Capitolul X

Al treilea război macedonean

Filip al Macedoniei fusese rănit în orgoliul său de către romani prin tratatul de pace încheiat cu Antiochos; cursul ulterior al evenimentelor nu a fost potrivit pentru înlăturarea resentimentelor sale. Vecinii săi din Tracia şi Grecia, în majoritatea lor comunităţi care tremuraseră cîndva la auzirea numelui de macedonean, tot atît ca şi în prezent la auzirea celui de roman, căutau acum fiecare ocazie pentru a se revanşa pentru toate loviturile primite din partea Macedoniei începînd cu domnia lui Filip al II-lea. Orgoliul zadarnic şi cunoscutul patriotism antimacedonean al elenilor acestor timpuri îşi dădeau frîu liber cu ocazia adunărilor diferitelor confederaţii şi prin plîngerile neîncetate înaintate senatului roman. Filip primise din partea romanilor ceea ce cucerise de la etolieni; dar în Tesalia numai confederaţia magnezienilor se alăturase formal etolienilor, în timp ce acele oraşe aparţinînd celorlalte confederaţii pe care Filip le luase etolienilor – cea tesaliană, într-un sens mai restrîns, şi cea perhebiană – erau revendicate de către acestea, pe motiv că Filip nu le-ar fi cucerit, ci le-ar fi eliberat numai. Atamanii se considerau, de asemenea, îndreptăţiţi să-şi revendice libertatea; iar Eumenes reclama oraşele maritime pe care Antiochos le deţinuse în Tracia propriu-zisă, îndeosebi Aenos şi Maroneia, cu toate că prin tratatul de pace încheiat cu Antiochos îi fusese acordat în realitate numai Chersonesul Tracic. Toate plîngerile acestea şi nenumărate altele, de importanţă minoră, ale vecinilor săi referitoare la sprijinul acordat regelui Prusias împotriva lui Eumenes, la concurenţa comercială, la încălcările de contracte şi la furtul de vite erau expediate la Roma. Regele macedonean era nevoit să permită acestei gloate suverane să îl acuze înaintea senatului roman şi accepta, după caz, justiţia sau injustiţia; el era nevoit să vadă cum decizia era luată întotdeauna împotriva sa, să retragă, scrîşnind din dinţi, garnizoanele de pe coasta tracică din oraşele tesaliene şi din cele perhebiene, să-i primească politicos pe comisarii romani care veneau să constate dacă toate fuseseră executate punctual. Romanii nu erau atît de îndîrjiţi împotriva lui Filip precum fuseseră împotriva Cartaginei, ba în mai multe privinţe îi erau chiar binevoitori; formele n-au fost violate aici atît de flagrant ca în Libia, dar, în fond, situaţia Macedoniei era aceeaşi ca şi cea a Cartaginei. Filip nu era însă omul care să suporte aceste chinuri cu pasivitatea fenicienilor. Pătimaş cum era, se răzvrătea mai mult împotriva aliatului său infidel de altădată decît împotriva adversarului său onorabil şi, deprins de mult timp să poarte mai degrabă o politică personală decît una macedoneană, nu văzuse în războiul cu Antiochos nimic altceva decît o ocazie excelentă pentru a se răzbuna imediat pe aliatul său care îl abandonase şi îl trădase atît de ruşinos. Dar romanii, care au înţeles foarte bine că nu prietenia faţă de Roma, ci duşmănia faţă de Antiochos îl determinase pe macedonean la adoptarea hotărîrii sale şi care, de altfel, nu obişnuiau să-şi orienteze politica după astfel de sentimente de simpatie sau de ură, se feriseră cu grijă să întreprindă ceva esenţial în favoarea lui Filip, preferînd să acorde binefacerile lor Attalizilor. După prima lor ridicare, Attalizii se găsiseră într-o ostilitate declarată faţă de Macedonia; din punct de vedere politic şi personal, erau obiectul urii celei mai amare a lui Filip; dintre toate puterile orientale, ei contribuiseră cel mai mult la destrămarea Macedoniei şi Siriei şi la extinderea clientelei romane în Orient, iar în ultimul război, în care Filip fusese aliatul voluntar şi loial al Romei, ei fuseseră nevoiţi să îmbrăţişeze, de asemenea, cauza Romei întru salvarea propriei existenţe. Romanii se serviseră de Attalizi pentru a restaura, în linii generale, regatul lui Lysimachos, a cărui nimicire fusese succesul de căpătîi al potentaţilor macedoneni după Alexandru, şi pentru a aşeza alături de Macedonia un stat egal în putere şi, totodată, client al Romei. În aceste împrejurări, un suveran înţelept, devotat intereselor poporului său, poate că nu s-ar fi hotărît să reînceapă lupta inegală cu Roma; dar Filip, în al cărui caracter sentimentul onoarei era mai puternic decît cele nobile, iar cel al setei de răzbunare mai puternic decît cele nenobile, era surd la vocea lăuntrică a laşităţii sau a resemnării; în adîncul inimii sale, el nutrea hotărîrea de a mai arunca încă o dată zarurile. Cînd auzi de noi invective îndreptate împotriva Macedoniei, răspunse cu versul lui Theocrit: „ultimul soare încă n-a apus”.

Filip dovedi în pregătirile şi păstrarea secretului planurilor sale un calm, o seriozitate şi o consecvenţă care, dacă le-ar fi avut în timpuri mai bune, ar fi dat, poate, destinelor lumii un alt curs. Îndeosebi supunerea sa faţă de romani, preţ al răgazului indispensabil pentru pregătirile sale, a constituit pentru neîndurătorul şi orgoliosul bărbat un calvar pe care-l suportă totuşi cu răbdare; supuşii săi şi oraşele, obiective nevinovate ale vrajbei, precum nefericita Maroneia, plătiră din plin răbufnirile urii sale refulate. Încă din anul 571 (183) se părea că războiul era iminent; dar la porunca lui Filip, fiul său Demetrios obţinu un partaj între tatăl său şi Roma, unde acesta trăise cîţiva ani ca ostatic şi unde se bucura de simpatia tuturor. Senatul, mai ales Flamininus care se ocupa de afacerile Greciei, încerca să formeze în Macedonia un partid roman, capabil să paralizeze eforturile lui Filip, evident cunoscute romanilor, şi alesese drept conducător al acestuia, pentru a-l proclama poate mai tîrziu ca rege al Macedoniei, pe prinţul cel tînăr, partizan înflăcărat al Romei. Romanii îi dădură de înţeles lui Filip, evident, intenţionat, că senatul îl iartă datorită fiului; consecinţa firească a fost iscarea vrajbei chiar în palatul regelui şi, mai ales, aversiunea născută în cugetul fiului mai mare al regelui, Perseus. Acesta, desemnat de către tată ca succesor, cu toate că fusese născut dintr-o căsnicie inferioară, considera că trebuie să-l înlăture pe fratele său ca pe un rival de temut. După toate aparenţele, Demetrios n-a făcut jocul intrigilor romane; abia supoziţiile false despre intenţiile sale l-au pus în situaţia de a deveni culpabil, dar chiar şi atunci, se pare, nu a intenţionat altceva decît să fugă la Roma. Perseus se îngriji însă ca tatăl său să fie informat pe calea potrivită despre această intenţie; o scrisoare adresată lui Demetrios de către Flamininus, interceptată, umplu paharul şi îl determină pe părinte să-l trimită pe fiul său la moarte. Filip află prea tîrziu de intrigile ţesute de către Perseus, iar moartea îl surprinse înainte de a-şi traduce în faptă intenţiile de pedepsire a fratricidului şi excluderea acestuia de la succesiune. El muri în anul 575 (179) la Demetrias, în vîrstă de 59 de ani. Regatul fusese ruinat, familia divizată, iar inima neîmpăcată trebuia să-şi mărturisească că toate sforţările şi toate crimele sale fuseseră zadarnice. Fiul său Perseus preluă apoi conducerea fără a întîmpina vreo rezistenţă din partea poporului macedonean sau din partea senatului roman. Era un bărbat de o statură impunătoare, călit în încercări, crescut în tabără şi obişnuit să comande; asemenea tatălui său, era vanitos şi lipsit de scrupule în alegerea mijloacelor. Vinul şi femeile, care îl determinaseră pe Filip prea des să uite de treburile statului, nu-l ademeneau; era constant şi perseverent, aşa cum tatăl său fusese neprevăzător şi pătimaş. Filip, fiind rege încă din copilărie şi fiind însoţit de Fortuna în primii 20 de ani ai guvernării sale, fusese răsfăţat şi corupt de către destin; Perseus urcă pe tron în al treizecişiunulea an al vieţii şi, cum participase încă din adolescenţă la războiul nefericit cu Roma, cum se maturizase în atmosfera umilinţei şi în ideea unei renaşteri apropiate a statului, moştenise, odată cu regatul, şi nemulţumirile tatălui său, îndîrjirea şi speranţele sale. Într-adevăr, el continuă cu toată hotărîrea opera părintească şi se pregăti cu mai multă ardoare decît înainte pentru războiul cu Roma, stimulat fiind şi de convingerea că nu datorează romanilor diadema macedoneană. Orgolioasa naţiune macedoneană privea cu mîndrie un prinţ pe care se obişnuise să-l vadă mergînd şi luptînd în fruntea tinerilor ei; concetăţenii săi şi mulţi eleni ai tuturor triburilor considerară că ar fi găsit în persoana lui generalul potrivit pentru apropiatul război de eliberare. El nu a fost însă ceea ce părea a fi; îi lipseau genialitatea şi elasticitatea lui Filip, adevăratele trăsături de caracter regale pe care norocul le umbrise şi le corupsese, dar care, sub puterea imperioasă a nevoii, răbufniseră din nou în toată splendoarea lor. Filip se lăsase purtat de evenimente, dar în ceasul din urmă găsise puterea pentru acţiuni rapide şi efective. Perseus imagina planuri vaste şi subtile şi le urmărea cu o perseverenţă neobosită; cînd sosea însă momentul în care trebuia să se acţioneze şi cînd ceea ce se organizase şi se pregătise se transforma în realitate, el se înspăimînta de propria-i operă. El demonstra trăsătura caracteristică a spiritelor înguste; mijloacele se transformau în scop; aduna tezaure peste tezaure pentru războiul cu Roma, iar atunci cînd romanii se aflară în ţară, nu s-a îndurat să se despartă de piesele sale de aur. Semnificativ este şi faptul că, în timp ce tatăl său, după înfrîngere, se grăbise să distrugă documentele compromiţătoare din cabinetul său, fiul îşi luă casetele şi se îmbarcă. În vremuri mai liniştite ar fi putut să fie un rege acceptabil, tot atît de bun sau poate şi mai bun decît mulţi alţii; dar el nu avea calităţile necesare pentru a gestiona o cauză din capul locului pierdură, dacă aceasta nu era însufleţită de un bărbat extraordinar.

