Capitolul IX

Războiul împotriva lui Antiochos al Asiei

În regatul Asiei diadema Seleucizilor era purtată din anul 531 (223) de către Antiochos al III-lea, strănepotul întemeietorului dinastiei. Asemenea lui Filip, ajunsese în fruntea statului la 19 ani şi dovedise, mai ales în primele sale campanii din Orient, suficient spirit de acţiune şi destulă energie pentru ca să i se poată decerna, după protocolul curţii, fără prea mari exagerări, titlul de „cel Mare”. El reuşise, mai mult prin neputinţa adversarilor săi, îndeosebi a egipteanului Philopator, decît prin propria destoinicie, să restabilească întrucîtva integritatea monarhiei şi să readucă sub coroană mai întîi satrapiile orientale Media şi Parthyene, iar apoi statul separatist întemeiat de Achaios în Asia Mică, dincoace de Tauros. Prima încercare de a lua egiptenilor coasta Siriei, a cărei pierdere era atît de dureros resimţită, fusese respinsă în sîngeroasa bătălie de la Raphia tocmai în anul bătăliei de la Lacul Trasimenus; iar Antiochos, prudent, nu se mai încumetă să reînceapă ostilităţile cu Egiptul atîta vreme cît se afla pe tronul ţării un bărbat, fie el şi neputincios. După moartea lui Philopator (549, 205), se părea că sosise momentul pentru distrugerea Egiptului; în scopul acesta, Antiochos se aliase cu Filip şi se aruncase asupra Coelesiriei, în timp ce regele macedonean atacase oraşele din Asia Mică. În urma intervenţiei romanilor, s-a creat pentru moment impresia că Antiochos va lupta împreună cu Filip împotriva acestora – o politică dictată de conjuncturi şi de tratatul de alianţă. Dar insuficient de clarvăzător pentru a respinge imediat şi cu toată energia intervenţia romanilor în afacerile Orientului, Antiochos considera că cea mai bună politică în avantajul său ar fi fost să se folosească de înfrîngerea lui Filip de către romani, fapt de care nimeni nu se îndoia, pentru a pune apoi singur stăpînire pe regatul egiptean; altminteri, ar fi trebuit să-l împartă cu Filip. În ciuda relaţiilor intime care legau Roma de curtea alexandrină şi de pupilul regal, senatul nu avea nicidecum intenţia să fie, precum se intitula, „apărătorul” acestuia; el hotărî categoric să nu se amestece în afacerile asiatice decît în cazuri extreme şi să limiteze sfera puterii romane la Coloanele lui Hercule şi Helespont; în consecinţă, îl lăsă pe Marele Rege să acţioneze. Fără îndoială că acesta nu se gîndea la cucerirea Egiptului propriu-zis, întrucît una era să o proclame prin cuvinte, şi alta să se realizeze în fapt; în schimb, a început să cucerească pe rînd posesiunile externe ale Egiptului şi le-a atacat mai întîi pe cele din Cilicia şi din Palestina. Marea victorie repurtată în anul 556 (198) la Muntele Panion (izvoarele Iordanului) asupra generalului egiptean Scopas nu numai că i-a adus stăpînirea deplină asupra acestui teritoriu pînă la graniţa propriu-zisă a Egiptului, dar îi sperie atît de tare pe tutorii egipteni ai tînărului rege, încît aceştia, pentru a preîntîmpina invadarea Egiptului de către Antiochos, încheiară pacea, întărind-o prin logodna regelui cu fiica lui Antiochos, Cleopatra. Aşadar, după ce fusese atins primul ţel, Antiochos s-a îndreptat în anul următor, cel al bătăliei de la Kynoskephalai, cu o flotă puternică alcătuită din 100 de corăbii cu punte şi 100 de corăbii deschise spre Asia Mică, pentru a lua în stăpînire fostele posesiuni egiptene de pe coasta de sud şi de vest a Asiei Mici şi, în general, pentru a-i readuce pe grecii din Asia Mică sub coroana regatului său. Probabil că guvernul egiptean cedase aceste districte, care se aflau de fapt în mîinile lui Filip, în urma păcii încheiate cu Antiochos şi, în general, renunţase la toate posesiunile străine în favoarea lui. El a strîns în acelaşi timp la Sardes o puternică armată de uscat siriană. Aceste pregătiri se îndreptau indirect împotriva romanilor care îi ceruseră de la început lui Filip să-şi retragă garnizoanele din Asia Mică şi să lase neatins teritoriul rhodienilor şi pergamenilor, iar oraşelor libere, care asistau acum la înlocuirea stăpînirii lui Filip cu cea a lui Antiochos, constituţia consacrată neştirbită. Attalos şi rhodienii se văzură ameninţaţi din nou de acelaşi pericol care, cu cîţiva ani înainte, îi determinase să declare război lui Filip; bineînţeles, ei au încercat să-i antreneze pe romani în acest război, aşa cum o făcuseră în cazul celui care tocmai se terminase. Attalos ceruse romanilor încă din anii 555/556 (199/198) ajutor militar împotriva lui Antiochos care îi ocupase teritoriul, în timp ce trupele sale fuseseră antrenate în războiul Romei. Rhodienii, mai energici, atunci cînd flota acestuia naviga în primăvara anului 557 (197) de-a lungul coastei Asiei Mici, îi declaraseră regelui Antiochos că o vor lua drept o declaraţie de război dacă aceasta va trece de insulele chelidoniene (în faţa coastei Liciei). Antiochos nu se sinchisi de ameninţările lor: încurajaţi de vestea bătăliei de la Kynoskephalai care tocmai sosise, aceştia începură imediat războiul şi apărară oraşele cariene cele mai importante, Kaunos, Halikarnassos, Myndos şi insula Samos împotriva regelui seleucid. Cele mai multe cetăţi pe jumătate libere se supuseră acestuia, dar unele dintre ele, îndeosebi importantele oraşe Smyrna, Alexandreia, Troas şi Lampsakos, auzind despre înfrîngerea lui Filip, găsiră suficiente resurse pentru a se împotrivi sirianului, iar rugăminţile lor fierbinţi se uniră cu cele ale rhodienilor. Nu ne putem îndoi de faptul că Antiochos, în măsura în care era capabil să ia o hotărîre şi s-o urmeze, nutrea deja intenţia nu numai de a alipi regatului său posesiunile egiptene din Asia, ci de a le cuceri şi pe cele din Europa, iar dacă nu, să caute totuşi să rişte un război cu Roma din această cauză. Romanii dispuneau aşadar de toate motivele pentru a da curs rugăminţilor aliaţilor lor şi de a interveni direct în Asia, dar ei nu s-au grăbit s-o facă. Nu numai că au întîrziat cît timp a durat războiul macedonean, neacordîndu-i lui Attalos nimic altceva decît sprijin diplomatic, care se dovedi, de altfel, foarte eficient la început, dar chiar şi după victorie – în timp ce afirmau că oraşele care fuseseră în stăpînirea lui Filip nu trebuiau să fie luate de către Antiochos, iar libertatea oraşelor asiatice Abydos, Kios, Myrina era garantată de documentele romane – ei n-au întreprins nimic pentru a o înfăptui şi pentru a împiedica ocuparea lor de către Antiochos, care folosise buna ocazie oferită de retragerea garnizoanelor macedonene pentru a le înlocui cu ale sale. Ei au mers şi mai departe permiţînd debarcarea regelui seleucid în Europa, în primăvara anului 558 (196), şi înaintarea lui în Chersonesul Tracic, unde ocupă Sestos şi Madytos şi petrecu o perioadă de timp mai lungă pentru a-i astîmpăra pe barbarii traci şi pentru a reconstrui Lisimaheia distrusă, destinată să devină fortăreaţa principală şi capitala noii satrapii Thracia. Flamininus, însărcinat cu rezolvarea acestor probleme, trimise într-adevăr soli regelui aflat la Lisimaheia care au discutat integritatea teritoriului egiptean şi libertatea tuturor elenilor, dar fără rezultat. Regele invocă din nou titlurile sale legale şi irecuzabile asupra vechiului regat al lui Lysimachos, cucerit de către strămoşul său Seleukos, lămuri că nu intenţionează să cucerească noi teritorii, unica lui dorinţă fiind păstrarea integrităţii teritoriului său ereditar, şi respinse medierea romană în problema neînţelegerilor sale cu oraşele supuse din Asia Mică. A putut să adauge, pe drept, că încheiase pacea cu Egiptul, lipsindu-i astfel pe romani de un pretext formal pentru a interveni. Plecarea precipitată a regelui în Asia, determinată de ştirea falsă despre moartea tînărului rege al Egiptului, şi proiectele pe care această plecare le provocă în legătură cu o debarcare în Cipru sau chiar la Alexandria au dus la întreruperea tratativelor înainte ca acestea să fi fost încheiate sau să fi dus la vreun rezultat. În anul următor (559, 195), Antiochos se reîntoarse la Lisimaheia cu o flotă şi o armată mai puternică şi se ocupă cu organizarea noii satrapii pe care o destinase fiului său, Seleukos. La Efes, el se întîlni cu Hannibal care fusese constrîns să se exileze, iar primirea excepţională care i se făcu acestuia a echivalat cu o declaraţie de război la adresa Romei. Cu toate acestea, Flamininus retrase în primăvara anului 560 (194) toate garnizoanele din Grecia. În condiţiile date, aceasta a fost cel puţin o eroare gravă, dacă nu un act criminal împotriva propriei conştiinţe, întrucît nu se poate respinge ideea că Flamininus, numai pentru a dărui patriei gloria neştirbită a unui război terminat în întregime şi a Eladei eliberate, se mulţumi să acopere superficial focul mocnind al răscoalei. Omul de stat roman putea să aibă dreptate dacă aprecia drept o eroare politică orice tentativă de a aduce Grecia sub dominaţia nemijlocită a Romei şi orice intervenţie în afacerile asiatice; dar opoziţia neastîmpărată din Grecia, aroganţa neputincioasă a regelui asiatic, prezenţa celui mai înverşunat duşman al romanilor, care ridicase Occidentul la luptă împotriva Romei, la cartierul general sirian erau tot atîtea semne evidente ale iminenţei unei noi insurecţii a Orientului elen, care va încerca cel puţin să treacă Grecia de sub clientela romană sub cea a statelor opuse Romei şi, după ce va fi atins acest ţel, să extindă imediat sfera de operaţiuni. Este evident că Roma nu putea să îngăduie toate acestea. În timp ce Flamininus, ignorînd toate indiciile sigure ale războiului, retrăgea garnizoanele din Grecia şi îi impunea regelui Asiei condiţii pentru a căror respectare nu intenţiona să intervină ; el făcea prea mult în vorbe şi prea puţin în fapte şi uita sarcina sa de general şi de cetăţean în favoarea vanităţii personale care aspira la meritul de a fi dăruit romanilor pacea, iar grecilor de pe ambele continente, libertatea.

