîmpie pînă ce Flamininus a venit cu legiunile rînduite în grabă pentru bătălie. Regele a cedat dorinţei arzătoare a soldaţilor săi victorioşi care cereau continuarea luptei şi-şi rîndui hopliţii pentru bătălia pe care nici generalul şi nici soldaţii n-o aşteptaseră în ziua aceea. Era foarte important să fie ocupată colina părăsită deocamdată de trupe. Aripa dreaptă a falangei, condusă de către regele însuşi, ajunse destul de repede pentru a se rîndui nestingherită în ordine de bătaie; însă cea stîngă nu ajunse cînd trupele uşoare ale macedonenilor, gonite de către legiuni, se precipitară spre înălţimea colinei. Filip dirijă repede aceste cete derutate în spatele falangei, spre centrul liniei de bătaie şi, fără a aştepta ca Nikanor să sosească pe flancul stîng cu cealaltă jumătate a falangei care urca mai încet, dădu ordin ca falanga dreaptă să se năpustească cu lăncile asupra romanilor care urcau colina şi, concomitent, ca infanteria uşoară, din nou pusă în ordine, să facă o manevră de învăluire şi să-i atace din flanc. Atacul falangei, irezistibil într-un teren favorabil, dispersă pedestrimea romană; aripa stîngă a romanilor a fost înfrîntă în întregime. Pe flancul celălalt, Nikanor, văzîndu-l pe rege atacînd, avansă în toată graba cealaltă jumătate a falangei; prin această mişcare ea a fost pusă în dezordine şi, în timp ce primele rînduri urmară deja în goană victorioasa aripă dreaptă în josul colinei, confuzia devenind şi mai mare datorită terenului denivelat, ultimele rînduri abia ajunseseră pe platou. În aceste circumstanţe, aripa dreaptă a romanilor îi înfrînse pe macedoneni cu uşurinţă; elefanţii, aşezaţi în aripa aceasta, nimiciră o mare parte a trupelor macedonene dispersate. În timp ce aici se porni un măcel teribil, un ofiţer roman hotărît adună douăzeci de steaguri şi se aruncă cu acestea asupra aripei macedonene victorioase, care, în urmărirea celei strîngi romane, pătrunsese atît de adînc, încît cea dreaptă romană se afla în spatele ei. Împotriva unui atac din spate, falanga era lipsită de apărare; prin această manevră bătălia fu decisă. Avînd în vedere dizolvarea completă a celor două falange, este de înţeles că pierderile macedonenilor s-au ridicat la 13.000 de oameni morţi sau prizonieri; mai mulţi morţi, întrucît soldaţii romani nu cunoşteau semnul macedonean al predării, ridicarea sariselor; pierderile învingătorilor au fost reduse. Filip s-a refugiat la Larissa şi, după ce a ars toate documentele pentru a nu compromite pe nimeni, a evacuat Tesalia şi s-a întoars în patrie. Simultan cu această mare înfrîngere, macedonenii mai suferiră şi alte pierderi în toate ţinuturile pe care le mai deţineau; în Caria, mercenarii rhodieni au învins corpul macedonean staţionat aici, silindu-l să se închidă la Stratoniceea; garnizoana corintiană a fost înfrîntă de către Nikostratos şi aheii săi care le-au provocat pierderi considerabile, iar Leukas din Acarnania a fost luată cu asalt după o rezistenţă eroică. Filip a fost înfrînt pe toate fronturile; ultimii săi aliaţi, acarnanienii, se predară după aflarea deznodămîntului bătăliei de la Kynoskephalai.