Puterea Macedoniei nu era neglijabilă. Devotamentul ţării faţă de dinastia Antigonizilor era nealterat; sentimentul naţional nu era aici paralizat de vrajba partidelor politice. Marele avantaj al constituţiei monarhice, prin care fiecare schimbare de guvernămînt înlătură toate vechile certuri şi resentimente şi inaugurează o eră de oameni noi şi de speranţe nepătate, fu folosit de către rege cu abilitate, acesta începîndu-şi guvernarea printr-o amnistie generală, cu rechemarea tuturor bancrutarilor şi scutirea de impozite restante. Astfel, odioasa asprime a tatălui îi aduse fiului nu numai binefaceri, ci îi cuceri şi afecţiunea. 26 de ani de pace umpluseră de la sine golurile din rîndul populaţiei macedonene şi permiseseră totodată guvernului să ia unele măsuri hotărîte pentru remedierea acestui punct într-adevăr vulnerabil al ţării. Filip îi îndemnase pe macedoneni la căsătorie şi procreare; el populase oraşele maritime, pe ai căror locuitori îi aşezase în interiorul ţării, cu coloniştii traci, pe curajul şi fidelitatea cărora putea conta; formase, la nord, o barieră pentru a opri o dată pentru totdeauna invaziile devastatoare ale dardanilor, transformînd ţinutul cuprins între graniţa macedoneană şi ţara barbară într-o pustietate şi întemeind noi oraşe în provinciile nordice. Într-un cuvînt, el luase în Macedonia toate măsurile pe care mai tîrziu le va lua şi Augustus, atunci cînd va fonda Roma pentru a doua oară. Armata era numeroasă – 30.000 de soldaţi fără a socoti contingentele de mercenari –, iar contingentele noi se exersaseră în veşnicului război de graniţă împotriva barbarilor traci. Este ciudat că Filip n-a încercat, precum Hannibal, să-şi organizeze armata după modelul roman; lucru de înţeles dacă se ia în considerare încrederea cu care macedonenii priveau falanga lor, deseori înfrîntă, dar proclamată în continuare drept invincibilă. Datorită noilor surse financiare pe care Filip şi le crease prin mine, taxe vamale, impozite şi prin starea înfloritoare a agriculturii şi comerţului, el reuşise să umple tezaurul, hambarele şi arsenalele; în momentul începerii războiului, tezaurul de stat macedonean dispunea de bani destui pentru a plăti solda armatei şi a 10.000 de mercenari pe o perioadă de zece ani, în hambarele publice se găseau rezerve de cereale pentru o perioadă la fel de lungă (18.000.000 de medimne), iar armele era suficiente pentru o armată de trei ori mai numeroasă decît cea existentă. Macedonia devenise într-adevăr un stat cu totul diferit faţă de cel care fusese luat prin surprindere de al doilea război cu Roma; puterea regatului era, din toate punctele de vedere, cel puţin dublată; cu o putere cu mult inferioară acesteia, Hannibal reuşise să zguduie Roma pînă în temelii. Situaţia externă nu era însă aşa de favorabilă. Natura lucrurilor impunea ca Macedonia să reia planurile lui Hannibal şi Antiochos şi să se aşeze în fruntea unei coaliţii a tuturor statelor oprimate, îndreptată împotriva supremaţiei Romei; şi, într-adevăr, firele erau ţesute de la curtea din Pydna în toate direcţiile. Succesul a fost însă nesemnificativ. Se afirma, pe bună dreptate, că fidelitatea italicilor se afla sub semnul întrebării; dar nici aliaţii şi nici inamicii nu puteau să nu constate că, deocamdată, reluarea războaielor samnite ar fi foarte puţin probabilă. Conferinţele nocturne ale delegaţilor macedoneni cu senatul cartaginez, denunţate Romei de către Massinissa, nu-i puteau înfricoşa pe bărbaţii serioşi şi clarvăzători, chiar dacă acestea nu ţineau, ceea ce nu este exclus, de domeniului ficţiunii. Prin alianţe matrimoniale, curtea macedoneană încerca să-i atragă pe regii Siriei şi Bitiniei în sfera ei de interese; dar unicul rezultat a fost acela că naivitatea perenă a diplomaţiei care dorea să cucerească ţările prin legături amoroase se expuse încă o dată deriziunii. Agenţii lui Perseus l-ar fi înlăturat bucuroşi pe Eumenes, a cărui tentativă de atragere ar fi fost ridicolă. El urma să fie asasinat la Delphi în momentul întoarcerii sale de la Roma, unde uneltise împotriva Macedoniei; însă planul mîrşav eşuă. De o importanţă mai mare au fost eforturile de a-i aţîţa împotriva Romei pe barbarii din nord şi pe eleni. Filip concepuse planul suprimării dardanilor, vechii inamici ai Macedoniei, care locuiau în Serbia de astăzi, folosindu-se de o hoardă şi mai sălbatică încă, aceea a bastarnilor, de origine germanică, atraşi pe malul stîng al Dunării; ulterior, urma să se îndrepte el însuşi cu aceştia, în întreaga avalanşă de popoare pornită prin această mişcare, spre Italia pe calea uscatului; urma să fie invadată Lombardia, unde oamenii săi cercetau deja trecătorile Alpilor. Acesta era un proiect măreţ, inspirat neîndoielnic de traversarea Alpilor de către Hannibal. E mai mult decît probabil că fondarea fortăreţei romane Aquileia (p. 462) a fost determinată de acest proiect, întrucît întemeierea ei coincide cu ultimii ani de domnie ai lui Filip (573, 181) şi nu se înscrie în sistemul respectat de romani în privinţa fortăreţelor italice. Planul eşuă însă din cauza apărării deznădăjduite a dardanilor şi a populaţiilor vecine ameninţate; bastarnii trebuiră să se retragă, iar la întoarcerea în patrie, întreaga ceată fu înghiţită de apele Dunării, întrucît gheaţa nu a rezistat. Regele a încercat atunci să-şi extindă clientela cel puţin printre conducătorii ţinutului iliric, Dalmaţia şi actuala Albanie nordică. Unul dintre aceştia, Arthetauros, fidel Romei, pieri de mîna unui asasin, nu fără înştiinţarea prealabilă a lui Perseus. Cel mai însemnat dintre toţi, Genthios, fiul şi moştenitorul lui Pleuratos, se afla, asemenea tatălui său, nominal, în alianţă cu Roma, dar solii din Issa, un oraş grecesc de pe una din insulele dalmaţiene, relatară senatului că Perseus s-ar afla într-o înţelegere secretă cu acest tînăr bărbat slab şi cu patima băuturii şi că solii lui Genthios din Roma i-ar servi lui Perseus drept spioni. În ţinuturile de la est de Macedonia, spre Dunărea de Jos, cel mai puternic dintre conducătorii traci, principele odrişilor şi stăpînul întregii Tracii orientale de la graniţa macedoneană de pe Hebros (Mariţa) pînă la fîşia de litoral ocupată de oraşele greceşti, înţeleptul şi viteazul Cotys, se afla în foarte strînsă alianţă cu Perseus; din rîndul celorlalţi conducători mai mici care luaseră pe aceste meleaguri partea Romei, unul dintre ei, Abrupolis, şeful sageilor, a fost înfrînt de către Perseus şi alungat din ţară în urma unei expediţii de pradă îndreptată împotriva Amphipolisului de pe Strymon. De aici Filip luase mulţi colonişti, iar Perseus putea să găsească în aceste regiuni mercenari, întotdeauna şi în număr nelimitat. În sînul nefericitei naţiuni elene, Filip şi Perseus desfăşurară, cu mult înainte de declaraţia de război împotriva Romei, un dublu sistem de propagandă; ei au încercat să atragă de partea Macedoniei atît partida naţională, cît şi pe cea – să ni se permită expresia – comunistă. Fireşte, întregul partid naţional din mijlocul grecilor asiatici şi europeni era devotat din adîncul inimii cauzei macedonene; şi aceasta nu din pricina unor nedreptăţi izolate ale eliberatorilor, ci deoarece restaurarea naţionalităţii elene de către una străină implica o contradicţie în sine, iar acum, cînd totul era, bineînţeles, prea tîrziu, oricine îşi dădea seama că pînă şi cea mai detestabilă dominaţie macedoneană era mai puţin periculoasă pentru Grecia decît constituţia liberă izvorîtă din intenţiile cele mai nobile ale străinilor oneşti. Nimeni nu se poate revolta din cauza faptului că bărbaţii cei mai destoinici şi cei mai integri din întreaga Grecie se opuneau Romei; favorabilă Romei era numai aristocraţia venală şi, pe ici, pe acolo, cîte un bărbat de valoare care, în mod excepţional, nu se lăsă amăgit în privinţa stării şi viitorului naţiunii. Experienţa cea mai dureroasă a trăit-o Eumenes, regele Pergamului, susţinătorul acelei libertăţi străine din sînul grecilor. În van trata oraşele din subordine cu favoruri de tot felul, în van cerşea graţia comunităţilor şi adunărilor cu vorbe meşteşugite şi cu aurul rîvnit: a trebuit să audă că favorurile i-au fost refuzate, că, într-o bună zi, în întregul Pelopones toate statuile, care-i fuseseră ridicate mai înainte, au fost distruse, iar tablele onorifice retopite din ordinul dietei (584, 170). Şi aceasta în timp ce numele lui Perseus se afla pe buzele tuturor; în vreme ce statele, odinioară profund antimacedonene, precum cel al aheilor, deliberau asupra anulării legilor îndreptate împotriva Macedoniei; în vreme ce Bizanţul, cu toată poziţia sa în interiorul teritoriului lui Eumenes, se adresă şi primi protecţie şi garnizoană împotriva tracilor lui Perseus, şi nu a lui Eumenes; în timp ce Lampsakos de pe Helespont s-a aliat cu macedoneanul; în timp ce puternicii şi prudenţii rhodieni îi escortau regelui Perseus logodnica sa siriană cu întreaga lor flotă măreaţă de război – întrucît corăbiile siriene nu puteau să navigheze cu întreaga lor flotă în Marea Egee – şi se întoarseră în patrie cu onoruri şi multe cadouri, în primul rînd cu lemn pentru construirea de corăbii; în timp ce delegaţi ai oraşelor asiatice, aşadar supuşi ai lui Eumenes, purtară la Samothrake conferinţe secrete cu delegaţi macedoneni. Trimiterea flotei rhodiene avu cel puţin aparenţa unei demonstraţii. Cu certitudine, aceasta a fost şi intenţia regelui Perseus, cînd el însuşi şi întreaga sa armată se înfăţişară elenilor la Delphi sub pretextul unei ceremonii religioase. Nimeni nu-l poate acuza pe rege că intenţiona să se sprijine pe această propagandă religioasă în războiul apropiat; însă cu atît mai condamnabil este faptul că s-a folosit de îngrozitoarea decădere economică a Greciei pentru a-i ataşa cauzei macedonene pe toţi aceia care doreau o revoluţie în sistemul de proprietate şi de datorii. Astăzi este dificil să ne formăm o imagine despre starea deplorabilă a debitorilor din Grecia propriu-zisă, atît aceea a unor comunităţi întregi, cît şi aceea a unor indivizi, cu excepţia Peloponesului, unde relaţiile erau mai bine rînduite din acest punct de vedere; s-a întîmplat ca un oraş să atace şi să devasteze alt oraş – spre exemplu, Atena a atacat Oroposul –, iar la etolieni, perhebieni şi tesalieni, cei avuţi şi cei neavuţi luptau în adevăratul sens al cuvîntului. În asemenea împrejurări, cele mai grave atrocităţi decurg de la sine; astfel, etolienii declarară amnistie generală şi încheiară un nou tratat de pace numai pentru ademenirea şi măcelărirea unui număr de emigranţi. Romanii au încercat să medieze, dar delegaţii lor s-au întors fără rezultat şi au raportat că amîndouă partidele erau la fel de vinovate, iar animozităţile lor nu puteau fi aplanate. Aici, într-adevăr, nu mai rămăsese altă soluţie decît ofiţerul şi călăul; elenismul sentimental începu să devină la fel de respingător pe cît de ridicol fusese la început. Regele Perseus se înstăpîni însă asupra acestui partid, dacă îi putem numi astfel pe oamenii care nu aveau nimic de pierdut, cu atît mai puţin un nume de compromis, şi decretă dispoziţii nu numai în favoarea bancrutarilor din Macedonia, dar afişă şi la Larissa, Delphi şi Delos edicte care îi îndemnară pe toţi grecii exilaţi, din pricina unor crime politice sau de altă natură sau din cauza datoriilor lor, să vină în Macedonia, unde li se vor restitui toate onorurile şi proprietăţile. Cum lesne se poate presupune, ei au venit, iar în întreaga Grecie de Nord revoluţia socială mocnită a izbucnit în flăcări şi partida naţional-socială ceru ajutor din partea lui Perseus. Dacă naţiunea elenă putea să fie salvată numai cu asemenea mijloace, atunci este îngăduit să ne întrebăm – cu toată veneraţia pentru Sophokles şi Pheidias – dacă scopul merita preţul.