Antiochos exploată acest răgaz nesperat, consolidînd situaţia din interior şi relaţiile cu vecinii săi înainte de a începe războiul, pentru care se decise şi pentru care se entuziasmase cu atît mai mult cu cît inamicul părea că încearcă să-l evite. În anul 561 (193), o căsători pe fiica sa Cleopatra cu logodnicul ei, tînărul rege al Egiptului; faptul că ar fi promis ginerelui său retrocedarea provinciilor cucerite a fost susţinut într-adevăr mai tîrziu de către partea egipteană, dar probabil fără temei, aceste ţinuturi rămînînd, oricum, integrate Siriei. El îi oferi lui Eumenes, care urmase pe tronul Pergamului după moartea tatălui său, Attalos (557, 197), retrocedarea oraşelor înstrăinate şi, de asemenea, pe una dintre fiicele sale drept soţie, cerîndu-i în schimb să părăsească alianţa romană. De asemenea, el o căsători pe alta dintre fiicele sale cu Ariarathes, regele Cappadociei, şi îi cîştigă pe galati cu daruri, în timp ce veşnic agitaţii pisidieni şi alte populaţii mai mici au fost supuse prin forţa armelor. Bizantinilor le acordă largi privilegii cu privire la oraşele din Asia Mică, declară că recunoaşte independenţa vechior oraşe libere Rhodos şi Cizic, iar în ceea ce le priveşte pe celelalte, că se va mulţumi cu recunoaşterea formală a puterii sale suzerane; dădu chiar de înţeles că se va supune arbitrajului rhodienilor. În Grecia continentală, se putea baza cu certitudine pe eolieni şi spera să-l readucă sub arme şi pe Filip. Mai mult, un plan conceput de către Hannibal obţinu acordul regelui; el urma să primească din partea lui Antiochos o flotă de 100 de corăbii şi o armată de uscat formată din 10.000 de pedestraşi şi 1.000 de călăreţi cu care se dezlănţuise, mai întîi, la Cartagina al treilea război punic, iar apoi, în Italia, al doilea război al lui Hannibal; emisarii tyrieni plecară spre Cartagina pentru a pregăti insurecţia de aici (p. 466). În fine, se aşteptau succese ale insurecţiei spaniole care, atunci cînd Hannibal părăsise Cartagina, atinsese apogeul (p. 471). Aşadar, în timp ce nori grei de furtună se adunară din toate părţile deasupra Romei, grecii angajaţi în acţiunea aceasta au fost, ca întotdeauna, aceia care contau cel mai puţin, dar se manifestau ca şi cum ar fi fost cei mai importanţi şi erau cei mai nerăbdători. Îndîrjiţii şi trufaşii etolieni începură să creadă că Filip fusese învins de ei, şi nu de către romani, şi cu greu putură să aştepte înaintarea lui Antiochos în Grecia. Este caracteristic politicii lor răspunsul pe care strategul îl va adresa în curînd lui Flamininus, atunci cînd acesta le ceru o copie a declaraţiei de război împotriva Romei: că o va preda personal atunci cînd armata etoliană îşi va ridica tabăra lîngă Tibru. Etolienii acţionară ca agenţi ai regelui sirian pentru Grecia şi amăgiră amîndouă părţile, insuflîndu-i regelui convingerea că toţi grecii îl aşteaptă cu braţele deschise ca pe adevăratul salvator, iar celor din Grecia dispuşi să-i asculte, că debarcarea lui Antiochos ar fi mai apropiată decît era în realitate. În felul acesta, ei reuşiră într-adevăr să influenţeze egoismul ingenuu al lui Nabis, nerăbdator să pornească ostilităţile şi să reaprindă incendiul războiului la numai doi ani după plecarea lui Flamininus (primăvara anului 562, 192); dar cu aceasta ei nu şi-au atins scopul. Nabis se aruncă asupra cetăţii Gythion, una dintre localităţile laconienilor liberi cedate aheilor în urma ultimului tratat, şi o cuceri; Philopoemen, strategul experimentat al aheilor, îl înfrînse la Munţii Barbostenieni, iar tiranul nu readuse nici măcar a patra parte din armata sa în capitală, unde fu asediat de către acelaşi Philopoemen. Întrucît un asemenea început nu era suficient pentru a-l aduce pe Antiochos în Europa, ceea ce se înţelege de la sine, etolienii se hotărîră să ocupe Sparta, Chalcis şi Demetrias şi, prin cucerirea acestor oraşe importante, să-l determine pe rege să se îmbarce. Ei crezură de cuviinţă să pună mai întîi stăpînire asupra Spartei, trimiţîndu-l pe etolianul Alexamenos în Laconia sub pretextul aducerii unui contingent garantat prin tratat. Acesta urma să intre în oraş cu 1.000 de soldaţi, să-l înlăture pe Nabis şi să ocupe oraşul. Aşa se şi întîmplă pînă la urmă, iar Nabis a fost ucis în timpul unei parade militare; dar în vreme ce etolienii se răspîndiră în oraş cu scopul de a prăda, lacedemonienii găsiră răgazul suficient pentru a se regrupa şi a-i măcelări pînă la ultimul om. Ca urmare, Sparta consimţi să se alăture Ligii Aheene. După ce frumosul proiect al etolienilor nu numai că eşuase – pe bună dreptate –, dar avusese urmări contrare, unind aproape întregul Pelopones în mîinile partidei de opoziţie, destinul nu le surîse mai mult nici la Chalcis, partida proromană de aici chemînd împotriva etolienilor şi exilaţilor chalcidieni pe cetăţenii din Eretria şi Karystos, care erau filoromani. În schimb, reuşi ocuparea cetăţii Demetrias, întrucît magnezienii, cărora le revenise oraşul, se temură, nu fără temei, că sînt promişi lui Filip de către romani drept recompensă pentru ajutorul acordat împotriva lui Antiochos; la aceasta se adaugă faptul că mai multe escadroane de călăreţi reuşiseră să pătrundă în oraş sub pretextul de a-l escorta pe Eurylochos, conducătorul rechemat al opoziţiei împotriva Romei. În felul acesta, magnezienii trecură, în parte din proprie voinţă, în parte constrînşi, în tabăra etolienilor, iar aceştia nu întîrziară să se laude cu isprava lor la curtea seleucidă.

Antiochos se hotărî. Ruptura cu Roma nu se mai putea amîna, în ciuda încercărilor de a o îndepărta prin paliativul ambasadelor diplomatice. Încă în primăvara anului 561 (193), Flamininus, care continua să decidă în senat asupra afacerilor orientale, pronunţase în faţa solilor regelui Menippos şi Hegesianax ultimatumul roman: fie să evacueze Europa şi să dispună de Asia după bunul-plac, fie să păstreze Tracia şi să accepte protectoratul roman asupra oraşelor Smyrna, Lampsakos şi Alexandreia Troas. Aceleaşi condiţii au fost discutate încă o dată de către Antiochos şi solii senatului, Publius Sulpicius şi Publius Villius, la Efes, fortăreaţa principală şi cartierul general al regelui în Asia Mică. Amîndouă părţile se despărţiră cu convingerea că soluţia paşnică nu mai era posibilă. Ca urmare, Roma se hotărî pentru război. Încă în vara anului 562 (192), o flotă romană de 30 de corăbii cu 3.000 de soldaţi la bord, condusă de către Aulus Atilius Serranus, apăru în faţa Gythionului, accelerînd prin sosirea ei încheierea tratatului dintre ahei şi spartani; coastele de est ale Siciliei şi Italiei au fost ocupate de trupe numeroase, cu scopul de a preîntîmpina o eventuală tentativă de debarcare; în Grecia era aşteptată în toamnă o armată de uscat. Din ordinul senatului, Flamininus călători, începînd cu primăvara anului 562 (192), prin Grecia, pentru a dejuca intrigile opoziţiei şi pentru a remedia, în limita posibilităţilor, urmările evacuării inoportune a Greciei. Etolienii se înfierbîntaseră într-atît, încît dieta lor hotărî să declare război Romei. În schimb, Flamininus reuşi să salveze Chalcis pentru romani, instalînd aici o garnizoană formată din 500 de ahei şi 500 de pergameni. De asemenea, întreprinse o tentativă pentru recuperarea cetăţii Demetrias; magnezienii ezitară. Chiar dacă unele oraşe pe care Antiochos îşi propusese să le îngenuncheze înainte de declanşarea marelui război rezistau încă, el nu mai putea să tergiverseze debarcarea, dacă nu dorea ca romanii să recîştige toate poziţiile pe care le abandonaseră cu doi ani în urmă prin retragerea tuturor garnizoanelor din Grecia. Antiochos îşi concentră corăbiile şi trupele de care dispunea în momentul acela – în total numai 40 de corăbii cu punte, 10.000 de pedestraşi, 500 de călăreţi şi şase elefanţi – şi părăsi Chersonesul Tracic, îndreptîndu-se spre Grecia, unde debarcă în toamna anului 562 (192), la Pteleon, în Golful Pagaseic. Imediat după aceea, ocupă apropiata cetate Demetrias. Aproximativ în aceeaşi perioadă, la Apollonia debarcă o armată romană de 25.000 de soldaţi, condusă de către pretorul Marcus Baebius. Aşadar, războiul începuse de ambele părţi.