Dictarea păcii se afla în întregime în puterea romanilor; ei s-au folosit de ea, dar fără a face abuz. Regatul lui Alexandru ar fi putut să fie distrus; în cadrul conferinţei aliaţilor, această propunere a fost înaintată din partea etoliană. Dar ce alt efect ar fi putut să antreneze o asemenea decizie dacă nu dărîmarea zidului care apăra civilizaţia elenă împotriva tracilor şi celţilor? Încă în timpul războiului care tocmai luase sfîrşit, înfloritorul oraş Lisimaheia din Chersonesul Tracic fusese distrus pînă la temelii de către traci – un avertisment serios pentru viitor. Flamininus, care intuise cu claritate rivalităţile violente ce persistau între statele greceşti, nu putea să accepte nicidecum ca marea putere romană să fie executorul urii confederaţiei etoliene, chiar dacă simpatiile sale elene fuseseră cîştigate de acest rege civilizat, iar sentimentul său naţional roman fusese rănit de vanitatea etolienilor, „învingătorii de la Kynoskephalai”, cum se intitulau. El răspunse etolienilor că nu era în obiceiul romanilor de a-i nimici pe cei învinşi şi, de altfel, ei îşi erau propriii stăpîni; dacă le face plăcere să suprime Macedonia, să o facă dacă le stă în putinţă. Regele a fost tratat cu toate menajamentele posibile şi, după ce se declarase de acord cu condiţiile puse mai înainte de către romani, Flamininus îi acordă un armistiţiu prelungit în schimbul achitării unei sume de bani şi predării unor ostatici, printre care şi pe fiul său, Demetrios. Acest armistiţiu îi era necesar lui Filip în vederea alungării dardanilor din Macedonia.

Reglementarea definitivă a afacerilor complicate ale Greciei a fost încredinţată de către senat unei comisii formate din zece persoane, al cărei cap şi suflet era, din nou, Flamininus. Filip obţinu condiţii asemănătoare celor impuse Cartaginei: pierdu toate teritoriile externe din Asia Mică, Tracia, Grecia şi toate insulele din Marea Egee. În schimb, Macedonia propriu-zisă, cu excepţia cîtorva nesemnificative fîşii teritoriale de graniţă şi a ţinutului Orestis, care a fost declarat independent – o lovitură grea pentru Filip, de care romanii n-au putut să se dispenseze, întrucît, avînd în vedere caracterul său, era imposibil să i se lase libertatea de decizie asupra supuşilor care îl trădaseră –, n-a suferit cedări teritoriale. Macedonia se mai obliga să nu încheie alianţe fără anunţarea prealabilă a Romei şi să nu trimită garnizoane în exterior; în plus, se mai angaja să nu pornească războaie în afara Macedoniei împotriva statelor civilizate şi să nu întreţină o armată mai numeroasă de 5.000 de soldaţi, nici elefanţi şi nu mai mult de cinci corăbii cu punte, iar pe celelalte să le cedeze Romei. În fine, Filip intra în alianţa romană care îl obliga să furnizeze, la cerere, contingente; de fapt, imediat după aceea vom vedea trupele macedonene luptînd alături de legiuni. În afară de acestea, a trebuit să plătească o contribuţie de 1.000 de talanţi (1.700.000 taleri). După ce Macedonia a fost redusă astfel la o nulitate politică desăvîrşită şi i s-a lăsat numai atîta putere cîtă era necesară pentru apărarea graniţei Eladei împotriva barbarilor, învingătorii au trecut la administrarea posesiunilor cedate de către rege. Romanii, care tocmai în această perioadă îşi dădeau seama că provinciile transmarine înseamnau o achiziţie foarte dezavantajoasă şi că nu începuseră războiul nicidecum pentru cucerirea de teritorii, nu au luat din pradă nimic pentru ei, obligîndu-i astfel şi pe aliaţi la moderaţie. Ei au hotărît ca toate statele greceşti aflate pînă atunci sub dominaţia lui Filip să fie declarate independente, iar Flamininus a fost însărcinat să citească decretul de eliberare în faţa grecilor adunaţi cu ocazia jocurilor istmice (558, 196). Oamenii chibzuiţi s-au întrebat probabil dacă libertatea era un bun care putea fi dăruit şi ce înseamnă libertatea fără uniune şi fără unitatea naţiunii; bucuria a fost însă mare şi sinceră, aşa cum fusese şi intenţia senatului cînd decretase libertatea. De la această măsură