Senatul îşi dădu seama că rămăsese deja prea mult timp în expectativă şi că ar fi timpul să pună capăt acestor intrigi. Alungarea căpeteniei trace Abrupolis, aliat cu romanii, alianţele Macedoniei cu bizantinii, etolienii şi cu un număr de oraşe din Beoţia însemnau tot atîtea încălcări ale păcii din anul 557 (197) şi erau suficiente pentru a justifica o declaraţie de război oficială; adevărata cauză a războiului o constituia faptul că Macedonia era pe cale de a-şi transforma suveranitatea formală într-una reală şi de a înlătura Roma de la patronatul asupra elenilor. Încă din anul 581 (173), delegaţii romani trimişi la dieta aheeană exprimaseră fără echivoc faptul că o alianţă cu Perseus ar echivala cu respingerea celei romane. În anul 582 (172), regele Eumenes se înfăţişă în persoană la Roma cu un lung registru de reclamaţii şi expuse în faţa senatului gravitatea situaţiei; acesta, împotriva aşteptărilor, hotărî imediat, într-o şedinţă secretă, declararea războiului şi ocupă cu garnizoane toate punctele de debarcare din Epir. Pentru salvarea aparenţelor a fost trimisă o delegaţie în Macedonia, însă cu o solie astfel formulată încît Perseus, recunoscînd că nu mai poate da înapoi, a răspuns că este gata să încheie cu Roma o alianţă nouă, realmente egală, şi că considera abolit tratatul din anul 557 (197); a ordonat apoi delegaţilor să părăsească teritoriul regatului în termen de trei zile. Cu aceasta, războiul a fost de fapt declarat. Evenimentele acestea aparţin toamnei anului 582 (172); dacă Perseus ar fi vrut, ar fi putut să ocupe întreaga Grecie şi să aducă pretutindeni partida macedoneană la conducere, ba chiar să nimicească divizia romană de 5.000 de soldaţi staţionată la Apollonia, la ordinele lui Gnaeus Sicinius, şi să se opună debarcării romanilor. Regele însă, care începu să se îngrozească de întorsătura gravă pe care o luau evenimentele, se angajă în discuţii cu fostul consul Quintus Marius Philippus, cu care se afla în relaţii de ospitalitate, despre frivolitatea declaraţiei de război romane şi se lăsă convins de către acesta să amîne atacul şi să încerce o nouă tentativă de pace la Roma. Senatul, după cum era de aşteptat, se mulţumi să răspundă prin expulzarea tuturor macedonenilor din Italia şi prin debarcarea legiunilor. Ce-i drept, senatorii vechii şcoli criticară „noua înţelepciune” a colegului lor şi viclenia neromană; scopul fusese însă atins şi iarna trecu fără ca Perseus să se fi mişcat. Cu atît mai aprig o folosiră diplomaţii romani pentru a-l priva pe Perseus de orice sprijin în Grecia. Puteau conta sigur pe ahei. Nici chiar partida patrioţilor, care nu era de acord cu acele mişcări sociale şi nu tindea spre ţeluri mai înalte decît o neutralitate înţeleaptă, nu se gîndea să se arunce în braţele lui Perseus; de altfel, aici ajunsese la putere partida de opoziţie care se ataşa necondiţionat Romei. Într-adevăr, liga etoliană îi ceruse sprijin lui Perseus din cauza revoltelor interne; dar noul strateg Lykiskos, ales sub directa supraveghere a delegatului roman, era mai roman decît romanii înşişi. Partida filoromană îşi păstră ascendentul şi în Tesalia. Înşişi beoţienii, deşi filomacedoneni de multă vreme şi în ciuda stării dezastruoase a finanţelor lor, nu se declarară, ca naţiune, în favoarea lui Perseus; totuşi, cel puţin două dintre oraşele lor, Haliartos şi Coroneia, se aliară cu Perseus din proprie iniţiativă. Întrucît, în urma reclamaţiei înaintate de către delegatul roman, guvernul beoţian îi dădu explicaţiile de rigoare, cel dintîi declară că atunci se va vedea cel mai bine care dintre oraşe se pronunţă pentru romani şi care nu cînd fiecare în parte o va recunoaşte în faţa lui; după aceasta, confederaţia beoţienilor se destrămă de-a binelea. Nu este adevărat că marea operă a lui Epaminondas a fost distrusă de către romani; ea se prăbuşi de la sine, înainte ca romanii să se fi atins de ea, şi deveni astfel, într-adevăr, preludiul dezmembrării celorlalte ligi greceşti mai temeinic fondate. Cu contingentele oraşelor beoţiene favorabile Romei, delegatul roman Publius Lentulus a asediat Haliartos înainte de apariţia flotei romane în Marea Egee. Chalcis fu ocupată de către o garnizoană aheeană, ţinutul Orestis, de una epirotă, fortăreţele din Dassaretae şi din Illyricum, de la graniţa vestică a Macedoniei, au fost înzestrate cu trupe ale lui Gnaeus Licinius şi, din momentul reluării navigaţiei, Larissa primi o garnizoană de 2.000 de soldaţi. Perseus asista la toate acestea şi nu stăpînea nici o palmă de pămînt în afara propriului său teritoriu cînd, în primăvară sau, după calendarul oficial, în iunie, în anul 583 (171), legiunile romane debarcară pe coasta occidentală. Nu putem fi siguri că Perseus ar fi găsit aliaţi de oarecare importanţă, chiar dacă ar fi etalat atîta energie cîtă pasivitate dovedea în realitate; în aceste condiţii, el rămase, bineînţeles, singur, iar acele vaste tentative de propagandă nu dădură pentru moment nici un rezultat. Cartagina, Genthios al Iliriei, Rhodos şi oraşele libere din Asia Mică, Bizanţul însuşi, pînă acum aşa de strîns legat de Perseus, le oferiră romanilor corăbii de război care au fost însă refuzate. Eumenes îşi mobiliză armata de uscat şi îşi pregăti corăbiile. Regele Ariarathes al Capadociei trimise ostatici la Roma fără ca senatul să-i fi cerut. Cumnatul lui Perseus, Prusias al II-lea, regele Bitiniei, rămase neutru. Nimeni nu se mişca în întreaga Grecie. Regele Siriei, Antiochos al IV-lea, numit, după uzanţele curţii, „Zeul, strălucitorul purtător al victoriei”, spre a-l deosebi de tatăl său „cel Mare”, acţionă, ce-i drept, însă numai pentru a cuceri din partea Egiptului, devenit absolut neputincios, ţinutul de coastă al Siriei.