Totul depindea de coeziunea acestei coaliţii îndelung pregătite împotriva Romei, în fruntea căreia se găsea Antiochos. În ceea ce priveşte planul de a determina răzvrătirea inamicilor Romei din Cartagina şi din Italia, Hannibal se confruntă la curtea de la Efes cu destinul caracteristic întregii sale cariere: acela de a apăra planuri măreţe în faţa unor oameni meschini şi cu spirit îngust. În favoarea executării lor nu se întîmplă nimic altceva decît compromiterea unor patrioţi cartaginezi; cartaginezilor nu le rămase altă cale decît aceea a supunerii totale faţă de Roma. Camarila nu-l dorea pe Hannibal; bărbatul acesta era prea impunător pentru intrigile de curte şi, după ce încercase felurite expediente josnice, cum ar fi, de exemplu, acela prin care îl acuzau pe general, cu al cărui nume romanii îşi speriau copiii, că ar complota cu delegaţii romani, ea reuşi să-l convingă pe Antiochos – care, ca toţi monarhii nesemnificativi, era prea orgolios de independenţa sa personală şi care nu se lăsa mai uşor înfricoşat de altceva decît de gîndul că ar putea fi guvernat de altcineva – că nu era înţelept ca gloria sa să fie umbrită de acest bărbat ilustru. În consecinţă, marele consiliu luă hotărîrea ca fenicianul să fie întrebuinţat în viitor numai pentru rezolvarea unor sarcini secundare şi pentru a-şi pronunţa opinia – bineînţeles, cu gîndul de a nu i-o respecta niciodată. Hannibal se răzbună pe această adunătură acceptînd fiecare sarcină şi rezolvînd-o în mod strălucit. În Asia, Cappadocia se alătură Marelui Rege; Prusias al Bitiniei s-a alăturat însă, ca de obicei, partidei mai puternice. Regele Eumenes nu trădă vechea politică a familiei sale care urma să-i aducă abia acum roade bogate. Nu numai că refuzase cu perseverenţă toate ofertele lui Antiochos, dar îi invitase în permanenţă la război pe romani de la care îşi aştepta mărirea teritoriului său. Rhodienii şi bizantinii se alăturară, de asemenea, vechilor lor aliaţi. Egiptul trecu fără întîrziere de partea Romei şi-şi oferi sprijinul prin provizii şi contingente care n-au fost acceptate de către romani. În Europa, situaţia depindea înainte de toate de poziţia pe care o va adopta Filip al Macedoniei. Poate că o politică corectă ar fi trebuit să-l determine să se unească cu Antiochos, dînd uitării toate nedreptăţile şi eşecurile din trecut. De obicei însă, Filip nu era condus de astfel de considerente, ci de preferinţele şi de antipatiile sale, iar ura sa se îndrepta mai degrabă împotriva aliatului infidel, care nu-l ajutase împotriva inamicului comun, luînd în schimb partea sa din pradă şi tinzînd să-i devină şi în Tracia un vecin incomod, decît împotriva învingătorului său care îl tratase cu respect, ca un bărbat onorabil. Mai mult, Antiochos îl ofensase grav pe acest om pătimaş prin sprijinul acordat unor pretendenţi deplorabili la coroana macedoneană şi prin înmormîntarea fastuoasă a osemintelor macedonenilor căzuţi la Kynoskephalai; astfel, cu un zel foarte sincer, el oferi întreaga sa forţă militară romanilor. Cea de-a doua putere a Greciei, Confederaţia Aheeană, păstra alianţa cu Roma cu aceeaşi fermitate a Macedoniei. Dintre comunităţile mai mici, nu se îndepărtară de Roma tesalienii şi atenienii, la aceştia din urmă Flamininus instalînd, pe acropolă, o garnizoană aheeană, pentru a ţine în gardă partida patrioţilor încă destul de puternică la Atena. Epiroţii se străduiră, după posibilităţi, să păstreze bunele relaţii cu amîndouă părţile. Astfel, în afară de corăbii şi magnezieni, cărora li se alăturase o parte a perhebienilor vecini, de partea lui Antiochos nu trecură decît Amynander, regele slab al atamanilor care fusese orbit de promisiuni exagerate privind coroana macedoneană, beoţienii, în fruntea cărora se afla în continuare opoziţia antiromană, iar din Pelopones, eleenii şi mesenienii, obişnuiţi să se alieze cu etolienii împotriva aheilor. Acesta era într-adevăr un început promiţător, iar titlul de comandant suprem cu puteri nelimitate, pe care etolienii îl acordară Marelui Rege, părea să adauge eşecului şi insulta. Ca de obicei, fusese folosită minciuna de amîndouă părţile; în locul unei mulţimi nenumărate din Asia, regele aduse o armată care abia dacă atingea jumătatea unei armate consulare ordinare, iar în locul braţelor deschise, pe care toţi elenii urmau să le întindă spre eliberatorul lor de sub jugul roman, doar cîteva bande de tîlhari şi un număr de comunităţi decăzute doreau să fraternizeze cu regele.

Pentru moment însă, Antiochos le-o luase înainte romanilor în Grecia propriu-zisă. Chalcis primise o garnizoană din partea aliaţilor greci al Romei şi respinse primele somaţii; cetatea s-a predat însă cînd Antiochos a sosit cu toate forţele sale, iar un detaşament roman, care venise prea tîrziu pentru ocuparea cetăţii, a fost nimicit de către rege la Delion. Astfel, Eubeea era pierdută pentru romani. În timpul iernii, Antiochos, împreună cu eolienii şi atamanii, a încercat să ocupe Tesalia; de asemenea, ocupă Termopile, cuceri Pherae şi alte oraşe; dar Appius Claudius veni cu 2.000 de soldaţi dinspre Apollonia, salvă Larissa şi se fortifică în locul acesta. Antiochos, obosit de campania din iarnă, preferă să se retragă în agreabilul său cartier de la Chalcis, unde petrecerile se ţinură lanţ şi unde, în ciuda celor 50 de ani ai săi şi a planurilor sale războinice, regele se căsători cu o frumoasă chalcidiană. Astfel trecu iarna anilor 562-563 (192-191), fără ca Antiochos să fi făcut altceva decît să trimită scrisori în toate colţurile Greciei; un ofiţer roman observase că purta războiul cu pana şi cu cerneala. Odată cu sosirea primăverii anului 563 (191), statul-major roman debarcă în Apollonia: comandantul suprem, Manius Acilius Glabrio, bărbat de origine umilă, dar general destoinic, temut de soldaţi şi inamici, amiralul Gaius Livius, iar dintre tribunii militari remarcîndu-se Marcus Porcius Cato, învingătorul Spaniei, şi Lucius Valerius Flaccus, bărbaţi care, după străvechiul obicei roman, nu se simţeau înjosiţi să reintre în armată ca simpli comandanţi de legiuni, cu toate că fuseseră consuli. Ei au adus întăriri constînd în corăbii şi în soldaţi, printre altele şi călăreţi numizi şi elefanţi libieni, trimişi de către Massinissa, şi, în plus, permisiunea senatului de a accepta din partea aliaţilor extra-italici trupe auxiliare în număr de 5.000 de soldaţi. Astfel, forţele armate ale romanilor se ridicau în total la aproximativ 40.000 de soldaţi. Regele, care la începutul primăverii se deplasase la etolieni întreprinzînd de aici o expediţie inutilă în Acarnania, la aflarea ştirii despre debarcarea lui Glabrio în cartierul său general, se reîntoarse pentru a începe campania cu toată seriozitatea. Dar din cauza propriei neglijenţe, cît şi celei a locţiitorilor săi din Asia, rămase într-un mod inexplicabil lipsit de toate întăririle, aşa încît dispunea numai de o armată slabă, cu care debarcase în toamna precedentă la Pteleon, decimată în plus de îmbolnăvirile şi dezertările din timpul dezordonatelor tabere de iarnă. Etolienii înşişi, care se angajaseră să trimită pe cîmpul de luptă o armată serioasă, nu-i puseseră la dispoziţie comandantului suprem mai mult de 4.000 de soldaţi, acum cînd sosise clipa hotărîtoare. Trupele romane începuseră deja manevrele în Tesalia, unde avangarda lor, împreună cu armata macedoneană, alungă garnizoanele lui Antiochos din oraşe şi ocupă teritoriul atamanilor. Consulul înaintă cu armata principală şi forţele romanilor se adunară la Larissa. În loc să se întoarcă cu toată graba şi să evacueze cîmpul de bătălie în faţa inamicului superior din toate punctele de vedere, Antiochos se hotărî să se fortifice la Termopile şi să aştepte în locul acesta venirea marii armate din Asia. El însuşi se aşeză în pasul principal şi porunci etolienilor să ocupe înălţimile de pe care Xerxes reuşise odinioară să-i împresureze pe spartani. Dar numai jumătatea contingentului etolian crezu de cuviinţă că trebuie să se supună ordinului comandantului suprem; ceilalţi, în număr de 2.000, se încartiruiră în apropiatul oraş Heracleia, de unde nu participară într-alt fel la bătălie decît încercînd, atîta timp cît s-a desfăşurat aceasta, să cucerească tabăra romană prin surprindere şi s-o jefuiască. Etolienii aşezaţi pe înălţimi îşi îndepliniră şi ei misiunea cu neglijenţă şi repulsie; postul lor de pe Kallidromos se lăsă surprins de către Cato, iar falanga asiatică, atacată între timp din faţă de către consul, se risipi atunci cînd romanii, coborînd de pe munte, se năpustiră în flancul ei. Întrucît Antiochos nu avusese grijă de nimic şi nici nu se gîndise la o retragere, armata a fost nimicită, în parte pe cîmpul de bătălie, în parte în cursul retragerii dezordonate; un mic detaşament reuşi cu greu să ajungă la Demetrias, iar regele însuşi cu 500 de soldaţi la Chalcis. El se îmbarcă imediat în direcţia Efes; Europa era pierdută, cu excepţia posesiunilor tracice, şi nici fortăreţele nu mai puteau să fie apărate. Chalcis s-a predat romanilor, Demetrias lui Filip care, drept despăgubire pentru cucerirea aproape încheiată a oraşului Lamia din Achaia Ptiotis şi întreruptă din ordinul consulului, obţinu permisiunea de a se extinde asupra tuturor comunităţilor din Tesalia propriu-zisă şi chiar asupra teritoriului de graniţă al etolienilor şi al districtelor Dolopia şi Aperantia, care trecuseră între timp de partea lui Antiochos. Toţi grecii care se pronunţaseră în favoarea lui Antiochos se grăbiră să încheie pacea; epiroţii cerură cu umilinţă iertare pentru atitudinea lor ambiguă; beoţienii se predară fără condiţii; eleenii şi mesenienii, ultimii după o oarecare rezistenţă, se supuseră aheilor. Se împlinea astfel profeţia lui Hannibal: nu te poţi baza nicidecum pe greci care se închină oricărui învingător. Înşişi etolienii încercară, după ce diviziunea lor asediată la Heracleia fusese silită să capituleze după o dîrză rezistenţă, să încheie pacea cu romanii pe care îi provocaseră imprudent; însă condiţiile exagerate ale consulului roman şi o sumă de bani sosită la timp din partea lui Antiochos îi determinară să întrerupă încă o dată tratativele şi să reziste încă două luni asediului de la Naupaktos. Oraşul se afla în pragul disperării, asaltul sau capitularea fiind iminente, cînd Flamininus, în strădaniile sale neobosite de a salva orice comunitate elenă de propria neghiobie şi de severitatea colegilor săi mai duri, interveni şi mijloci pentru început un armistiţiu acceptabil. Cu aceasta, armele erau depuse în Grecia întreagă; cel puţin pentru moment.