generală au fost exceptate numai ţinuturile ilirice situate la est de Epidamnos, care i-au revenit stăpînului de la Scodra, Pleuratos, acest stat de tîlhari şi de piraţi, care, cu o generaţie înainte, fusese umilit de către Roma (p. 380), ridicîndu-se din nou la poziţia cea mai puternică printre celelalte mici principate din regiune; de asemenea, cîteva localităţi din vestul Tesaliei, care fuseseră ocupate de către Amynander şi care i-au fost cedate, şi cele trei insule, Paros, Skyros şi Imbros, oferite în dar Atenei în schimbul suferinţelor sale şi al numeroaselor scrisori de mulţumire, dar şi al amabilităţilor de tot felul. Rhodienii îşi păstrară, bineînţeles, posesiunile lor din Caria, iar pergamenii, Egina. În rest, aliaţii n-au fost recompensaţi decît indirect prin intrarea oraşelor devenite independente în diferitele confederaţii. Cel mai echitabil au fost trataţi aheii, deşi se alăturaseră ultimii coaliţiei împotriva lui Filip, probabil din motivul onorabil că această ligă era cea mai respectabilă şi cea mai bine organizată dintre toate confederaţiile greceşti. Toate posesiunile lui Filip din Pelopones şi de pe istm, înainte de toate Corint, au fost încorporate în liga aheeană. Dimpotrivă, etolienii au fost trataţi cu mai puţină consideraţie; ei au primit oraşele din Focida şi Locrida în alianţa lor, dar încercările de extindere a acesteia şi asupra Acarnaniei şi Tesaliei au fost în parte, respinse cu hotărîre, în parte, amînate, iar oraşele tesaliene au fost organizate în patru mici confederaţii independente. Liga rhodiană a beneficiat de pe urma eliberării insulelor Thasos şi Lemnos, a oraşelor din Tracia şi a celor din Asia Mică. Reglementarea relaţiilor din Grecia propriu-zisă, atît a relaţiilor dintre state, cît şi a celor ale fiecărui stat în parte, a trebuit să înfrunte dificultăţi mai mari. Problema cea mai urgentă era războiul dintre spartani şi ahei, purtat din anul 550 (204), rolul de mediatori revenind bineînţeles romanilor. Dar după mai multe încercări de a-l determina pe Nabis să cedeze, îndeosebi să renunţe la oraşul Argos care aparţinea Ligii Aheene şi care îi fusese dăruit de către Filip, lui Flamininus nu-i rămase altă cale decît să-i declare război acestei mici căpetenii de bandiţi. Nabis se baza pe nemulţumirea mărturisită a etolienilor împotriva romanilor şi pe sosirea lui Antiochos în Europa, refuzînd cu îndîrjire să retrocedeze Argosul. Aşadar, măsura a fost luată de către toţi grecii cu ocazia unei grandioase adunări ţinute la Corint; Flamininus, însoţit şi de flotă, înaintă în Pelopones cu armata romană şi cu aceea a aliaţilor cărora li se alăturaseră un contingent trimis de către Filip şi un detaşament de emigranţi lacedemonieni condus de Agesipolis, regele legitim al Spartei (559, 195). Pentru a-l copleşi îndată pe adversar printr-o zdrobitoare superioritate de forţe, au fost angajaţi în această operaţiune nu mai puţin de 50.000 de soldaţi şi, fără a ţine seamă de celelalte oraşe, au fost încercuită mai întîi capitala însăşi; dar succesul scontat n-a fost obţinut. Nabis a trimis pe cîmpul de bătaie o armată considerabilă, de 15.000 de soldaţi, dintre care 5.000 de mercenari, şi-şi consolidase stăpînirea printr-un desăvîrşit regim de teroare, executînd în masă ofiţerii şi locuitorii care i se părură suspecţi. Chiar şi atunci cînd, după primele succese ale armatei şi flotei romane, el se hotărî să cedeze şi să accepte condiţiile relativ favorabile propuse de către Flamininus, „poporul”, mai exact bandiţii aşezaţi de Nabis la Sparta, au respins propunerile de pace, temîndu-se, poate pe drept, că vor fi traşi la răspundere pentru actele lor şi fiind înşelaţi de minciunile cu privire la natura acestor condiţii şi la apropierea etolienilor şi asiaticilor; astfel, ostilităţile reîncepură. Se dădu o bătălie în faţa zidurilor, după care acestea fură asaltate şi escaladate de către romani; dar incendierea străzilor cucerite l-a obligat să se retragă din nou. Pînă la urmă, această rezistenţă îndîrjită luă totuşi