Dar, deşi Perseus se afla aproape singur, el era totuşi un adversar demn de luat în seamă. Armata sa număra 43.000 de soldaţi, dintre care 21.000 de falangişti şi 4.000 de călăreţi macedoneni şi traci, restul alcătuindu-se în principal din mercenari. Totalitatea forţelor romane din Grecia însuma aproximativ 30.000-40.000 de soldaţi italici şi, în plus, peste 10.000 de soldaţi proveniţi din contingentele Numidiei, Liguriei, Greciei, Cretei şi mai ales Pergamului. La acestea se adăuga flota care totaliza numai 40 de corăbii cu punte, întrucît nu aveau de înfruntat o flotă inamică – Perseus, care fusese oprit prin tratatul cu Roma să construiască corăbii de război, îşi instală şantierele abia acum la Thessalonike; în schimb, aveau 10.000 de soldaţi la bord, întrucît urmau să susţină mai ales asediile. Flota era comandată de către Publius Licinius Crassus. Acesta lăsă o divizie puternică în Iliria, cu misiunea de a ataca Macedonia de vest, în vreme ce el, conform uzanţei, se îndreptă cu forţa principală de la Apollonia spre Tesalia. Perseus nici nu se gîndi să stînjenească marşul dificil şi se mulţumi să invadeze Perhebia, ocupînd fortăreţele cele mai apropiate. El aşteptă inamicul la Ossa, iar prima ciocnire dintre cavaleria uşoară şi trupele uşoare se desfăşură în apropiere de Larissa. Romanii au suferit o înfrîngere categorică. Cotys a dispersat cavaleria italică cu cea tracică; Perseus cu cavaleria macedoneană a nimicit-o pe cea greacă; romanii au pierdut 2.000 de pedestraşi, 2.000 de călăreţi şi 600 de prizonieri şi au trebuit să se considere fericiţi că au putut să traverseze nestingheriţi Peneiosul. Perseus profită de victorie pentru a cere pace în aceleaşi condiţii pe care le obţinuse Filip; el era chiar de acord să plătească aceeaşi sumă. Romanii au respins însă propunerile sale, întrucît nu încheiau niciodată pace în urma unei înfrîngeri, iar în cazul acesta un asemenea pas ar fi fost urmat în mod necesar de pierderea Greciei. Dar nepriceputul general roman nu ştia cum şi cînd să atace; armata se deplasă încoace şi încolo prin toată Tesalia fără să întreprindă o acţiune hotărîtă. Perseus ar fi putut prelua ofensiva; el a înţeles că romanii au un comandant incapabil şi că ezită; vestea despre strălucita victorie a armatei greceşti în prima bătălie se răspîndi ca un incendiu în întreaga Grecie. O a doua victorie ar fi putut provoca insurecţia generală a partidei patriotice şi, prin începerea războiului de partizani, ar fi putut determina succese imprevizibile. Perseus însă, deşi bun soldat, nu era un general asemenea tatălui său; el se pregătise pentru un război de apărare, iar cînd evenimentele luară altă întorsătură, se simţi paralizat. Un succes nesemnificativ obţinut de către romani la Phalanna, într-o a două luptă de cavalerie îi folosi drept pretext pentru a reveni, după obiceiul oamenilor limitaţi şi încăpăţînaţi, la primul său plan de evacuare a Tesaliei. Acest pas era evident egal cu renunţarea la ideea unei insurecţii elene; ceea ce s-ar fi putut obţine totuşi printr-o altă strategie o demonstrează trecerea epiroţilor în tabăra adversă. Din acest moment, nu se mai întîmplă nimic semnificativ, nici în tabăra romană şi nici în cea macedoneană. Perseus l-a înfrînt pe regele Genthios, i-a pedepsit pe dardani şi i-a alungat pe tracii filoromani şi trupele pergamene din Tracia prin intermediu lui Cotys. Armata romană de vest a cucerit, în schimb, unele oraşe ilirice, iar consulul a eliberat Tesalia de garnizoanele macedonene şi s-a asigurat împotriva turbulenţilor etolieni şi acarnanieni prin ocuparea Ambraciei. Eroismul roman a fost suportat cel mai greu de cele două nefericite oraşe beoţiene care trecuseră de partea lui Perseus; cetatea Haliartos a fost luată cu asalt de către amiralul roman Gaius Lucretius, iar locuitorii au fost vînduţi ca sclavi; Coroneia, în ciuda capitulării, suferi aceeaşi soartă din partea consulului Crassus. Niciodată o armată romană nu arătase o disciplină mai delăsătoare, aşa cum făcuse aceasta, condusă de cei doi comandanţi. Ei au dezorganizat armata într-atîta, încît noul consul al anului 584 (170), Aulus Hostilius, nici nu se putea gîndi la manevre serioase, mai ales că noul amiral Lucius Hortensius se dovedi la fel de incapabil şi lipsit de scrupule ca şi predecesorul său. Flota acostă fără nici un succes lîngă oraşele maritime ale Traciei. Armata de vest, condusă de către Appius Claudius, avînd cartierul general la Lychnidos, în Dassaretae, suferi înfrîngere după înfrîngere; după ce o expediţie în interiorul Macedoniei se termină cu un dezastru complet, regele atacă la începutul iernii cu o armată de care nu mai avea nevoie la graniţa de sud, datorită nămeţilor care închideau toate trecătorile; el cuceri de la Appius o mulţime de localităţi şi luă un număr mare de prizonieri, iniţiind tratative cu regele Genthios. Mai mult, reuşi să întreprindă o incursiune în Etolia, în timp ce Appius se lăsă înfrînt încă o dată de garnizoana unei cetăţi pe care o asediase în van. Armata romană principală întreprinse cîteva tentative de pătrundere în Macedonia, mai întîi peste Munţii Cambunii, apoi prin teritoriul Tesaliei; dar, slab organizate, au fost respinse amîndouă de către Perseus. Consulul s-a ocupat în principal cu reorganizarea armatei, care era într-adevăr necesară, cu condiţia să fi fost făcută de un bărbat mai sever şi de un ofiţer cu renume. Lăsarea la vatră şi permisiile deveniseră bunuri de schimb, astfel încît diviziile nu erau niciodată cu efectivul complet; soldaţii erau încartiruiţi în timpul verii, iar cum ofiţerii furau fără scrupule, nici soldaţii nu se lăsau mai prejos; popoarele aliate erau învinuite în modul cel mai josnic; astfel, vina pentru umilitoarea înfrîngere de la Larissa a fost pusă pe seama pretinsei trădări a cavaleriei etoliene şi, fapt nemaiîntîlnit, ofiţerii au fost trimişi la Roma pentru a fi judecaţi; astfel, molosii din Epir au fost constrînşi să părăsească în mod deschis alianţa numai prin acuzaţii false; oraşele aliate au fost supuse la contribuţii de război ca şi cum ar fi fost cucerite, iar cînd au făcut apel la senatul roman, cetăţenii au riscat să fie executaţi sau vînduţi ca slavi – aşa s-a întîmplat la Abdera şi, asemănător, la Chalcis. Senatul interveni cu multă hotărîre: ordonă eliberarea nefericiţilor coroneieni şi abderiţi şi le interzise magistraţilor romani să ceară contribuţii din partea aliaţilor fără permisiunea senatului. Gaius Lucretius a fost condamnat în unanimitate de către cetăţeni. Dar astfel de măsuri n-au putut schimba faptele; rezultatele acestor prime două campanii erau nule din punct de vedere militar, iar sub aspect politic însemnau o pată ruşinoasă pentru romani, ale căror succese extraordinare din Orient se datorau într-o măsură foarte mare virtuţii şi purităţii lor morale, în comparaţie cu excesele administraţiei elene. Dacă în locul lui Perseus ar fi comandat Filip, acest război ar fi debutat probabil cu nimicirea armatei romane şi cu abandonarea alianţei romane de către majoritatea elenilor; dar Roma a avut întotdeauna norocul de a fi întrecută în greşeli de către adversarii săi. Perseus se mulţumi să se fortifice în Macedonia, veritabilă fortăreaţă muntoasă în direcţia vestică şi sudică, ca într-un oraş asediat.