Un război şi mai periculos era însă iminent în Asia; el părea hazardat nu atît din cauza inamicului, cît mai ales a distanţei mari şi a comunicaţiilor nesigure cu patria, iar din cauza egoismului îndărătnic al lui Antiochos, războiul nu putea fi încheiat altfel decît printr-un atac în ţara inamicului. Mai întîi, trebuia să fie asigurată stăpînirea asupra mării. Flota romană, care, în timpul campaniei din Grecia, avusese sarcina de a întrerupe comunicaţiile dintre Grecia şi Asia Mică, reuşise chiar în timpul bătăliei de la Termopile să captureze, lîngă Andros, o apreciabilă escadră asiatică de transport; de atunci, a fost însărcinată cu pregătirea trecerii romanilor în Asia Mică şi, înainte de toate, cu alungarea flotei inamice din Marea Egee. Aceasta a ancorat în portul de la Cyssus, pe malul meridional al peninsulei care se întinde din Ionia spre Chios; aici sosi şi flota romană alcătuită din 75 de corăbii romane, 24 pergamene şi 6 cartagineze, toate cu punte, fiind comandante de Gaius Livius. Amiralul sirian Polyxenidas, un emigrant din Rhodos, n-avea să-i opună mai mult de 70 de corăbii cu punte; dar, întrucît flota romană aştepta încă corăbiile rhodiene, iar Polyxenidas se baza pe calitatea superioară îndeosebi a corăbiilor din Tyr şi Sidon, el acceptă bătălia fără ezitare. Ce-i drept, la început asiaticii au reuşit să scufunde una dintre corăbiile cartagineze, dar odată cu abordajul romanii cîştigară, prin curajul lor, întîietatea şi numai datorită vitezei vîslelor şi pînzelor lor adversarii au înregistrat o pierdere de numai 23 de corăbii. În cursul urmăririi, flota romană a fost întărită cu 25 de corăbii rhodiene, supremaţia romanilor în aceste ape fiind acum de două ori decisivă. Flota inamică nu s-a mai mişcat din rada portului de la Efes şi, întrucît nu a putut să fie provocată la o a doua bătălie, flota romană şi cea a aliaţiolor s-a dispersat pentru timpul iernii; corăbiile de război romane s-au îndreptat spre portul de la Cane, în apropierea Pergamului. Cele două părţi se ocupară în timpul iernii de pregătiri pentru campania următoare. Romanii încercară să-i atragă de partea lor pe grecii din Asia Mică: Smyrna, care respinsese cu perseverenţă toate tentativele regelui de a pune stăpînire pe oraş, îi primi pe romani cu braţele deschise, iar la Samos, Chios, Erythrae, Klazomenae, Phokaea, Kyme şi în alte locuri partida romană cîştigă supremaţia. Antiochos era hotărît să împiedice, dacă era posibil, trecerea romanilor în Asia Mică şi, în consecinţă, s-a pregătit pentru lupta pe mare, în parte întărind cu ajutorul lui Polyxenidas flota staţionată la Efes, în parte echipînd cu ajutorul lui Hannibal o nouă flotă în Licia, Siria şi Fenicia; în plus, a adunat în Asia Mică o imensă armată de uscat, alcătuită din unităţi provenite din toate ţinuturile vastului său imperiu. În anul următor (564, 190), flota romană îşi reluă operaţiunile foarte devreme. Gaius Livius lăsă flota rhodiană, care, numărînd de 36 de corăbii, venise de data aceasta la momentul oportun pentru a o supraveghea pe cea inamică în apele de la Efes şi se îndreptă cu partea cea mai mare a corăbiilor romane şi pergemene spre Helespont, pentru a asigura, în conformitate cu ordinul primit, trecerea armatei de uscat prin ocuparea cetăţilor de aici. Sestos fusese deja ocupată, iar Abydosul era foarte strîmtorat, cînd vestea despre înfrîngerea flotei rhodiene îl constrînse să se întoarcă. Amiralul rhodian Pausistratos, înşelat de aluziile compatriotului său că se va dezice de Antiochos, se lăsase surprins în portul de la Samos; el însuşi căzu în luptă, toate corăbiile sale, cu excepţia a cinci rhodiene şi două din Kos, fuseseră distruse; odată cu vestea aceasta, Samos, Phokaea, Kyme au trecut de partea lui Seleukos care îl înlocuia pe tatăl său la comanda supremă pe uscat în aceste ţinuturi. Însă cînd flota romană veni la Samos, în parte dinspre Cane, în parte dinspre Helespont, întărită după scurt timp cu 20 de corăbii noi ale rhodienilor, Polyxenidas se văzu obligat să se închidă din nou în portul de la Efes. Întrucît el refuză bătălia navală propusă şi, din cauza numărului redus al echipajului roman, nu exista posibilitatea unui atac de pe uscat, nici flota romană nu putu face altceva decît să-şi reia poziţiile de la Samos. O escadră se deplasă între timp la Patara, pe coasta Liciei, în parte pentru a-i apăra pe rhodieni de atacurile ostenitoare declanşate din această direcţie, în parte şi înainte de toate pentru a împiedica intrarea în Marea Egee a flotei inamice, care urma să fie adusă de către Hannibal. Cînd această escadră se dovedi neputincioasă în faţa Patarei, noul amiral Lucius Aemilius Regillus, care sosise cu 20 de corăbii noi de la Roma, înlocuindu-l pe Gaius Livius la Samos, fu cuprins de indignare şi hotărî să pornească într-acolo cu întreaga flotă; cu greu ofiţerii săi au reuşit să-l facă să înţeleagă, în cursul deplasării, că obiectivul principal în momentul acela nu-l constituia cucerirea Patarei, ci stăpînirea Mării Egee, şi să-l determine să se reîntoarcă la Samos. În Asia Mică, Seleukos începuse între timp asediul Pergamului, în vreme ce Antiochos devasta cu armata principală teritoriul pergamen şi posesiunile mitilenilor de pe uscat; ei sperau să-i nimicească pe detestaţii Attalizi înainte de venirea ajutorului roman. Flota romană se îndreptă în ajutorul aliaţilor spre Elaeea şi portul de la Adramythion; dar, cum amiralul ducea lipsă de trupe, el nu dobîndi nici un rezultat favorabil. Pergamul părea pierdut, însă moliciunea şi delăsarea cu care era condus asediul îi permiseră lui Eumenes să aducă în oraş trupe auxiliare aheene conduse de către Diophanes, ale căror ieşiri temerare şi norocoase îi siliră pe mercenarii gali, însărcinaţi de către Antiochos cu asediul, să-l ridice. În apele sudice, planurile lui Antiochos au fost, de asemenea, dejucate. Flota echipată şi comandată de către Hannibal a încercat, după ce fusese reţinută mult timp de către vînturile potrivnice de vest, să pătrundă în sfîrşit în Marea Egee; la revărsarea lui Eurymedon în faţa Aspendosului din Pamfilia, ea întîlni însă o escadră rhodiană comandată de către Eudamos, iar în bătălia purtată aici între cele două flote, tactica lui Hannibal şi superioritatea numerică au fost depăşite de calitatea corăbiilor şi de experienţa ofiţerilor rhodieni – aceasta a fost prima bătălie navală şi ultima bătălie împotriva Romei purtată de către marele cartaginez. Victorioasa flotă rhodiană s-a deplasat apoi la Partara, împiedicînd aici proiectata joncţiune a celor două flote asiatice. În Marea Egee, flota romano-rhodiană de la Samos, slăbită în urma desprinderii corăbiilor pergamene trimise în Helespont pentru sprijinirea armatei de uscat care tocmai sosise, a fost atacată, la rîndul ei, de către Polyxenidas, a cărui flotă număra acum cu nouă corăbii mai mult decît cea a adversarilor. În ziua de 23 decembrie, după calendarul necorectat, după cel corectat, aproximativ la sfîrşitul lunii august a anului 564 (190), s-a ajuns la bătălia de la promontoriul Myonnesos, între Teos şi Kolophon; romanii străpunseră linia de bătaie inamică şi încercuiră aripa stîngă în întregime, capturînd sau scufundînd 42 de corăbii. O inscripţie în vers saturnin din templul Larilor permarini, ridicat în amintirea acestei victorii pe Cîmpul lui Marte, relata romanilor, cîteva secole mai tîrziu, cum flota asiaticilor a fost nimicită în faţa ochilor regelui Antiochos şi a întregii sale armate de uscat şi cum romanii au terminat astfel „această luptă gigantică şi-i supuseră pe regi”. De atunci, corăbiile inamice nu mai îndrăzniră să întreprindă vreo tentativă pentru împiedicarea trecerii armatei de uscat romane.