sfîrşit. Sparta şi-a păstrat independenţa şi n-a fost obligată nici să-i primească pe emigranţi, nici să se alăture Ligii Aheene; constituţia monarhică şi Nabis au rămas neatinşi. În schimb, Nabis a trebuit să cedeze posesiunile sale externe: Argos, Messene, oraşele cretane şi, în plus, întreaga regiune de coastă. El s-a obligat să nu încheie alianţe cu alte state, să nu poarte război şi să nu păstreze mai mult de două vase deschise, în fine să restituie toate prăzile, să trimită ostatici şi să plătească o contribuţie de război romanilor. Emigranţilor spartani li s-au cedat oraşele de pe coasta Laconiei, iar această nouă comunitate, care, spre deosebire de spartanii guvernaţi în mod monarhic, se numea „a laconienilor liberi”, a fost obligată să intre în Liga Aheeană. Emigranţii au reintrat în posesia averilor lor, ţinuturile repartizate fiind considerate ca o compensaţie pentru acestea; pe de altă parte, se preciza că soţiile şi copiii lor nu pot fi reţinuţi la Sparta împotriva voinţei lor. Aheii, cu toate că prin aceste reglementări obţinuseră, în afară de Argos, şi Laconia liberă, erau departe de a fi satisfăcuţi; ei aşteptaseră înlăturarea temutului şi detestatului Nabis, reaşezarea în drepturi a emigranţilor şi extinderea Ligii Aheene asupra întregului Pelopones. Persoanele lipsite de prejudecăţi vor recunoaşte însă că Flamininus a reglementat aceste probleme cu atîta loialitate şi dreptate cîtă putea fi păstrată între două partide caracterizate, amîndouă, prin neloialitate şi nedreptate. Avînd în vedere ostilitatea veche şi profundă dintre spartani şi ahei, încorporarea Spartei în Liga Aheeană ar fi echivalat cu supunerea ei, soluţie potrivnică atît justeţei, cît şi prudenţei. Reaşezarea emigranţilor şi restaurarea completă a unei guvernări de douăzeci de ani n-ar fi însemnat altceva decît înlocuirea unui regim de teroare cu altul nou; soluţia adoptată de către Flamininus era corectă tocmai pentru că nu dădea satisfacţie nici unuia dintre cele două partide extremiste. În sfîrşit, se părea că se pusese capăt jafului pe uscat şi pe mare al spartanilor, iar guvernarea însăşi, aşa cum era acum, nu putea să tulbure decît propria comunitate. Este posibil ca Flamininus, care îl cunoştea pe Nabis şi care nu putea să nu ştie cît de dorită era înlăturarea acestuia, să fi renunţat la aceasta pentru a pune capăt afacerii care, prin complicaţii al căror sfîrşit nu putea fi întrevăzut, ar fi putut să umbrească impresia nepătată despre succesele sale; de asemenea, este posibil ca el să fi păstrat Sparta ca o contrapondere faţă de puterea Confederaţiei Aheene în Pelopones. Prima obiecţie se referă însă la o problemă secundară, în timp ce, gîndindu-ne la a doua, este puţin probabil ca romanii să se fi coborît într-atît încît să se teamă de ahei. Pacea dintre micile state greceşti a fost stabilită astfel cel puţin în exterior. Dar şi relaţiile din interiorul fiecărei comunităţi în parte îl preocupau pe arbitrul roman. Beoţienii îşi manifestară sentimentele lor filomacedonene imediat după expulzarea macedonenilor din Grecia. După ce, la rugăminţile lor, Flamininus permisese reîntoarcerea în patrie a compatrioţilor lor aflaţi în serviciul lui Filip, în fruntea confederaţiei beoţiene a fost ales Brachyllas, cel mai înflăcărat partizan al macedonenilor, Flamininus fiind iritat şi de alte evenimente. El le suportă cu o răbdare exemplară; dar beoţienii apropiaţi de Roma ştiau ce urma să-i aştepte după plecarea romanilor şi hotărîră moartea lui Brachyllas. Crezînd de cuviinţă că trebuie să-i ceară permisiunea lui Flamininus, acesta nu s-a opus. În consecinţă, Brachyllas fu asasinat; apoi, beoţienii nu se mulţumiră numai cu urmărirea ucigaşilor, ci şi a soldaţilor romani care treceau în grupuri mici prin teritoriul lor, omorînd aproximativ 500 dintre ei. Cu aceasta însă întrecuseră măsura; Flamininus le-a impus o amendă de un talant pentru fiecare soldat şi întrucît nu o plătiră, a adunat trupele din jur şi a asediat Coroneia (558, 196). Beoţienii trecură la