Cel de-al treilea comandant suprem trimis de către Roma în Macedonia în anul 585 (169), Quintus Marcius Philippus, oaspetele onorabil al regelui amintit mai sus, nu era nicidecum la înălţimea dificilelor sarcini. El era ambiţios şi întreprinzător, dar ca ofiţer era incapabil. Manevra sa hazardată de traversare a Olimpului prin defileul de la Lapathus, la vest de Tempe, lăsînd o garnizoană în urmă pentru a ţine în loc garnizoana trecătorii, în timp ce el îşi croia drum cu forţele principale prin nişte locuri prăpăstioase spre Herakleion, nu se poate scuza prin reuşita ei. Nu numai că o mînă de oameni hotărîţi i-ar fi putut bara drumul, încît nici nu s-ar mai fi putut gîndi la retragere, dar chiar şi după traversare el se afla faţă în faţă cu grosul armatei macedonene, în spatele său cu redutabila fortăreaţă de munte de la Tempe şi Lapathus, imobilizat pe o fîşie îngustă de ţărm, fără linie de aprovizionare şi fără posibilitatea de a furaja animalele, într-o poziţie la fel de disperată ca şi aceea din timpul primului său consulat, cînd se lăsase încercuit în trecătorile Liguriei care-i poartă de atunci numele. Însă, aşa cum prima dată fusese salvat accidental, a doua oară a fost salvat de incapacitatea lui Perseus. Ca şi cum n-ar fi putut concepe ideea de a se apăra împotriva romanilor altfel decît prin închiderea trecătorilor, văzîndu-i pe romani dincoace de acestea, el se considera în mod ciudat pierdut şi s-a refugiat în grabă la Pydna, dînd ordin să fie arse corăbiile, iar comorile să fie scufundate. Dar chiar şi această repliere voluntară a armatei macedonene nu l-a salvat pe consul din situaţia dificilă. Într-adevăr, acesta înaintă fără a întîlni vreo rezistenţă, dar a trebuit să se întoarcă după patru zile de marş din cauza lipsei de alimente; întrucît şi regele se dezmetici, întorcîndu-se în grabă pentru a reocupa poziţiile abandonate, armata romană ar fi ajuns în mare pericol dacă invincibila Tempe n-ar fi capitulat la momentul potrivit şi n-ar fi oferit bogatele sale provizii inamicului. Prin aceasta, romanii îşi asigurară, ce-i drept, legătura cu sudul; dar şi Perseus se baricadase puternic în vechea sa poziţie, bine aleasă, de pe malul micului rîu Elpios şi opri de aici înaintarea romanilor. Astfel, armata romană a rămas pentru restul verii şi în timpul iernii blocată în colţul cel mai îndepărtat al Tesalei, iar dacă traversarea trecătorilor a constituit într-adevăr un succes, primul însemnat al acestui război, aceasta nu s-a datorat abilităţii generalului roman, ci nehotărîrii celui macedonean. Flota romană a încercat în zadar să cucerească Demetrias şi, în general, nu a obţinut nici un fel de rezultate. Corăbiile uşoare ale lui Perseus se aventurară cu îndrăzneală în mijlocul Cicladelor, escortară corăbiile cu grîu destinate Macedoniei şi capturară transporturile inamicului. La armata de vest, situaţia era şi mai alarmantă; Appius Claudius nu a putut să acţioneze cu divizia sa slăbită, iar contingentul cerut de către el din Ahaia n-a putut sosi din cauza invidiei consulului. La aceasta se adaugă faptul că Genthios se lăsase cumpărat de către Perseus care îi promisese o sumă mare de bani; el părăsi alianţa cu Roma şi-i întemniţă pe solii romani. După aceasta, parcimoniosul rege crezu de cuviinţă să nu-i mai plătească banii promişi, întrucît în urma acestora Genthios era obligat oricum să adopte făţiş o atitudine ostilă faţă de Roma în locul celei ambigue de pînă acum. În consecinţă, paralel cu războiul care dura deja de trei ani, era în desfăşurare un altul mai mic. De fapt, dacă Perseus ar fi putut să renunţe la aurul său, ar fi reuşit să creeze Romei inamici şi mai periculoşi. O armată celtă condusă de Clondicus – 10.000 de soldaţi călare şi tot atîţia pedeştri – se oferi să intre sub comanda sa în Macedonia; dar ei nu izbutiră să se înţeleagă în privinţa soldei. Şi în Elada spiritele se agitară din nou, aşa încît, cu puţină iscusinţă şi un tezaur plin, s-ar fi putut declanşa un război de gherilă; dar întrucît Perseus nu dorea să plătească, iar grecii nu făceau nimic gratuit, ţara a rămas liniştită.

În sfîrşit, romanii se hotărîră să trimită omul potrivit în Grecia. Acesta era Lucius Aemilius Paullus, fiul consulului omonim care căzuse la Cannae; un bărbat dintr-o familie veche, cu avere puţină şi, în consecinţă, mai puţin norocos în comiţii decît pe cîmpul de bătălie ; acesta se distinse într-un mod strălucit în Spania şi mai ales în Liguria. În anul 586 (168), poporul l-a ales consul pentru a doua oară datorită meritelor sale, ceea ce constituia o raritate în epoca aceea. El era indicat din toate punctele de vedere: un excelent general de şcoală veche, exigent faţă de sine însuşi şi faţă de subordonaţi şi, în ciuda celor 60 de ani, încă agil şi viguros, un magistrat incoruptibil – „unul dintre puţinii romani ai acelor vremuri, căruia nu i se puteau oferi bani”, după cum ne relatează un contemporan –, un bărbat cu educaţie elenă care se folosi, chiar comandant suprem fiind, de ocazie pentru a călători prin Grecia şi pentru a-i admira operele de artă. Imediat după sosirea noului general în tabără, acesta dădu ordin ca Publius Nasica să cucerească prin surprindere defileul slab apărat de la Pythion; cu aceasta, inamicul a fost învăluit şi a trebuit să se retragă la Pydna. Aici, în ziua de 4 septembrie 586 (168), în 22 iunie, după calendarul iulian – o eclipsă lunară, pe care un ofiţer cunoscător o prevestise armatei, pentru a nu fi interpretată drept un semn nefast, ne oferă în cazul acesta un criteriu exact de datare –, avanposturile se încăierară din întîmplare cu ocazia adăpării cailor imediat după prînz; amîndouă părţile se hotărîră să se angajeze imediat în bătălia care fusese fixată, de fapt, pentru ziua următoare. Fără coif şi fără armură, bătrînul general îşi rîndui el însuşi soldaţii. Abia stabiliţi pe poziţii, necruţătoarea falangă se năpusti asupra lor; generalul, care văzuse multe alte bătălii năprasnice, mărturisi mai tîrziu că el însuşi se cutremurase. Avangarda romană se risipi, o cohortă pelignă a fost doborîtă la pămînt şi aproape exterminată, legiunile se repliară în grabă pînă cînd găsiră sprijin pe o colină, în imediata apropiere a taberei. Aici, Fortuna trecu de partea romanilor. Terenul denivelat şi urmărirea precipitată lărgiseră rîndurile falangei ; în cohorte izolate romanii pătrunseră în fiecare spaţiu liber, atacară din flanc şi din spate şi, întrucît cavaleria macedoneană, singura care ar fi putut să ofere sprijin, nu făcea decît să privească, fugind în curînd în masă, printre primii aflîndu-se şi regele, soarta Macedoniei fu decisă în mai puţin timp de o oră. Cei 3.000 de falangişti de elită se lăsară măcelăriţi pînă la ultimul om; era ca şi cum falanga, care dăduse la Pydna ultima mare bătălie, ar fi dorit să piară ea însăşi. Înfrîngerea a fost dezastruoasă; 20.000 de macedoneni zăceau pe cîmpul de bătălie, 11.000 căzură prizonieri. Războiul se terminase după 15 zile de cînd Paullus preluase conducerea operaţiunilor; întreaga Macedonie s-a predat în răstimp de două zile. Regele se refugie cu aurul său care însuma încă 6.000 de talanţi (10.000.000 de taleri) la Samothrake, însoţit fiind de cîţiva apropiaţi fideli. Dar, întrucît mai ucise pe unul dintre aceştia, pe Euandros din Creta, care urma să fie tras la răspundere pentru tentativa de omor asupra lui Eumenes, îl părăsiră şi pajii regali, şi ultimii săi prieteni. Pentru moment, a sperat că dreptul de azil îl va apăra, dar înţelese că se crampona de o nălucă. O încercare de a ajunge la Cotys eşuă. Astfel, a trimis o scrisoare senatului care însă n-a ajuns la destinaţie, întrucît el păstră titlul de rege. Şi-a recunoscut pînă la urmă destinul şi s-a predat romanilor fără condiţii, cu toţi copiii şi cu toate comorile sale, slugarnic şi plîngînd, provocînd dezgust chiar şi învingătorilor. Cu bucurie reţinută şi meditînd mai mult asupra vicisitudinilor sorţii decît asupra prezentului succes, consulul îl primi pe cel mai ilustru prizonier pe care un general roman l-a adus vreodată la Roma. Perseus muri cîţiva ani mai tîrziu la Alba, lîngă Lacul Fucino, ca prizonier de stat; fiul său şi-a continuat viaţa în aceeaşi localitate, exercitînd meseria de scrib. Astfel a luat sfîrşit regatul lui Alexandru cel Mare care îngenunchease şi elenizase Orientul, la 144 de ani după moartea sa. Pentru ca tragediei să nu-i lipsească finalul, războiul împotriva lui Genthios, „rege” al Iliriei, a fost început şi terminat în 30 de zile de către pretorul Lucius Anicius; flota piraţilor a fost capturată, capitala Scodra cucerită, iar cei doi regi, moştenitorul Marelui Alexandru şi cel al lui Pleuratos, ajunseră la Roma, cot la cot, ca prizonieri.