La Roma, învingătorul de la Zama fusese desemnat să conducă războiul de pe continentul asiatic; el exercita de fapt comanda supremă în locul generalului oficial, fratele său, Lucius Scipio, sărac cu duhul şi lipsit de calităţi militare. Rezerva, care staţionase pînă atunci în Italia meridională, a fost trimisă în Grecia, iar armata lui Glabrio, în Asia; cînd s-a aflat cine urma să preia comanda, 5.000 de voluntari din timpul războiului lui Hannibal s-au înrolat, pentru a mai lupta încă o dată sub ordinele conducătorului lor iubit. În luna iunie a romanilor sau, după cronologia corectată, în martie, Scipionii sosiră în tabără pentru a porni expediţia asiatică; dar surpriza a fost mare cînd s-au găsit angajaţi încă de la început într-un război fără sfîrşit cu exasperaţii etolieni. Senatul, apreciind că răbdarea nelimitată a lui Flamininus în faţa elenilor era exagerată, oferise etolienilor posibilitatea de a alege între plata unei contribuţii de război cu adevărat exorbitantă sau capitularea necondiţionată, ceea ce i-a determinat să ridice armele din nou; nimeni nu putea să întrevadă cînd va lua sfîrşit acest război de munte şi de fortăreţe. Scipio înlătură acest obstacol incomod prin încheierea unui armistiţiu de şase luni şi începu imediat marşul împotriva Asiei. Întrucît o flotă inamică era doar blocată în Marea Egee, iar o a doua, care se apropia din marea sudică, putea să sosească oricînd, în ciuda escadrei însărcinate cu interceptarea ei, păru cel mai indicat să se urmeze drumul pe uscat prin Macedonia şi Tracia şi, de aici, prin Helespont, unde nu erau de aşteptat obstacole serioase, întrucît se putea conta pe deplin pe sprijinul lui Filip, regele Macedoniei, pe cel al lui Prusias, regele Bitiniei, aliatul romanilor, iar flota romană se putea stabili cu uşurinţă în strîmtoare. Extenuantul drum de-a lungul ţărmurilor macedonene şi tracice a fost străbătut fără piedici însemnate; Filip se îngriji atît de aprovizionare, cît şi de primirea prietenoasă pe care le-au făcut-o barbarii traci. Dar se pierduse atîta timp, fie cu etolienii, fie cu drumul, încît armata sosi în Chersonesul Tracic abia în ajunul bătăliei de la Myonnesos. Dar miraculoasa Fortuna a lui Scipio îi netezi şi de data aceasta calea, aşa cum făcuse odinioară în Spania şi Africa. La vestea bătăliei de la Myonnesos, Antiochos se pierdu cu firea în aşa măsură, încît dădu ordin să fie evacuată fortăreaţa Lisimaheia din Europa, bine apărată şi aprovizionată atît de garnizoană, cît şi de către cetăţenii care rămăseseră fideli restauratorului oraşului lor, uitînd, în plus, să retragă garnizoanele din Aenos şi Maroneia, ba şi să distrugă bogatele depozite; nu opuse nici cea mai mică rezistenţă la debarcarea romanilor pe malul asiatic, ci îşi irosi timpul la Sardes, plîngîndu-şi destinul. Nu putem pune la îndoială faptul că, dacă ar fi apărat Lisimaheia numai pînă în vara care se apropia şi şi-ar fi deplasat marea armată la Helespont, Scipio ar fi fost nevoit să accepte taberele de iarnă pe malul european într-o poziţie care, din punct de vedere militar şi politic, era departe de a fi satisfăcătoare. În timp ce romanii debarcaţi pe malul asiatic au rămas cîteva zile pe poziţie pentru a se reface şi în aşteptarea comandanţilor reţinuţi de îndatoriri religioase, în tabără sosiră soli ai Marelui Rege pentru a negocia pacea. Antiochos oferi jumătate din cheltuielile de război şi cedarea posesiunilor sale europene, precum şi a tuturor oraşele greceşti din Asia Mică trecute de partea romanilor; Scipio ceru însă achitarea tuturor cheltuielilor de război şi renunţarea la întreaga Asie Mică. Primele condiţii, declară el, ar fi fost acceptabile în cazul în care armata s-ar fi aflat încă în faţa Lisimaheiei sau numai dincoace de Helespont; acum însă, cînd calul simţea deja hamul şi-şi cunoaştea călăreţul, ele nu mai erau mulţumitoare. Tentativele Marelui Rege de a cumpăra, după obiceiul oriental, pacea de la adversarul său, în schimbul unei sume de bani – el oferi jumătate din veniturile sale anuale! – eşuară, cum este lesne de înţeles; în schimbul eliberării fără răscumpărare a fiului său căzut prizonier, bravul cetăţean dădu Marelui Rege, drept recompensă, sfatul prietenos de a accepta pacea în orice condiţii. Faptul însă nu era neapărat necesar; dacă regele s-ar fi putut decide să prelungească războiul retrăgîndu-se în interiorul Asiei, antrenîndu-l astfel pe inamic în urmărirea sa, deznodămîntul fericit n-ar fi fost nicidecum imposibil. Antiochos însă, iritat de aroganţa probabil intenţionată a adversarului său şi prea indolent pentru orice strategie durabilă şi consecventă, se grăbi să-şi expună – cu cît mai repede, cu atît mai bine – extraordinarele sale mase armate inegale şi indisciplinate loviturii legiunilor. În valea Hermos, lîngă Magnesia, la picioarele lui Sipylos, nu departe de Smyrna, trupele romane le întîlniră pe cele inamice în toamna înaintată a anului 564 (190). Acestea numărau aproape 80.000 de soldaţi, dintre care 12.000 de călăreţi; romanii, care dispuneau de aproximativ 5.000 de soldaţi voluntari din rîndul aheilor, pergamenilor şi macedonenilor, nu ajungeau nici măcar la jumătate din efectivul acestora; însă erau atît de siguri de victorie, încît nici nu aşteptară însănătoşirea comandantului lor, rămas bolnav la Elaea, comanda fiind preluată de către Gnaeus Domitius. Antiochos a trebuit să formeze două diviziuni numai pentru a-şi rîndui imensa armată. În prima a fost inclusă masa trupelor uşoare, peltaştii, arcaşii, prăştierii, arcaşii călăreţi ai misiilor, daheilor şi elimeilor, arabii cu dromaderii lor şi carele cu seceri; în cea de-a doua, cavaleria grea (catafractarii, un fel de cuirasaţi) fu dispusă pe flancuri, alături de care a fost aşezată pedestrimea galică şi capadociană, iar în centru, falanga înarmată după model macedonean, floarea armatei, numărînd 16.000 de soldaţi. Aceasta nu se putea desfăşura din cauza îngustimii locului, fiind silită să se aşeze în rînduri duble, în număr de 32, în adîncime. În spaţiul dintre cele două diviziuni au fost plasaţi 54 de elefanţi, distribuiţi printre detaşamentele falangei şi cavaleriei grele. Romanii aşezară puţine escadroane pe flancul stîng, unde rîul oferi acoperire; cavaleria şi toate trupele uşoare au fost comasate pe flancul drept, condus de către Eumenes, iar legiunile ocupară centrul. Eumenes începu bătălia trimiţîndu-şi arcaşii şi prăştierii împotriva carelor cu seceri, cu ordinul de a ţinti caii; în scurt timp, nu numai că acestea au fost dispersate, dar au fost dezorganizate şi rîndurile de cămile aflate în imediata apropiere; pe partea stîngă începu deja deruta în rîndul cavaleriei grele din linia a doua. Eumenes se aruncă atunci cu întreaga cavalerie romană, care număra 3.000 de cai, asupra infanteriei de mercenari, aşezată în linia a doua, între falangă şi aripa stîngă a cavaleriei grele, şi, întrucît aceasta dădu înapoi, cuirasaţii dezorientaţi o luară la fugă. Falanga, care tocmai îşi deschisese rîndurile pentru a permite trecerea trupelor uşoare şi se pregătea să înainteze împotriva legiunilor, a fost blocată pe flanc de atacul cavaleriei şi silită să se oprească şi să facă front pe două direcţii, manevră favorizată de adîncimea dispunerii ei. Dacă ar fi fost prezentă cavaleria asiatică grea, echilibrul bătăliei ar fi putut fi restabilit; însă flancul stîng era dispersat, iar cel drept, comandat de către Antiochos însuşi, ajunse, gonind micul detaşament de cavalerie care-i fusese opus, la tabăra romană, care se apăra cu dificultate împotriva atacului său. Astfel, cavaleria lipsea de pe cîmpul de bătălie în momentul decisiv. Romanii au avut grijă să nu atace cu legiunile lor falanga, ci să trimită împotrivă-i arcaşii şi prăştierii care nu-şi greşiră niciodată ţinta în această masă compactă. Cu toate acestea, falanga se retrăgea încet şi în ordine, pînă cînd elefanţii, plasaţi în intervalele dintre trupe, se speriară şi rupseră rîndurile. Cu aceasta, întreaga armată se risipi într-o fugă generală; tentativa de a apăra tabăra dădu greş, făcînd să crească numărul morţilor şi prizonierilor. Estimarea pierderilor lui Antiochos – 50.000 de soldaţi – nu este cu totul inadmisibilă, avînd în vedere confuzia generală; romanii, ale căror legiuni nici nu fuseseră angajate în bătălie, nu plătiră în schimbul victoriei – care le-a oferit cel de-al treilea continent – mai mult de 24 de călăreţi şi 300 de pedestraşi. Asia Mică s-a predat împreună cu Efesul, de unde amiralul a trebuit să retragă flota în grabă, şi cu Sardesul, oraşul de reşedinţă. Acesta ceru pacea şi acceptă condiţiile impuse de romani care, respectînd tradiţia, n-au fost altele decît cele oferite înainte de bătălie, incluzînd aşadar înainte de toate cedarea Asiei Mici. Pînă la ratificarea acestora, armata urma să staţioneze în Asia Mică pe cheltuiala regelui, ceea ce l-a costat pe acesta nici mai mult nici mai puţin de 3.000 de talanţi (5 milioane de taleri). Antiochos însuşi, din pricina caracterului său delăsător, se obişnui în curînd cu pierderea unei jumătăţi din regatul său. Corespunde întru totul comportamentului său declaraţia potrivit căreia le mulţumea romanilor de a-l fi despovărat de grija guvernării unui regat prea întins. După această zi de la Magnesia, Asia dispăru din rîndul marilor state; şi poate niciodată o mare putere n-a fost distrusă atît de rapid şi de umilitor, precum Regatul Seleucizilor aflat sub domnia lui Antiochos cel Mare. El însuşi a fost linşat puţin timp după aceea, la Elymais, lîngă Golful Persic (567, 187), de către populaţia nemulţumită de jefuirea templului lui Bel, ale cărui bogăţii urmau să-i umple visteria goală.