rugăminţi; într-adevăr, la intervenţia aheilor şi atenienilor, Flamininus ridică asediul în schimbul unei sume foarte modeste şi, cu toate că partida macedoneană a păstrat în continuare conducerea micului ţinut, romanii n-au utilizat faţă de această opoziţie puerilă altceva decît mărinimia unei mari puteri. Şi în restul Greciei, Flamininus se mulţumi să-şi exercite influenţa, în măsura în care nu trebuia să folosească forţa, asupra relaţiilor interne, îndeosebi din comunităţile recent eliberate, ca să aducă consiliul şi curtea de judecată sub autoritatea celor avuţi, iar partida antimacedoneană la conducere, în fine, ca să ataşeze cît mai mult comunităţile de interesele romane, încorporînd în proprietatea lor tot ceea ce, după legea războiului, ar fi revenit romanilor. În primăvara anului 560 (194), opera era terminată. Flamininus adună încă o dată reprezentanţii tuturor comunităţilor greceşti la Corint, îi îndemnă să se folosească cu înţelepciune şi moderaţie de libertatea acordată şi ceru drept unică recompensă pentru bunăvoinţa romanilor ca prizonierii italici care fuseseră vînduţi în Grecia în timpul războiului cu Hannibal să-i fie trimişi în termen de 30 de zile. Apoi evacuă ultimele fortăreţe în care se mai aflau garnizoane romane, Demetrias, Chalcis, ca şi forturile secundare din Eubeea şi Acrocorint, care depindeau de ele, dezminţind astfel aserţiunea, răspîndită de către etolieni, potrivit căreia Roma ar fi moştenit lanţurile Greciei de la Filip, şi se reîntoarse în patrie cu toate trupele şi cu prizonierii eliberaţi.

Numai nedreptatea răutăcioasă sau slăbiciunea sentimentală nu pot să recunoască faptul că romanii doreau cu sinceritate libertatea Greciei, iar cauza pentru care un plan conceput cu atîta generozitate a eşuat atît de lamentabil trebuie să fie căutată numai în totala descompunere morală şi politică a naţiunii elene. Era un eveniment important faptul că o naţiune viguroasă guverna prin braţul ei puternic o ţară, pe care se obişnuise să o considere drept patria-mumă şi drept sanctuarul intereselor sale intelectuale cele mai elevate, spre libertatea deplină, acordînd fiecărei comunităţi scutirea de impozite, de garnizoane străine şi o conducere independentă neîngrădită; numai josnicia nu vede aici nimic altceva decît un calcul politic. Calcule politice sugeraseră romanilor posibilitatea eliberării Greciei; ea deveni o realitate datorită simpatiilor elene incredibil de puternice care stăpîneau tocmai atunci la Roma şi care îl înflăcăraseră şi pe Flamininus. Dacă romanii merită vreun reproş, atunci el constă în faptul că toţi, şi în special Flamininus care înăbuşise ezitările justificate ale senatului, au fost împiedicaţi să cunoască, în complexitatea lui, datorită impresiei create de numele de elen, stadiul deplorabil al sistemului politic grecesc din perioada aceea şi că au permis tuturor comunităţilor, care, datorită antipatiilor lor neputincioase, atît dinăuntru, cît şi din afară, nu puteau nici să acţioneze, nici să menţină pacea, să-şi continue existenţa zbuciumată. Într-o asemenea situaţie, ar fi fost mai degrabă necesar să se pună capăt acestei libertăţi dăunătoare prin prezenţa permanentă a unei puteri superioare; indulgenta politică sentimentală, cu tot umanismul ei aparent, era cu mult mai crudă decît ar fi fost ocupaţia cea mai severă. În Beoţia, de exemplu, Roma a trebuit, dacă nu să provoace, cel puţin, să permită un asasinat politic, întrucît fusese luată hotărîrea de a retrage trupele romane, iar grecii prieteni cu Roma nu puteau fi împiedicaţi să-şi aleagă un remediu obişnuit în ţara lor. Dar Roma însăşi suferi de pe urma acestei politici şovăielnice. Fără greşeala politică a eliberării Greciei nu s-ar fi declanşat războiul cu Antiochos, iar acesta ar fi rămas inofensiv dacă nu s-ar fi comis eroarea de a retrage garnizoanele din principalele fortăreţe de la graniţa europeană. Istoria are o Nemesis pentru fiecare păcat, atît pentru aspiraţiile neputincioase spre libertate, cît şi pentru generozitatea neprevăzătoare.