Senatul hotărî că pericolul, care se abătuse asupra Romei din cauza blîndeţii deplasate a lui Flamininus, trebuia să fie înlăturat pentru totdeauna. Macedonia fu nimicită. În cadrul unei conferinţe ţinute la Amphipolis pe Strymon, comisia romană statuă dizolvarea statului unitar monarhic şi împărţirea lui în patru comunităţi republicano-federative, modelate după structura confederaţiilor greceşti; cea de la Amphipolis, în ţinuturile orientale, cea de la Thessalonike împreună cu Peninsula Chalcidică, cea de la Pella, de-a lungul graniţei cu Tesalia, şi cea de la Pelagonia, în interiorul ţării. Alianţele matrimoniale între membri diferitelor confederaţii erau interzise, nimeni nu putea să fie proprietar în mai multe dintre ele. Toţi funcţionarii regali, precum şi fiii lor adulţi trebuiau să părăsească ţara şi să se aşeze în Italia, sub ameninţarea cu moartea – romanii se temeau încă, pe drept, de convulsiile vechii loialităţi. Dreptul public şi constituţia consacrată rămîneau, de altfel, în vigoare; magistraţii erau desemnaţi bineînţeles prin alegeri comunale, iar în interiorul comunităţilor, ca şi în cadrul confederaţiilor, puterea a fost conferită celor nobili. N-au fost acordate confederaţiilor domeniile şi drepturile regale; de asemenea, li s-a interzis exploatarea minelor de aur şi de argint, sursa principală a bogăţiei naţionale. Cu toate acestea, în anul 596 (158) a fost permisă cel puţin exploatarea minelor de argint. Importul de sare şi exportul de lemn pentru construcţia de corăbii au fost, de asemenea, interzise. Impozitul funciar plătit pînă acum regelui a fost anulat, mărimea taxelor rămînînd la latitudinea confederaţiilor şi comunităţilor; dar acestea trebuiau să plătească Romei jumătate din vechiul impozit, după un etalon fixat o dată pentru totdeauna, constînd în 100 de talanţi (170.000 de taleri) în fiecare an. Întreaga ţară a fost dezarmată pentru totdeauna, fortăreaţa Demetrias a fost dărîmată; numai la graniţa de nord urmau să rămînă unele puncte fortificate ca un sistem definitiv împotriva incursiunilor barbarilor. Dintre armele predate scuturile de aramă au fost trimise la Roma, celelalte au fost arse. Romanii îşi atinseseră scopul. La chemarea unor principi din vechea dinastie, Macedonia va mai ridica încă de două ori armele, dar ea a rămas fără istorie pînă în zilele noastre. Iliria a fost tratată într-un mod asemănător. Regatul lui Genthios a fost împărţit în trei stătuleţe independente; chiar proprietarii plăteau jumătate din vechiul impozit funciar noilor lor stăpîni, exceptînd oraşele care trecuseră de partea romanilor şi care se vor bucura, în consecinţă, de scutirea de impozite – o excepţie pentru care nu existau motive în Macedonia. Flota piraţilor iliri a fost confiscată şi donată comunităţilor greceşti mai mari de pe ţărmul adriatic. Necazurile continue pe care ilirii le creaseră vecinilor prin corsarii lor au fost astfel reprimate pentru mult timp. Cotys al Traciei, dificil de pedepsit şi care putea să fie de folos în viitor împotriva lui Eumenes, a fost iertat şi i s-a eliberat fiul căzut prizonier. În felul acesta, problemele din nord au fost reglementate, iar Macedonia a fost, în fine, eliberată de jugul monarhiei; într-adevăr, Grecia era mai liberă ca niciodată : nicăieri nu mai exista vreun rege.

Romanii nu se mulţumiră însă numai cu îngenuncherea Macedoniei. Senatul se hotărî să neutralizeze o dată pentru totdeauna toate statele elene, fie ele prietene sau ostile, şi să le reducă pe toate la aceeaşi umilă dependenţă. Politica în sine ar putea să fie justificată; dar modalitatea în care a fost aplicată, îndeosebi în cazul statelor clientelare greceşti, a fost nedemnă pentru o mare putere şi demonstrează că epoca Fabiilor şi Scipionilor luase sfîrşit. Statul care a suferit cel mai mult din cauza acestei schimbări de poziţie a fost regatul Attalizilor, creat şi protejat de către Roma pentru a ţine Macedonia la respect şi care acum, după nimicirea Macedoniei, nu-şi mai avea rostul. N-a fost nicidecum uşor să se găsească pentru înţeleptul şi prudentul Eumenes un pretext plauzibil pentru a-l priva de situaţia sa privilegiată şi a-l lăsa să cadă în dizgraţie. Deodată, aproximativ în perioada în care romanii se aflau în tabăra de la Herakleion, se iviră zvonuri ciudate în legătură cu regele: că s-ar afla în relaţii secrete cu Perseus; că flota sa ar fi dispărut dintr-odată; că pentru neparticiparea sa la campanie i s-ar fi fost oferit 500 de talanţi, iar pentru medierea păcii 1.500, tratatul eşuînd numai din cauza zgîrceniei lui Perseus. În ceea ce priveşte flota pergamenă, regele se îndreptă cu aceasta spre patrie, după ce îi adusese omagiile sale consulului şi după ce flota romană ocupase posturile de iarnă. Zvonul despre corupţie este, cu certitudine, o poveste comparabilă cu plăsmuirile gazetăreşti actuale, întrucît bogatul, isteţul şi perseverentul Attalid, care determinase practic ruptura dintre Roma şi Macedonia prin călătoria sa din anul 582 (172), fiind, din această cauză, cît pe ce să fie asasinat de către bandiţii lui Perseus, nu putea, în momentul în care fuseseră învinse dificultăţile principale ale războiului, de al cărui final el nu s-a îndoit, de altfel, niciodată, să-şi vîndă partea din pradă pentru cîţiva talanţi asasinului său şi să abandoneze efortul atîtor ani în schimbul acestei mizerabile compensaţii. Aceasta este nu numai o minciună, ci una grosolană. În mod sigur, nu s-a găsit nici o dovadă, în documentele lui Perseus sau aiurea, întrucît nici măcar romanii nu se încumetaseră să dea glas acestei acuzaţii. Dar scopul lor fusese atins. Intenţiile lor se revelară în comportamentul conducătorilor romani faţă de Attalos, fratele lui Eumenes care comandase trupele auxiliare pergamene în Grecia. Bravul şi credinciosul camarad a fost primit la Roma cu braţele deschise şi îndemnat să nu ceară pentru fratele său, ci pentru el însuşi un regat propriu, pe care senatul i-l va acorda cu dragă inimă. Attalos nu ceru altceva decît Aenos şi Maroneia. Senatul, crezînd că aceasta nu este decît o cerere preliminară, îi dădu curs cu cea mai mare politeţe. Cînd el însă părăsi Roma fără a fi ridicat alte pretenţii, iar senatul îşi dădu seama că familia regală pergamenă nu se comporta după cutumele caselor princiare, Aenos şi Maroneia fură declarate oraşe independente. Pergamenii nu primiră nici o palmă de pămînt din prada macedoneană; dacă, după înfrîngerea lui Antiochos, aparenţele mai fuseseră păstrate faţă de Filip, romanii doreau acum să rănească şi să umilească. Se pare că în această perioadă senatul a declarat Pamfilia, pînă atunci disputată între Eumenes şi Antiochos, independentă. Avu loc însă un eveniment cu mult mai important; galatii, pînă atunci aflaţi sub stăpînirea lui Eumenes, după ce acesta îi alungase din Galatia pe regele Pontului prin forţa armelor şi îl constrînsese prin tratatul de pace la promisiunea de a nu mai întreţine relaţii cu căpeteniile galate, se răzvrătiră împotriva lui Eumenes, bazîndu-se neîndoielnic pe tensiunile existente între Eumenes şi romani – dacă nu cumva au fost instigaţi chiar de către aceştia –, îi invadară regatul, punîndu-l în mare primejdie. Eumenes reclamă medierea romanilor; delegatul roman, deşi era de acord cu aceasta, considera totuşi că armata pergamenă, comandată de către Attalos, n-ar trebui să-l însoţească, întrucît i-ar indispune pe barbari. În mod ciudat, el nu rezolvă nimic, ba chiar povesti la întoarcere că intervenţia sa i-a îndîrjit de-a binelea pe barbari. Nu după mult timp, independenţa galatilor a fost recunoscută oficial şi garantată de către senat. Eumenes se hotărî să se deplaseze în persoană la Roma pentru a-şi pleda cauza. Atunci, senatul hotărî dintr-odată, ca şi cum ar fi avut mustrări de conştiinţă, ca regilor să le fie interzisă deplasarea la Roma şi îi trimise la Brundisium un cvestor să-i comunice acest decret senatorial, să-l întrebe care-i sînt doleanţele şi să-i sugereze că plecarea sa grabnică ar fi mai de dorit. Regele rămase multă vreme pe gînduri; în sfîrşit, spuse că nu doreşte nimic şi se îmbarcă din nou. El sesizase adevărul; epoca confederaţiilor pe jumătate puternice şi pe jumătate libere se terminase; începuse cea de supunere neputincioasă.