După ce obţinuse victoria, guvernul roman trebuia să reglementeze problemele Asiei Mici şi al Greciei. Ce-i drept, Antiochos fusese înfrînt în Asia Mică, dar aliaţii şi satrapii săi din interiorul continentului, dinaştii frigieni, capadocieni şi paflagonieni, bazîndu-se pe depărtarea pînă la ţările lor, se sustrăgeau supunerii, iar celţii asiatici – care, de fapt, nu fuseseră aliaţii lui Antiochos, ci îi permiseseră numai, conform uzanţei, să înroleze mercenari din ţinuturile lor –, de asemenea, nu se crezură obligaţi să le acorde romanilor vreo atenţie. Noul comandant suprem roman, Gnaeus Manlius Volso, care îl înlocui, în primăvara anului 565 (189), pe Lucius Scipio în Asia Mică, luă această situaţie drept pretext lesnicios pentru a-şi cîştiga laurii în serviciul patriei şi proclamă protectoratul roman asupra elenilor din Asia Mică, aşa cum se procedase în Spania şi Galia; bărbaţii cei mai austeri din senat ezitară totuşi să recunoască legitimitatea acestui război. Consulul porni din Efes, jefui fără pretext şi fără măsură cetăţile şi principii de pe cursul superior al Meandrului şi din Pamfilia şi se întoarse apoi spre sud împotriva celţilor. Locuitorii cantonului vestic, tolistobogii, se refugiară cu toate bunurile lor pe muntele Olympos, cei ai celui mijlociu, tectosagii, pe muntele Magaba, cu speranţa că vor putea rezista aici pînă cînd iarna îi va sili pe străini să se retragă. Dar săgeţile arcaşilor şi proiectilele prăştierilor romani, care vor înclina de atîtea ori balanţa în defavoarea celţilor care nu foloseau armele acestea – avînd aproximativ acelaşi efect ca armele de foc folosite împotriva triburilor sălbatice în timpurile moderne –, învinseră avantajul înălţimilor, iar celţii pieriră într-una din acele bătălii cum fuseseră deja şi cum vor mai fi disputate pe Pad şi pe Sena, dar care pare aici tot atît de ciudată precum prezenţa acestui popor nordic în rîndul naţiunilor greceşti şi frigiene. Numărul celor ucişi şi, încă mai mult, al celor luaţi prizonieri a fost uriaş în amîndouă locurile. Supravieţuitorii se salvară dincolo de Halys, în al treilea canton celtic, cel al trocmerilor, netulburaţi de consul, întrucît acesta nu îndrăzni să se aventureze dincolo de graniţa stabilită de Scipio şi Antiochos.

Problemele Asiei Mici au fost reglementate, în parte, prin pacea cu Antiochos (565, 189), în parte, prin stabilirea unei comisii romane, prezidată de către consulul Volso. În afara trimiterii de ostatici, printre care se număra şi fiul său mai mic, şi a plătirii unei contribuţii de război, pe măsura bogăţiilor Asiei, de 15.000 de talanţi eubeici (25.500.000 de taleri), dintre care o cincime trebuia achitată imediat, iar restul în 12 rate anuale, Antiochos a fost constrîns să cedeze toate posesiunile sale europene, iar în Asia Mică, toate ţinuturile situate la vest de Halys şi de lanţul muntos al Taurusului care separă Cilicia de Lycaonia, astfel încît, din întreaga peninsulă nu-i rămăsese altceva decît Cilicia. Bineînţeles că trebuia să renunţe şi la protectoratul asupra regatelor şi principatelor din Orientul Apropiat. Chiar şi dincolo de graniţele romane, Capadocia nu numai că adoptă o poziţie independentă faţă de Asia sau Siria, cum era denumit acum mai potrivit Regatul Seleucizilor, dar satrapii celor două Armenii, Artaxias şi Zariadris, deveniră, sub influenţa romană, deşi nu în conformitate cu tratatul de pace, regi de sine stătători şi ctitori de noi dinastii. Regele sirian pierdu dreptul de a purta războaie de agresiune împotriva statelor vestice, iar în cazul unui război de apărare, de a-şi însuşi teritorii ale atacatorilor la încheierea tratatelor de pace, dreptul de a naviga cu corăbii de război la vest de vărsarea lui Kalykadnos, exceptînd transportul de ambasadori, ostatici sau tribut, în general, de a păstra mai mult de zece corăbii cu punte, exceptînd eventualitatea unui război de apărare, de a dresa elefanţi de război, în fine, de a adăposti refugiaţi politici sau dezertori din statele vestice sau de a înrola mercenari din teritoriul acestora. El a predat corăbiile de război de care dispunea, elefanţii şi refugiaţii politici care găsiseră azil politic în Siria. Drept compensaţie, Marele Rege obţinu titlul de prieten al comunităţii romane. Cu acestea, statul Siria a fost neutralizat cu desăvîrşire şi pentru totdeauna în Occident, atît pe mare, cît şi pe uscat; semnificativ pentru organizarea slabă şi haotică a regatului seleucid este faptul că, dintre toate marile state învinse de Roma, el a fost singurul care, după prima înfrîngere, n-a mai năzuit niciodată la o nouă confruntarea armată. Regele Ariarathes al Cappadociei, ţara sa fiind situată în afara graniţei trasată de romani în jurul statelor clientelare, scăpă cu o amendă de 600 de talanţi (1.000.000 de taleri) care va fi redusă la jumătate în urma rugăminţilor ginerelui său Eumenes. Regele Prusias al Bitiniei îşi păstra teritoriul neştirbit. La fel şi celţii, însă aceştia trebuiră să promită că nu vor mai trimite bande înarmate dincolo de graniţele lor, ceea ce a pus capăt tributurilor ruşinoase plătite pînă atunci de numeroasele oraşe ale Asiei Mici. Roma a fost astfel, pentru grecii asiatici, o adevărată binefacere pe care aceştia nu au întîrziat s-o răsplătească prin coroane de aur şi panegirice. În partea occidentală a Asiei Mici, reglementarea litigiilor teritoriale prezenta mai multe dificultăţi, întrucît politica dinastică a lui Eumenes intra aici în coliziune cu cea a hansei greceşti. Pînă la urmă, s-a ajuns la o înţelegere. Tuturor oraşelor greceşti care fuseseră independente şi trecuseră de partea romanilor pînă în ziua bătăliei de la Magnesia le-a fost confirmată libertatea şi au fost scutite pentru viitor de plata tributului către diferiţii dinaşti, exceptînd pe acelea care anterior fuseseră tributare lui Eumenes. Astfel, deveniră independente cetăţile Dardanos şi Ilion, strămoşii îndepărtaţi ai romanilor din timpurile lui Aeneas; de asemenea, Kyme, Smyrna, Klazomenae, Erythrae, Chios, Kolophon, Milet şi alte cetăţi cu nume răsunătoare. Phokaea, care, în ciuda capitulării sale, fusese jefuită de către marinarii romani, obţinu drept compensaţie, în mod extraordinar, libertatea şi teritoriul său, cu toate că nu se încadra în categoria stabilită prin tratat. Cele mai multe oraşe ale hansei greco-asiatice se bucurară de extinderi teritoriale şi de alte avantaje. Rhodos, cum era firesc, a fost tratată cu dărnicie, obţinînd Licia, cu excepţia oraşului Telmissos, şi, la sud de Meandru, cea mai mare parte din Caria. Antiochos garanta, de altfel, proprietatea şi cererile rhodienilor din regatul său, ca şi libertatea vamală de care se bucuraseră pînă atunci. Celelalte oraşe, deşi constituiau cea mai mare parte din pradă, reveniră Attalizilor, a căror fidelitate statornicită faţă de Roma, alături de neajunsurile îndurate de Eumenes în războiul acesta şi de meritul său personal pentru izbînda în bătălia decisivă au fost recompensate de către Roma cum niciodată un rege nu i-a răsplătit pe aliaţii săi. Eumenes primi în Europa Chersonesul şi Lisimaheia, în Asia, cu excepţia Misiei, pe care o deţinea deja, provinciile Frigia de lîngă Helespont, Lidia cu Efes şi Sardes, districtul nordic al Cariei pînă la Meandru împreună cu Tralles şi Magnesia, Frigia Mare şi Lycaonia cu o porţiune din Cilicia, ţinutul Milyas dintre Frigia şi Licia, şi, ca port la marea sudică, oraşul lician Telmissos. Mai tîrziu s-a ajuns la o dispută între Eumenes şi Antiochos pentru Pamfilia, mărul discordiei fiind problema legată de poziţionarea acesteia dincoace sau dincolo de Munţii Tauros, provincia revenindu-i în consecinţă unuia sau celuilalt. În afară de acestea, el obţinu dreptul de a percepe impozitele şi protectoratul asupra oraşelor greceşti cărora nu li se acordase libertatea absolută, însă cu condiţia ca acestea să-şi păstreze autonomia şi ca tributul să rămînă constant. Mai mult, Antiochos trebui să-i restituie lui Eumenes suma de 350 de talanţi (600.000 de taleri) pe care o datora tatălui său, Attalos, şi să-l despăgubească, de asemenea, cu 127 de talanţi (218.000 de taleri) pentru cantităţile restante de cereale. În sfîrşit, Eumenes primi pădurile regale şi elefanţii cedaţi lui Antiochos, nu însă şi corăbiile de război care au fost arse; romanii nu suportau altă putere navală care să rivalizeze cu aceea proprie. În urma acestora, regatul Attalizilor devenise în Europa de Est şi în Asia ceea ce Numidia era în Africa: un stat puternic, dependent de Roma, cu o constituţie absolutistă, destinat şi capabil să ţină la respect atît Macedonia, cît şi Siria, fără a necesita sprijin roman decît în cazuri extraordinare. Cu această creaţie dictată de raţiuni politice, romanii împăcaseră, în măsura posibilităţilor, independenţa grecilor