Rhodienii au fost trataţi într-un mod asemănător. Poziţia lor era deosebit de avantajoasă; ei nu se aflau într-o alianţă propriu-zisă cu romanii, ci în relaţii de prietenie şi egalitate care nu-i împiedicau să încheie alianţe de orice fel şi nu-i obligau să trimită romanilor contingente la cerere. Această ultimă circumstanţă a constituit probabil cauza pentru care înţelegerea lor cu Roma era tulburată de cîtva timp. Primele disensiuni cu Roma se născură în urma revoltei licienilor care fuseseră lăsaţi în seama rhodienilor după înfrîngerea lui Antiochos. Stăpînii tiranici îi tratau din anul 576 (178) cu cruzime, reducîndu-i în sclavie ca şi cum ar fi fost supuşi răzvrătiţi; aceştia afirmau însă că n-ar fi supuşi, ci aliaţi ai rhodienilor, şi reuşiră să facă astfel încît această opinie să prevaleze în senatul roman care fusese invitat să clarifice clauza îndoielnică a tratatului de pace. Probabil că la aceasta contribuise în principal mila justificată faţă de aceşti oameni oprimaţi; romanii nu interveniră, lăsînd ca această vrajbă să-şi urmeze cursul, ca şi în cazul multor disensiuni elene. Cînd izbucni războiul cu Perseus, rhodienii, aidoma tuturor grecilor pătrunzători, îl acceptaseră cu regret şi-l blamaseră mai ales pe Eumenes ca instigator, astfel încît solemna ambasadă a acestuia n-a fost primită la sărbătorile lui Helios din Rhodos. Dar în ciuda a toate, ei au păstrat aceeaşi fidelitate faţă de Roma şi au împiedicat acapararea puterii de către partida macedoneană, existentă şi aici ca pretutindeni; permisiunea de a importa cereale din Sicilia, acordată în anul 585 (169), dovedeşte perpetuarea bunelor relaţii cu Roma. Pe neaşteptate, cu puţin timp înainte de bătălia de la Pydna, ambasadorii rhodieni au sosit în cartierul general roman şi în senat, explicînd că rhodienii nu vor mai suporta acest război care le ruina comerţul cu Macedonia şi le afecta veniturile din taxele portuare şi că vor declara război acelei părţi care ar refuza să încheie pacea; în scopul, acesta ei au încheiat deja o alianţă cu Creta şi cu oraşele Asiei. Multe ciudăţenii se pot petrece într-o republică guvernată de adunări populare, dar această intervenţie nebunească a unui oraş comercial, care a putut să fie hotărîtă la Rhodos abia după ce se aflase de căderea trecătorii de la Tempe, necesită o explicaţie mai detaliată. Cheia misterului trebuie căutată în aserţiunea documentată potrivit căreia consulul Quintus Marcius, acel meşter al „diplomaţiei de modă nouă”, l-ar fi copleşit pe delegatul rhodian Agepolis cu favoruri nenumărate şi l-ar fi îndemnat, în particular, să medieze pacea. Vanitatea republicană şi buna-credinţă şi-au adus şi ele contribuţia; rhodienii îşi închipuiau că romanii au pierdut toate speranţele de victorie şi ar fi preluat cu plăcere rolul de mediatori între patru mari puteri; intrară deci în relaţii cu Perseus; delegaţii rhodieni cu simpatii macedonene dezvăluiseră mai mult decît ar fi trebuit şi iată că se închisese capcana. Senatul, care neîndoielnic nu era informat în detaliu despre aceste intrigi, ascultă ciudata veste cu indignarea cuvenită şi se bucură de buna ocazie oferită spre umilirea acestei orgolioase cetăţi comerciale. Un pretor belicos a mers aşa de departe încît a propus poporului chiar declaraţia de război împotriva Rhodosului. În van delegaţii rhodieni conjurară senatul în genunchi să nu uite prietenia de 140 de ani din cauza acestei unice ofense; în van trimiseră pe eşafod sau la Roma căpeteniile partidei macedonene; în van trimiseră o coroană masivă de aur drept recunoştinţă pentru abandonarea declaraţiei de război. Ce-i drept, onestul Cato demonstră că rhodienii nu comiseseră practic nici o crimă şi întrebă dacă romanii doreau să înceapă cu pedepsirea dorinţelor şi gîndurilor şi dacă popoarele puteau fi acuzate de teama că romanii îşi vor putea permite orice, atunci cînd nu se vor mai teme de nimeni. Vorbele şi avertismentele sale au fost însă zadarnice. Senatul le luă rhodienilor teritoriile de pe continent care le aduceau anual 120 de talanţi (200.000 de taleri). Lovituri şi mai distrugătoare au fost îndreptate împotriva comerţului rhodian. Deja interdicţia importului de sare şi a exportului de lemn pentru construcţia de corăbii din Macedonia pare să fi fost îndreptată împotriva Rhodosului. Comerţul rhodian a fost afectat şi mai direct prin proclamarea Delosului ca port liber; veniturile din taxele portuare rhodiene, care aduseseră pînă atunci anual un milion de drahme (280.000 de taleri), au scăzut în scurt timp la 150.000 de drahme (43.000 de taleri). Astfel, rhodienii au fost paralizaţi în manifestarea libertăţii lor şi, prin aceasta, în temerara şi liberala lor politică comercială, iar statul începu să decadă. Însăşi alianţa cerută a fost refuzată la început şi reînnoită abia după rugăminţi repetate (590, 164). Cretanii, la fel de culpabili, dar lipsiţi de putere, au scăpat cu admonestări dure.

În cazul Siriei şi Egiptului, romanii au putut să acţioneze într-un mod mai simplu. Între aceste două state izbucnise un război, obiectul neînţelegerilor fiind, din nou, Coelesiria şi Palestina. După opinia egiptenilor, aceste provincii fuseseră cedate Egiptului prin căsătoria Cleopatrei a Siriei; această afirmaţie era negată de curtea de la Babilon care stăpînea, de fapt, asupra acestora. După toate aparenţele, vrajba a fost determinată de stipulaţiile referitoare la zestrea care includea impozitele cetăţilor din Coelesiria, iar dreptatea se afla de partea Siriei; declanşarea războiului a fost ocazionată de moartea Cleopatrei, în anul 581 (173), întrucît aceasta a pus capăt, cel mai tîrziu acum, plătirii impozitelor. Războiul pare să fi fost început de către egipteni, dar şi regele Antiochos Epiphanes a îmbrăţişat cu plăcere prilejul reluării ţelului tradiţional al politicii Seleucizilor, acela de a ocupa Egiptul, în timp ce romanii se aflau ocupaţi în Macedonia. Urma să fie pentru ultima oară. Fortuna îi surîdea. Noul rege al Egiptului, Ptolemaeos al IV-lea Philometor, fiul acelei Cleopatra, abia depăşise vîrsta copilăriei şi era rău sfătuit; în urma unei mari victorii de la graniţa siro-egipteană, Antiochos putu să pătrundă, în acelaşi an în care legiunile romane au debarcat în Grecia (583, 171), pe teritoriul nepotului său : în curînd şi acesta se va afla în puterea sa. Lucrurile luară o asemenea întorsătură, încît păru că Antiochos doreşte să pună stăpînire asupra întregului Egipt în numele lui Philometor; din această cauză, Alexandria îi închise porţile. Îl detronă pe Philometor şi îl proclamă în locul său drept rege pe Euergetes al II-lea sau „cel Gras”, fratele lui mai tînăr. Tulburări în regatul său îl rechemară pe regele sirian din Egipt; cînd se întoarse, cei doi fraţi se împăcaseră deja, iar Antiochos continuă războiul împotriva amîndurora. În momentul în care se afla în faţa Alexandriei, la puţin timp după bătălia de la Pydna (586, 168), sosi delegatul roman Gaius Popillius, un bărbat aspru şi necioplit, şi îi înmînă din partea senatului ordinul de a abandona toate cuceririle şi de a evacua Egiptul într-un răstimp anume. Regele ceru timp de gîndire; însă fostul consul trasă un cerc în jurul său şi-l sili să se pronunţe înainte de a păşi în afara cercului. Antiochos răspunse că se conformează şi plecă spre reşedinţa sa, pentru a sărbători ca „Zeu şi strălucitorul aducător de victorie” înfrîngerea Egiptului după obiceiul roman şi pentru a parodia astfel triumful lui Paullus. Egiptul se supuse de bunăvoie clientelei romane, dar şi regii Babilonului abandonaseră cu aceasta ultima lor tentativă de a-şi păstra independenţa faţă de Roma. Ca şi Macedonia în cazul războiului lui Perseus, Seleucizii întreprinseră în cel din Coelesiria o tentativă identică şi, de asemenea, zadarnică pentru recîştigarea puterii lor de odinioară; dar este semnificativ pentru diferenţa dintre cele două regate că, în primul caz au decis legiunile, iar în cel ce-al doilea, cuvintele neîndurătoare ale unui diplomat.

În Grecia propriu-zisă, unde cele două oraşe beoţiene îşi ispăşiseră vina într-un mod destul de dureros, mai rămăseseră de pedepsit molosii, aliaţi ai lui Perseus. Acţionînd în conformitate cu un ordin secret al senatului, Paullus lăsă ca într-o singură zi să fie prădate 70 de localităţi din Epir şi le vîndu apoi locuitorii, în număr de 150.000, ca sclavi. Din cauza atitudinii lor ambigue, etolienii pierdură Amphipolis, iar acarnanienii, Leucas, în timp ce atenienii, care nu încetară să joace rolul poetului-suplicant al lui Aristophanes, nu numai că obţinură Delos şi Lemnos, dar nu se ruşinară să ceară şi locul pustiu de la Haliartos care le-a şi fost acordat. Astfel, se făcuse ceva pentru Muze, dar mai trebuia să se facă destul pentru Justiţie. Fiecare oraş avea un partid macedonean ; în felul acesta, începură în toată Grecia procesele pentru înaltă trădare. Cei care serviseră în armata lui Perseus au fost executaţi pe loc; cei care fuseseră compromişi de documentele regelui sau de declaraţiile adversarilor politici, care se îmbulzeau pentru a denunţa, erau trimişi la Roma; în această meserie s-au evidenţiat aheanul Kallikrates şi etolianul Lykiskos. În felul acesta, cei mai eminenţi patrioţi din Tesalia, Etolia, Acarnania şi Lesbos au fost îndepărtaţi din ţara lor natală; înainte de toate, au fost deportaţi peste o mie de ahei, urmărindu-se nu atît judecarea, cît mai ales dezarmarea puerilei opoziţii a grecilor. Aheilor, care, după obiceiul lor, nu se liniştiră pînă cînd nu obţinură răspunsul pe care-l intuiau, senatul, plictisit de rugăminţile nesfîrşite pentru începerea instrucţiei, le declară în fine, fără ocolişuri, că oamenii vor rămîne în Italia pînă la noi ordine. Ei au fost internaţi în oraşele din interior şi trataţi mulţumitor, însă tentativele de evadare au fost pedepsite cu moartea; asemănătoare trebuie să fi fost situaţia foştilor magistraţi aduşi din Macedonia. Acest expedient, oricît de violent ar fi fost, era totuşi cel mai suportabil în situaţia dată, iar turbulenţii greci ai partidului roman erau foarte nemulţumiţi că decapitarea era prea rar aplicată. Din această cauză, Lykiskos crezu de cuviinţă că masacrarea în timpul adunării a 500 dintre bărbaţii cei mai de vază ai partidului patriotic etolian ar fi bine-venită; comisia romană, care avea nevoie de acest om, închise ochii asupra acestei fapte şi reprobă numai folosirea soldaţilor romani pentru îndeplinirea cutumei elene. Se poate presupune că ea a instituit acel sistem de internare în Italia tocmai pentru a preveni asemenea grozăvii. Întrucît în întreaga Grecie nu exista vreo putere comparabilă cu aceea Rhodosului sau Pergamului, erau inutile alte acţiuni de umilire, iar măsurile au fost luate numai în numele justiţiei – fireşte, a celei romane – şi numai pentru îndeplinirea celor mai scandaloase şi mai evidente răbufniri ale vrajbei dintre partide.

Astfel, toate statele elenistice au intrat cu desăvîrşire în clientela romană, iar întregul imperiu al lui Alexandru cel Mare a revenit comunităţii romane, ca şi cum Oraşul ar fi devenit moştenitorul moştenitorilor acestuia. Din toate părţile soseau la Roma regi şi ambasade pentru a-şi prezenta omagiile şi s-a văzut limpede că niciodată linguşirea nu poate fi mai abjectă decît atunci cînd regii înşişi se găsesc în anticameră. Regele Massinissa, care renunţase să se prezinte personal numai fiindcă i se interzisese în mod categoric, declară prin fiul său că el se consideră numai posesorul regatului său, adevăraţii proprietari ai acestuia fiind romanii, şi că se va mulţumi întotdeauna cu ceea ce îi va fi cedat. Aceste cuvinte cel puţin corespundeau adevărului, însă Prusias, regele Bitiniei, care trebuia să-şi ispăşească neutralitatea, a cîştigat laurii în această întrecere a linguşirii; cînd a fost condus în senat, el a căzut cu faţa la pămînt şi i-a omagiat pe „zeii salvatori”. Întrucît se umilise atît de mult – va spune Polybios –, i se răspunse politicos şi i se dărui flota lui Perseus. Momentul pentru asemenea omagii era cel puţin bine ales. Începînd cu bătălia de la Pydna, Polybios consideră supremaţia universală romană ca fiind desăvîrşită. Aceasta a fost într-adevăr ultima bătălie; toate celelalte lupte de mai tîrziu vor fi rebeliuni sau războaie împotriva unor popoare care se aflau în afara ariei civilizaţiei greco-romane, împotriva aşa-numiţilor barbari. Întreaga lume civilizată va recunoaşte de acum încolo senatul roman ca instanţă supremă, ale cărei comisii decideau, pînă la urmă, peste regi şi popoare, iar pentru învăţarea limbii vor zăbovi la Roma prinţi şi nobili tineri străini. O tentativă serioasă şi categorică de a se debarasa de această stăpînire a fost întreprinsă de fapt numai o singură dată de către marele Mithridates al Pontului. Concomitent, bătălia de la Pydna marchează ultima perioadă în care senatul a mai respectat maxima de stat de a nu prelua, dacă era posibil, posesiuni şi garnizoane dincolo de mările italice, ci de a ţine în frîu nenumăratele state clientelare printr-o simplă supremaţie politică. Aşadar, acestea nu aveau voie nici să se destrame din cauza slăbiciunii sau anarhiei lor, cum se întîmplase totuşi în Grecia, nici să evolueze din poziţia lor semiliberă spre o independenţă deplină, aşa cum încercase, nu fără un oarecare succes, Macedonia. Nici un stat nu trebuia să piardă cu desăvîrşire, dar, de asemenea, nici unul nu trebuia să renască prin propriile forţe; din această cauză, deseori, inamicul învins se bucura, din partea diplomaţilor romani, de un tratament egal, dacă nu preferenţial, faţă de cel aplicat aliaţilor fideli, iar învinsul era repus în drepturi, în timp ce aceia care-şi făcuseră singuri dreptate erau umiliţi; etolienii, Macedonia după războiul asiatic, Rhodos, Pergamul au trăit această experienţă. Acest rol de protector nu numai că a devenit incomod, atît pentru stăpîn, cît şi pentru supuşi, dar şi protectoratul roman cu ingrata lui muncă de Sisif care reîncepea veşnic de la capăt, se dovedi lipsit de trăinicie. Începuturile unei modificări de sistem şi ale unei adversităţi crescînde din partea Romei în a tolera alături de ea chiar şi numai state mijlocii independente se profilează cu claritate după bătălia de la Pydna prin nimicirea monarhiei macedonene. Intervenţiile, tot mai frecvente şi tot mai necesare, în treburile interne ale micilor state greceşti cu proasta lor guvernare şi anarhia lor politică şi socială, dezarmarea Macedoniei, unde graniţa de nord necesita într-adevăr o cu totul altă apărare decît o simplă linie de posturi, în fine, introducerea impozitului funciar perceput de către Roma în Macedonia şi Illyricum constituie începuturile apropiatei transformări a statelor clientelare în state supuse ale Romei.

Dacă, în concluzie, aruncăm o privire asupra evoluţiei parcurse de Roma de la unificarea Italiei pînă la dezmembrarea Macedoniei, stăpînirea universală romană nu apare nicidecum ca un plan gigantic, proiectat şi înfăptuit datorită unei sete infinite de creştere teritorială, ci ca un rezultat care s-a impus guvernului roman fără voinţa sa, ba chiar împotriva acesteia. Ce-i drept, opinia contrară se naşte de la sine – Sallustius îi atribuie pe drept lui Mithridates cuvintele că războaiele Romei cu triburi, republici şi regi ar fi izvorît toate din aceeaşi străveche cauză, pofta insaţiabilă de mărire şi de îmbogăţire; dar s-a greşit cînd această judecată, determinată de pasiune şi de succes, a fost răspîndită ca o realitate istorică. Din orice analiză temeinică reiese cu evidenţă că, în toată perioada aceasta, guvernul roman nu dorea şi nu rîvnea altceva decît suveranitatea asupra Italiei, că nu viza altceva decît să nu aibă vecini prea puternici în apropiere şi că – nu din motive de umanitate faţă de învinşi, dar din intuiţia corectă de a nu permite ca nucleul imperiului să fie sufocat de către învelişul său – s-a opus cu adevărat să atragă în cercul clientelei sale mai întîi Africa, apoi Grecia şi, în fine, Asia, pînă în momentul în care, pentru fiecare caz în parte, circumstanţele au impus sau se părea că impun lărgirea sferei de acţiune drept cea mai potrivită alternativă. Romanii au afirmat întotdeauna că nu ar duce o politică de cucerire şi că ei au fost întotdeauna cei atacaţi; aceasta este totuşi mai mult decît o frază goală. Ei au fost de fapt cei împinşi la toate marile războaie – cu excepţia celui din Sicilia –, la cel cu Hannibal şi cu Antiochos, ca şi la cel cu Filip sau Perseus, fie de un atac direct, fie de o tulburare profundă a relaţiilor politice existente; de aceea, au fost de obicei surprinşi de izbucnirea ostilităţilor. Este suficient de evident faptul că, după victorie, nu au dat dovadă de moderaţie, ceea ce ar fi servit cel mai bine propriilor interese în Italia, că menţinerea Spaniei, preluarea protectoratului asupra Africii, dar mai ales planul aproape pueril de a acorda grecilor de pretutindeni libertatea au fost grave erori faţă de politica italică. Cauzele rezidă însă, în parte, în teama oarbă faţă de Cartagina, în parte, în entuziasmul şi mai orb faţă de eliberarea grecilor; în această epocă, romanii au demonstrat o poftă de cucerire atît de scăzută, încît pare mai verosimilă teama înţeleaptă în faţa consecinţelor cuceririlor. Pretutindeni, politica romană n-a fost concepută de o singură minte gigantică moştenită de generaţiile care au urmat, ci a fost politica unei destoinice adunări de consilieri, care a avut mult prea puţin simţ pentru măreţele combinaţii şi mult prea mult din instinctul sănătos de conservare a propriei comunităţi pentru a zămisli planuri în genul celor ale lui Caesar sau Napoleon. Dominaţia universală a Romei rezidă, în ultimă instanţă, în evoluţia politică a Antichităţii în general. Lumea antică nu cunoştea echilibrul naţiunilor, şi de aceea, fiecare naţiune care obţinuse unitatea în interior tindea fie să-şi supună vecinii, precum statele elene, fie să-i slăbească, ceea ce conducea pînă la urmă tot la cucerire. Egiptul a fost poate unica mare putere a Antichităţii care a urmărit consecvent stabilirea unui sistem de echilibru; un altul a fost urmărit de către Seleukos şi Antigonos, Hannibal şi Scipio; dacă ne încearcă, poate, melancolia gîndindu-ne că toate celelalte naţiuni talentate şi cu o strălucită civilizaţie ale Antichităţii au trebuit să piară pentru îmbogăţirea uneia singure şi că toate par să fi apărut numai pentru a contribui la mărirea şi, implicit, la decăderea Italiei, atunci justiţia istorică trebuie să recunoască faptul că acestea n-au fost rezultatele superiorităţii militare a legiunii asupra falangei, ci ale evoluţiei necesare a relaţiilor dintre popoare în Antichitate, în general, astfel încît decizia nu poate fi atribuită simplei întîmplări, ci împlinirii destinului inevitabil şi, în consecinţă, suportabil.