asiatici, impusă de simpatii republicane şi naţionale, ca şi de vanitate. Ei erau ferm hotărîţi să nu se ocupe de afacerile regiunilor orientale situate dincolo de Tauros şi de Halys; acest lucru este demonstrat de condiţiile păcii cu Antiochos şi, chiar mai mult, de refuzul constant al senatului de a acorda cetăţii Soloi din Cilicia libertatea reclamată de către rhodieni în interesul locuitorilor acesteia. Cu aceeaşi statornicie a fost respectat principiul de a nu ocupa provincii transmarine. După ce flota romană a mai întreprins o expediţie în Creta, impunînd eliberarea prizonierilor de război vînduţi aici în sclavie, flota şi armata de uscat părăsiră Asia în vara tîrzie a anului 566 (188); cu această ocazie, armata de uscat, care se deplasa din nou prin Tracia, avu mult de suferit din cauza atacurilor barbarilor, ceea ce se datora în primul rînd neglijenţei generalilor. Romanii nu aduseră din Orient altceva decît glorie şi aur, care, încă din epoca aceasta, obişnuiau să fie reunite în forma practică a adresei de mulţumire, coroana de aur. Şi Grecia europeană fusese zguduită de acest război asiatic şi avea nevoie de o reorganizare. Etolienii, care, după armistiţiul încheiat cu Scipio în primăvara anului 564 (190), încă nu-şi dădeau seama de nulitatea lor, nu numai că creaseră dificultăţi circulaţiei între Grecia şi Italia prin corsarii lor din Kephallonia, dar încă din perioada armistiţiului, înşelaţi de rapoarte false despre starea lucrurilor din Asia, au comis nesăbuinţa de a-l aşeza din nou pe Amynander pe tronul atamanilor şi de a purta un război de hărţuială cu Filip în teritoriile de graniţă etoliene şi tesaliene ocupate de către acesta, pricinuindu-i regelui mai multe înfrîngeri. Fireşte că Roma a răspuns cererii lor de pace cu debarcarea consulului Marcus Fulvius Nobilior. Acesta preluă comanda legiunilor în primăvara anului 565 (189) şi, după un asediu de 15 zile, cuceri Ambracia, oferind garnizoanei condiţii onorabile de capitulare, în timp ce macedonenii, ilirii, epiroţii şi aheii se năpustiră concomitent asupra etolienilor. Nu putea fi vorba de o rezistenţă în adevăratul sens al cuvîntului; în urma insistenţelor cu care etolienii au cerut pacea, romanii renunţară, în fine, la război şi oferiră condiţii care, în cazul unor asemenea adversari ticăloşi şi deplorabili, pot fi apreciate drept acceptabile. Etolienii pierdură toate oraşele şi teritoriile care se aflau în mîinile adversarilor lor, înainte de toate Ambracia, care, în urma unei intrigi urzite la Roma împotriva lui Marcus Fulvius, va deveni mai tîrziu liberă şi independentă; de asemenea, Oinia, atribuită acarnanienilor, şi Kephallonia. Etolienii pierdură dreptul de a declara război sau de a încheia pace, devenind astfel, din acest punct de vedere, dependenţi de politica externă a Romei; în fine, plătiră o mare sumă de bani. Kephallonia respinse acest tratat din proprie iniţiativă şi se conformă abia după debarcarea lui Marcus Fulvius pe insulă; mai mult, locuitorii din Same, care se temeau că vor fi alungaţi din cetatea lor de către coloniştii romani din cauza poziţiei sale strategice, se revoltară după o supunere iniţială şi rezistară la un asediu de patru luni, după care oraşul fu totuşi cucerit, locuitorii fiind vînduţi cu toţii în sclavie. Roma se crampona şi în acest caz de principiul nelărgirii graniţelor sale dincolo de Italia şi de insulele învecinate. Ea nu luă altceva din pradă decît cele două insule, Kephallonia şi Zakynthos, care completau avantajul posesiunii Corcyrei şi al altor porturi din Marea Adriatică. Celelalte cuceriri au fost repartizate aliaţilor Romei; dar cei mai importanţi dintre aceştia, Filip şi aheii, n-au fost nicidecum mulţumiţi de partea din pradă ce le fusese hărăzită. Filip se simţea ofensat, şi nu fără temei. El putea afirma fără înconjur că principalele dificultăţi ale ultimului război nu veniseră din partea inamicului, ci constaseră în lungimea şi nesiguranţa drumurilor şi fuseseră biruite datorită atitudinii sale loiale. Senatul recunoscu, într-adevăr, meritele acestea, scutindu-l de tributul restant şi înapoindu-i ostaticii; dar Filip nu obţinu extinderile teritoriale pe care le sperase. El primi ţinutul Magnesiei cu Demetrias, pe care o cucerise de la etolieni; în afară de acesta, mai primi ţinuturile dolopienilor şi atamanilor şi o parte din Tesalia, de unde eolienii fuseseră goniţi, de asemenea, de trupele sale. În Tracia, interiorul rămînea, ce-i drept, sub tutelă macedoneană, dar asupra cetăţilor de pe litoral şi asupra insulelor Thasos şi Lemnos, aflate de fapt în mîinile macedoneanului, nu s-a hotărît nimic, în timp ce Chersonesul fusese acordat explicit lui Eumenes; era evident faptul că Eumenes primise posesiuni şi în Europa, pentru a ţine la respect, în caz de nevoie, nu numai Asia, dar şi Macedonia. Îndîrjirea orgoliosului şi, în multe privinţe, nobilului bărbat era firească; dar romanii nu se lăsară conduşi de meschinărie în luarea acestor hotărîri, ci de o veritabilă necesitate politică. Macedonia ispăşea acum faptul că fusese odinioară o putere de prim rang şi purtase cu Roma război pe picior de egalitate; în cazul ei existau mai multe motive decît în cel al Cartaginei ca restaurarea vechii puteri să fie prevenită. La ahei, evenimentele luară alt curs. În timpul îndelungatului război împotriva lui Antiochos, ei îşi satisfăcuseră speranţa de a cuprinde în confederaţia lor întregul Pelopones, întrucît aderaseră cu mai multă sau mai puţină repulsie mai întîi Sparta, apoi, după expulzarea asiaticilor din Grecia, şi Elis, şi Messene. Romanii asistaseră la acestea şi toleraseră chiar o anumită desconsideraţie faţă de Roma. După ce Messene declarase că dorea să se supună romanilor, şi nu să intre în confederaţie, aceasta din urmă folosind, în consecinţă, forţa, Flamininus nu uitase să amintească aheilor că asemenea stipulaţii izolate asupra unei părţi a prăzii sînt nedrepte în sine şi mai mult decît supărătoare în relaţiile dintre ahei şi romani; însă din cauza greşelii politice de a fi fost îngăduitor faţă de eleni, le permise aheilor să acţioneze după dorinţă. Evenimentele nu se opriră aici. Aheii, chinuiţi de setea lor puerilă de mărire, nu eliberară oraşul Pleuron din Etolia, pe care-l ocupaseră în timpul războiului, ci, dimpotrivă, îl transformară forţat într-un membru al ligii lor; cumpărară Zakynthos de la guvernatorul ultimului posesor, Amynander, şi ar fi ocupat cu mare plăcere şi Egina. După ce se încăpăţînaseră mai multă vreme, ei au cedat insula Romei, dar s-au revoltat la sfatul înţelept al lui Flamininus de a se mulţumi cu Peloponesul lor. Considerau de datoria lor să se laude cu libertatea statului, cu atît mai mult cu cît aceasta era imaginară; se vorbea de dreptul de război şi de ajutorul fidel al aheilor în războaiele romanilor; delegaţii romani trimişi la dieta aheeană au fost întrebaţi de ce se nelinişteşte Roma din cauza Messenei, întrucît nici Achaia nu ridică problema cetăţii Capua, iar inimosul patriot care vorbise astfel fu aplaudat, fiind sigur de voturile în alegeri. Toate acestea ar fi fost bune şi măreţe, dacă n-ar fi fost atît de ridicole. Într-adevăr, nu putea să fie tăgăduită realitatea, deşi foarte tristă, că Roma, cu cît dorea mai mult să întemeieze libertatea elenilor şi să primească în schimb recunoştinţa lor, nu declanşa decît anarhia şi nu obţinea altceva decît nemulţumirea lor. Ce-i drept, la baza antipatiei împotriva puterii protectoare se aflau sentimente foarte nobile, iar curajul personal al unor bărbaţi influenţi nu putea fi contestat. Cu toate acestea, patriotismul aheean al momentului rămînea o nebunie şi o veritabilă caricatură istorică. Cu toată ambiţia şi cu toată sensibilitatea lor naţională, întreaga naţiune, de la cel mai umil la cel mai nobil bărbat, era pătrunsă de cel mai profund sentiment al neputinţei. În permanenţă, bărbatul liberal, ca şi cel servil încercau să desluşească intenţiile Romei; ei mulţumeau cerului cînd temutul decret nu era emis; se îndîrjeau cînd senatul le dădea de înţeles că ar face bine să cedeze de bunăvoie, pentru a nu fi siliţi la aceasta; făceau ceea ce trebuiau să facă, după posibilităţi, într-un mod potrivnic Romei, „întru salvarea aparenţelor”; raportau, explicau, întîrziau, se eschivau, iar cînd, în fine, toate acestea deveneau inutile, cedau cu un suspin patriotic. Aceste procedee ar merita cel puţin indulgenţă, nu aprobare, dacă conducătorii ar fi fost măcar hotărîţi pentru luptă şi ar fi preferat nimicirea naţiunii în locul sclaviei; dar nici Philopoemen şi nici Lykortas nu se gîndeau la o asemenea sinucidere politică. Ei doreau, după posibilităţi, libertatea, dar, înainte de toate, doreau să trăiască. La toate acestea trebuie adăugat faptul că niciodată romanii nu au fost aceia care au provocat temuta intervenţie romană în afacerile interne ale Greciei, ci veşnic grecii înşişi, aşa cum copiii îşi aduc ei înşişi, iarăşi şi iarăşi, beţele de care se tem. Reproşul, repetat pînă la dezgust de plebea savantă a epocii elenistice şi postelenistice, că romanii s-ar fi străduit din răsputeri să întreţină vrajba internă din Grecia este una dintre aberaţiile cele mai revoltătoare născocite vreodată de către filologii politicieni. Nu romanii au învrăjbit Grecia – într-adevăr bufniţe la Atena –, ci grecii şi-au purtat neînţelegerile lor la Roma. Aheii îndeosebi, care, în dorinţa lor de a încorpora cît mai multe teritorii, nu vedeau nicidecum cu cît ar fi fost mai bine pentru ei dacă Flamininus n-ar fi inclus în confederaţia lor oraşele filoetoliene, obţinuseră prin Lacedaemonia şi Messene o adevărată hidră a disensiunilor interne. Membrii acestor comunităţi se rugau şi se văitau în permanenţă la Roma pentru a fi scoşi din această ligă odioasă, printre ei aflîndu-se, drept o caracteristică semnificativă, chiar şi aceia care datorau aheilor revenirea lor în patrie. Liga Aheeană era în continuare preocupată de regenerări şi restaurări la Sparta şi Messene; emigranţii cei mai întărîtaţi dictară aici măsurile luate de adunări. Patru ani după aderarea nominală a Spartei la confederaţie s-a ajuns chiar la un război deschis, care a fost urmat de o restauraţie cu totul deplasată; toţi sclavii cărora Nabis le-a acordat dreptul de cetăţenie au fost vînduţi din nou în sclavie, iar din cîştigul obţinut a fost ridicat un portic în oraşul aheean Megalopolis; mai departe, în Sparta a fost restabilit vechiul sistem de proprietate, legile lui Licurg au fost înlocuite cu cele aheene, iar zidurile au fost dărîmate (566, 188). Mai mult, după toate acestea, senatul roman a fost invitat să arbitreze în chestiune – sarcină ingrată, ca pedeapsă binemeritată pentru linia politică sentimentală care fusese urmată. Departe de a se amesteca prea mult în afacerile acesteia, senatul nu numai că a suportat cu o indiferenţă exemplară „înţepăturile” dovezii de credinţă a aheilor, dar a dat dovadă de o nepăsare condamnabilă chiar în faţa celor mai grave ofense. Aheii au fost încîntaţi cînd, după această restaurare, de la Roma sosi vestea că senatul s-ar fi revoltat din această cauză, dar că n-ar fi anulat măsurile luate. Roma nu făcu pentru lacedemonieni nimic altceva decît, revoltată din cauza nedreptăţii unui grup de aproximativ 60-80 de spartani, să priveze adunarea de jurisdicţia penală asupra spartanilor – într-adevăr, o intervenţie scandaloasă în afacerile interne ale unui stat independent! Oamenii de stat romani se tulburară foarte puţin din cauza acestei furtuni într-un pahar cu apă, fapt dovedit cel mai bine de plîngerile repetate împotriva deciziilor superficiale, contradictorii şi obscure ale senatului; într-adevăr, cum putea să ia decizii clare dacă în curie patru partide din Sparta vociferau simultan unele împotriva celorlalte? La acestea se adăugă impresia personală pe care cei mai mulţi dintre aceşti oameni de stat din Pelopones o produceau la Roma; însuşi Flamininus dădu din cap atunci cînd unul dintre aceştia îi făcu într-o zi o demonstraţie de dans, iar în ziua următoare se întreţinu cu el despre afaceri de stat. Lucrurile au mers atît de departe, încît, pînă la urmă, senatul şi-a pierdut răbdarea, informîndu-i pe peloponezieni că nu-i mai poate asculta şi că n-au decît să facă ce doresc (572, 182). Faptul e de înţeles, dar nu e just; în poziţia în care se aflau, romanii aveau obligaţia morală şi politică de a restabili în această zonă, cu seriozitate şi consecvenţă, relaţii acceptabile. Acel aheu, Kallikrates, care se înfăţişa în anul 575 (179) înaintea senatului pentru a-l lămuri despre starea de lucruri din Pelopones şi a-i cere o intervenţie efectivă şi susţinută, poate să fi fost un om mai puţin valoros decît concetăţeanul său Philopoemen, principalul iniţiator al acestei politici patriotice, dar avea dreptate.

Astfel, clientela comunităţii romane cuprindea acum toate statele de la capătul oriental pînă la cel occidental al Mării Mediterane; nu se mai afla nicăieri un stat a cărui existenţă romanii să nu fi trebuit s-o ia în seamă. Mai trăia însă un bărbat căruia romanii i-au făcut această onoare rară; cartaginezul fără patrie, care ridicase împotriva Romei mai întîi întregul Occident, apoi întregul Orient şi care eşuase în primul caz numai din cauza infamei politici aristocratice, în cel de-al doilea numai din cauza stupidei politici de curte. Prin tratatul de pace, Antiochos fusese obligat să-l extrădeze pe Hannibal; dar acesta reuşise să evadeze mai întîi în Creta, apoi în Bitinia şi trăia acum la curtea regelui Prusias al Bitiniei, sprijinindu-l pe acesta în războiul cu Eumenes, fiind, ca de obicei, victorios atît pe mare, cît şi pe uscat. Se afirmă că ar fi vrut să-l îndemne şi pe Prusias la un război cu Roma – o neghiobie absurdă prin ea însăşi. Este mult mai plauzibil că, în timp ce senatul considera sub demnitatea sa să-l hăituiască pe bătrîn în ultimul său refugiu – întrucît tradiţia care-l inculpă şi pe el nu merită nici un credit –, Flamininus, care în neostoita sa vanitate căuta mereu noi ocazii pentru fapte mari, a pornit din proprie iniţiativă să elibereze Roma de Hannibal, aşa cum îi eliberase pe greci de lanţurile lor şi, fără a mînui el însuşi pumnalul împotriva celui mai mare bărbat al timpurilor sale, ceea ce nu ar fi fost diplomatic, a preferat să-l ascută şi să-l îndrepte totuşi în direcţia dorită. Prusias, cel mai neînsemnat dintre neînsemnaţii prinţi ai Asiei, se simţi onorat de mica favoare pe care delegaţii romani i-o cereau în termeni ambigui şi, cînd Hannibal îşi văzu casa înconjurată de asasini, generalul preferă otrava. Un roman adaugă că Hannibal s-ar fi aşteptat de mult la aceasta, întrucît îi cunoştea atît pe romani, cît şi promisiunea regilor. Anul morţii sale nu este cunoscut cu certitudine; probabil că a murit în a doua jumătate a anului 571 (183), la vîrsta de 67 de ani. Cînd se născuse, Roma lupta cu rezultate îndoielnice pentru stăpînirea Siciliei; el trăise destul pentru a vedea cum Occidentul fusese supus în întregime, pentru a purta el însuşi ultima bătălie cu romanii împotriva corăbiilor patriei sale, devenită între timp romană, fiind constrîns apoi să asiste cum Roma înfrîngea Orientul, precum furtuna biruie o corabie lipsită de cîrmaci, conştient că el ar fi fost singurul capabil s-o readucă pe linia de plutire. Cînd a murit, nu i se mai putea spulbera nici o speranţă, dar în timpul celor 50 de ani de luptă a respectat cu sfinţenie jurămîntul făcut în copilărie. În acelaşi timp, probabil în acelaşi an, muri şi bărbatul pe care romanii obişnuiau să-l considere ca învingător al său, Publius Scipio. Fortuna îi dăruise acestuia toate succesele pe care le refuzase adversarului său. Unele care îi aparţineau, altele care nu-i aparţineau. El adăugase imperiului Spania, Africa şi Asia, iar Roma pe care o găsise ca primă comunitate a Italiei devenise, la moartea sa, hegemona lumii civilizate. El însuşi deţinea atît de multe titluri de glorie, încît unele au putut să fie transmise fratelui şi vărului său. Cu toate acestea, el îşi petrecuse ultimii ani în plină amărăciune şi muri la vîrsta de 52 de ani într-un exil voluntar, dînd ordinul de a nu fi înmormîntat în oraşul natal, pentru care trăise şi în care i se odihneau strămoşii. Motivele autoexilării nu sînt cunoscute cu certitudine. Acuzaţiile de corupţie şi delapidare, îndreptate împotriva lui, dar şi mai mult împotriva fratelui său Lucius, au fost, neîndoielnic, calomnii ruşinoase, insuficiente pentru a motiva această îndîrjire, deşi, în loc să se justifice prin prezentarea cărţilor sale de cont, a preferat să le rupă în faţa poporului şi acuzatorilor şi să-i îndemne pe romani să-l însoţească la templul lui Iupiter pentru celebrarea victoriei sale de la Zama. Poporul îl părăsi pe acuzator şi-l urmă pe Scipio pe Capitoliu; aceasta a fost însă ultima zi frumoasă a acestui bărbat ilustru. Caracterul său mîndru, convingerea de a fi altfel şi mai bun decît ceilalţi, politica sa de nepotism care îl transformase pe fratele său Lucius într-o ridicolă figură de erou îi răniră pe mulţi, şi nu fără temei. Aşa cum mîndria autentică este o pavăză pentru inimă, la fel aroganţa o descoperă în faţa fiecărei lovituri şi fiecărei înţepături, corupînd pînă la urmă şi nobleţea originară. Din toate punctele de vedere, o trăsătură caracteristică firilor asemănătoare celei a lui Scipio – amestec ciudat de aur curat şi sclipire înşelătoare – este aceea că au nevoie de noroc şi de strălucirea tinereţii pentru a-şi exercita vraja, iar cînd aceasta începe să se stingă, dintre toţi cel mai greu se dezmeticeşte vrăjitorul însuşi.